Arhiva etichetelor: Asistenţă psihologică

Beautiful

Asistenţă psihologică în puţine cuvinte, a doua parte

Autor: Mihaela BOROŞ

Dincolo de aceste cuvinte

„Dacă în drumul tău întâlneşti un om prea obosit ca să-ţi poată dărui un surâs, lasă-i-l pe al tău, căci nimeni nu are mai mare nevoie de un zâmbet decât acela care nu-l mai poate dărui…” (Dale Carnagie)

Pe toţi viaţa ne coace la foc mic, însă noi rămânem nişte copii de diferite vârste emoţionale: uneori nesărutaţi, nemângâiaţi, cu voci interioare, cu dor, cu iluzii, cu frământări, alteori fericiţi, zâmbitori, împliniţi …

Cu toţii suntem o multitudine de vise, o sumă de încercări, de dorinţe pe care încercăm să le transformăm în realitate, suntem un rezumat al unor eşecuri şi realizări, suntem lacrimi de bucurie şi tristeţe, suntem pagini ale unor poveşti de viaţă, şi întâmplări trăite, cu momente de nelinişte şi perseverenţă, cu frământări interioare, cu vise şi speranţe şi poate, totalul în sine nu înseamnă nimic, dacă în sufletul nostru nu ne simţim împăcaţi şi mulţumiţi.

Cu siguranţă sunt momente în care ne dorim să fim alte persoane…

… căci toate divergenţele cu noi înşine ne conduc către a însuma bucăţi de timp irosit cu fragmente de trecut sau poate ne conduc către eliminarea unor regrete presărate doar cu mici realizări şi la final să constatăm doar că acest calcul complicat nu ne spune aproape nimic…

… sau poate că nu suntem atât de buni la matematica vieţii…

… sau poate că ne dorim foarte multe, de la lucruri mărunte până la cele mai absurde…

… sau poate că tânjim foarte mult după lucruri materiale, poate visăm la o viaţă de poveste…

… sau poate că uneori suntem recunoscători doar pentru că suntem sănătoşi, poate că alteori suntem nemulţumiţi de ceea ce avem sau poate că ne dorim puţină linişte…

… sau poate pierdem oportunităţile fiindcă amânăm fie momente, fie lucruri, fie oameni sau poate alteori pentru că nu avem încredere suficientă în noi…

Ştim că un compliment ne transformă o zi obişnuită într-una extraordinară, ştim cât de mult contează o laudă, o încurajare, ştim că doar prin cuvinte putem crea miracole, dar uităm să privim înăuntrul nostru şi de multe ori ne auzim ţipând, ne surprindem gândind urât sau cu gesturi de care nu suntem mândri, rostim cuvinte care nu sunt de suport, nu sunt încurajatoare sau poate înlocuim optimismul, liniştea cu răutatea, cu teama, cu laşitatea şi ne pierdem într-o luptă a gândurilor care se întrezăresc a fi constructive, dar sunt sufocate înainte să se formeze. Ne invadează teama de orice, care devine absurdă şi poate chiar dominatoare, iar printre regrete şi păreri de rău suprimăm verbe care dau sens vieţii, personalităţii umane: „a spera”, „a crede”, „a visa”, iar sufletul se încarcă cu urme, mai mici sau mai mari uităm voinţa deoparte, uităm de atitudine, „acel mic detaliu care face o mare diferenţă (W. Churchill)”

Ar trebui poate câteodată să ne privim în oglindă şi să stăm de vorbă cu noi: Iert sau reproşez? Încurajez sau tai aripi ? Sunt EU, omul pe care aş dori să-l întâlnesc, să-l văd în fiecare zi? şi poate încercând să răspundem la aceste întrebări vom reuşi să schimbăm ceva în noi înşine…

… poate că lucrurile materiale nu au valoare, dar asta nu ne împiedică să le dorim, oameni fiind, nu ne putem împotrivi dorinţelor egoiste care sunt în noi…

… poate uneori, alegerea e importantă, nu şansa pe care o ai să alegi…

… poate că suntem setaţi să trăim într-un ritm din care ne e greu să ieşim atunci când nimic nu merge cum am vrea noi, că, lasă, poate mâine va fi mai bine…

… poate…

Dar azi?

Acest „azi” în care buzunar îl îndesăm ca pe o listă de dorinţe, acest azi care a poate a transformat râsul în zâmbet firav, zâmbetul în bucurie măruntă, bucuria aceasta mică în întristare, întristarea poate în oftaturi, devenind nemulţumiţi …

… poate uneori alegem să tăcem, alteori să plângem fără lacrimi, să zâmbim fără zâmbet şi poate câteodată nu ştim ce vrem, nu ştim ce să facem şi alegem doar câteva minute de asistenţă psihologică: ”să văd ce-mi spune!”

… şi, poate constaţi că psihologul „suflă înspre inimă aşa cum mama sufla pe genunchi să nu mai doară buba” şi alegi să mai vii o dată şi încă o dată şi simţi că poţi la un moment dat, la întrebările importante ale vieţii, să îţi răspunzi singur…

Şi…

… constaţi că e uşor să trăieşti azi după adevărul pe care îl cunoşti azi, iar mâine eşti gata să îl numeşti fals” (W. James) …

În loc de concluzii

… psihologul nu este un tonomat, el călăuzeşte individul spre fântână, dar individul trebuie să bea din ea, singur…

Cu toţii suntem o minune…

Aceste cuvinte au căpătat sens, citindu-l pe Hristom Filipescu:

Sursa: Puţine cuvinte, multă iubire

         Puţine lacrimi. Multă bucurie

cuvintele

Asistenţă psihologică în puţine cuvinte, prima parte

Autor: Mihaela BOROŞ

Cuvintele – cel mai puternic drog folosit de omenire” – (R. Kipling)

Cuvântul a fost de la început unealtă de mare preţ ce a dăinuit peste veacuri.

În toate timpurile în societatea secularizată, unde totul se vinde şi se cumpără, cuvintele sunt zilnic pe buzele tuturor. Acestea sunt uneori aducătoare de pace şi bucurie, alteori sunt înveninate şi tăioase. Din cauza unor cuvinte ni se udă obrajii şi datorită altora se înseninează chipurile…

… cuvintele au fost cele care au adus oamenilor pace, dar au purtat războaie şi au hrănit orgolii…

Într-o lume fără milă, plină de violenţe, ipocrizie şi răutăţi, într-o perioadă de turbulenţe economice şi sociale, cu toţii rostim cuvinte cu direcţie sau cuvinte fără sens, cuvinte elegante care nu sunt întotdeauna sincere sau cuvinte sincere care nu sunt întotdeauna elegante.

Oricât de multe cuvinte am încrucişa, ne-am juca printre ele, ne-am minţi cu ele, ne-am murdări cu ele, descoperim că ele, cuvintele stau în puterea noastră, iar de îndată ce le rostim acestea ne ţin sub puterea lor.

Ne îmbrăcăm zilnic în cuvinte, dezbrăcăm pe alţii din cuvinte şi niciodată nu ne săturăm de puterea lor. Unele aduc arome, altele aşează praf pe suflet!

Printre uragane de reproşuri, fierbem, dăm în clocot şi apoi nu ştim cum să mai punem mirodenii peste tot ce a mai rămas, dar toate aceste lucruri rămân însemnate în suflet, în inimă, aducând nelinişte, aducând frustrări.

Deseori, psihologul se întreabă în faţa unui individ care vine la cabinetul psihologic: „Cuvinte frumoase sau cuvinte care îl ajută?”, are nevoie să accepte cuvinte care nu îi cad bine, dar care îl ajută să devină mai bun în fiecare zi sau are nevoie să audă cuvinte pe care doreşte să le audă?

Cuvintele frumoase sunt bune pentru stima de sine şi creşterea încrederii în forţele proprii, dar pun sub semnul întrebării părţile care necesită îmbunătăţite, de aceea psihologul alege să rostească cuvinte asemeni diamantelor mici, dar de mare preţ pentru că oricât de viteji ne-am crede, până la urmă rămânem singuri printre cuvinte..

În cabinetul psihologului, oamenii intră îşi subliniază viaţa, uneori cu pledoaria subiectivităţii, alteori cu forţă, unii căutând „acel oarecare” cu entuziasm, alţii, care cred că viaţa strigă mai tare decât pot vorbi ei, iar alţii care nu se consideră nici învăţaţi, nici fericiţi.

Încerci să păşeşti cu sfială în sufletul lor şi să le arăţi că nu contează ce au pierdut în viaţă, ci contează ce le-a rămas…

Dacă au căzut de pe cal şi nu s-au ridicat atunci, totul e să nu rămână la podea şi orice s-ar întâmpla, trebuie să urce iar în şa. Desigur că e rău, fireşte că e greu, sigur că e alta situaţia şi nu va fi ca înainte. Viaţa e grea, dar optimist şi pozitiv, fiecare poate vedea binele din orice rău.

E foarte important să încerce o clipă să iasă din lupta cu el înşuşi, să vadă că el este o sumă de încercări, reuşite sau mai puţin reuşite, că este un rezumat al tuturor eşecurilor şi al realizărilor cu lacrimi, cu bucurie, cu tristeţe, cu veselie, este un om cu o poveste de viaţă, cu întâmplări trăite cu momente de singurătate, cu momente de plinătate, cu nelinişti şi perseverenţă, cu priviri ascuţite, grimase, interjecţii, puncte de suspensie…

E adevărat că intervenţiile pe suflet deschis dor cel mai de tare, deoarece nu au anestezie, dar „poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi”. (O. Paler)

         Iar tu, psihologul …

… îi ajuţi să-şi asume, să facă inventarul, să găsească priorităţile, să meargă mai departe cu ce le-a rămas, indiferent dacă e doar o firimitură de bine…

… şi apoi pleacă…

         Iar tu, psihologul …

… rămâi singur, în cabinetul tău, unde ţi se încredinţează surâsuri, taine, dureri, unde se risipesc emoţii, bucurii, secrete, unde cu ajutorul unor cuvinte se chituieşte, se lipeşte, se protejează cu plasă de sârmă, frumosul vas ce conţine în el personalitate umană…

… rămâi singur şi reflectezi la cuvintele celor care au ales să deschidă uşa cabinetului tău…

*… „Mulţumesc pentru că m-aţi ascultat”…

*… „Am judecat oameni şi circumstanţe.

Am crezut că am dreptate – dreptatea mea şi adevărul meu.

Am învăţat că adevărul meu nu este acelaşi cu adevărul altuia…”

*… „Am învăţat că eu pot să decid ce este bun pentru mine şi atât”…

*… „Când am venit prima dată la cabinetul de psihologie mi-era ruşine… Nu doream să ştie nimeni că mă frământă ceva… Voiam să fug undeva departe… Să mă ascund…

… am înţeles că astfel aş rămâne tot cu mine…

*… „M-aţi ajutat să mă-nţeleg”…

*… „Am învăţat să-mi stabilesc priorităţile”…

*… „Am înţeles că lumea merge mai departe şi fără dilemele mele”…