Arhive etichetă: dincolo de cuvinte

Asistenţă psihologică în puţine cuvinte, a doua parte

Autor: Mihaela BOROŞ

Dincolo de aceste cuvinte

„Dacă în drumul tău întâlneşti un om prea obosit ca să-ţi poată dărui un surâs, lasă-i-l pe al tău, căci nimeni nu are mai mare nevoie de un zâmbet decât acela care nu-l mai poate dărui…” (Dale Carnagie)

Pe toţi viaţa ne coace la foc mic, însă noi rămânem nişte copii de diferite vârste emoţionale: uneori nesărutaţi, nemângâiaţi, cu voci interioare, cu dor, cu iluzii, cu frământări, alteori fericiţi, zâmbitori, împliniţi …

Cu toţii suntem o multitudine de vise, o sumă de încercări, de dorinţe pe care încercăm să le transformăm în realitate, suntem un rezumat al unor eşecuri şi realizări, suntem lacrimi de bucurie şi tristeţe, suntem pagini ale unor poveşti de viaţă, şi întâmplări trăite, cu momente de nelinişte şi perseverenţă, cu frământări interioare, cu vise şi speranţe şi poate, totalul în sine nu înseamnă nimic, dacă în sufletul nostru nu ne simţim împăcaţi şi mulţumiţi.

Cu siguranţă sunt momente în care ne dorim să fim alte persoane…

… căci toate divergenţele cu noi înşine ne conduc către a însuma bucăţi de timp irosit cu fragmente de trecut sau poate ne conduc către eliminarea unor regrete presărate doar cu mici realizări şi la final să constatăm doar că acest calcul complicat nu ne spune aproape nimic…

… sau poate că nu suntem atât de buni la matematica vieţii…

… sau poate că ne dorim foarte multe, de la lucruri mărunte până la cele mai absurde…

… sau poate că tânjim foarte mult după lucruri materiale, poate visăm la o viaţă de poveste…

… sau poate că uneori suntem recunoscători doar pentru că suntem sănătoşi, poate că alteori suntem nemulţumiţi de ceea ce avem sau poate că ne dorim puţină linişte…

… sau poate pierdem oportunităţile fiindcă amânăm fie momente, fie lucruri, fie oameni sau poate alteori pentru că nu avem încredere suficientă în noi…

Ştim că un compliment ne transformă o zi obişnuită într-una extraordinară, ştim cât de mult contează o laudă, o încurajare, ştim că doar prin cuvinte putem crea miracole, dar uităm să privim înăuntrul nostru şi de multe ori ne auzim ţipând, ne surprindem gândind urât sau cu gesturi de care nu suntem mândri, rostim cuvinte care nu sunt de suport, nu sunt încurajatoare sau poate înlocuim optimismul, liniştea cu răutatea, cu teama, cu laşitatea şi ne pierdem într-o luptă a gândurilor care se întrezăresc a fi constructive, dar sunt sufocate înainte să se formeze. Ne invadează teama de orice, care devine absurdă şi poate chiar dominatoare, iar printre regrete şi păreri de rău suprimăm verbe care dau sens vieţii, personalităţii umane: „a spera”, „a crede”, „a visa”, iar sufletul se încarcă cu urme, mai mici sau mai mari uităm voinţa deoparte, uităm de atitudine, „acel mic detaliu care face o mare diferenţă (W. Churchill)”

Ar trebui poate câteodată să ne privim în oglindă şi să stăm de vorbă cu noi: Iert sau reproşez? Încurajez sau tai aripi ? Sunt EU, omul pe care aş dori să-l întâlnesc, să-l văd în fiecare zi? şi poate încercând să răspundem la aceste întrebări vom reuşi să schimbăm ceva în noi înşine…

… poate că lucrurile materiale nu au valoare, dar asta nu ne împiedică să le dorim, oameni fiind, nu ne putem împotrivi dorinţelor egoiste care sunt în noi…

… poate uneori, alegerea e importantă, nu şansa pe care o ai să alegi…

… poate că suntem setaţi să trăim într-un ritm din care ne e greu să ieşim atunci când nimic nu merge cum am vrea noi, că, lasă, poate mâine va fi mai bine…

… poate…

Dar azi?

Acest „azi” în care buzunar îl îndesăm ca pe o listă de dorinţe, acest azi care a poate a transformat râsul în zâmbet firav, zâmbetul în bucurie măruntă, bucuria aceasta mică în întristare, întristarea poate în oftaturi, devenind nemulţumiţi …

… poate uneori alegem să tăcem, alteori să plângem fără lacrimi, să zâmbim fără zâmbet şi poate câteodată nu ştim ce vrem, nu ştim ce să facem şi alegem doar câteva minute de asistenţă psihologică: ”să văd ce-mi spune!”

… şi, poate constaţi că psihologul „suflă înspre inimă aşa cum mama sufla pe genunchi să nu mai doară buba” şi alegi să mai vii o dată şi încă o dată şi simţi că poţi la un moment dat, la întrebările importante ale vieţii, să îţi răspunzi singur…

Şi…

… constaţi că e uşor să trăieşti azi după adevărul pe care îl cunoşti azi, iar mâine eşti gata să îl numeşti fals” (W. James) …

În loc de concluzii

… psihologul nu este un tonomat, el călăuzeşte individul spre fântână, dar individul trebuie să bea din ea, singur…

Cu toţii suntem o minune…

Aceste cuvinte au căpătat sens, citindu-l pe Hristom Filipescu:

Sursa: Puţine cuvinte, multă iubire

         Puţine lacrimi. Multă bucurie