Arhiva etichetelor: Editura KronArt

COPERTA-SLFIEFRENIA

Hrana care înfometează

Mircea Doreanu

Gabriel Stan îşi continuă proiectul unei gnoseologii particulare cu „Selfiefrenia” , adâncind fără să reia şi fără autocitare demersul de până acum, în special „În labirintul celor 12 simţuri” ( editura KronArt, 2006). Nu este singurul care consideră selfie-ul o boală vecină schizofreniei şi onirofreniei, posibil letală, după cum au dovedit-o sinistre evenimente recente. Este primul care, din câte ştiu, sistematizează simptomele maladiei şi oferă o posibilă profilaxie ideatică, fără să plece de la un caz, fără studiu de caz. Pune în mişcare un flux narativ care îşi abstrage studiul din scientism, din mişcarea, dialogică în primul rând, a puţinelor personaje – nu am reţinut decât o fâşie de culori care pune în relief gândirea autorului. Conexiunea nu putea să o facă altcineva decât Narcis, reper al meditaţiei bazate pe logică, intuiţie şi revelaţie. Tetragrama este completată de vizionarismul care le cuprinde pe toate. Această balenă albastră care este selfie-ul nu se va opri până nu îşi va egala greutatea cu cea a sufletelor înghiţite: la maturitate cântăreşte 1500 de kilograme, iar sufletele sunt aproape imponderabile. Gabriel Stan are omenitatea de a povesti mitul înainte de a-l desluşi: Narcis este o figură tragică, un nebun melancolic, iar autospecularitatea, din latinescul „spaecullum” ( oglindă, oglindire ) este o atitudine pe măsură, provenită dintr-o frustrare profundă : narcisistul îşi iubeşte imaginea, dar nu se iubeşte pe sine. Dacă autorul ocoleşte orice anecdotică, eu nu o voi face. Am un vecin, pensionar cumsecade, căruia de curând i-a murit soţia. Din cauza asta suferă şi are dese, scurte accese de plâns. Şi-a cumpărat de curând un telefon nou şi a ţinut să-l văd şi eu. L-a deschis. A apărut imaginea tutelară. Ăsta sunt eu !, a zis Petrică. O interpretare de bun-simţ, fără nici un fel de psihanaliză. „Ăsta sunt eu”, nu omul din carne şi oase de lângă tine, ci faţa obosită şi ştirbă care zâmbeşte din telefon. Pe lângă selfie, voodoo, cu asasinarea în efigie, cu tot, este o distracţie oarecare din Haiti, New Orleans şi Harlem. ( Poate nu aş fi pomenit întâmplarea, dacă pe vecin nu l-ar fi chemat, de familie, Bucur.) Pentru selifie-man şi selfie-woman, oglinda celuilalt este deformantă, îl sluţeşte, nu îl reprezintă : nu e el, şi aici trebuie să reiau, pentru că primeşte noi conotaţii, răstocitul citat din Sartre – l’enfer, c’est les autres: „Omulșobolan se vede motan, omuliepuraș se vrea leu, omulporumbel se vrea vultur, etc. Masca fricii îşi caută o altă mască, mai curajoasă și mai fioroasă„.

Gabriel Stan îşi subintitulează cartea şi fals roman S.F. Un prieten, doctor în S.F., mi-a spus că genul nu se mai numeşte astfel, ci, vai, speculative-fiction.

Reiau : nu oglinda, nici ea, în cele din urmă, nu ne arată aşa cum suntem, ci numai noi ne vedem într-adevăr. Infinit mai puţine, dar există şi cazuri în care omul motan se visează şobolan, omul vultur se vrea porumbel, femeia frumoasă se crede boccie şi ca urmare îşi poceşte viaţa corespunzător, omul spadă se crede măturică şi se comportă ca atare.

O etapă în ascensiunea către vizionarism este delirul oniric organizat, beţia controlată a imaginaţiei : „câte un fachir (…) levita călare pe un leu cu aripi sau în faţa ciclopului ce rupea lanţuri şi autoturisme în două. În mijloc trona un elefant alb, imens, de 10 etaje, din trompa căruia curgeau râuri de bere …”

“Ceea ce cred eu că este important: nu doar să identificăm maladiile sociale, dar să le şi înţelegem și mai ales să căutăm remediile vindecătoare”, scrie autorul, după care ne dă impresia de a ne lăsa sur notre soif. Începe capitolul „Peste munţi” cu frumoasa poveste de dragoste dintre Mattias şi Rhuna, scindată textual de un program politic cu atât mai credibil pe cât este de aberant. Pe bună dreptate, Gabriel Stan nu îşi doreşte didacticismul şi nu perorează. Soluţia vizibilă din întregimea textului este : Râurile izvodite de racordarea la internet nu pot fi contracarate decât de racordarea la transcendent. Pletora de imagini, salvată de esenţialitate. Să nu lăsăm spaţiul eternului ocupat de efemer; care şi-l are pe al lui, meritat, seducător câteodată, necesar. Hrana care ne înfometează trebuie să rămână cartea, mai ales Cartea. Îl consider pe Gabriel Stan un continuator inspirat al lui William Blake, prin acţiunea lui artistică amplă şi concertată.

Material si imagini puse la dispozitia publicatiei La pas prin Brasov de Gabriel Stan

Gabriel Stan

Gabriel Stan – ‘Prietenii mei – îngerii și muschetarii’

Mircea Doreanu

De la 0 la 1001

Anumite scrieri necesită desluşirea în timp; cum critica de întâmpinare, indiferent de greutatea semnăturii, este ghidată de legea intrinsecă a reacţiei rapide, aceste apariţii, cu o receptare mereu şi în mod necesar amânată, riscă să fie urât nedreptăţite: îşi ies din termen ca noi apariţii, – rubrica semnal neînsemnând ceva decât pentru autorii impuşi, trec câţiva ani dar este mult prea devreme pentru categoria restituiri și în memorie mai rămân vagi efluvii emise de cine știe ce accident stilistic.

Sentimentul generator (simţirea, mai degrabă) pentru „Prietenii mei – îngerii și muschetarii” (Editura KronArt, 2014) este spaima de moarte și de răul infinit multiform.           Construcţia barocă astfel străjuită se deschide cu versuri de iarnă dedicate unui prieten (Şerban Ionescu). Asta după ritualul imagistic somptuos al dedicaţiei şi colajului în care domină intrarea într-o catedrală. Precum în „Poveste de iarnă” (Shakespeare) Bavaria se întâlneşte în această pagină (215) cu Sicilia. Fără graniţă, că textul – textele, bucățţile de realitate brută sunt menite să dea credibilitate ficţiunii ori invenţiei pur-şi-simplu (nu sunt totuna: ficţiunea tinde să facă imaginarul credibil, pe când invenţia este  „ ficţiune” servită ca atare, este  „o minciună în falş”, dacă permiteți. Fără manipularea resorturilor verosimilităţii, butaforia este evidentă cu toate ale ei: pe piatră numai că nu scrie piatră, prin cetatea transparentă se văd scripeţii care au înălţat-o. Categoriile se amestecă în cantităţi şi după formule multiple, ca în această invenţie autentificată de autor, precedată de un paragraf ficţional :

… „ Sutele de Corăbii de aur ale templierilor au aruncat comorile în această peşteră aflată sub apă. Încă nu a pătruns nimeni acolo…

Localnicii Bretoni cred şi acum că locul este apărat de un blestem cumplit de care este bine să te fereşti. Bunica mea îmi povestea cum căutătorii de comori din vremea ei împietreau când găseau comoară cu blestem. Eu cred şi acum ce-mi povestea bunica mea, pentru că a fost extraordinar de bună, nu drăcuia, nu înjura şi nu minţea niciodată. Cred că a fost un fel de înger…”

Alternanţa autentic – posibil contaminează posibilul cu veridicitate:

„Familia Brânzea se trăgea din Cuciulata, iar bunica din Lupşa, un cătun al Cuciulatei. Numele de fată al mamei Octaviei era Chițea Maria (…)

De acolo era, se pare, şi familia lui Aron Pumnul. Eminescu ar fi trecut pe acolo, să vadă satul profesorului său, în drum spre Braşov, era un drum frumos.”

„Prietenii mei…” este o carte şi de privit, incorporând o mulţime de imagini picturale, fotografice, textuale, vechi în cea mai mare parte. Fotografii antebelice, interbelice și staliniste, texte din secolele XVIII, XIX, XX, nu numai în română, pictură renascentistă și barocă. O carte unică și prin substanţa ei. În pictură, colajul deturnează imaginea spre un sens nou, direct. În literatură se creează sens, folosind acest procedeu, prin suprapunere și aglutinare. Normal, literaturii, fiind liniară, îi lipseşte impactul concret al imaginii. În literatură, neconvenţialitatea inserată este normă, apariţia / reapariţia în consecuție a personajelor și ?  Din colajul coerent, în cele din urmă, de colaje, vine și senzația de ubicuitate (să-i spunem mai modest, omniprezenţă) a autorului acestei cărţi, aparent în fiecare pagină, chiar numai ca martor al unei depoziții, sau receptacol al unei confesiuni. Este un tip particular de omniscienţă auctorială, mai apăsată decât cea oricum exagerată găsibilă în Anthony Trollope sau Daniel Defoe.

Genul proxim al acestui poem în proză și nu numai este „The Waste Land”; dincolo de convenția titlului, un gest artistic post-avangardist, un joc de darts în care ținta este incomunicabilitatea.

Discontinuitatea narativă aparentă oferă piste false, ramificări și deschide sertare dalieşti-urmuziene ca „Urma unui Muz”. Iată cum s-au rostuit sorții pentru cele trei cadâne ale lui Frumo („ Dodo bruna oarbă, Lola roşcata surdă” și blonda Zizy, cea lovită de o amnezie aproape totală):

„Dodo se angajă ca prostituată la paris și deveni modelul preferat al unui pictor mic de statură, dar foarte curtenitor și bine crescut. Frumoşii ei ochi orbi care nu vedeau nimic privesc și acum miraţi vizitatorii unui mare muzeu al lumii.

Lola se măritase cu un compozitor italian, era fericită că îl vedea pe el fericit… Noaptea visa că aude vocile oceanului ce o cam speriaseră cândva.

Zizy se mărită cu un negustor de ulei de măsline care se stabilise în Lumea Nouă de peste ocean. Copiii lor se ocupă acum de marea industriei a parfumurilor. Zizy ştia că doar parfumul, mirosul păstrează cu adevărat cele mai frumoase amintiri…”

S. Eliot nu reprezintă un model pentru Gabriel Stan, nici The Waste Land pentru „Prietenii mei…” Cel privit cu atât de puţină indulgentă de Ernest Hemingway îşi contabilizează perfect, atent la esthetical correctness, libertățile. Cu politeţe englezească. Să nu uităm însă entuziasmul lui curajos pentru John Donne şi poeţii metafizici, nici structurile înnoitoare ale poeticii lui.

Pe lângă că Gabriel Stan este un autor de-a dreptul patafizic, ţara lui nu este în întregime pustie: straturile arhaice şi legendare nu sunt pustiite, viul acum se hrăneşte mai ales din ele.

Imagine pusa la dispozitia La pas prin Brasov de Gabriel Stan

Material publicat cu sprijinul lui Gabriel Stan. Multumim!

COPERTA-GREEN

Could I have your attention please

Emil Cioran scria că engleza este în mod cert limba destinată poeziei: are, spre deosebire de franceză și germană, suplețea, armonia și sonoritatea necesare muzicalității acestui gen. În viziunea eseistului, rigorile gramaticale și vicleniile stilistice la care obligă franceza par dirijate à perpétuité par Boileau și zăgăzuiesc până la anemiere percepția poetică. Germana așișderea, dar în alt mod, ar armurii și harnașamentului teutonice. Limba română nici nu intră în discuție, fiind una intranzitivă, incomunicabilă.

Poeta care și-a ales numele Ashley Green pentru a semna cartea „ I need to tell you something” (Editura KronArt, 2016) demonstrează încă înainte de a-i deschide cartea valabilitatea opiniei lui Cioran și îmi provoacă o observație inedită, cred: fără a se conforma canonului rimei propriu-zise, primul și ultimul vers dau senzația rimei imanente, perceptibilă prin vocea interioară:

„No, there’re people and places inside.

Places who only exist in books.

People you can meet only in books,

My books.

My World.

My life.”

De ce negația absolută – și nu afirmația la începutul textului, lucrul ăsta numai tânăra autoare îl știe; tinerețea este subliniată și de pseudonimul Green, așa cum Mihai Șora intră în dialogurile lui filozofice cu numele Mai Știutorul. M.Ș. a împlinit de curând 100 de ani.

A.G. culege cu inteligență celea simplității. Nu alege teribilismul de grafitto. Dacă vrea să își exprime vulnerabilitatea, nu își exhibă rana, îi arată locul.  „Add solve the puzzle of your heart”, se încheie un text. Exprimarea la persoana a doua este retorică, iar pentru a pune la loc bucăți dintr-un întreg, întregul trebuie să fi fost sfărâmat. Dacă ar fi să primească titluri aceste poeme, toate fără, ar trebui să fie intitulate cu ultimul vers, care concluzionează emoțional demersul.

Toate textele caută muzica, par inspirate de muzică și concepute muzical; apare și titlul unei melodii celebre din epoca psihedelică, „The sound of silence”. Notațiile sentimentale fac tot farmecul și candoarea cărții: „ I have no idea what I’m looking for

All i know is that you’re not here”.

Adulții neînțelegători, părinții mai ales, iubitul dispărut sau nedemn de încredere, durități (trucate) de limbaj adresate tuturor și nimănui, solemnitatea cu gust de otravă a eșecului, pomenirea din (prea) senin a pateticului sfârșit, toate aceste note aparțin cântecului unei inocențe asumate cu farmec, căreia trebuie să îi dăruim ceea ce ne cere, pentru că are talent.

„ Give me time.

And space.”

Talentul, iată-l în versuri pe care nu le poți citi fără emoție, fără nostalgie zâmbitoare:

„If the sky wasn’t full of cluods.

I wouldn’t be sad.

If wou did’t hurt me.

I wouldn’t have these scars.

Honestly I wouldn’t cry if I didn’t love you.

Mircea Doreanu

Imagine pusa la dispozitia La pas prin Brasov de Gabriel Stan

Material publicat cu sprijinul lui Gabriel Stan. Multumim!