Arhive etichetă: lacrimi de iubire

Scrisoare netrimisă

Am găsit-o uitată sau poate ascunsă într-un sertar dintr-o casă veche, scrisă de un el către o ea sau poate că de o ea către un el, decorată cu petale de flori și lacrimi de iubire:

„Te cunosc deja de suficientă vreme cât să îți știu bucuriile și tristețile, cât să știu când îți este bine sau când nu îți este bine, cât să știu când te însoțește singurătatea sau… altcineva, cât să știu când ai nevoie ca cineva să te susțină, cât să știu dacă ceva îți place sau nu și totuși… nu te cunosc deloc. Pentru că reușești să mă uimești și să mă surprinzi, de cele mai multe ori în sens pozitiv, iar atunci când nu e așa, am învățat să îmi păstrez carapacea și să fiu cel mai cuminte om de pe Pământ.

Ți-am ascultat mereu gândurile și temerile, acoperindu-le și uitându-le astfel pe ale mele, dorind ca tu să fii în cea mai bună formă, să poți lucra, să poți construi și trimite către alții frumosul care este în tine.

Îmi este dor de ochii şi de zâmbetul tău, de modul cum mă priveai atunci când eram alături, de alintul tău şi de vorbele frumoase. Toate s-au păstrat într-un loc ferit de priviri, de răutăţi şi intrigi, acolo… în sufletul meu.”

(va urma)

„Și muzele au muze, și sânii lor le ard,

Și buzele își mușcă de-atâta nesărut.

Luni nu scriu poezie căci muzele îmi cad

În vechi păcate scrise în patimi de demult.

 

Și muzele au muze, pe care le așteaptă

Pe pat întinse, goale, zâmbind trandafiriu.

Luni nu scriu poezie dar te recit în șoaptă,

Ascunsă-n așternutul a tot ce vreau să-ți fiu.

 

Și muzele au muze a căror săptămână

Începe abia marți, nu lunea cum, firesc,

Începe, iar și iar, să-mi fie dor de tine…

De-aceea nu scriu lunea! Luni însă… Te iubesc! ”

     Mugur Dumitriu – Luni nu scriu poezie

Credit foto: Antonela lungu

Plouă…

Și plouă din nou, da, din nou nu din vechi… plouă peste iarbă cu miros de nou, plouă peste pământ cu frunze noi, plouă peste tot cu stropișori noi dar peste mine plouă cu binecuvântări noi, plouă cu iubire… Nu pot spune că iubirea e veche sau nouă dar pot spune ca e copleșitoare! Doamne ce mare binecuvântare să plouă peste mine cu iubire! Ce ploaie bogată trebuie să trimiți tu, ce bogată trebuie sa fie toamna cu iubirea ta…

Și plouă afară cu picuri reci dar în mine plouă cu lacrimi calde! Ploaia vine cu tristețe dar în mine ajunge bucuria de la tine. Ce bine ar fi dacă toți oamenii de pe pământ ar fi câte un TU!! Un TU la fel de iubitor, de zâmbăreț, de educat… TU iți faci atâtea griji pentru nesimțirea lor dar ei nu își fac nicio grijă pentru îngrijorarea ta… Mă bucur că plouă din nou, poate așa se mai purifică lumea…

Ce bine ar fi ca atunci când plouă din nou, să devenim și noi mai Noi… Dar vezi tu, noi fugim de ploaie, avem impresia că ne topește, de aceea florile, iarba, frunzele sunt atât de curate! Vezi ce mare diferență… noi ne întristam când ploua… florile se bucură! Cum ar fi oare să fim cu toții flori… ce frumos ar fi!!! Câtă bucurie atunci când ploua!!! Dar iți dai seama dacă am fi cu toții Oameni, câtă iubire ar fi?

Și plouă din nou cu speranța ca lucrurile normale să fie privite așa cum sunt iar cele anormale să fie văzute așa cum sunt… Și plouă din nou cu încrederea că nu ne vom mai speria de o ploaie normală care poartă cu ea iubirea curată!

Credit foto: Iulia Ruginosu