Arhive etichetă: Lucian Blaga

Lucian Blaga și Ziua Mondială a Râsului

În 6 mai – ca prima duminică din luna mai a acestui an – se sărbătorește Ziua Mondială a Râsului dar este și ziua în care, în 1961, s-a stins Lucian Blaga, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român, născut în 9 mai 1895 la Lancrăm, în județul Alba.

Întâmplarea… sau poate că nu, face că am găsit o legătură între Lucian Blaga și… niște zâmbete și mă refer la legătura poetului cu Elena Daniello, stomatolog de meserie, căsătorită cu medicul care a înființat primul dispensar studențesc de la noi din ţară.

Istoricul literar Mircea Popa a găsit în fondul arhivistic al familiei Daniello o scrisoare pe care i-a trimis-o Blaga muzei sale, datată 3 august 1950:

„Cluj, aug. 1950. Dragă Doamnă Daniello, mă gândesc cu multă plăcere la cele câteva zile petrecute la Gura-Râului. Regret că n-am putut să mai stau o zi spre a-l întâlni şi pe domnul Daniello. Codul muncii nu glumește! Şi luna nu are 31 de zile, ci numai 30! A fost totuși timpul să plec, căci la Sibiu Dorli (n.r. fiica lui Lucian Blaga) mă aștepta bolnavă. A pățit cam ce a pățit Rodica. Ispitele necoapte ale sfârșitului de iulie. Vă urez din toată inima vacanță lungă și liniștită și meritată. Şi cel puţin 4 kg. În plus, care să vă scoată din categoria «pană». Aceeaşi urare magică pentru Ionel, Rodica, dacă vrea, poate să rămână cu status quo ante. Iar dlui Daniello îi doresc o reducţie (echivalentă celor 4 kg despre care vorbeam mai sus), prin părţile neesenţiale. Sărut mânile, L. Blaga”.

Legătura filosofului cu medicul stomatolog este descrisă de Mircea Popa în articolul „Spicuiri dintr-o arhivă sentimentală” din revista „Luceafărul“: „Iubire tomnatică, de crepuscul, legătura poetului cu Doamna Daniello a lăsat urme durabile în creaţia sa. Este vorba nu numai de o trecătoare zvâcnire, ci de o perioadă mult mai lungă, cea din urmă perioadă din viața poetului, care s-a soldat cu numeroase producţii memorabile, atât în plan poetic, dar şi în aforistică şi în roman.”

Iar cea mai mare dragoste a poetului, soţia sa Cornelia Blaga mărturisea, cu înțelepciune după părerea mea: „Nicio soţie a unui mare creator – cum a fost Lucian – nu poate avea pretenția de-a face să-i vibreze lira până la sfârşitul vieţii. Mie îmi aparţin «Poemele luminii» şi alte câteva poezii din volumele ulterioare. L-am înţeles perfect pe Lucian şi arta lui. Chiar dacă uneori n-a fost uşor… Dacă aş fi poetă, aş spune că am constituit o constelație, fireşte terestră. Numai că în jurul ei s-au ivit alte stele, care au luminat zarea poetului în căutarea de comori ale vieţii şi lumii. Repet, am înţeles realitatea situației, şi locul din mijlocul inițialei constelații neștirbit a rămas.”

Lucian Blaga și soția sa sunt înmormântați la Lancrăm, în curtea bisericii ortodoxe. Mormântul este simplu, înconjurat cu tufe de Buxus, fără o marcare specială. Într-o poveste din familia mea se spunea că oamenii locului nu l-au iubit pentru că, atunci când a lucrat ca diplomat, l-au rugat să îi ajute într-o chestiune legată de comună, astăzi localitate componentă a municipiului Sebeș, dar a refuzat.

Însă, după cum spuneam, acum este vorba despre Ziua Râsului și mi-am amintit că am promis unui scriitor contemporan foarte apreciat, autorul cărții „Viața la 40 de ani”, despre care știu că îi place Lucian Blaga, că îi spun o poveste:

Anul 1987, în primăvară, un liceu foarte bine cotat, atunci ca și acum, o clasă a IX-a care avea un diriginte de temut pe atunci dar care acum… nu mai este, respectiv domnul profesor Nicolae Roșca care vine în clasă și anunță că se va face o excursie în Munții Apuseni cu oprire în câteva locuri, între care și Lancrăm. Cu o bucurie machiavelică ce îi umple toată fața, întreabă, având siguranța că nu va ști nimeni răspunsul: „Cine s-a născut la Lancrăm?” Liniștea e aproape totală căci una dintre eleve se agită cu mâna ridicată. Într-un final, domnul Roșca: „Hai, spune, cine?” Iar eleva se ridică în picioare cu o mândrie care depășește cu mult ego-ul profesorului și răspunde: „Bunicul meu!” Ei bine, Cosmin, eleva aceea eram eu.

„Vieții nu i-am rămas dator nici un gând, dar i-am rămas dator viața toată.” – Lucian Blaga

Sursa textelor din scrisoare și a celor citate: adevarul.ro/locale/alba-iulia

Sursa foto: rador.ro

Șezători în Țara Făgărașului – Șezătoare de vară în Șoarș

Mi-am petrecut verile copilăriei la bunicii din partea mamei, undeva în Ardeal și atunci se întâmplă că știu ce înseamnă o țesătură făcută în casă, la războiul de țesut, ce este acela lichiu, care era rolul preotului ortodox într-un sat sau cum arată o biserică săsească.

De aceea, ieri mi-am mai potolit un dor pe care îl aveam față de satul bunicii, adică de bunica iar acest lucru s-a întâmplat la Șoarș, satul situat în judeţul Braşov, la circa 13 kilometri, spre nord, de municipiul Făgăraş şi la circa 80 de kilometri de municipiul Braşov, mai demult Șaroșa, Șoarșiu, (în dialectul săsesc Schuarsch, Šuerš, în germană Scharosch, Scharesch, în maghiară Sáros, în trad. „Noroieni”, „Glodeni”), reședința comunei cu același nume. De ce la Șoarș? Pentru că acolo s-a desfășurat, sâmbătă, 8 iulie 2017, cea de-a 6-a şezătoare din cadrul proiectului itinerant „Şezători în Ţara Făgăraşului”, organizată de doamna Ana Borca, întemeietoarea comunității IIA Călătoare, gazdă fiindu-ne pensiunea Andrada’s House, respectiv familia Batiu.

Participanții, invitați „îmbrăcați în costum popular, iie, cămașă populară, cu bucate gătite în casă, cu bună-dispoziție și nestăvilită poftă de a cunoaște frumusețile satului românesc.” (Ana Borca) s-au întâlnit la Cetatea Făgăraș, de unde au pornit împreună și odată ajunși în sat, au vizitat biserica ortodoxă, cu expoziția de icoane pe sticlă realizate de copii și i-au întâlnit și cunoscut pe tânărul preot din sat care este și pictorul bisericii și grupul de copii care cântă, coordonați de acesta.

Apoi s-au deplasat la Tanti Aurica, care a pregătit pâine proaspăt – făcută în cuptor și la Nenea Viorel, ca să îi asculte poveștile și să vadă căruța lui cu roți de lemn, au admirat din exterior biserica evanghelică, ridicată de sași la începutul celei de-a 2-a jumătăți a secolului al XV-lea și este atestată documentar prin două indulgențe papale, de la 1450 și 1466, care este închisă, din păcate.

La finalul programului, invitații au întâlnit gazda, la o masă mare și un pahar de vorbă, au admirat costumul popular românesc și costumul popular săsesc din zonă și au aflat povestea pensiunii, spusă chiar de doamna Anca Batiu, având-o alături pe Andrada, fiica ei.

Momentul cel mai încărcat de semnificații a fost acela în care grupul de copii îmbrăcați în costume populare, cu vârste de la 6-7 ani, până la 13-14, sub atenta îndrumare a preotului Ciprian Adomnicăi, au cântat, în biserică, trei dintre cântecele pe care le au în programul lor iar apoi a urmat marea surpriză, tot muzicală, care ne-a oferit emoții la cote maxime, prin interpretarea minunată și prin tot ceea înseamnă acest cântec:

Suntem în cuvânt şi-n toate

Floare de latinitate,

Sub un cer cu stele sudice.

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece.

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece.

Eminescu.

Copiii din Șoarș – frumoși și serioși – pictează icoane, învățați fiind să facă acest lucru de către pãrintele Ciprian, împreunã cu soţia sa. Prin fondurile strânse din vânzarea icoanelor, ei îşi continuã activitatea, cumpãrã pensule şi vopsele, fiind astfel un bun exemplu de implicare în viața comunității și oferindu-le copiilor o șansă în plus. Biserica este în procedura de renovare, la exterior fiind finalizată, inclusiv fresca de la intrare, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” iar luni vor demara operațiunile pentru pictarea interiorului, activitate ce va fi realizată de înșiși preotul și preoteasa din parohie.

Mașina se îndepărta ușor de Șoarș, lăsându-ne o amintire foarte plăcută și dorința de a reveni iar eu nu am putut să nu mă gândesc la versurile lui Lucian Blaga:

       Sufletul satului

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Credit foto: Dan STRAUTI