Asistenţă psihologică în puţine cuvinte, prima parte

Autor: Mihaela BOROŞ

„Cuvintele – cel mai puternic drog folosit de omenire” – (R. Kipling)

Cuvântul a fost de la început unealtă de mare preţ ce a dăinuit peste veacuri.

În toate timpurile în societatea secularizată, unde totul se vinde şi se cumpără, cuvintele sunt zilnic pe buzele tuturor. Acestea sunt uneori aducătoare de pace şi bucurie, alteori sunt înveninate şi tăioase. Din cauza unor cuvinte ni se udă obrajii şi datorită altora se înseninează chipurile…

… cuvintele au fost cele care au adus oamenilor pace, dar au purtat războaie şi au hrănit orgolii…

Într-o lume fără milă, plină de violenţe, ipocrizie şi răutăţi, într-o perioadă de turbulenţe economice şi sociale, cu toţii rostim cuvinte cu direcţie sau cuvinte fără sens, cuvinte elegante care nu sunt întotdeauna sincere sau cuvinte sincere care nu sunt întotdeauna elegante.

Oricât de multe cuvinte am încrucişa, ne-am juca printre ele, ne-am minţi cu ele, ne-am murdări cu ele, descoperim că ele, cuvintele stau în puterea noastră, iar de îndată ce le rostim acestea ne ţin sub puterea lor.

Ne îmbrăcăm zilnic în cuvinte, dezbrăcăm pe alţii din cuvinte şi niciodată nu ne săturăm de puterea lor. Unele aduc arome, altele aşează praf pe suflet!

Printre uragane de reproşuri, fierbem, dăm în clocot şi apoi nu ştim cum să mai punem mirodenii peste tot ce a mai rămas, dar toate aceste lucruri rămân însemnate în suflet, în inimă, aducând nelinişte, aducând frustrări.

Deseori, psihologul se întreabă în faţa unui individ care vine la cabinetul psihologic: „Cuvinte frumoase sau cuvinte care îl ajută?”, are nevoie să accepte cuvinte care nu îi cad bine, dar care îl ajută să devină mai bun în fiecare zi sau are nevoie să audă cuvinte pe care doreşte să le audă?

Cuvintele frumoase sunt bune pentru stima de sine şi creşterea încrederii în forţele proprii, dar pun sub semnul întrebării părţile care necesită îmbunătăţite, de aceea psihologul alege să rostească cuvinte asemeni diamantelor mici, dar de mare preţ pentru că oricât de viteji ne-am crede, până la urmă rămânem singuri printre cuvinte..

În cabinetul psihologului, oamenii intră îşi subliniază viaţa, uneori cu pledoaria subiectivităţii, alteori cu forţă, unii căutând „acel oarecare” cu entuziasm, alţii, care cred că viaţa strigă mai tare decât pot vorbi ei, iar alţii care nu se consideră nici învăţaţi, nici fericiţi.

Încerci să păşeşti cu sfială în sufletul lor şi să le arăţi că nu contează ce au pierdut în viaţă, ci contează ce le-a rămas…

Dacă au căzut de pe cal şi nu s-au ridicat atunci, totul e să nu rămână la podea şi orice s-ar întâmpla, trebuie să urce iar în şa. Desigur că e rău, fireşte că e greu, sigur că e alta situaţia şi nu va fi ca înainte. Viaţa e grea, dar optimist şi pozitiv, fiecare poate vedea binele din orice rău.

E foarte important să încerce o clipă să iasă din lupta cu el înşuşi, să vadă că el este o sumă de încercări, reuşite sau mai puţin reuşite, că este un rezumat al tuturor eşecurilor şi al realizărilor cu lacrimi, cu bucurie, cu tristeţe, cu veselie, este un om cu o poveste de viaţă, cu întâmplări trăite cu momente de singurătate, cu momente de plinătate, cu nelinişti şi perseverenţă, cu priviri ascuţite, grimase, interjecţii, puncte de suspensie…

E adevărat că intervenţiile pe suflet deschis dor cel mai de tare, deoarece nu au anestezie, dar „poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi”. (O. Paler)

         Iar tu, psihologul …

… îi ajuţi să-şi asume, să facă inventarul, să găsească priorităţile, să meargă mai departe cu ce le-a rămas, indiferent dacă e doar o firimitură de bine…

… şi apoi pleacă…

         Iar tu, psihologul …

… rămâi singur, în cabinetul tău, unde ţi se încredinţează surâsuri, taine, dureri, unde se risipesc emoţii, bucurii, secrete, unde cu ajutorul unor cuvinte se chituieşte, se lipeşte, se protejează cu plasă de sârmă, frumosul vas ce conţine în el personalitate umană…

… rămâi singur şi reflectezi la cuvintele celor care au ales să deschidă uşa cabinetului tău…

*… „Mulţumesc pentru că m-aţi ascultat”…

*… „Am judecat oameni şi circumstanţe.

Am crezut că am dreptate – dreptatea mea şi adevărul meu.

Am învăţat că adevărul meu nu este acelaşi cu adevărul altuia…”

*… „Am învăţat că eu pot să decid ce este bun pentru mine şi atât”…

*… „Când am venit prima dată la cabinetul de psihologie mi-era ruşine… Nu doream să ştie nimeni că mă frământă ceva… Voiam să fug undeva departe… Să mă ascund…

… am înţeles că astfel aş rămâne tot cu mine…

*… „M-aţi ajutat să mă-nţeleg”…

*… „Am învăţat să-mi stabilesc priorităţile”…

*… „Am înţeles că lumea merge mai departe şi fără dilemele mele”…