Toate articolele scrise de Redactia

Mesajul prefectului județului Brașov, Mihai Cătălin VĂSII, cu ocazia Zilei Armatei României

„Astăzi onorăm o instituție care, în întreaga sa existență, a slujit cu cinste țara și neamul românesc, a reîntregit și apărat ființa națională.

25 octombrie este ziua în care, mai mult decât oricând, celebrăm patriotismul luminat, onoarea, spiritul de sacrificiu, curajul și camaraderia. Aceste virtuți i-au animat pe ostașii români de-a lungul istoriei în luptele pe care le-au dat pentru ca urmașii lor să trăiască liberi, într-un stat independent. Aceste virtuți i-au animat pe militarii Armatei României în teatrele de operații din Afganistan, Irak, Kosovo, acolo unde au reprezentat cu cinste țara, făcându-și datoria umăr la umăr cu aliații din NATO, de la care au primit cele mai înalte aprecieri.

Aceste virtuți îi caracterizează și pe militarii care îndeplinesc misiuni pe teritoriul României, fie că este vorba de intervenții la calamități naturale, de asigurarea capabilității militare sau de misiuni efectuate în contextul pandemiei prin care trecem, luptând în slujba vieții alături de cadrele medicale, de oamenii de la  ISU, Salvare, Poliție, Jandarmerie, DSP. Tuturor le adresez și cu acest prilej mulțumiri și îi asigur de recunoștința mea.

Mă înclin cu respect în fața memoriei eroilor căzuţi pe câmpul de luptă şi aduc un sincer omagiu veteranilor de război, cadrelor militare în rezervă şi în retragere, tuturor celor care au slujit cu onoare și abnegație Armată României și pentru care datoria faţă de ţară a reprezentat crezul suprem.
Transmit felicitări, gânduri bune și multă sănătate militarilor şi personalului civil din toate structurile Armatei noastre. Ei au făcut din această instituție una respectată, credibilă și apreciată.

La mulți ani Armatei României!”

Credit foto: Dan Strauti

 

Adrian Munteanu -Videosonet 39: „Umbra”

Detașarea. Un termen care poate aduce o evoluție prin deslușirea diferențelor și a conceperii unui statut personal. Frecvent, această poziție duce însă la respingere și neintegrare.

Ca dovadă a statutului său insolit, pentru poet, aflat într-o continuă căutare, această din urmă poziționare față de realitate este extrem de productivă. Tensiunea creată prin respingere sondează adâncurile și duce la cunoaștere de sine. Mult mai mult decât prozaismul și lipsa de vitalitate.

UMBRA

„Nu va rămâne piatră peste piatră!”…
Am râs de el, de vorba lui smintită.
„Torenţi de foc v-ajung, gust de pirită!”…
Ce născociri în gura lui ce latră.

„Furtuni se nasc în iarba necosită!”…
L-am biciuit în vuietul de şatră.
„Striviţi veţi fi, zdrobită orice vatră!”…
În urmă las făptura lui pierită.

Trăiesc la fel, în fadă răvăşire,
În zbaterea de-a fi pentru a fi,
În necurmata, dulcea amăgire

Că încă-s viu, că încă pot trăi.
Nepăsător, alung o prevestire.
Astfel devin o umbră într-o zi.

Adrian Munteanu
https://www.amsonete.ro

Credit foto: Dan Strauti. Lucrare din cadrul expoziției „Vibrații”, artist vizual Maria Cioată. Este expusă la Turnul Alb – Essentia – Bienala Albastră.

Adrian Munteanu -Videosonet 37: „Răcoarea mărilor”

Catagrafia semnelor exterioare, operațiune întreprinsă fortuit sau metodic, cu mai multă sau mai puțină acuitate (aici se produc diferențele) se încheie în momentul imediat următor, dacă nu chiar simultan, cu o reîntoarcere la reperele interioare ale ființei. Ceea ce poetul a înregistrat în afară duce la cunoașterea de sine și la modelare, cu intenția mărturisirii. Rareori procesul acesta din intimitate se produce fără diferențe de amplitudine. Mai degrabă, după structura fiecăruia, el evidențiază o continuă tensiune.

RĂCOAREA MĂRILOR

prea strâmt e locu-n camera trăirii
abia-mi pot duce mâna către gură
ochi reci din storuri liniştea mi-o fură
și vaietul a gâtuit zefirii
doar până către ziduri se îndură
să se întindă-n umbră trandafirii
reci şovăieli în tainele privirii
îmi sfâşie nădejdile cu ură
prăfoase molii rod brocart de vise
și carii au pătruns în gândul mut
să-nceţoşeze ploapele deschise
cu greu ridic opaiţul de lut
sparg geamul cuştii cu mişcări decise
și sorb răcoarea mărilor tăcut

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Credit foto: Dan Strauti

Adrian Munteanu – Videosonet 38: „Doi sturzi”

Detașarea de subiect aduce o dublă finalitate. Pe de o parte o evidențiere a întregului și pe de altă parte o identificare a nuanțelor.

Procedeul joacă și rol de catalizator energetic pentru creatorul care simte noutatea de atitudine, abandonarea traseului prea intens circulat.

Contrarietatea este resimțită și de lector ca o redeșteptare a vibrațiilor.

DOI STURZI
antisonet 2

Când să parchez în faţa casei mele,
Văd locul ocupat şi nu m-ajută
Privirea calmă, Intru în derută.
A fost o zi cu-o sută de belele.

Vine vecinul, cel bolnav de gută.
– A cui e rabla? zic, pornit pe rele.
Simt că mă ia pe loc cu ameţele.
– Sunt musafiri la numărul o sută.

– Şi chiar la mine s-au găsit să steie,
Să nu-mi pot pune roata lângă scări?
– Câte bordeie-atâtea obicee!

Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.
Din portbagaj apuc nervos o cheie….
Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Clipa de emoție: „Acuarelă”, de Cristina Onose

Lăsând în urmă „cetatea industriei”

cu smogul, mizeria şi cotidiana ei impersonalitate,

dincolo de strada Pajiştei

te-aşteaptă Raiul ancestral.

Coborând din înalturi.

pârâul, devenit în inima oraşului

mocirloasa „Spurcata”,

dăltuieşte-n duritatea muntelui

cascade miniaturale.

 

Dealurile ce-i străjuiesc curgerea şoptitoare

– uriaşe felii de fistic –

verdele nelăsându-se -ntrerupt

decât de patriarhalele căpiţe arămii.

Miresme de busuioc şi pământ ne-ntinat

te-mbată-n liniştea ireală,

palpabilă totuşi,

venind de dincolo de stâncă şi istorie.

 

Acea istorie

pecetluită-n poteca de lut şi piatră

de miile de urme de cai.

Da, caii, cum i-aş putea uita,

urmând cărările-nălţate la rangul de străzi

– „a Fântâniţei”, „a Coastei” –

titanici supravieţuitori ai unui neam de „trocari”

ce-au ştiut să se-adape din izvorul veşniciei.

Cristina Onose

Imagine transmisă de Cristina Onose

Poveștile lui Adrian Munteanu: „Introducere în Lumea Poveștilor”

Un nou produs, marcă personală

El se numește POVEȘTILE LUI ADRIAN

Vor fi zeci, poate chiar sute de povești, în îmbinarea cunoscută de la Videosonete dintre text, imagine și muzică.

Le dăruiesc tuturor acelora care mai păstrează o brumă de tinerețe a spiritului, tuturor copiilor și nepoților voștri, adică celor aflați între 7 și 77 de ani.

Pentru a afla noutățile e bine să vă abonați pe canalul meu de youtube.

Daruri de la Adrian Munteanu în postura pe care o cunoașteți deja, aceea de autor și interpret.

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Mihaela Malea Stroe: „Moș Ion Roată în pandemie”

Da, dragii moșului, io mi-s moșu’ Ion Roată, pe care-l știți de mult, de mult… Încă n-am răposat, cum ar fi vrut unii. N-am prea avut parte, la viața mea, de multă școală. Așa or fost vremile, neprielnice, de m-am nevoit să deslușăsc sângur buchea cărții.

Io nu judec pe nime’, nu strig defel că știu adevăru’! În timpuri grele, ca ăstea, când boierii să ceartă-ntre ei ca la balamuc și suduie de mama focului peste capul meu fără să mă vadă, fără să știe că mă aflu pe lume, nu mă bag, neam!, în nicio sfadă. Grija mea dintâi îi să am un coltuc de pită pe masă, de pe-o zi pe alta. Știți voi, boieri dumneavoastră, cum îi cu „pâinea noastă cea de toate zâlele”? Nu știți, nu, nice boabă, cum îi cu pita de fărină din covată, nice cu pita de suflet din Tatăl nostu…

De bună samă, nu mă lasă rece boleșnița care-o damblagit planeta, jalea-i mare și îs tare cu grijuri, da’, cu mintea mea de om de rând, șăd și cuget… oare de-a cui parte să stau, când voi ați rupt lumea-n două ca pe-o surcea: vaccinist ori nevaccinist? Pentru ori contra certificat verde? Să am încredere în autorități? Să n-am?! Tulai, Doamne, pe cine să crez și ce să fac?!

No, dacă pe mine nu mă duce capu’, musai să-i întreb pe boieri, că ei îs cu multă școală. Or’ măcar cu multe diplome, da, au diplome… de pot coperi cu ele tătă Casa Norodului. Ioi, a Poporului! Uite că mi-o fulgerat în minte Tudor din Vladimiri, cu „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”, de-aia am zâs „norod”. Știa el, pandurul, ceva-ceva ce nu să schimbă-n veci… că, și-amu, numa’ vorba vine că ar fi Casa Poporului, îi tăt a lor, a tagmei boierilor – moștenită de la boierii de dinainte, pe care i-o luat mama Gaia. Iar ăștia de azi uită, uită rău, săracii, că o să-i ia și pe ei cândva, n-or putea-o plăti cu aur, nice cu pietri scumpe, nice cu bănet ca să nu-i ia.

Bine. Îi întreb. Da’ ce m-oi face dacă unii mi-or răspunde una, alții – alta…, că ei îs, fără tăgadă, prinși în aprig război, de mai mare năuceala în tătă omenirea, nu numa’ la noi! Da’ mai curând nu mi-or răspunde, că n-au ei urechi de auzât moșnegi ca mine, nice gură de-a-mi răspunde. Din ce mi-o fost dat să văz de-aci, din bordeiul mărunt, de om nebăgat în samă, boierii ăștia, una zâc – alta fac, de parcă le grăiește gura sângură, fără ca vorba să le treacă, înainte – măcar fuga-fuguța –, prin cap.

Ieri-alaltăieri, după ce mi-am socotit că, până la pensia viitoare, din banii ce mi-or rămas oi cumpăra o pită și-o dărabă de slană (de-oi găsi slană de-aia, aproape expirată, la reduceri, altfel numa’ pită goală), am navigat (așa să zâce?), vrun ceas, pe internet. Am internet, cum să nu?, că mi l-o instalat ficioru’… și-l plătește el. M-o-nvățat și cum să umblu cu tastele. Navigam așa, fără busolă, că tăte busolele lumii s-or magnetizat-demagnetizat cu pandemia asta, de nu mai arată unde răsare soarele, unde asfințăște, unde-i miazăzi, unde-i miazănoapte… Și ce mi-or văzut ochii? O adresă. V-o dau și vouă: Top 10 informații înșelătoare | Vaccinare Covid (gov.ro), să citiți cu ochii voștri, de n-or fi șters ori schimbat între timp informațiile, că tare ușor să joacă unii de-a „uite-o, nu-i!” în lumea fără suflete de dincolo de glaja monitorului. Intru pe adresă, una oficială, că doară de-aia poartă sigla (sau logoul? să nu greșesc!) guvernului nost’. Acolo ne lămurește el, guvernul, mintenaș, cum îi treaba cu „informațiile înșelătoare”, le combate el, din grijă pentru noi, de le zboară, înșelătorilor, tăți fulgii în tăte punctele și subpunctele cardinale.

Notă: print screen de pe pagina https://vaccinare-covid.gov.ro/vaccinarea-sars-cov-2/top-10-informatii-inselatoare/

No, pe locul patru din top, „informația înșelătoare” sună așa: „Vaccinarea va fi obligatorie!” Boierii noștri o dezmințăsc cu tărie: „Vaccinarea împotriva COVID-19 este voluntară/ne-obligatorie. Se dorește o acoperire vaccinală cât mai mare pentru a limita răspândirea epidemică a virusului, dar nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Îmi șterg ochelarii, mă frec la ochi și citesc încă o dată: „nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Apăi, io ce să crez? Ficioră’-miu nu s-o vaccinat, muierea lui – da, că s-o tăt uitat la știri și i s-o făcut așa de tare frică, sărmana, de visa urât noaptea, că moare de covid, și să-neca de spaimă, ori să deștepta țipând ca din gură de șarpe că or încuiat-o unii în izoletă. Amu, ea poate mere la tăte molurile, la tăte restorantele, o fost și la festivalu’ ăla, un told or’ cum îi zâce, că io nu știu ce însamnă told. Ea, cum are certificatu’ verde, îi liberă ca pasărea ceriului, poate mere măcarunde, măcarcând, numa’ că nu-i place să margă sângură, fără bărbatu’-so. El – fără vaccin certificat, nu-i liber! El îi, cum s-ar zâce, restricționat.

Io, ce să fac?, mă tem că or ajunge copchiii ăștia la divorț, după cum unu-i hăis și altu’ – cea! Mare păcat ar fi, Doamne feri! Că să iubesc de când erau tineri și s-or înțăles ani buni în tăte-cele, până la dihonia asta care s-o-ntins amu ca râia, de la vlădică la opincă, și face zarvă grea pe tăt pământul.

Mă întreb, boieri dumneavoastră, de ce-oț’ fi dezmințât voi „informația înșelătoare” pălindu-ne în creștet cu o „dezmințâre” încă și mai înșelătoare?

Îi bai mare, amu, orișiunde, cu certificatu’ verde. Iar io, zâc zău lu’ Dumnezău drăguțu’, nu mai înțăleg nimic, de-aia șăd, în crucea nopții, cu capu-n mânurile ăste trudite, aspre și crăpate, și cuget, și tăt răsucesc câte văd, câte-aud, pe tăte părțile, de mi-or pierit somnu’ și tihna.

Boierii zâc că, dacă te vaccinezi, nu-i sâgur că nu faci boala. Îi sâgur, zâc ei, numa’ că, dacă o iei, faci formă ușoară, n-ajungi în copârșeu. De-o faci, o dai și la alții, asta-i bistoș, recunosc și boierii lucru’ ăsta, nu să pune de tătului-tăt stăvilar molimei. Și-atunci cum îi? Să zâcem că noru-mea, vaccinată, face, cum promit boierii, o formă ușoară. Îi cură nasu’, strănută – nu știe că-i beteagă de covid, crede că-i guturai, așa că umblă liber pe unde-i tună, intră unde vrea, cu virus cu tăt. Îi cu voie de la stăpânire să umble, că are certificat! De-ar vrea, s-ar putea duce și la Roma, ca badea Cârțan, să străbată țările pân-acolo cu picioru’. Ficioră’-miu, în schimb, poa’ să fie el sănătos-tun, să n-aibă nice puiu’-puiului de virus, dacă n-are certificat… geaba îi sănătos!  N-are voie să margă pe nicări! Ba azi, patronu’ lui, lovi-l-ar cataroiu’!, i-o pus în vedere să să vaccineze, că – de nu –, în două-tri săptămâni, îl lasă fără lucru. Amu îi fiert, ghietu’ de el, că are rate mari la bancă, pentru o prăpădită de garsonieră, și, dacă ar rămânea fără lucru, îi vai ș-amar, că banca nu-l iartă. Apăi, cum socotiți domniile voaste?! El, nu că-i ficioră’-miu, da’ îi, din fire, om zdravăn ca Parângu’ Mare, și muncitor cinstit, să pricepe bine la ce lucră… Drept îi să mi-l alunge, să mi-l lase pe drumuri, că nu-i vaccinat? Nu știu ce s-o alege, că el îi liber în cuget. Cu cât îl strânge careva mai tare cu ușa să facă ceva contra vrerii și credinței lui, cu atât nu face. Mai degrabă scoate ușa din țâțâni. Io l-am sfătuit, după mintea mea, să scoață pe hârtie ce scrie pe foaia aia de pe internet, a guvernului, cum că nu să iau măsuri împotriva nevaccinaților, și să-i arăte patronului ce scrie acolo clar, negru pe alb.  Habar n-am di ce s-o uitat lung la mine, o pufnit în râs și-o zâs „hai, mă tată, dumneata chiar crezi că hârtia aia are vreo valoare…?”. L-am întrebat: „Păi, dacă îi cu sigla guvernului, cum nu?!” Iar ficioru’ n-o mai zâs nimica, numa’ o dat, așa, molcuț, din mână… „Las-o moartă, tată, că dumneata nu știi!”

Pe urmă m-o informat noru-mea, drăguța, că certificatu’ îi valabil numa’ șase luni, că virusu’ îi nărăvaș, să tăt schimbă, să preface, îi tăt cresc tulpini noi ca la tufa de zmeuriș. Nu piere, că nu-i natural, îi făcut de om, și, ca să-l facă, o costat cât nice cu gându’ nu gândești, și trebe, una-ntruna, alt vaccin, și altu’, și altu’, în câte două-tri doze, și alt certificat verde… și tăt așa o s-o țânem, cât îi hăul și pârăul… Bani, bani, bani și iară bani! Undeva, la careva, s-or duce ei, nu? Că nu zboară-n vânt, aiurea, ca pufu’ de păpădie. S-adună de bună samă-n ceva jepuri adânci ca tăul fără fund, care nu să umple-n vecii vecilor. Banii – ochiul dracului, stăpânitor peste lume… Așa ceva, Doamne apără!, n-am pomenit de când maica m-o făcut!

Zâcea deunăzi Anica Stanii, vecina noastă de din sus, care știe ceva carte, o umblat la școli vestite, și vorbește ca domnii, zâcea așa: „Ia să vedem, dragă moș Ioane, ce atestă, de fapt, certificatul verde din buzunarul cetățeanului? Atestă că cetățeanul e vaccinat, nu că e sănătos! Ce atestă lipsa certificatului? Atestă că cetățeanul e nevaccinat, nu că e bolnav! Certificatul verde este o formă meșteșugită de discriminare și dezbinare, moșule dragă! Abuz!”

Io, din ce zâcea noru-mea, din ce zâcea Anica, am înțăles numa’ atâta: că s-o zărghit lumea, îi beteagă rău la cap. Ne betegim tăți, și mari, și mici, și bogați, și săraci, cât îi globu’ de rotund! Vecina crede că „am devenit cu toții psihotici” (ce-o fi vorba asta a ei?), ne-am slăbănogit, ne bolnăvim tăt mai iute, tăt mai rău din pricină că ne-or băgat dregătorii frica-n oase adânc, până la măduvă… O citit ea, undeva, că să poate chiar muri din frică. Bag samă că să poate, că frica mare  ne șubrezește inima, o face neputincioasă, și pot să jur, Doamne iartă-mă!, că și mintea ni să smintește… Ne bolunzâm de frică, nu rămânem citovi. Mă uit la noru-mea. N-o grăiesc de rău, că-i fată faină, îmi grijăște bine ficioru’, da’ nice-amu, că-i vaccinată, nu s-o mântuit de frică. Tăt cu câte două măști deodată umblă, și de iese numa’ zăce pași din casă, să ducă gunoiu’… Când o mărs la festival, și-o pus vizetă peste măști, parcă era Gagarin în cosmos. Ca ea, mai îs destui.

Da’ vă-ntreb, cinstiți boieri dumneavoastră, are ori n-are dreptate Anica Stanii când spune că, în limba asta, a certificatului verde, pe care o vorbiți voi amu, vaccinat însamnă, automat, sănătos/ inofensiv/ bun/ deștept/ nevinovat/ liber, iară nevaccinat însamnă, automat, bolnav/ periculos/ rău/ prost/ vinovat/ izolat ? Încotro mere, boierilor, treaba asta care țâne de vorbirea voastră și ne învrăjbește pe noi?

Întreb și io, nu pălesc pe nime’ cu bota! Batăr să știu, amu, la bătrânețe, dacă vă siliți să ne dați „reguli stricte de noi sinonime în limba română care slujesc lui divide et impera” cum spune Anica Stanii. Să știu, să nu mor prost când oi pleca Dincolo, la femeia mea, fie de-a dreapta Tatălui! Batăr să aflu cum vă orânduiți cuvintele, că mie, Ion Roată, mi să pare că să cam îngroașă gluma și că dă să să-ntoarcă roata dezunirii pe-acolo pe unde-o mai trecut, nu cu așa de demultă vreme în urmă. Și ne-alegem iară, în mijlocu’ drumului, cu bolovanu’ ăla mare, greu, pe care pălmașii, învrăjbiți, nu-l pot urni ca să-l scoată din cale. Or’ greșesc io întrebându-vă?!

Mihaela Malea Stroe

Notă: material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Miulescu: „O vizită inopinată la UPU Brașov, joi, 17 sept 2021”

Era o zi minunată. Îmi făcusem cu bucurie cele câteva cumpărături și mă îndreptam agale spre casă. În Piața Sfatului, tarabe ale micilor producători. ,,Poate îmi găsesc niște papuci de blană!”. Mergeam căutând cu privirea. În loc de papuci, am văzut cu coada ochiului niște sâni enormi îmbrăcați într-o bluză roșie cu imprimeu albastru, mai-mai să dea peste mine. Reușesc să îi evit, dar… mă trezesc cu capul pe pietrele de caldarâm. Simt durerea ascuțită de la nas și frunte, însoțită de scrâșnet ca de oase sfărâmate. Dau să mă ridic. Nu reușesc. Mă ajută trei bărbați. Întreb:

– Curge mult sânge?

– Nu.

– Îți mulțumesc, Doamne! și îmi fac Sfânta Cruce, pornind mai departe în viteză. Nu am decât un singur gând: să ajung acasă. Zarva din piață a dispărut. Nu mai aud niciun zgomot. Merg cât pot de repede. Parcă aș fi și în corp și lângă mine. Observ, în treacăt, atmosfera patriarhală: oameni fericiți la mesele din fața restaurantelor. Nimeni între spatele tarabelor și mese sau clădiri, până la Mureșenilor. Mă opresc la o țâșnitoare. Mă spăl. Într-adevăr, nu curge mult sânge. Fruntea nu mi se pare zdrelită. Doar baza nasului are rană. Îmi ud niște șervețele și mă tamponez din când în când, pentru a atenua durerea. Ajung pe Mureșenilor. Strada, de obicei extrem de aglomerată la ora asta, e pustie. Nici pe carosabil nu văd și nici nu aud vreo mașină. (1) În sfârșit, aproape de trecerea de pietoni, văd staționând o mașină a salvării. ,,Să apelez la ei? Nu! Cu siguranță așteaptă pe cineva, iar eu sunt grăbită. Iau mai bine un taxi!”. Aud piuitul accelerat de la trecerea de pietoni deja goală. Traversez în fugă. Nu știu cum parcurg restul drumului. La Livadă, niciun taxi. ,,Chiar niciunul?” Mă mai uit o dată. ,,Da, niciunul!!!! Fie, atunci un autobuz! Oricare! Mă descurc eu! Și… dacă mi se face rău? Or să creadă că sunt beată. Oricum, e mai bine decât pe stradă, măcar e un scaun!”. Nu e niciun autobuz. Stau locului o clipă. Apare un 31. Oprește nu unde trebuie, ci chiar în fața mea. (2) Ezit: am impresia că e un autobuz fantomă, că pasagerii sunt doar umbre. ,,Fie ce o fi!”. Urc. Pe lângă Prefectură, încep să mă dezmeticesc. Îmi amintesc de M. Iau telefonul și o sun:

– Vino! Am căzut și m-am lovit la cap.

– Unde ești?

– În 31. Am trecut pe lângă voi. Mă opresc la Patria. Ne întâlnim acolo.

Cobor. Aștept. Mașini mici, motociclete, autobuze se scurg, se scurg… Apare și M. Se uită la ceas și scotocește în geantă. Scoate pungulița cu medicamente. Caută TRAUMEEL, indispensabil acum. Nu e! Îmi amintesc de punguța mea. Nici eu nu-l am! Am în schimb RESCUE. Îmi pun imediat 7 picături sub limbă. Mă simt mai bine. Nu degeaba inventatorul lui, dr. Bach, spunea că el poate salva o persoană aflată în criză sau stare de șoc.

– Azi e joi, doctorița ta de familie e încă la cabinet. Ai numărul?

– Da.

Încerc să caut în telefon. Nu sunt capabilă de mișcări de finețe. Îi dau mobilul:

– Caută și sună tu: dr. Negrea!

Doctorița îmi răspunde imediat. E în plină consultație. Mă roagă să aștept: mă va suna ea.

– Nu pot. Îi spun pe nerăsuflate ce mi s-a întâmplat.

– E urgență! Mergeți imediat la Județean la Urgențe! Nu mai stați!

Parcă ne luminăm și M. și eu.

Din nou niciun taxi. Ba da, uite că vine, ca prin minune, unul gol. Îi fac semn, oprește la câțiva metri de noi.

Ajungem

la U P U

Afară, puhoi. Îmi fac cu hotărâre drum printre oameni. Îi spun portarului ce am pățit.

– Dumneata intră și ia loc pe un scaun. (Mi le și arată.) După ce se termină cu Salvările, te ia și pe dumneata. Dumneata, rămâi afară! se adresează el însoțitoarei mele.

În hol, plin de uniforme roșii de la Salvare, de bolnavi pe tărgi, în fotolii cu rotile, sau mai mult ori mai puțin prăbușiți pe scaunele de pe margini. Unii gem. Vreo doi somnolează. Un bătrân în scaun rulant înjură fără motiv de mama focului. Cu calm, i se atrage în mod repetat atenția să nu mai înjure. Nu reacționează. Își face neabătut numărul. Timpul trece. Profit de el pentru a-mi derula în minte filmul accidentului și ceea ce a urmat până am ajuns aici. Îmi țin în continuare servețelele umede pe frunte și nas, căci a început să mă doară mai tare. Mă gândesc: ,,Mă apucă precis ora 12 noaptea aici! Și M. e nemâncată! Oare pe mine mă bagă cineva în seamă?”

Nu-mi termin bine gândul când persoana îmbrăcată în verde, care făcea legătura între cei de la birou și pacienți, vine și mă întreabă ce mi s-a întâmplat. Îi spun. Vede că sunt conștientă, că vorbesc logic. Pleacă.

Am nevoie la toaletă. Portarul îmi explică unde e. Mă gândesc cu groază la ce o fi acolo. Dar nu! Surpriză!! E extrem de curat totul. Lucește! E și hârtie igienică! În două locuri, ca omul să o vadă, și săpun lichid, și dezinfectant în două recipiente, și prosop de hârtie! Chiuveta și robinetul de asemenea strălucesc.

Mă întorc. Între timp, scaunul meu s-a ocupat. Nu-i nimic: mai e unul liber lângă un tânăr extrem de slab, cam tuciuriu. Mă așez, vreau să mă rezem, dar speteaza e deplasată; s-a rupt pesemne sub greutatea unui bolnav mai corpolent. Tânărul se ridică și îmi oferă locul lui. Văd că de abia se ține pe picioare și refuz. Atenția îmi e atrasă de o voce de femeie:

– Omule, sunt operată, nu pot să te ridic, hai, fă un efort!

Se străduiește, împreună cu colega ei, să ridice un bărbat care era cât pe ce sau chiar se prăbușise pe jos. Adormise sau i se făcuse rău? Nu știu.

Mă gândesc la Cerasela. Oare și la ei o fi la fel? Oare o deranjez? Simt nevoia să o aud. Am nevoie de încurajări, de confirmarea că am făcut bine venind aici. O sun.

Îmi spune că mă aflu chiar în locul în care trebuie, să aștept că se vor ocupa și de mine, că o să vadă cine e de gardă, să am încredere că toți sunt foarte buni. Vocea și siguranța ei mă liniștesc. Văd și eu că sunt alții mult, mult mai grav și îmi dau seama că îngrijirile se acordă în funcție de starea bolnavului, iar eu, slavă Domnului, sunt încă destul de bine: sunt parcă amorțită, doar capul mă doare din ce în ce mai tare, dar încă suportabil.

Iată: persoana care m-a întrebat ce am pățit vine și mă conduce spre cei de la birou. Îmi pune un guler înalt de plastic, îmi spune să nu îl scot, îmi face un EKG, îmi cere buletinul. Vreau să îi dau cardul de sănătate pe care, de când am mai îmbătrânit, îl port la mine. ,,Nu, nu e nevoie”. Înțeleg: aici nu contează birocratismele. Contează doar omul și suferința lui!

Din când în când se aude în megafon câte un ,,brancardier!” sau câte un nume de pacient și apare cineva în întâmpinarea lui.

O sun pe Ana. Îmi spune și ea că totul va fi bine. Adaugă:

– Fii atentă! Nu te gândi la prostii! Alege viața! Vindecarea, sănătatea și viața!

Mă conformez și spun o rugăciune de mulțumire pentru tot și toate. Îi spun lui Dumnezeu că eu vreau și aleg vindecarea, sănătatea și viața.(3)

Locul s-a mai eliberat. Agit, pentru a le răci, șervețelele reîmprospătate la chiuveta de la grupul sanitar. Sunt întreruptă de vecinul ce ședea cu două scaune mai încolo. E foarte înalt, numai piele și os. Când am dat prima dată cu ochii de el, m-am întrebat: ,,Oare o fi mâncat ceva astăzi?” Am regretat că nu am nimic la mine ca să îi ofer. Poartă salopeta de la spațiile verzi. Pesemne că i s-o fi făcut rău la muncă și colegii l-au adus direct aici. Îmi arată un pet cu apă Borsec neîncepută. Mă întreabă dacă mi-e sete și îmi întinde sticla. Nu se gândește la el, se gândește la mine! Îl refuz gândindu-mă că, dacă îl internează, va avea nevoie de apa aceea. Mi se încălzește inima. ,,Doamne, ce oameni minunați avem!  Binecuvântează-i Tu pe toți cei de aici!”.

Îmi aud numele. Vin în întâmpinarea mea două persoane. Reușesc să citesc pe ecusonul uneia ,,dr. CHIȚEA. Ambele sunt vădit obosite, dar calme. Mă privesc cu bunăvoință. Relatez cât pot de concis accidentul. Doamna doctor mă ascultă și în tot acest timp mă privește cu mare atenție. Nu spun nimic de rănile superficiale de la genunchi și cot, pe care le consider a fi fără însemnătate. În prezența celor două femei mă simt deja mai bine.

Acum, când povestesc, îmi amintesc ce îmi spusese odată, tare demult, regretata doctoriță Rodica Brebenaru, la sfârșitul unei consultații. Uimită, remarcasem cu voce tare:

– Fantastic! Deja mă simt mai bine!

– Așa și trebuie! a zis dumneaei. Medicul trebuie și poate să înceapă să vindece chiar și numai prin prezență, de când îi pășește bolnavul în cabinet!

Doamna doctor Chițea îi dă cu voce scăzută câteva indicații scurte asistentei care mă ajută să mă întind pe un pat cu monitor. Asistenta îmi spune că îmi face un EKG. Vreau să mă deschei la bluză și să-mi ridic maieul.

– Nu, nu, lăsați-mă pe mine! zice.

Cu mișcări rapide, sigure, dar delicate, face acest lucru mai repede decât l-aș fi făcut eu însămi. Dispare pentru câteva momente. Revine cu vată și cu o seringă. Își cere scuze că trebuie să mă facă să sufăr: îmi va lua sânge pentru analize. Mă întreabă un pic mai târziu când am făcut ultimul vaccin antitetanos și dacă mă știu a fi alergică la el.

– Ohohooo! zice râzând când aude că a fost făcut fără urmări neplăcute, când am născut. Va trebui să vă facem unul. Ați căzut și aveți răni!

Le-a observat, cu siguranță și pe celelalte, când mi-a făcut EKG-ul, căci nu pomenisem nimic de ele. Înainte de a mă înțepa, îmi arată ce scrie pe fiolă. Nici măcar nu simt înțepătura! Îmi spune că mi se va face un CT, ca să vedem ce e la capul meu. Va trebui să îmi pună o branulă. Își cere din nou iertare că mă face să sufăr din nou. Toate astea cu voce liniștitoare și privire blândă pe care i-o văd deasupra măștii. Mă întreb cum de nu se sufocă de atâta purtat. Îmi e deja tare dragă ființa asta. Puțin mai târziu mă ajută să mă ridic de pe pat și mă conduce spre un fotoliu rulant. Protestez:

– Nu e nevoie! Pot merge și singură!

– E mai bine așa! îmi spune.

În scurta așteptare a celui care mă va duce la CT, observ liniștea ce domnește, concentrarea asupra fiecărui gest făcut de toate persoanele de îngrijire, calmul care îți impune și ție, bolnav, o anumită ținută. E ca și cum toate s-ar petrece într-o orchestră cu un dirijor talentat. Simt că, deși nu îi cunosc, deja îi prețuiesc și îndrăgesc pe fiecare, dar nu îndrăznesc să spun ceva, ca să nu tulbur armonia. Trăirile îmi sunt întrerupte de deplasarea lină, neauzită, a fotoliului. Cel care mă poartă, parcă ar conduce un automobil de lux foarte prețios și nu un biet fotoliu de spital. Îl ajută oare și podeaua fără nicio denivelare?

După procedură, sunt ajutată să mă ridic. Toți se poartă cu mine de parcă aș fi un bibelou. Înainte să ies din cameră văd de dincolo de geam un tânăr care mă privește, ridicându-se în picioare. Instinctiv îi fac cu mâna. Îmi răspunde, schițând un zâmbet. Doamne, cât de reconfortant e și acest zâmbet!

Sunt adusă tot lin, tot elegant, de unde am plecat. Omul din spatele meu întreabă șoptit:

– Unde o pun pe bunica?

I se spune. Aștept și mă străduiesc să înregistrez ce e în jur. Oameni, aceeași oameni, îmbrăcați în bluze și pantaloni de diverse culori, aceleași fețe cu măști. Pe unele le văzusem și când așteptasem pe hol. Gura și nasul nu li se vede, dar ochii sunt mai adânciți în orbite, obrajii cu mult, cu mult mai supți și mai fără culoare. Picioarele li se mișcă mai anevoie. Sunt aceleași voci în surdină, temându-se parcă să nu deranjeze pe cineva, aceleași gesturi măsurate, făcute cu grijă și socoteală, explicații date clar pacientului pentru fiecare procedură medicală aplicată:

– Acum vă fac un EKG… Nu, nu, lăsați, vă dezbrac eu!

– Da, vi s-a făcut rău. Ați fost adusă cu Salvarea. Va fi bine!

– Acum vă înțep puțin, o să vă doară, îmi pare rău.

Și îmi amintesc că atunci când asistenta Teodora (al cărei nume nu l-am aflat decât aproape de plecare, când am vrut să știu pentru cine să mă rog de binecuvântare la Dumnezeu) mi-a spus același lucru, nici măcar nu am simțit înțepătura! Auzind pentru ce vreau să-i știu numele, a zâmbit cu ochii, poate și cu gura acoperită de aceeași mască.

Am dorit să îi mulțumesc și doamnei doctor CHIȚEA al cărei prenume, IOANA, l-am aflat tot de la asistenta ,,mea”. Dumneaei se afla într-o parte a sălii, la o masă, împreună cu alte persoane, probabil tot medici, care scriau.

Am așteptat câteva momente, în care am avut răgaz să o privesc din nou cu atenție: avea chipul obosit, mult mai obosit decât atunci când o văzusem pentru prima oară, părul în neorânduială. Gândindu-mă: ,,Oare câtă energie a consumat, câți neuroni i s-or fi prăjit, câte sinapse se vor fi reactivat, cât suflet o fi pus de la venirea mea până acum? Dar de când a intrat în gardă și cât va mai pune până la plecare?” Și am simțit-o apropiată sufletului meu. A observat că așteptam. Ne-a privit, îndreptându-și umerii prăbușiți. Am putut doar să îngaim un ,,mulțumesc” abia șoptit, însoțit de o înclinare a capului. Mi-a răspuns tot cu o înclinare, spunând:

– Sunteți bine. Vă doresc sănătate. Va trebui să mai așteptați puțin ca să primiți cd-ul.

Apoi, cu grijă de mamă:

– Aveți cu cine merge acasă?

– Da! Cu fiica mea.

A răsuflat ușurată.

Aceeași întrebare mi-au mai pus-o o dată și asistenta ,,mea”, care m-a condus până la ieșire și cea care mi-a înmânat cd-ul câteva minute mai târziu. Aceasta, probabil pentru a se asigura că nu plec singură, a așteptat ca M. să vină din mulțime și să mă ia în primire.

Ajunsă acasă, am sunat-o din nou pe Cerasela, căreia nu o dată mă plânsesem de atitudinea arogantă, parcă lipsită de înțelegere și compasiune a unor medici:

-Acum mi-am schimbat părerea, i-am spus. Acești oameni minunați, începând cu portarul, brancardierul și infirmierele și continuând cu asistentele și medicii sunt niște adevărați eroi!

Eroi, fără altă glorie decât sămânța de omenie sădită în sufletul semenului suferind, indiferent de haina pe care o poartă acesta. Este o glorie de care ei înșiși nu sunt conștienți și, din păcate, manipulați a vedea numai și numai răul, nici cei mai mulți dintre noi, pacienții, nu o băgăm în seamă. Este o glorie care, cred cu toată tăria, se înregistrează undeva.

În fața acestor EROI de la UPU, adesea fără identitate pentru cei mai mulți dintre pacienți, MĂ ÎNCLIN CU SMERENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ ACUM.

Rodica Miulescu,            

 un simplu cetățean, fost pacient la UPU Brașov, într-o zi ca oricare alta.

 Note:

(1) În cartea ,,Revelații despre creier”, apărută în 2011 la editura Curtea Veche, specialista în neuroanatomie Jill Bolte Taylor, fostă victimă o unui AVC, scrie și despre nevoia stringentă de liniște și lipsă de agitație a creierului lezat. Oare Divinitatea m-a ocrotit în acele momente, punându-mi la dispoziție scurtul răgaz de liniște, de lipsă de stimuli externi inutili de care aveam nevoie pentru a-mi reveni din șocul fizic?

(2) Faptul e de necontestat. Păcat că nu am reținut numărul de înmatriculare al autobuzului, pentru a-i putea mulțumi ulterior conducătorului lui. Cert este că, în starea în care mă aflam, nu aș fi fost capabilă să traversez pentru a merge în stație. Consider și aceasta o minune dumnezeiască: oare doar o clipă de neatenție l-a făcut pe șoferul experimentat să ignore locul de oprire obligatoriu fără niciun om la momentul acela și să o ia pe strada alăturată pentru a-mi fi de ajutor?

(3) Se știe că avem liber arbitru, că putem face alegeri. De cele mai multe ori, în situații stresante alegem în defavoarea noastră. Tocmai de aceea prietena a simțit nevoia de a-mi aminti să aleg vindecarea și sănătatea.

Cum facem acest lucru?

Fiecare în felul lui. Eu am ales în gând, prin exprimarea clară a dorinței. Cred că și sentimentele mele din timpul acestei întregi aventuri, și nu numai, au contribuit ca alegerea să fie ascultată.

AntareSFest 2021, ediția a 5-a

AntareSFest 2021, ediția a 5-a, are loc în perioada 1-3 octombrie, la Secția pentru Copii și Tineret, Centrul de Excelență a Bibliotecii Județene „George Barițiu”, strada Iuliu Maniu nr. 6, Brașov.

Este o ediție aniversară, sărbătorim 40 de ani de la fondarea clubului Antares, singurul club de literatură și artă science fiction și fantasy din oraș.

AntareSFest, laureat al Consorțiului Cultural Corona cu premiul pentru Cel mai bun Proiect Literar, organizat de clubul Antares, este un eveniment anual, național și internațional, dedicat literaturii și artei science fiction și fantasy, dar și altor domenii anexe și conexe, precum știință, tehnologie și tehnică, pe lângă tradiție și meșteșug de artă.

AntareSFest 2021, ediția a 5-a are titlul și tema principală: SĂRBĂTOARE, pentru că celebrăm 40 de ani de activitate a clubului și 5 ani de festival.

Participanții la AntareSFest sunt scriitori, oameni de știință, artiști din diferite domenii precum grafică, pictură, bandă desenată, artizani, muzicieni, dansatori, editori, fani, public interesat.

Vor avea loc lansări inedite de carte, urmate de sesiuni de autografe, prezentări de volume, paneluri, filmulețe de animație și docu-montaje.

Ca o premieră, se lansează „Metamorfozele basmului”, antologia ce cuprinde în totalitate proză scurtă fantastică și și pictură realizate numai de elevii Colegiului de Științe ale Naturii „Emil Racoviță” din Brașov.

Ca o noutate vom avea parte de un qiuz pe teme SFF, spre hazul tututor, iar echipa învingătoare câștigă un premiu surpriză.

AntreSFest, va etala, pe lângă Colecția de povestiri science-fiction și fantasy pentru nevăzători în volum Braille, și un moment artistic deosebit, gupa de dans de vârstă 6 ani, cu dans temantic și ritmic.

Ca în fiecare an, AntareSFest va premia Cel mai bun roman SFFH 2020, cea mai bună proză scurtă și cel mai bun debut în volum personal apărute anul trecut pe piața de carte românească. De asemena, clubul Antares va oferi  două trofee, pentru susținerea și implicarea neobosită în activitatea de promovare a literaturii și artei science fiction & fantasy românească.

Sperăm, în condițiile actuale, să putem oferi un eveniment de neuitat, fără riscuri iar participarea tuturor să fie plină de veselie și voie bună.

Vă așteptăm cu mult drag,

Club Antares

Sărbătorim patru decenii de activitate a clubului brașovean.

Sărbătorim cinci ani de festival. AntareSFest este laureat al Consorțiului Cultural Corona cu premiul pentru cel mai bun PROIECT LITERAR.

Sărbătorim fiecare întâlnire a membrilor clubului.

Sărbătorim fiecare activitate pe care am desfășurat-o pe parcursul celor 40 de ani.

Sărbătorim fiecare membru al clubului, fie că au rămas alături de noi, fie că s-au pierdut pe drumul vieții, fie noii membri care ni s-au alăturat de-a lungul anilor.

Sărbătorim fiecare antaresian care și-a adus aportul, a depus efort și pasiune alături de noi.

Sărbătorim fiecare dată când s-a citit un text science-fiction sau fantasy la club.

Sărbătorim fiecare traducere citită la club din autorii de peste hotare.

Sărbătorim fiecare idee care ne-a venit, bună sau năstrușnică, sunt ideile noastre.

Sărbătorim fiecare invitat în parte care ne-a trecut pragul clubului.

Sărbătorim fiecare autor care a publicat o carte sau o proză scurtă.

Sărbătorim fiecare scriitor de SFF care a luat trofeu, premiu, mențiune sau diplomă.

Sărbătorim fiecare expoziție de artă: grafică, pictură, schiță, bandă desenată pe care am organizat-o.

Sărbătorim fiecare lansare de carte, fiecare autograf primit de la un autor.

Sărbătorim fiecare editor și redactor care ne-au înlesnit drumul spre sufletul și plăcerea cititorilor.

Sărbătorim prietenia și deschiderea tuturor, mai ales a fanilor genului, către literatura și arta science-fiction.

Sărbătorim fiecare mână de ajutor întinsă de un sefist sau nu, pentru a ne ajuta cu idei sau cu o părere sinceră.

Sărbătorim efortul și loialitatea celor care au fost și sunt alături de noi, de clubul Antares, ca și pe colegii noștri de peste mări și țări: Ungaria, Germania, Marea Britanie, Canada, Statele Unite, Noua Zeelandă.

Sărbătorim bucuria revederii, la club, la AntareSFest, la alte întâlniri din țară și din lume.

Sărbătorim imaginația și creativitatea în domeniul literaturii și artei science-fiction & fantasy.

Sărbătorim universuri conectate, integrativitate și transdisciplinaritate.

Veniți alături de noi, la AntareSFest 2021. Sărbătorim prinosul de frumusețe.

Sursa si imagine: comunicat remis La pas prin Brasov