Arhive categorie: Brasoveni celebri

Ioan Dragoș Dimitriu, noul director al Filarmonicii

Primarul George Scripcaru le-a comunicat astăzi angajaților Filarmonicii Brașov, în cadrul unei întâlniri care a avut loc în sala Patria, numele noului director interimar al instituției, în urma demisiei lui Anton Niculescu.

„După cum am anunțat ieri, domnul Niculescu și-a înaintat demisia. Am înregistrat această demisie, pe care eu i-am acceptat-o, a devenit validă de ieri după-amiază, și începând de astăzi am semnat o dispoziție prin care, la instituția dumneavoastră, persoana care va prelua activitatea aceasta sub formă de interimat va fi Dragoș Ioan Dimitriu, care se află aici, în sală.

El va fi persoana care va prelua această activitate începând de astăzi, din acest moment. El este consilierul meu personal, am avut ocazia să îl cunosc cu ceva timp în urmă și are un plan de management care să actualizeze activitatea acestei instituții și s-o facă mai modernă și mai europeană“, le-a transmis primarul angajaților Filarmonicii Brașov.

„Mă gândesc la imaginea instotuț/iei pe care o voi reprezenta în următoarea perioadă, care va merge îbntr-o direcție modernă și care se aliniază cu ceea ce este în Vest. În rest, aș dori să avem întotdeauna o comunicare foarte clară și deschisă atât între noi, cât și în relația cu Primăria“, a declarat noul director al Filarmonicii, în cadrul întâlnirii.

Ioan-Dragoș Dimitriu este pianist, președintele Asociației  de Promovare a Artei „Tonul tinereții“ (Ton der Jugend – Verein für die Förderung der Kunst) din Viena, pe care a fondat-o, iar brașovenilor le este mai cunoscut ca și organizator al TAMTAM Festival, ajuns în acest an la a doua ediție.

Are o agenție de impresariat la Viena și este fondatorul Transylvanian International Piano Competition. A organizat festivalurile SoNoRo (România), Chiemgauer Musikfruhling (Germania), Stift Zomerfestival (Olanda), Oktoberfest România, SoNoRo Musikland (România), Festivalul Croat de Muzică din Vienna (Austria), Talent Summer Master Courses (Italia). Ca organizator de evenimente muzicale, a reușit să obțină sponsorizări de peste 550.000 de euro.

La 16 ani a cântat pentru prima oară cu o orchestră dirijată de Ilarion – Ionescu Galați. Acel concert a fost urmat de multe invitații din partea diverselor orchestre din România (Orchestra Națională Radio, Orchestra din Sibiu, etc.). A studiat pianul la Universitatea de Muzică și Arte Dramatice din Viena, a primit multe burse și sponsorizări private pentru rezultatele sale deosebite. Ioan-Dragoș Dimitriu și-a făcut debutul internațional în 2011, când a interpretat Concertul pentru pian nr. 5 al lui Beethoven la Sala Filarmonicii din Berlin. De atunci, a cântat pe aproape toate scenele mari din Europa, China și Japonia, adesea la evenimente caritabile.

În 2013 a câștigat premiul I la concursul internațional de pian Pietro Argento din Italia. Ca și muzician de cameră, a cântat pentru Societatea de Radiodifuziune din Austria (ORF) și a obținut de două ori bursa Sonoro. A câștigat premiul I la competiția Cameristi de’ll Alpe Adria cu trio-ul Avante, și împreună cu Marko Dzomba (saxofon) a câștigat premiul I al competiției Casino Austria Rising Stars din Viena. Este brașovean, absolvent al Colegiului Johannes Honterus, promoția 2009.

Sursa si imagine: comunicat remis La pas prin Brasov

Charley Ottley, celebrul realizator britanic de documentare, a devenit cetățean de onoare al Brașovului

În ultima ședință ordinară, din actualul mandat al Consiliului Local, Charley Ottley a fost votat, în unanimitate, ca cetățean de onoare al municipiului Brașov. Acest moment solemn s-a desfășurat în prezența ambasadorului Marii Britanii ES Andrew Noble, a europarlamentarului Siegfried Mureșan, a prefectului Cătălin Văsîi și a președintelui Consiliului Județean, Adrian Veștea.

Charlie Ottley este cunoscut, deopotrivă, ca ziarist, scriitor, poet și prezentator, cu o vastă experiență în domeniul artelor și divertismentului. Deși, în domeniul media a colaborat cu ziare, posturi de radio sau TV, consacrarea internațională a avut loc odată cu prezentarea documentarelor turistice realizate în diverse zone ale lumii.

Începând cu anul 2011, Charlie Ottley și-a concentrat activitatea pe moștenirea naturală și culturală a României, precum și pe ultima zonă cu adevărat sălbatică a Europei, scriind și realizând Wild Carpathia – o serie de filme documentare, cu caracter ecologic. În acest demers a fost sprijinit de o serie de persoane publice foarte influente, inclusiv de către Alteța Sa Regală Prințul Charles de Wales și de către Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei române. Serialul, care a fost difuzat în întreaga lume în 110 țări și tradus în 11 limbi, are ca scop salvarea și păstrarea pădurilor și a frumuseților naturale ale României în stare corespunzătoare.

,,Este un  moment important în viața Brașovului, Charley Ottley este un prieten al Brașovului și al României. Am considerat că este oportun pentru această ultimă ședință să decernăm acest titlu de cetățean de onoare al Brașovului lui Charley Ottley, pentru implicarea în activitatea de promovare a Municipiului Brașov și a României în lume.

L-am cunoscut acum câțiva ani, când mi-a prezentat ce are de gând să facă, în ce proiecte este implicat și am considerat că este bine să îi sprijinim acest demers, de promovare a României peste hotare, prin seria de documentare Wild Carphatia, astfel că ultimele două episoade din serie au fost realizate și cu contribuția municipiului Brașov. La aceasta se adaugă colaborarea pe care am avut-o pe multe proiecte, care au legătură cu municipiul și județul Brașov.

Este o onoare pentru mine să îi înmânez acest titlu și vreau să vă mulțumesc pentru votul pe care l-ați dat astăzi,” a precizat cu această ocazie primarul George Scripcaru .

Prezent la acest moment festiv, Charley Ottley a declarat: ,,Mă simt onorat să fiu primit ca cetățean de onoare al Brașovului. Vă mulțumesc pentru încredere și apreciere. Încă de când am filmat Wild Carphatia IV, Primăria Brașov și domnul primar au fost alături de noi și mulțumită lor am putut finaliza acest proiect minunat de promovare a României. Iar campania de promovare a Brașovului pe BBC a făcut mai mult pentru România decât Ministerul Turismului. Și în viitor voi continua să ajut Brașovul, dar acum, dincolo de orice altceva, este pentru mine o datorie civică”.

,,Mă bucur foarte mult să fiu astăzi aici și îi mulțumesc foarte mult domnului primar pentru onoarea pe care i-ați făcut-o lui Charlie Ottley, ca cetățean britanic care locuiește astăzi în România. Acest titlu este justificat prin implicarea lui Chaley Ottley în promovarea României și a Brașovului. Toți cei care s-au implicat în promovarea Brașovului au și ei o mare responsabilitate pentru un pas foarte important, să îmbunătățească reputația acestui oraș în Marea Britanie și, prin intermediul BBC, în lume.

Cred că este ceva foarte important ca oamenii, din exteriorul României, să afle cât de frumos, cât de interesant, cât potențial are acest oraș și ce legături economice are Brașovul cu celelalte țări din lume, mai ales cu Marea Britanie. Acest lucru este foarte important și salut această decizie.

Mă bucur că avem cetățeni ca Charley Ottley în România. Britanicii, aici, sunt numai 3.000, în Marea Britanie sunt deja peste 600.000 de români, adică 1% din populație. Nu știu dacă vom ajunge la acest nivel în România, dar sper să menținem calitatea cetățenilor britanici de aici. Charley Ottley este unul dintre cei mai buni, unul dintre cei care iubesc foarte mult România și Brașovul, și împărtășesc și eu aceste sentimente,” a completat ES Andrew Noble, ambasadorul Marii Britanii.

Charlie Ottley a fost distins cu Crucea Casei Regale din România pentru Wild Carpathia, a fost premiat pentru cea mai bună campanie de promovare a României derulată peste hotare la România Insider Awards, dar și pentru ,,Cea mai Importantă Inițiativă în Domeniul Media și Jurnalism”, la Premiile România TopHotel.

În anul 2020, Charlie Ottley a realizat un film de prezentare a Municipiului Brașov și a zonelor adiacente, ce are ca scop creșterea interesului turiștilor din țară și de peste hotare pentru orașul nostru, film care este promovat la televiziunile naționale și pe postul BBC World.

Foto: Primaria Brasov

Sursa; comunicat remis La pas prin Brasov

Marius Cristian Cisar (1 ian. 1969 – 24 aug. 2020)

Marius Cristian Cisar, o prezență scenică memorabilă a plecat să joace un rol printre îngeri.

A venit pe lume odată cu anul 1969…adică pe 1 ianuarie. Întâi, a fost un maniac al lecturii. De prin clasa a doua a început să citească (fără să-l oblige cineva) tot ce îi cădea la îndemână, de la cărțile de povești, la romane pentru copii, de la literatura comsomolistă la cea autentică. În timp, a devenit mai selectiv.

A trecut prin liceu cu ușurință, datorită lecturii și pasiunii pentru teatru (pe care o avea încă din grădiniță, când a fost selectat pentru rolul doctorului, într-o micuță scenetă).

În copilărie, a putut vedea la televizorul Lux alb negru, cu diagonala mare, Integrala Capodoperelor lui Shakeaspeare, cu trupa de la Royal Shakespeare Company. A fost fascinat și joaca copilului din sine era de-a Romeo și Julieta, Hamlet sau Macbeth.

În treapta a doua de liceu avea deja trupa sa de teatru, în care juca și regiza, iar roadele le culegea în cadrul competițiilor („Cântarea României”).

Pe la 14 ani, a început să scrie poezii, iar în anii liceului, frecventa Cercul poeților din Sibiu, îndrumat fiind de profesorul de engleză, Radu Turcanu. Mai avea timp și de fotbal, căci juca la echipa de juniori republicani a Gazului Metan din Mediaș, orașul natal.

La 18 ani, a decis să dea la teatru. Întâi la Tg. Mureș, apoi, după o armată lungă (timp în care picăturile pentru poezie aproape că au dispărut în totalitate), la Iași, iar zarurile sorții au ales Iașul.

Perioada studenției a fost pentru viitorul actor Marius Cristian Cisar, una de grație. În Academia de Arte funcționau cu toții: studenții de la arte plastice, muzică, teatru, chiar și teologie. După absolvire, în 1994, a venit la Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” din Brașov, orașul viselor sale.

Un an a fost și profesor de dicție la Universitatea Româno Canadiană, Facultatea de Jurnalism din Brașov.

În ceea ce privește actoria, fișa sa de creație e reprezentativă, de la Petar („Tărâmul celălalt”) până la Nae Girimea („D’ale Carnavalului”).

Are și câteva apariții în film: „Trunghiul morții” – r. Sergiu Nicolaescu; „Femeia în Roșu” – r. Mircea Veroiu; „Cold Mountain” – r. Anthony Minghella; „Sistemul nervos” – r. Mircea Danieluc.

În anul 2009 devine director al Centrului Cultural Reduta, unde a venit cu o ofertă nouă pe piața culturală brașoveană, pentru publicul tânăr. A pus bazele unui festival naţional de teatru dedicat liceenilor – „Amprente” -, dar și a unui important festival național de teatru politic, destinat teatrelor profesioniste – „Scenele Memoriei”.

Pentru directorul Marius Cristian Cisar „cultura nu se mai regăsește doar într-o sală de spectacol sau într-un muzeu. O vezi pe stradă. Sau mai ales acolo…Centrul Cultural Reduta trebuie să devină un atelier de creație și inovație artistică. Și, mai trebuie să-și continue drumul de Centru Cultural European.” Acesta a fost pariul tentant, ce și l-a propus Marius Cristian Cisar.

…………………………………………………………………………………………………..
Marius Cristian Cisar, actor și manager al Centrului Cultural Reduta s-a stins fulgerător, luni, 24 august 2020, la vârsta de 51 de ani, în urma unui infarct. Este o pierdere regretabilă pentru familie, pentru colegi, pentru viața culturală și artistică a Brașovului!

Dumnezeu să-l Odihnească !

Sursa si imagine: comunicat remis La pas prin Brasov

Opera Brașov – Soprana Aurelia Florian, premiu în Austria

Soprana Aurelia Florian a câștigat, la sfârșitul săptămânii trecute, premiul pentru „Cea mai bună interpretare”, oferit de către Teatrele de Operă din Austria. Solista brașoveană a interpretat rolul Roxana, din opera în trei acte „Regele Roger” de Karol Szymanowski, în stagiunea 2018 – 2019, pe scena Operei din Graz.

Premiul teatrului de muzică austriac a fost lansat în 2012 de Karl-Michael Ebner. Această distincție onorează realizările deosebite în casele de operă și teatru din Austria și tot ceea ce înseamnă peisajul muzical austriac. În acest scop, montările sezonului precedent sunt prezentate pe etape și evaluate de un cunoscut juriu format din reprezentanți ai mass-media (în special critici). Ei pot nominaliza, de asemenea, producții din teatre, precum și festivaluri și artiști. Acest lucru extinde gama de nominalizări și reflectă activitatea culturală diversă a teatrelor din Austria.

„Rolul pe care l-am interpretat, respectiv Roxana, în «Król Roger» de K. Szymanowski, a fost o adevărată provocare pentru mine în stagiunea 2018/2019 dar, în același timp, acest premiu care mă bucură și mă onorează, nu poate decât să-mi dea o satisfacție enormă personală, o confirmare a faptului că pregătirea, studiul, talentul și arta mea au fost răsplătite cu una dintre cele mai importante distincții la nivel internațional”, afirmă soprana Aurelia Florian, solistă a Operei Brașov, citata de La pas prin Brasov.

Credit foto: Werner Kmetitsch

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

Valentin Șerban, repere profesionale

A început studiul viorii la vârsta de 7 ani, la Liceul de Muzica “Tudor Ciortea“ din oraşul natal, Braşov. A studiat cu profesori precum Valeriu Rogacev, Daniel Podlovschi, Maestrul Ştefan Gheorghiu, Adam Han-Gorski(SUA), Maestrul Ilarion Ionescu-Galaţi. După ce a absolvit studiile de Licenţă la Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, a urmat cursurile de Master la Kunstuniversität în Graz, Austria unde s-a aflat sub atenta îndrumare a violonistei Silvia Marcovici.

A participat la numeroase cursuri de măiestrie cu renumiţi violonişti precum Leonidas Kavakos, Ivry Gitlis, David Grimal, Mihaela Martin, Silvia Marcovici, Adam Han-Gorski, Arlette Bonamy. Pasionat de muzica de cameră, a sustinut concerte în prestigioase săli din Europa alături de Alina Pogotskina, Andrei Ioniță, Erik Schumann, Alissa Margulis, Alexander Buzlov, Konstantin Heidrich, Claudio Bohorquez, Julia Hamos, Viviane Hagner, Diana Ketler, Răzvan Popovici, Aimo Pagin, Miki Aoki, Vladimir Mendelssohn, Philippe Graffin, Marius Ungureanu.

Dovedindu-şi calităţile prin colaborările sale reuşite, a fost invitat să participe la festivaluri precum Festivalul Krzyzowa Music of Europe în Polonia (2018-2019), JazzUp Sea Festival (2018), Sonoro (2017-2019), Brasov Winter Classics (2017), Musica Barcensis, Musica Coronensis (2016). În anul 2012 a înregistrat pentru Electrecord, alături de pianista Liliana Iacobescu, integrala sonatelor pentru vioară şi pian de J.Brahms.

În anul 2018 Festivalul Krzyzowa Music of Europe din Polonia a lansat CD-ul cu înregistrarea live a trio-ului în Sol minor op.15 de Smetana, interpretat de Valentin Şerban alături de violoncelistul Claudio Bohorquez (Germania) şi pianista Julia Hamos (SUA). A susţinut un număr impresionant de concerte şi recitaluri în Romania dar şi în Franţa, Austria, Germania, Serbia, Macedonia, Bulgaria, Ungaria, Danemarca, Polonia, Spania, Belgia şi Ucraina astfel încât repertoriul său cuprinde lucrări diversificate atât camerale (Bach, Telemann, Locatelli, Tartini, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Dvorak, Shostakovich, Smetana, Faure, Bruch, Debussy, Tchaikovski, Franck, Enescu, Prokofiev, Ravel) precum şi lucrări din repertoriul de virtuozitate (Paganini, Wieniawski, Sarasate, Tchaikovski, Ravel, Saint-Saens, Ysaye, Waxman, etc). De asemenea, marile concerte de vioară ocupă un loc important în repertoriul său: Mozart (concertele nr. 3 ,4 şi 5), Beethoven, Mendelssohn, Tchaikovski, Saint-Saens (concertul nr. 3), Lalo – Simfonia Spaniolă, Paganini (concertul nr. 1), Glazunov, Haciaturian, Vieuxtemps (Concertele nr. 4 şi 5), Brahms, Sibelius, Bartok (Concertul nr. 2), Prokofiev (Concertul nr. 2 ) bucurându-se de succes cu multe dintre acestea pe scenele filarmonicilor din ţară şi străinatate : Filarmonica Braşov, Filarmonica Mihail Jora Bacău, Filarmonica Ion Dumitrescu Râmnicu Vâlcea, Filarmonica Odorheiu Secuiesc, Filarmonica George Enescu din Bucureşti, Filarmonica De Stat Botoşani, Filarmonica De Stat Oradea, Filarmonica Dinu Lipatti Satu-Mare, Filarmonica Gyor, Ungaria, Orchestra Universităţii de Muzica din Graz, Austria. Este membru al Orchestrei Române de Tineret începând cu anul 2012.

Din postura de concertmaestru al orchestrei a susţinut concerte în cadre importante precum ediţia din 2017 a Festivalului Internaţional George Enescu, In sala Resit Rey din Istanbul(2017), Turneul Balcanic (2019). În prezent este membru al orchestrei Les Dissonances din Paris, alături de care concertează frecvent în Paris (sala Pierre Boulez a Filarmonicii), Dijon (Opera), Le Havre (sala ‘Le Volcan’), Anvers-Belgia (sala ‘Regina Elisabeta’), Bilbao-Spania (Festivalul MusikaMusica), Israel etc.

Sursa foto: pagina de facebook Valentin Șerban

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

George ROCA de vorbă cu poetul și actorul Adrian MUNTEANU despre Sonetoterapie

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)  

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul  dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru…  cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul  dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor,  invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

  • pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie; 
  • pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
  • pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
  • pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
  • pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
  • pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
  • pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
  • pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
  • pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
  • pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
  • pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
  • pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
  • pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
  • pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
  • și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

         —————————–
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care  se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale.  Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Dacă e vorba de viitorul apropiat, vă anunț în premieră că drumul va continua și în alt fel. Sunt pe punctul de a termina și a da la tipar cea mai importantă carte a mea de sonete. Se numește „Paingul orb” și este alcătuită din trăirile mele cele mai adânci, legate de tot parcursul dramatic al vieții mele. Acele trăiri care m-au construit pe mine, cel de azi. Și poate că în multe cazuri experiențele mele sunt unice. În această carte cititorii îl vor recunoaște pe Adrian Munteanu cel tensionat, cel revoltat. Dar dacă toate aceste stări se întrupează – sunt convins eu, ca autor – într-un concept liric de calitate și pe un traseu insolit, nu poț decât să sper că va fi recunoscut demersul meu ca o nouă pagină în istoria sonetului românesc.

George ROCA: Oh, uitasem! Pe data de 23 iunie 2020 ați prezentat cel de-al o sutălea poem! Frumos titlu „Stăpân pe Univers”! Mi-a plăcut de la prima strofă… De aceea am facut-o motto la interviul nostru! Cu acesta se termina „Sonetoterapia”m sau vreți să scrieți/performați în continuare… să înscrieți 200… poate 500 de poeme. Nu uitați că… „Scripta Manent”!  

Adrian MUNTEANU: Deja m-a luat valul care nu mă părăsește, în sensul energiei nu al îndepărtării de țintă, și am precizat că drumul continuă. Deja azi când vorbim am trecut de Sonetoterapia cu numărul 110, semn că nu e loc de pauză, nu va fi vorba de așa ceva. O pauză ar putea fi doar în cazul unei boli, dar cred că și de pe patul de spital voi scrie.

George ROCA: Pentru cei care doresc să vă cunoască, pentru cei care nu v-au citit în profunzime, sau nu v-au ascultat recitările, v-aș ruga să dați cateva puncte de reper unde pot să vă întâlnească, să vă citească sau să vă asculte! Sper să se contureze încă o nouă carte de sonete…

Adrian MUNTEANU: Toate sonetele mele se găsesc pe contul meu de facebook unde există și grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”. În fiecare zi un nou sonet și interpretarea lui, pusă pe youtube, acolo unde o găsiți dacă accesați numele meu. De asemenea sonetul zilnic este postat pe site-ul meu, https://adrianmunteanu.ro. Acolo există  pagina care se numește chiar așa: „Sonetoterapie”. Pentru eventualii interesați de pretutindeni, în orice colț de lume s-ar afla, există și posibilitatea de a asculta sonetul zilnic  în direct  accesând „Radio Târgu Mureș”, în fiecare zi, de luni până vineri, aproximativ la ora 18:30, ora României. Mă aud acolo cu vocea și cu textul.

Cât despre (încă) o nouă carte, alta decât aceea pe care deja am anunțat-o și care va ieși negreșit în acest an, poate că va fi vorba în perspectiva nu prea îndepărtată și de o carte cu sonetele nepublicare în volume și care și-au găsit acum locul, cu modificări și uneori reconstrucții integrale, în proiectul meu de la care nu mă abat decât pentru a trage o nouă gură de aer și a-mi potrivi pasul spre înainte. În afară de asta, voi schimba registrul și mă așteaptă două romane cu pronunțate valențe autobiografice.

Îmi urez drum bun mie, inițiatorului și creatorului, și vă urez tuturor celor care vor continua să fie pe aproape, drum drept și sigur printre meandrele prezentului. Să nu uitați de minutul zilnic oferit de Adrian Munteanu cu dragoste și bucurie. E pentru fiecare dintre voi, adăugând câteva clipe de pace sau încrâncenate căutări interioare la necesarul echilibru prin frumos, prin armonie. Un minut așezat cu sufletul mai întâi și mai apoi cu mintea.

A consemnat,

George ROCA

Brașov – Sydney

Sfârșit de iunie 2020 

Premii speciale pentru Azota Popescu și Asociația Catharsis

În semn de prețuire pentru implicare și profesionalism în dezvoltarea comunității brașovene Azota Popescu, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Catharsis Braşov (înfiinţată în 17 ianuarie 1996), i-a fost conferit titlul „Femeia de 10”. Titlul i-a fost înmânat de Elena Moisa – Preşedinte Asociaţia Culturală  ,,Art Respect” și Dan Străuți – La pas prin Brașov.

Timp de 35 de ani, Azota Popescu, a predat predat limba română şi limba latină la mai multe instituții de învățamânt din Brașov. După ce a ieșit la pensie, Azota Popescu și-a dedicat viața proiectului „Vrem o Românie fără orfani!” Azota Popescu este un om implicat, altruist, dinamic al cărui singur scop este zâmbetul unui copil înconjurat de dragostea părinților. În munca cu copiii cu probleme grave, alături de educatori nevăzători, profesori nevăzători, de energoterapeuți, asistenți sociali, psihologi, avocați, doctori sau preoți, Azota Popescu s-a implicat și în integrarea copiilor nevăzători în învăţămîntul de masă, o premieră naţională la Braşov.

În prezent, cel mai important obiectiv al Asociaţiei Catharsis, toate resursele sale sunt îndreptate spre schimbarea Legii adopţiei care să fie în concordanță cu Noul Cod Civil, Convenția ONU și Convenția de la Strasbourg. Iar dacă ne dorim o lume mai bună trebuie să ne îndreptăm pașii și spre orfani, spre tinerii ieșiți din centrele de plasament, dar și spre cei cu dizabilități.

Premiul pentru cel mai activ ONG în promovarea adopției și a dreptului la o familie a fost atribuit Asociației Catharsis din Brașov. Azota Popescu, președintele Asociației Catharsis a primit acest premiu de Ziua internațională a Femeii în cadrul Galei MAMA 2020.

Gala MAMA 2020, un eveniment organizat de Consiliul Tinerilor Instituționalizați.

Video: YouTube

Credit foto: Dan Străuți

Tiberiu Roth, cetățean de onoare al Municipiului Brașov

In cadrul ședinței de Consiliu Local (31 ianuarie a.c.), primarul George Scripcaru a înmânat titlul de cetățean de onoare fostului președinte al Comunității Evreiești, Tiberiu Roth, după ce, anterior, consilierii locali au aprobat acordarea acestui titlu.

,,Am ținut foarte mult ca propunerea mea ca d-nul Tiberiu Roth să devină cetățean de onoare al Brașovului să fie supusă aprobării în ședința de consiliu de astăzi deoarece suntem la câteva zile de una dintre momentele importante din istoria omenirii, când se marchează Ziua Comemorării Holocaustului (27 ianuarie), și cu câteva zile înainte de aniversarea domnului Roth, când împlinește o frumoasă vârstă.

Cred că am ales cel mai potrivit moment pentru a cinsti una dintre personalitățile orașului nostru, care a contribuit semnificativ atât la viața economică a orașului, dar și la dezvoltarea relațiilor internaționale ale Brașovului cu Israelul, inclusiv la înfrățirea noastră cu orașul Rishon Le Zion. Îi mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut pentru Brașov și îi înmânez acest titlu în semn de respect şi apreciere  pentru dăruirea şi profesionalismul cu care s-a implicat în viața comunității”, a declarat primarul George Scripcaru, în momentul în care a înmânat acest titlu.

,,Vă mărturisesc că și pentru mine a fost o surpriză această onoare pe care mi-ați făcut-o dumneavoastră (n.n. domnilor consilieri), la inițiativa domnului primar. Din cei 85 de ani pe care îi voi împlini luna viitoare, 65 i-am petrecut, i-am trăit la Brașov. Așa că pot să mă socotesc brașovean, chiar dacă nu m-am născut aici. Pentru mine Brașovul, și nu numai pentru mine, este inima țării. Oricum Brașovul este în mijlocul ei. Și mai mult decât atât, așa cum rezultă și din frumoasa lui stemă, este și coroana acestei țări. Vă mulțumesc și în anii pe care îi mai am de trăit am să fiu, cât pot și cum pot, alături de dumneavoastră, să susțin acest minunat oraș, care este și al meu”, a declarat domnul Tiberiu Roth, citat de La pas prin Brasov.

Un CV scurt despre o viațã lungã – creat în 29 iulie 2014

de Tiberiu Roth

Cei mai importanți ani din viața mea îi consider primii zece, care s-au încheiat odatã cu cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Tot ce mai știu și astãzi am învãțat atunci. Adicã, sã vorbesc când știu și sã tac când trebuie, sã scriu puțin și sã citesc mult, sã iubesc și sã respect fãrã calcule de eficiențã, sã gândesc și sã încerc sã înteleg, sã fiu ascultãtor sau rebel dupã cum mã îndeamnã inima și mintea. Tot atunci am învãțat sã mã mir și sã admir …

În primii zece ani de viațã am trãit cele mai importante evenimente. Aveam 3 ani când am plecat (împreunã cu Mama) pentru prima oarã din comuna mea natalã Lupeni, spre comuna ei natalã Amasi, lângã Satu-Mare. Atunci mi-am vãzut Bunicii (din partea mamei) o datã și pentru totdeauna, cãci ei au fost deportați. La 5 ani am învãțat primele litere, într-o limbã pe care nu știam s-o vorbesc. Nici atunci, nici acum. Evident era limba ebraicã. La 6 ani am întâlnit primul legionar din „garda de fier” care a venit sã-l „ia” pe Bunicul la Casa Verde, de unde l-au adus a doua zi, bãtut la sânge. Pe tata l-au luat cu câteva zile mai înainte și nu l-am mai revãzut decât peste doi ani. Am avut 7 ani când a murit Bunicul. A fost prima întâlnire cu moartea, în direct. Peste un an aveam sã înțeleg, prin experiențã proprie, ce înseamnã frica de moarte. Eram în garã la Deva – acolo ne jucam de obicei, cãci locuiam foarte aproape, pe strada Regele Ferdinand – când un avion în picaj a deschis focul asupra cãlãtorilor aflați pe peron. Unul a cãzut foarte aproape de mine, plin de sânge, urlând.

La vârsta de 8 ani am trãit prima dragoste și prima dezamãgire. M-am îndrãgostit de o fetițã foarte frumoasã (7 ani) pe care am vãzut-o într-o fotografie (alb-negru), dansând. Dupã ce am cunoscut-o (în realitate mi s-a pãrut și mai frumoasã), am aflat cã am un rival. Un coleg de clasã. Un prieten … Toți trei, fata și noi cei doi admiratori, eram colegi la Școala Primarã Evreiascã din Deva. Deci, nu se punea problema vreunei dispute etnice:)

Am decis noi bãietii sã aleagã fata, printr-un „pupic” între noi doi. El a fost preferatul, eu am suferit. Cu Armata Roșie, ne-am întâlnit în casa noastrã unde au fost încartiruiți pentru câteva nopți doi ofițeri sovietici. Cu mine s-au purtat foarte frumos, m-au învãțat sã ochesc și sã trag cu o armã cu lunetã. Mama era supãratã tot timpul cã fãceau dezordine și-i dispãreau parfumurile. Dar nu aveai ce face, erau eliberatorii noștri! S-a fãcut apoi pace, și dupã împlinirea vârstei de 10 ani am putut deveni elev al Liceului Decebal, intrând într-o altã lume (cel puțin așa mi se pãrea) la care râvneam, deși mi-era ușor teamã de ea.

În al doilea deceniu al vieții mele (1945- 1955) am devenit din „pui de jidan” fiu de moșier, tatãl meu a fost arestat și deținut la domiciliu forțat. Eu m-am „strecurat” prin liceu și apoi facultate, fãcându-mã inginer, ca mai toți prietenii și colegii mei, deși nu simțeam nicio vocație pentru aceastã profesiune.

În al treilea deceniu am „construit” „socialismul” alãturi de alte milioane de români (cã nu erai chiar „pur sânge” nu mai conta … dacã stãteai în „banca ta”) și se vede ce a ieșit.

În al patrulea deceniu (1965-1975) m-am cãsãtorit. Pe Vera, soția mea, am vãzut-o prima oarã în oglindã, dar chiar și așa era frumoasã (și nu doar atât!!). Nu a fost doar o dragoste la prima vedere, ci și o cãsãtorie la prima vedere! Iubirea noastrã și fructul ei, Roby, au fost cele mai mari daruri, de fapt singurele esențiale, din prezentul și viitorul meu CV …

În al cincilea deceniu am ajuns prin concurs … (de împrejurãri) director tehnic la cea mai mare întreprindere din România de atunci (cu 26.500 de angajați). Dupã un timp (prea lung) am fost „mazilit”, dar am apucat totuși sã vãd lumea pe bani publici.

În al șaselea deceniu am „cercetat” și am predat la Universitate conform principiului „Cine știe face, cine nu știe, învațã pe altii sã facã”. Tot în aceastã perioadã am ajuns (în lipsã de alții mai buni) președintele Comunitãții Evreilor din Brașov și sunt pe cale de a deveni cel mai longeviv președinte (încã) în funcție. Dacã îmi închei mandatul, pe care nu voi accepta sã-l prelungeascã nici mãcar Adunarea Generalã, voi fi petrecut trei decenii în slujba Comunitãții, din care 27 ca voluntar.

În al șaptelea deceniu am apucat sã transform numeroasele experiențe de întreprinzãtor privat, pe care le-am încercat, începând cu anul 1990, într-o reușitã (nu ieșitã din comun!), confirmând cã eșecuri fãrã succes existã (chiar numeroase), dar succes fãrã eșecuri, nu!

În al optulea deceniu (pe care intenționez sã-l închei cu succes, curând) am reluat cãlãtoriile prin lume care timp îndelungat mi-au fost interzise, de capriciile regimului totalitar. De data asta le fac pe bani privați. La vârsta de 77 de ani am ieșit la pensie (a doua oarã) și mi-am propus ca mãcar 12 ani sã beneficiez de banii care în 60 de ani de activitate neîntreruptã i-am cotizat la bugetul Statului.

Foto: Primaria Municipiului Brasov

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

Lansare catalog expoziție „Culorile Vieții” la Mira Simian Baciu (1920-1978) – Muzeul Memorial Casa „Ștefan Baciu”

Muzeul „Casa Mureșenilor” Brașov, instituție publică de interes județean, care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Brașov, vă invită să participați joi, 30 ianuarie, 2020, de la orele 12.00, la lansarea catalogului care însoțește expoziția „Culorile vieții” la Mira Simian Baciu. Muzeul Memorial Casa „Ștefan Baciu”, situat în str. Dr. Gh. Baiulescu nr. 9, va fi gazda acestului eveniment.

Lucrările cuprinse în catalogul expoziției, importante mai ales dintr-o perspectivă memorialistică, sunt realizate în 1977, în ultimul an de viață al Mirei Simian Baciu: poetă, traducătoare, eseistă, pictoriță, profesor universitar eminent.

Lucrările au ca punct de pornire memoria subiectivă a Mirei, iar abordarea din această perspectivă se bazează pe o selecție de peste treizeci de lucrări realizate în acuarelă menite a evoca amintirile locurilor, caselor, grădinilor, oamenilor, porturilor și țărilor pe unde soții Baciu s-au peregrinat de-a lungul celor 33 de ani de căsnicie.

Deschisă la finele anului 2019, expoziţia Culorile vieții” poate fi vizitată până pe 20 aprilie 2020. Curatorii și autorii catalogului sunt Roxana Maria Cornea şi Traian Dumbrăveanu, specialişti în cadrul Secţiei de Istorie și literatură a muzeului

Evenimentul celebrează totodată împlinarea a100 de ani de la nașterea Mirei Simian Baciu.

Invitați: prof. Steluța Pestrea Suciu, scriitor;  drd. Radu Popica, Director al Muzeului de Artă Brașov.

Între orele: 09:00-10:00 , Atelier interactiv de desenat împreună, desfășurat în cadrul expozitiei „Culorile vieții”, la Mira Simian Baciu (1920 -1978), soția poetului (Șt Baciu). Atelierul se desfășoară cu participarea a 25 de elevi din cl. a VI-a, de la Liceul de Arte Plastice „Hans Mattis-Teutsch” Brașov. Elevii vor realiza desene originale pornind de la lucrările din expoziție., coord. muzeograf/curator, Roxana Maria Cornea.

Vernisaj: ,,Culorile Vieții” la Mira Simian Baciu

Video: YouTube

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

În memoria lui Zaharia Bârsan, eveniment caritabil la Sânpetru

Începem anul 2020 cu un spectacol extraordinar de teatru și muzică. În 10 ianuarie 2020 de la ora 19.00 la Bielmann în Sânpetru se va desfășura evenimentul caritabil organizat în memoria artistului român de excepție Zaharia Bârsan.

Donațiile participanților de la eveniment se vor duce către monumentul istoric biserica ,,Sfântul Nicolae” din Sânpetru și suport artist.

Zaharia Bârsan (n.11 ianuarie 1878, Braşov, Sânpetru – d. 13 decembrie 1948, Cluj)1 este un dramaturg, poet şi prozator. Este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol2. Bârsan urmează în Sânpetru şcoala primară, iar din 1889 este, timp de şase ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş, H. Petra-Petrescu3.

Absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică Bucuresti, clasa C.I. Nottara (1901).
Director al Teatrului Naţional din Cluj (1919-1927, 1931-1936). Profesor la Conservatorul din Cluj. Debut absolut cu versuri in Convorbiri literare (1897)4.

A fost fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director5.

,,Acest eveniment din 10 Ianuarie 2020 este organizat în cinstea acestui sânpetrean care a fost un bun creștin și un om care a scris o parte importantă din istoria teatrului românesc.

Mulțumim artiștilor care au acceptat participarea la eveniment ! Vă așteptăm în număr cât mai mare la spectacol. Confirmați participarea dumneavoastră la nr telefon : 0728 063 019 ( locurile în sală sunt limitate),” precizează organizatorii evenimentului.

Sursa:

1 – wikipedia.org

2 – https://barsand.wordpress.com/zaharia-barsan/

3 – https://www.voci.ro

4 – http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro

5 – „Zaharia Bârsan un artist român de excepție -voci-voci”. webcache.googleusercontent.com.