Nu-mi   amintesc când l-am primit pe primul. Eram probabil prea mică. Ştiu doar că  venea o dimineaţă în care găseam  unul pe pernă, iar mama avea unul  pe piept.  Ni le punea tata înainte de a pleca la uzină. Îmi plăcea. Era întotdeuna  fin, din borangic, cu ciucurei mici, delicaţi, unul roşu, altul alb, aşa cum este tradiţia.  Era prins de un cartonaş. Mult, mult mai târziu aveam să aflu că  acel cartonaş  se numeşte ,,carte de vizită”. Cartonaşul  avea un desen în tuş, frumos colorat cu acuarele.  După ce îl admiram îi dădeam mamei  mărţişorul să mi-l prindă la  rochiţă.

Au urmat primul ceas de mână adevărat, nu de jucărie, când am împlinit 10 ani,  primul aparat de fotografiat, un Smena, la … nu mai  ştiu ce vârstă,   primul stilou Pelikan cu peniţă  de aur când devenisem deja profesoară.  Economisisem  câteva luni pentru el. Reuşisem să-l cumpăr printr-o cunoştinţă vânzătoare, căci nu se prea găseau  asemenea stilouri ,,la vedere”. Din păcate nu l-am folosit prea mult. Stăpânindu-mi eroic nervii,  l-am  frânt în două la o oră

ca să  nu-l arunc în capul unui obraznic din fundul clasei. De atunci nu am mai avut niciodată  un stilou al meu  oricât de ieftin, preferând să  le cer  copiilor să-mi împrumute unul. După  fiecare notă  scrisă în catalog îl puneam cu grijă  deoparte ca nu cumva să  se repete scena cu Pelikanul şi să  rămână  dragul copil fără  stilou şi eu de ruşine.  Aşa se face că  am ieşit la pensie  fără  instrument. Noroc că  între timp s-a aprobat  folosirea pixurilor  în documentele oficiale iar stilourile, cu sau fără  peniţă  de aur, au ieşit  la pensie şi ele, cam toate.

Ce doream să  vă  povestesc? A, da!  Despre  primul mărţişor primit de la altcineva decât de la tata. De fapt nu a fost primul, ci primele.

Vă  previn: povestea va fi cam lungă. De aceea, deşi  mi-ar părea rău, nu mă  supăr dacă părăsiţi  pâş pâş,  unul câte unul. pagina. O să  mi-o  spun mie  însămi, ca în fiecare an în această  perioadă, căci prea mi-i dragă.

Nu-mi  aduc aminte exact câţi ani să fi avut, în ce clasă să fi fost. Viaţa curgea lin: şcoală, casă, joaca pe afară cu prietenii cât se putea de mult, indiferent de vreme. Pentru a nu ne mai deranja părinţii cu ciocănitul la uşă şi cu ,,Tanti, îl / o lăsaţi pe… X   pe afară? “ întrebare

inutilă pentru că  niciodată  tanti nu spunea ,,nu”, ne fluieram.

Într-o zi  mă  aud  fluierată  pe înserat. Ies pe balcon. Jos, cei doi prieteni ai mei, Aldino  şi Puiu.   Îi  întreb prin semne ce vor.  ,,Prin semne”  pentru că tata nu mă  lăsa  nici măcar să vorbesc tare, darămite să  strig! ,,Ca să  nu deranjăm vecinii”, zicea el!

Cei  doi nu mă  cheamă ca de obicei  la joacă, ci doresc să vină la mine şi mă întreabă  dacă se poate. Hm! Auzi vorbă: dacă  se poate! Sigur că  se poate:  uşa le e mereu deschisă.

Le fac semn să urce.

Urcă, intră, se opresc în hol.  Par altfel decât de obicei. Sunt  îmbrăcaţi ca de sărbătoare, cu toate că  nu e ziua mea de naştere.

Gândindu-mă  că  vor să  mă întrebe ceva  la lecţii, le spun să  intre în sufragerie. Ni se  întâmpla adesea să  ne consultăm, ba chiar să ne facem unii altora temele: ei  mie la fizică  şi matematică, unde, deşi toceam de îmi săreau ochii, eram tufă  de Veneţia  la fel ca şi  acum, eu lor la franceză  şi uneori la română,  dacă  nu se întâmpla să  fie Mioara C.  prin preajmă. Am  practicat sportul ăsta ani buni şi cu alţi prieteni şi vecini, deranjându-i uneori pe unii deja  studenţi. Spre lauda lor, indiferent ce ar fi avut de făcut în acel moment, cei solicitaţi îşi  lăsau treaba  baltă şi ne ajutau.  Toată  lumea era mulţumită: părinţii  şi profesorii, că  eram cuminţi  şi ne făceam temele, noi că  lucram numai la ce ne plăcea. Cred că numai studenţii care ne ajutau nu aveau decât  mulţumirea de a se bucura de bucuria noastră, a tuturor.

Să  revin la cei doi.  În loc să  meargă în sufragerie sau măcar să-mi spună  ce vor, lucru neobişnuit, îşi dau coate, îndemnându-se unul pe altul.

-Ei, ce-i?  Ce temă  trebuie să  fac?

-Păăi,  ştii… Hai, spune tu! zice unul  lovindu-l cu cotul pe  celălalt.

Celălalt face acelaşi gest uitându-se crunt la primul şi  tace  eroic .

Scena  mută cu  îndemnuri din sprâncene şi cap, uitături urăte şi împunsături de coate se  repetă  de vreo două-trei ori  până  când  eu, pierzându-mi răbdarea:

-Ei, hai, ziceţi  odată!  Ce vă  tot codiţi!

-Noi am venit…

-Văd!! Ce aveţi de scris?

-De scris?!? Noi?!? Aaa, nu! Nu avem nimic de scris. Am vrea…Am venit să …

-Da, da , noi am venit  că…am vrea… ,

-Ăăăă…   să…să ne dai câte o cană  cu apă!  Că  ne e sete!  Da, da , să  ne dai câte  o cană  cu apă!  Că  ne e sete! zice  repede, cu chipul luminat ca şi cum  atunci  şi-ar fi amintit,  primul.

-Da, tare, tare sete!  întăreşte al doilea.

Sincer: i-am crezut, că  parcă li se uscase gâtul, vorbeau un pic răguşit şi se înroşiseră  la faţă. Credeam că  din cauza ghionturilor.

-Şi pentru asta v-aţi codit atâta ? Ce mare scofală ?

Într-adevăr, nu era mare scofală.  De nenumărate ori, prinşi cu joaca, uitam  de sete. Dacă  nu mai puteam  şi nu  mai puteam,  nu ne mai osteneam să  ne ducem acasă.  Mergeam la balconul cel mai apropiat şi strigam: ,,Tantiii … X , sau Y, sau  Z “după cum se nimerea

,,Vreti să-mi daţi şi mie o cană  cu apă ?” Iar  Tanti X, Ysau Z, se executa imediat. O  beam

pe nerăsuflate  şi o tuleam înapoi  mulţumind din fugă :,,Sărumânaaa”

-De ce n-aţi  spus aşa de la început? Vă  aduc apa imediat! .

Mă  duc in bucătărie, iau două căni din bufet, o umplu pe una cu apă de la chiuvetă. Da,

de la chiuvetă! Pe atunci nu se  ştia de apa plată.  Am aflat de existenţa ei la primul  Cerb  de Aur de la Braşov când  o vedetă  de peste hotare al cărei nume nu mi-l amintesc  a cerut să i se aducă apă plată, că, cică,  ea numai din asta bea!  Vorbea lumea că, din fericire, organizatorii ştiind ce e, au dat dispoziţie să se îmbutelieze la iuţeală, special pentru ea, apă de izvor. Noi o beam toţi de la chiuvetă   pe cea care venea din  muntele Ciucaş. Era minunată, ziceai că e minerală. Beam apă plată,  vezi Doamne, ca vedetele, fără să  ştim! Umplu  cana cu apă şi i-o duc unuia dintre ei. O  bea, însă  nu pe nerăsuflate cum  s-ar fi crezut după  vorbele lor, ci  cam cu noduri. Dau să  mă întorc în  bucătărie ca să-i aduc apa  şi celuilalt

-Nu, nu te mai duce! Mie nu-mi mai e sete, zice el. Plecăm, că ne grăbim.

-Noi am plecat!  spune   însetatul  punând mâna pe clanţă  uşurat.

Nu apuc să  zic  nimic, că  ei o şi  şterg  afară din casă. Dau nedumerită  din umeri  şi-mi văd  de treabă, fără  a-mi pune întrebări.  Abia a doua zi, când mama m-a pus să  ştreg praful, am dezlegat misterul ciudatei lor comportări: pe măsuţa din hol, cea pe care o mai am încă, 1-am găsit două  pliculeţe  cu mărţişoare: o pasăre măiastră  din sticlă  cu irizaţii multicolore cum nu mai văzusem până  atunci, de la Puiu  şi un căţeluş  din os de la Aldino.

Nu-mi mai  amintesc dacă le-am purtat vreodată  pe piept. Le port de o viaţă în inimă.

Le scot cu duioşie de acolo ori de câte ori e 1 Martie, sau  ori de câte ori  îmi e dor  de noi, toţi copiii acelor ani.

Poate vreţi să  ştiţi dacă   mai am cele două  mărţişoare.

Le mai am, tot aşa cum mai am şi altele, unele foarte bătrâne, care se odihnesc într-o cutie, alături de alte ,,bijuuri” şi pe care le redescopăr când fac curăţenie mare.

-Mama, cu astea ce faci? Le mai ţii ?

-Da! Le mai ţin!  Imi face plăcere să le văd. V-am mai spus: sunt de la foştii mei elevi.  Îmi  amintesc de ei.

Cele două, căţeluşul de os şi pasărea fragilă de sticlă m-au însoţit mereu ca nişte comori:

la facultate, cărate  dus-întors de patru ori pe an în valizele cu alte comori: cărţile.  (Numai bietul tata  şi poşta română ştiu cât de grele erau!) Apoi ,  după  măritiş, la schimbările de domiciliu.

Nu  am băgat de seamă când, cum, pasărea măiastră  şi-a luat zborul. Nu ştiu pe unde o fi,  dacă  mai dă  din aripi, ori o fi murit căci nu i-am găsit cioburile.

Căţeluşul  îl mai am. De  fiecare 1 Martie îl scot  la plimbare cu grijă ca să  nu-l pierd.  Nu mai e alb curat cum era  când mi-a fost dăruit.  S-a murdărit un pic de la atâtea plimbări şi nu pot să îi fac baie.

Doriţi să  îl vedeţi ?

Nu, nu pot să-l fotografiez, dar voi  ruga pe cineva să  îl deseneze.  E o problemă totuşi.

Îi cunoaşteţi  pe artişti: mereu pun o particică  din sufletul lor în ceea ce fac.

Aţi spus ceva?  Aţi spus ,,Cu atât mai bine?“

Atunci vă provoc să  găsiţi amănuntul adăugat şi să vă bucuraţi, să vă  bucuraţi din plin,   Apoi,  dacă   inima vă  îndeamnă şi  aveţi timp, spuneţi-ni-l  şi nouă, ca să  ne bucurăm toţi, împreună.

Şi mai e ceva interesant.   Obiectele acelea micuţe, fărâmiţe de lumină şi drag,  au prevestit parcă viitorul. Puiu, cel care  emoţionat foarte mi-a dăruit  pasărea măiastră, din câte am aflat a plecat peste mări şi ţări.  Nu ştim nimic  de el  deşi inimile noastre ar dori asta.  Folosesc pluralul  pentru că şi  prietenul nostru comun, cel care, sacrificându-se, a băut apa fără a-i fi sete  şi care, în  ciuda vârstei  şi-a păstrat candoarea,  ar dori.  Nici el  nu mai are nicio veste de foarte multă  vreme. Mai trăieşte, o fi murit? Tare mi-ar plăcea ca gândul meu, amintirea noastră  să-l ajungă. Dacă  îl întâlniţi, vă  rog vorbiţi-i de ea!

Nu,  Aldino nu este soţul meu. Suntem prieteni, prieteni de o viaţă.  Copiii lui mi-au fost elevi.  Ne  auzim din când în când la telefon, ne mai amintim de dragii foşti învăţători şi profesori, plecaţi de mult timp  la Domnul, de ceilalţi colegi ai noştri, ne spunem ce ne fac copiii, nepoţii, cum o mai ducem cu sănătatea.  Nu vorbim de politică, nici de greutăţile materiale.  Ele nu încap între noi. Nu  încap  de atâta duioşie…

                                                       Rodica Matilda Miulescu

 desen de Alice Constantinescu

sfârşit de februarie 2023