Arhive categorie: Clipa de emotie

„O spargere cu peripeţii”

Joi seara, am avut bucuria de a fi spectator la premiera comediei „O spargere cu peripeţii”, după un scenariu de Ana-Maria Bamberger, jucată la „Teatrul Particular Braşov”, protagoniste fiind actriţele Dorina Roman, alias Cici Brutaru şi Luminiţa Borta, alias Victoria Micu, regia Luminiţa Borta.

Din pagina de internet ana-maria-bamberger.com am aflat despre Ana-Maria Bamberger că este născută la Bucureşti, este doctor în ştiinţe medicale cu o carieră academică în cadrul National Institutes of Health (SUA) şi a Facultăţii de Medicină din Hamburg. Din 2003 lucrează şi ca dramaturg. Piesele Anei-Maria Bamberger, scrise cu „nerv si fior dramatic” se bucură de succes de public şi critică nu numai în România, ci şi internaţional, fiind montate şi invitate pe mai mult de 40 de scene din 16 ţări, printre care Germania, Anglia, Franţa, Belgia, Austria, Cehia, Serbia, Montenegro, Albania, Bulgaria, Israel, Canada şi Statele Unite.

Cunoscuta și îndrăgita actriță a Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești, Luminiţa Borta a sărbătorit cu o săptămână în urmă, cu emoție și fericire, împreună cu spectatorii, împlinirea a 40 de ani de activitatea teatrală și inaugurarea primului teatru privat din Pitești, „Club22Teatru Independent”, potrivit jurnaluldearges.ro.

Dorina Roman este actriţa din Brașov care demonstrează tuturor că, dacă ai o voinţă puternică, poţi muta şi munţii. Nu fără sacrificii şi durere. Dar se poate. În 2010 şi-a înfiinţat propriul teatru independent, „Teatrul Particular Braşov” . Într-un interviu pentru libertatea.ro spune că: „Eu sunt conştientă că lumea vine pentru că mă iubeşte foarte tare. Eu am mai spus că acest teatru rezistă şi există pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, lumea mă iubeşte. Atâta dragoste din partea publicului eu nu am mai văzut. Acest teatru rezistă prin dragostea publicului, prin calitate şi cu ajutorul lui Dumnezeu“.

Piesa „O spargere cu peripeţii” aduce în faţa publicului talentul şi pasiunea pentru teatru a celor două actriţe, dar şi o poveste care, în spatele comicului, prezintă realităţi ale cotidianului. De la tragicul pierderii brutăriei de către Cici, fără să fie vina ei, dar şi fără posibilitatea de a recupera ceva, la acela al pierderii locului de muncă de la o Bancă, fiind acuzată de lucruri pe care nu le-a făcut, pentru Viky. Sensibilitatea celor două femei, singurătatea lor şi nevoia de a ieşi din situaţia în care se află, le uneşte. Vedem aici capacitatea femeilor de a se împrieteni, de a face front comun pentru o cauză.

Cele două eroine se întâlnesc într-o situaţie neprevăzută pentru una dintre ele şi planificată pentru cealaltă – dar cu multe surprize! – şi trec, mai întâi împreună, apoi separat, printr-o aventură şi printr-o perioadă grea, ca apoi să se reîntâlnească. Scenariul este caracterizat de umor şi suspans, iar Dorina Roman şi Luminiţa Borta completează acest tablou printr-o interpretare excelentă. Felicitări şi mult succes piesei!

Iar dvs., cititorilor, vă propun să aflaţi conţinutul exact al poveştii, invitându-vă să participaţi la următoarea reprezentaţie, în 10 octombrie 2019, în Piaţa George Enescu nr. 2, la Teatrul Particular Braşov, cu promisiunea că nu veţi regreta şi că veţi dori să reveniţi şi să vedeţi şi alte piese de teatru din program. Pe unul dintre pereţii sălii veţi regăsi moto-ul actriţei Dorina Roman: „Dintre toate bogăţiile lumii, eu am ales teatrul“ – Maria Filotti.

Credit foto: Viviana Costan Moiseanu

Energia pozitivă este contagioasă!

Mărturisesc încă de la început că titlul Clipei de emoție de astăzi nu îmi aparține ci mi-a fost sugerat de unul dintre colegii din ultima mea întâmplare extraordinară, despre care voi povesti în continuare.

Un proverb românesc spune că „Omul cât trăieşte învaţă”, iar atunci când are de la cine, cu cine și într-un mediu prielnic, se numește că este norocos și că nu a ajuns acolo întâmplător.

O exemplificare a ultimei fraze este participarea mea la cursurile gratuite derulate prin proiectul „HR Center Suport” – organizate de Aleron Training Center, în parteneriat cu Faxmedia Consulting – dedicate IMM-urilor din Regiunea Centru, cursuri practice destinate antreprenorilor, managerilor și persoanelor din departamentele de Resurse Umane din cadrul IMM-urilor cu sedii sau puncte de lucru în județele: Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu, care își doresc să ducă business-ul la următorul nivel, să obțină rezultate financiare mai bune sau să performeze în carieră. Proiectul este cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman 2014 – 2020.

Una dintre condițiile importante ale eligibilității participanților constă în faptul că aceștia trebuie să fie angajați sau să gestioneze o companie care activează sau urmează să activeze în unul sau mai multe dintre domeniile de activitate din cadrul strategiei naționale de competitivitate 2014 -2020. Cele trei module sunt: Curs de Competențe Antreprenoriale, pentru antreprenori și asociați, Management Organizațional – Manager de Proiect, pentru manageri și directori și Inspector Resurse Umane / Manager Resurse Umane, pentru angajații din departamentul HR.

Cursurile se desfășoară la Predeal, unde timp de 7 zile participanții au oportunitatea să învețe de la experții în domeniu cum să își ducă afacerea la un nivel superior, să își crească cifra de afaceri sau dacă sunt specialiști în resurse umane, vor avea oportunitatea să-și certifice cunoștințele. Un prilej bun de perfecționare, dar și de socializare. Toate facilitățile, precum transport, cazare și mese sunt gratuite.

Noțiunile discutate la curs fac parte din categoria celor de Dezvoltare personală, Vânzare, Managementul echipei, Managementul timpului, Managementul stresului și oferă posibilitatea de a afla despre o bună gestionare a timpul și realizarea optimă a sarcinilor și proiectelor; alegerea membrilor echipei, lucrul eficient cu aceștia și motivarea pentru a performa și a se dezvolta; a descoperi noi tehnici de analiză și planificare care ajută la o imagine de ansamblu a afacerii și la identificarea unor noi oportunități în piață.

În afară de partea teoretică care este prezentată în cele 6 ore/zi, participanții întâlnesc, printre colegi, specialiști din domenii conexe și au posibilitatea de a crea relații profesionale dar și personale, de prietenie. Grupul din care am făcut parte a fost alcătuit din 23 de persoane, iar atmosfera creată atât de organizatori cât și de colegi, dar mai ales de către trainerul experimentat, doamna Carmen Prodan, a fost prin excelență una pozitivă, constructivă, cu două studii de caz alese dintre afacerile ai căror proprietari se aflau un noi, cu teste specializate, individuale sau pe echipe, și interpretarea completă și complexă a rezultatelor acestora.

Cursul reprezintă o sesiune intensă de învățare, dar și una de relaxare, deopotrivă. Una dintre zilele de desfășurare a cursului a fost cea de 8 martie, când doamnele și domnișoarele prezente în sala de curs au fost sărbătorite cu flori și cu un tort.

La finalul cursului am rămas cu amintiri foarte plăcute, cu prieteni, cu emoție, cu dorința de a ne revedea cu toții la un moment dat.

„Eu mai cred în existenţa oamenilor buni şi-i caut, căci apropierea lor mă încarcă şi pe mine de bunătate şi energie pozitivă.” Ecaterina Chifu în „Reflecţii”

Cursurile se desfășoară în continuare, în serii săptămânale, până la jumătatea lunii mai 2019.

Lista codurilor CAEN eligibile poate fi consultată aici.

Date de contact pentru înscrieri sunt telefon: 0734182614 și e-mail: carmen.ivan@faxmedia.ro

Credit foto: Doralin Tunas

Reflecții de început, mijloc sau sfârșit de săptămână – 3

Scriam anul trecut că m-am gândit să adun în mai multe episoade ale articolului săptămânal „Clipa de emoție” câteva gânduri postate pe pagina personală sub titulatura de Reflecții. Prima parte a fost publicată în 28 mai, cea de a doua în 3 iunie iar astăzi vă invit la cea de a treia.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Fără o cercetare anume ci doar în trecerea printre şi prin texte, imagini, gesturi şi întâmplări, am observat, mai demult sau recent, o seamă de lucruri care m-au dus cu gândul la titlul adaptării „Despre iubire la om”, un mix de texte şi de monologuri din opera lui Cehov, jucată la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov. Există accepţiunea conform căreia iubirea, ca să fie adevărată, se declară public dar şi aceea că ea de fapt se dovedeşte prin fapte, fără să fie nevoie de vorbe. Ei bine, ca în orice domeniu, mă gândesc că adevărul este undeva la mijloc şi că ea, iubirea, declarată sau nu, împărtăşită sau nu, este purtată dincolo de cuvinte, de fapte, de timp şi… de viaţă. Emoţionant… căci da, se mai întâmplă încă, să fie păstrată în cufărul din suflet chiar şi atunci când nu se mai împarte la doi ci doar la unul şi la… o amintire, un dor care călătoreşte în altă lume.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Uneori oamenii ne spun exact contariul a ce gândesc și nu înțeleg că sunt situații când nu cuvintele vorbesc ci ceea ce este dincolo de ele, când nu auzul ne aduce starea lor ci ceva… mai presus de orice, care se numește inimă. Însă și mai important este faptul că acceptăm greu că în orice facem – dacă facem, în orice ne dorim – dacă ne dorim și în orice iubim – dacă iubim, importantă este și comunicarea. Chiar dacă uneori doare, e preferabil să știi adevărul.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Oamenii apropiați nouă se comportă în mod diferit, în aceleași condiții. Astfel, dacă unii dintre ei, despre care noi credem că sunt foarte importanți, ne răspund cu un „Bine, bine”, atunci când ne oferim să le fim de ajutor, pe care mai degrabă îl simțim cum taie, decât îl auzim, alții, a căror importanță nici măcar nu o bănuim, spun „Îți mulțumesc frumos!”, cald și sincer. Unii dintre ei ne folosesc capacitățile și ne acceptă prezența, alții își doresc doar să petreacă din timpul lor cu noi. Cu toții sunt oamenii din viața noastră, însă cât timp ar fi bine le acordăm fiecărora este alegerea noastră.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Ieri după-amiază am petrecut câteva ore într-un fel de sală de așteptare și ca să folosesc timpul acela în mod util, am confecționat ornamente din hârtie, un fel de 3D. La un moment dat au venit două fetițe și mămica lor. S-au uitat să vadă ce fac și pentru că le-a plăcut, le-am oferit o pagină cu șablonul. Fetițele s-au zbenguit o vreme după care s-au dus la alți copii, dar cea mică – despre care am aflat destul de repede că se numește Maria și are 5 ani – a venit într-o fugă și a spus: „Astea sunt niște inimi destrămate!” Am început să râdem toate trei, adică Maria, mama ei – Cristina și subsemnata. I-am răspuns „Da, Puiuțule, cu adulții se întâmplă să aibă uneori inimile destrămate, dar există un fel de lipici – nu e vorba despre scotch căci acela se aplică deasupra și nu lipește în profunzime – un fel de liant, care poate să repare inimile. Se numește IUBIRE și îl primim de la alți oameni!” S-a uitat la mine cu niște ochișori mari și a început să râdă și mai tare, ceea ce m-a binedispus.

Inimile ne sunt rănite de către unii oameni, dar, din fericire, există o altă categorie de oameni care, încet și cu drag, reconstruiesc ceea ce este… destrămat.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Când spunem „Nu are rost!” despre o acțiune pe care am vrea să o facem, dar nu reușim, înseamnă că ne temem. Ne temem de noi și de reacțiile noastre sau de cei din jurul nostru și de reacțiile lor? Ce doare mai tare: să vrei un anumit lucru și să îți fie teamă sau să faci lucrul acela, asumându-ți toate riscurile? Răspunsul este o chestiune diferită de la o persoană la alta, în ambele cazuri putând să existe o suferință ca rezultat. Tocmai de aceea, poate că este mai bine să faci ceea ce simți, fără dacă, parcă, rosturi sau nerosturi…

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Ne oglindim. Și ce vedem? Poate că frumusețea exterioară. Dar ceea ce este undeva înăuntru nu se vede ci doar se poate simți. Și ce simțim? De exemplu că dacă nu putem să ajutăm pe cineva, nu putem și gata, dar nu avem voie să judecăm persoana aceea sau pe cei care încearcă să o ajute.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Cu toții ne pregătim ghetele, fie că suntem mici sau mari, iar noi, cei mari, ne bucurăm nu pentru ceea ce găsim acolo – căci mamele nu uită nici când ne apropiem de …x0 ani să strecoare o ciocolată – ci pentru faptul că un alt suflet s-a gândit la sufletul nostru. Însă vine o vreme când bucuria de a asculta și de a împărtăși preț de câteva ceasuri, chiar cu riscul de a fi percepută ca o persoana (prea) vorbăreață, este cel mai frumos dar primit de la vreun Moș Nicolae.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

C(ăldură)R(ugă)A(propiere)C(opilărie)I(sus)U(rări)N(aștere)

Crăciun înseamnă pentru mine toate aceste cuvinte, dar mai presus de ele înseamnă oamenii din jurul meu, care mi-au intrat în viață sau au fost mereu acolo cu un scop foarte precis, pentru că nimic nu este întâmplător. Dacă anul acesta a mai fost și greu, nu numai bine, a mai fost și urât, nu numai foarte frumos, dar am trecut mai departe, este pentru că mereu au existat oameni lângă mine. Iar dacă am fost și supărată, nu numai veselă, faptul că m-au înțeles și „m-au trimis la colț” de mai puține ori decât ar fi trebuit, se datorează celor de lângă mine, fără de care aș fi nimic. Și vorbesc despre părinții și puiul meu, despre prieteni, despre colegi și despre fiecare dintre dumneavoastră, cei care uneori citiți ceea ce scriu aici.

Nici nu își ascuțise Moș Crăciun lamele de la sanie și deja am primit o grămadă de daruri, pe care nu le meritam, dar care mi-au adus suflete frumoase în sufletul meu și vă mulțumesc.

Să ne găsim puterea de a face din Crăciun o mare bucurie a tot ceea ce suntem fiecare dintre noi! Să vă fie bine și frumos!

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Se spune că nu este bine să trecem într-un An Nou cu dorințe neîmplinite. Tot anul am vrut, dar nu am reușit, însă în ultimele două săptămâni a cerut și copilul să facem acest lucru, așa că astăzi am fost amândoi voluntari, pentru 5 ore, la Fundația Bucuria Darului. Însă nu scriu lucrul acesta ca să ne autolăudăm, căci nici nu e frumos și nici nu avem vreun merit, ci ca să vă îndemn, când veți avea un răgaz de câteva ore, să mergeți acolo și să dăruiți din timpul vostru spre binele altora și veți vedea ce împlinire sufletească veți avea. Pentru că suntem oameni și ne-am născut cu puterea de a fi alături de oameni.

Să faceți în 2019 tot ceea ce vă aduce bucurie, să aveți sănătate, un strop de noroc și să vă folosiți timpul pentru cine îl merită!

Credit foto: Antonela Lungu

Scrisoare către trecut

Astăzi, într-o zi cu însemnătate specială, am ales să public o povestire pe care am scris-o pentru volumul „Ficțiuni centenare”, unde a și apărut. O dedic memoriei bunicilor și străbunicilor mei paterni, care fac parte dintre oamenii de acum 100 de ani…

Cele 510 pagini de eseuri, articole, povestiri, banda desenată și ilustrații, publicate cu titlul „Ficțiuni centenare”, constituie concepția și realizarea Sci-Fi&Fantasy Antares CLUB Brașov, în colaborare cu Editura Pavcon București. La lansarea acestei cărți, la începutul lui octombrie 2018, am spus că eu am adus trecutul în ea, pentru a-l cinsti în prezent, făcând pasul către viitor, onorată fiind că mi s-a propus să particip acolo unde este vorba despre autori consacrați ai genului science-fiction și fantasy.

Scrisoare către trecut , de Antonela Lungu

Motto: „Trecutul este ușa viitorului.” – Bogdan Petriceicu Hașdeu

Suntem în după-amiaza zilei de 1 octombrie 1918, în Brașov, pe una din străzile pietruite ale orașului, într-o casă modestă, în camera de lucru a lui Vasile Popa, născut la 27 februarie 1879. Ca în multe alte dăți, își face siesta visând la strănepoata lui, căci așa își imaginează, că prin fiica lui, acum în vârstă de 9 ani, va avea nepoți mulți, între care și o fată. Se aude scârțâitul porții grele de la intrarea în curte și după câteva minute, soția lui intră în odaie cu un plic pe care tocmai l-a adus factorul poștal, spunându-i că a sosit cu trenul de dimineață și îl așează pe masă. Stana se grăbește la copila lor și nu bagă de seamă că scrisoarea pentru soțul ei are un iz nou, ciudat de nou…

Așezat într-un fotoliu vechi, Vasile nici nu o observă pe Stana ci își continuă contemplarea în care Elisa lui căci așa și-a numit strănepoata, anagramându-și numele, îl ascultă povestindu-i întâmplări din vremea războiului

– Ți-a fost frică, Străbunicule?

– Fata mea, frică ne era tuturor, pentru noi, pentru soția mea și pentru mine dar și pentru țara noastră!

Și visează mai departe, cu gândul la viitor și la Elisa.

Dar în cameră se strecoară tânărul motan Spirache, cel cu blană aurie, pentru că Stana nu a închis ușa. Se alintă și miaună, ceea ce îl „trezește” pe Vasile a cărui privire, urmărind traseul lui Spirache, ajunge în direcția mesei și se fixează asupra plicului.

„Hm! De unde o fi apărut?”, moment în care motanul parcă îi răspunde, printr-un nou mieunat.

„L-o fi adus Stana”, gândește Vasile, ignorându-l pe Spirache pentru că plicul, deși i se pare total diferit față de cele pe care le primește în mod obișnuit, reprezintă pentru el singurul punct de atracție din încăpere, în acest moment.

Se apropie de masă și cu mâna tremurând apucă plicul. La Destinatar sunt trecute numele și adresa lui însă pe partea cealaltă, la Expeditor nu este scris nimic. Îl deschide cu un cuțit special din fildeș și mâner din lemn, simțind o emoție nemaiîntâlnită. Scoate coala de hârtie, o desface și…

„Dragă Străbunicule,

Mi-am imaginat de multe ori că ne-am întâlnit și că am stat amândoi să povestim, până când nu am mai avut glas. Aș fi foarte interesată de povestea vieții tale și de cum a fost acum 100 de ani, în timpul Primului Război Mondial.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul tău de Tată Bun, de care am beneficiat noi, mai târziu.

«Ți-a fost frică, Străbunicule?»

Cu siguranță că lucrurile s-au schimbat foarte mult între timp și că noi, acum, nu putem decât cel mult să ne imaginăm ceea ce ați trăit voi atunci iar eu pot să presupun ce simțea și gândea străbunica, pe care bunicii și părinții mei o strigau „Mama Popa”. Atunci când m-am născut eu, ea trăia și „ne-am petrecut” în viață timp de 4 ani. Eram mică dar îmi amintesc că toți cei patru strănepoți din curte primeam de la ea cuburi de zahăr.

«Știu, Străbunicule, că ai iubit-o mult și că era regina ta!»

Iar bunica, fiica ta a avut o viață lungă și frumoasă, de 100 de ani, în care a împărțit bunătate… și ce dor îmi este de ea! Era o femeie scundă, aprigă și o gospodină desăvârșită. Îi plăcea mult lucrul de mână și să citească iar atunci când ochii au trădat-o, se folosea de niște ochelari care măreau foarte mult și făceau ca totul în jur să pară gigantic, ceea ce pe noi ne amuza.

Bunica – Mama Meluța cum îi spuneam noi – a cărei preferată eram, poate doar fiind cea mai mică dintre cei patru nepoți, cosea goblenuri, șervete, fețe de masa și draperii în chilim – un punct vechi, oriental – , croșeta dantelă și tricota, îndeletniciri pe care le-am deprins și noi, cele două nepoate. O parte din ele le practic și astăzi iar cusăturile mi-au devenit pasiune și la rândul meu am crezut de cuviință să le arăt și altora căci cusăturile au fost dintotdeauna o frumoasă ocupație a româncelor și vrem să continue să fie așa. De aceea, împreună cu câteva doamne, am format un grup de cusut și îmi petrec astfel o parte din timp, în ateliere și șezători căci da, și în mileniul al treilea se organizează șezători, ca să afle și generațiile mai tinere cum se lucra odinioară.

«În vremea ta, Străbunicule, se adunau femeile din oraș în șezători?»

Tatăl meu poartă prenumele tău și numele bunicului meu, căci așa a fost dorința bunicii. Este un om bun și priceput la multe treburi iar pe mine m-a ajutat să dobândesc un oarecare spirit tehnic, m-a învățat să citesc desenele tehnice și ulterior mi-am ales o meserie în care am folosit aceste lucruri.

Tânăr fiind, a satisfăcut stagiul militar la Constanța, Marina Civilă și ne-a povestit întâmplări și camaraderii dobândite în acei 2 ani.

«Nu pot nici măcar să îmi imaginez cum a fost pe frontul în care ai luptat, Străbunicule!»

Chiar când îți scriu, fiul meu care are acum 15 ani și seamănă la chip grozav de bine cu bunicul lui, pregătește un proiect la Istorie, având ca subiect Unirea Basarabiei cu România, după ce s-a documentat și a aflat despre cele două ideologii, Românismul și Moldovenismul, despre Sfatul Țării și independența Republicii Democrate Moldovenești, declarată în ianuarie 1918. Ce bine ar fi să îi poți povesti toate aceste lucruri!

«Cum a fost pentru voi, Străbunicule, ziua de 27 martie 1918? Câte emoții și ce trăiri trebuie să fi avut!»

Am să te las acum căci ai de înfăptuit, împreună cu toți românii, Marea Unire!

Să călătorești cu bine înspre mine și să nu uiți, oriunde te vei afla, că va fi o vreme când vom povesti.

«Mă înclin, Străbunicule!»

Nepoata ta,                                                                Brașov,

Elisa                                                                            13 martie 2018”

Poate că Tata Bun al Elisei doar a visat că a primit o scrisoare de la ea sau poate că a plăsmuit-o pe Elisa tocmai din dorința arzătoare ca istoria să nu se repete, să nu mai existe un alt război mondial și oamenii să învețe din trista experiență a Marelui Război. Din păcate, lucrurile nu au stat așa iar el, familia lui și întreaga omenire au trecut print-un al doilea război, mai mare și teribil de greu.

Noi am aflat despre cele două războaie mondiale din cărți și din ceea ce ne-au povestit bunicii iar copiii noștri găsesc cu ușurință informațiile la bibliotecă sau în mediul on-line. Însă nici unii dintre noi nu putem înțelege cu adevărat cum a fost perioada aceea, pur și simplu pentru că nu am trăit-o dar putem să ne cunoaștem trecutul și prin modul cum gestionăm prezentul, deschidem poarta către viitor.

Andrea Străuți: ,,Un pas mic pentru o luptă grea”

Andrea Străuți își donează fondurile adunate în cursa GORUN Trail Mercheasa – 2018 pentru Fundația HOSPICE Casa Speranței. Concursul face parte din evenimentul de promovare ecoturistică Ziua Stejarului a comunei Homorod. Acesta se desfășoară în data de 27 octombrie 2018. Au mai rămas câteva zile până la concurs iar noi vom susține acestă acțiune.

Puteți să o ajutați pe Andrea în acest demers pe aceasta pagina (aici). 

Prin aceasta donatie generoasa veti sustine proiectul Susține serviciile de îngrijire furnizate de HOSPICE Casa Speranței. HOSPICE Casa Speranței oferă servicii de îngrijire paliativă copiilor și adulților care suferă de boli incurabile. Întregul sprijin al fundației este gratuit și oferit necondiționat bolnavilor și familiilor acestora, indiferent de condiția materială, starea socială și mediul din care provin pacienții. HOSPICE este o casă, un refugiu și un simbol care ne amintește tuturor că nu suntem singuri și că ne putem alia pentru a crea clipe de normalitate, atunci când până și lucrurile banale ajung să fie făcute cu un efort uluitor.

Iată motivația sportivei de pe pagina hospice.galantom.ro:

,,Admiram întotdeauna oamenii pe care îi vedeam alergând, dar eram sigură ca acest sport nu este pentru mine. Nu mă gândeam decât la transpiraţie şi febră musculară. În mintea mea, alergatul însemna oboseală. Şi atât!

Motivată de dorinţa de a ajuta, m-am înscris la primele concursuri de alergare, caritabile. Cu timiditate, stăteam în spatele liniei de start, înfofolită până la gât, îmbracată necorespunzător. Habar nu aveam ce înseamnă acest sport.

Cea mai grea parte a fost să mă apuc. Surprinzător, am descoperit în alergare un alt mod de a mă regăsi. Poate pentru simplu motiv că îmi oferă libertate şi ocazia să fiu „eu cu mine”. Poate pentru iubesc sentimentul de aventura pe care mi-l oferă atunci când sunt pe poteci de munte sau prin pădure. Sau poate pentru motivul că am ocazia să cunosc oameni frumoşi, cu spirit de echipă şi de la care învăţ ce înseamnă bucuria alergării.

Astăzi am decis să susţin Team Hospice prin alergare. Sâmbătă, 27.10.2018, urmează să particip la Gorun Trail Mercheaşa. O alergare pe care o dedic pentru o viaţă mai bună, pentru oamenii cu boli incurabile. Alerg pentru zâmbete, pentru speranţă, pentru sănătate, pentru alinare, pentru ca bolnavii să îşi poată trăi cu demnitate vieţile.

Voi puteţi să fiţi alaturi de mine si să daţi valoare kilometrilor pe care urmează să îi parcurg, cu o donaţie pentru Hospice.

Cred cu tărie că putem ajuta, că fiecare dintre noi are resursele şi motivaţia să facă bine.
Pentru că viaţa este despre a da, fără a aştepta nimic în schimb.”

4 ART, expozitie de grup la Kron Art Gallery

,,Este fascinant faptul că, în urmă cu exact douăzeci de ani, am iniţiat prima tabără de creaţie pentru zece tineri entuziaşti, extrem de talentaţi, ajunşi în ultimul an de liceu la clasa mea de pictură din cadrul Liceului de Artă Braşov. Fără să stau pe ganduri am ales să mergem într-un loc unic,despre care le vorbisem la cursuri îndelung – Ţinutul Pădurenilor – Hunedoara – superbă aşezare străveche-acolo unde mi-am petrecut verile copilăriei la bunici şi unde pictam adesea,încă de la o varstă fragedă alături de tatăl meu, pictorul Eftimie Modalcă.

Experienţa acelei deplasări i-a marcat profesional puternic,reuşind cu succes să descifreze ceea ce însemna odinioară să pictezi în „plein air” . Şi astăzi după zeci de ani,tinerii de atunci,deveniţi artişti profesionişti apreciaţi încă mai amintesc în discuţiile lor, copleşiţi de emoţie, momentele revelatoare trăite acolo.

În timpul verii ,în ultimii ani am organizat cu sprijinul familiilor elevilor, întalniri de lucru la peisaj pentru cei mai experimentaţi elevi ai mei din ultimele trei generaţii ai claselor de pictură şi grafică de la Şcoala de Artă „Tiberiu Brădiceanu” Braşov unde profesez de mai bine de un deceniu.

Au fost realizate o serie de lucrări aflandu-ne la Cheile Grădişte/ Fundata-Bran, pe Valea Crişului/ Sfantul Gheorghe-Covasna şi în satul Brădet-Covasna.

În toţi aceşti ani dedicaţi învăţămantului artistic la Liceul de Arta şi Şcoala de Arta din Braşov, am avut privilegiul să întalnesc talente înnăscute,surprinzătoare şi pe langă faptul că am traversat împreună etapele devenirii lor artistice,am încercat mereu să le propun sub forma unor provocări plastice – subiecte inedite, dificile, pline de substanţă pentru a-i sensibiliza din punct de vedere artistic şi pentru a-i motiva să experimenteze în permanenţă.

ALEXANDRU CÎRSTEA-HIRIST(16 ani) – secţia pictură anul VI,TEODOR MANDU (11 ani)secţia pictură anul IV, ARMINA TĂULEA (15 ani) – secţia grafică anul IV şi TEODORA POPESCU (14 ani) –  secţia pictură anul V se înscriu pe acestă traiectorie şi au reuşit prin realizările lor artistice deosebite să-şi găsească un loc binemeritat rezervat celor mai buni, cei ce au expresivitate, originalitate şi forţă artistică.

Lucrările de pictură şi grafică realizate de ei anul acesta în tabăra de creaţie din Brădet-Covasna, demonstrează: siguranţa desenului, claritatea viziunii compoziţionale, structurarea spaţiului, spontaneitate şi vibraţie în efortul de a echilibra valoric şi cromatic suprafeţele, fie că sunt tratate din punct de vedere tehnic în acrilic pe panză sau creion/cărbune pe hartie.

Ei descoperă pe viu fascinaţia peisajului în diferite momente ale zilei,analizand fiecare unghi şi detaliu pentru a se putea apoi raporta la subiect, pictand direct în natură.

Am credinţa că, asemeni generaţiei aniilor 90 cărora le-am demonstrat ce înseamnă să ieşi la peisaj,în faţa „motivului” ca o prelungire a studiului de atelier şi cei de azi vor continua să persevereze cu tenacitate pentru a descoperi şi partea nevăzută a lucrurilor,aceea pe care nu o poţi vedea ci numai simţii cu ochii minţii şi ai sufletului de artist.”

Mihaela MODALCĂ

Expoziția de grup poate fi vizitata la Kron Art Gallery pana pe data de 02 octombrie a.c. Clasa de pictura si de grafica prof. Mihaela MODALCĂ – Școala Populara de Arta ,,Tiberiu Brediceanu” Brașov.

Imagine remisa de Kron Art Gallery

Prietenia

„Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greşește.” – André Malraux. Aș completa: să-i fii alături mereu!

30 iulie – Ziua Internațională a Prieteniei, adoptată oficial de ONU în 2011, în ideea de a transmite mesajul că prietenia între popoare, țări, culturi și indivizi poate inspira eforturile de pace și poate construi punți de legătură între comunități. Conceptul de prietenie este extins astfel dincolo de relațiile individuale.

Oamenii au propriile singurătăți – deși poate nu sunt niciodată singuri, propriile temeri – deși poate nu au motive să se teamă, propriile mici victorii – deși nu se luptă pentru nimic, propriile dezamăgiri – deși poate nu au așteptări, propriile insuccese – deși își doresc să le fie bine, propriile sentimente – prin care se exprimă și propriile iubiri – pentru care trăiesc. Dar tot ei, oamenii, sunt aceia care se leagă între ei prin cel mai curat sentiment, acela de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc, numit prietenie. Căci dacă iubirea, sub toate formele ei, înseamnă afecțiunea pentru cineva sau ceva şi ea poate să subjuge sau să domine, să transforme, să ridice sau să coboare şi – ne place sau nu – este trecătoare, mai ales dacă nu are la bază prietenia, ei bine ea, prietenia e liberă să trăiască în cea mai neîngrădită formă.

         Prietenia înseamnă:

să acorzi şi să primeşti un sfat, atunci când e nevoie

să accepţi că nimeni nu este perfect şi că fiecare greşeşte

să ştii să faci compromisuri

să ai răbdarea şi înţelepciunea de a asculta

să laşi uneori de la tine

să vrei binele celuilalt

să nu cunoşti invidia

să-ţi fie bucuria prietenului ca propria ta bucurie

să fii acolo pentru prietenul tău, oricând

să ştii să îţi încurajezi prietenul

uneori să poţi să renunţi la plăcerea de a merge într-un loc şi să mergi acolo unde îşi doreşte prietenul tău

să fii altruist în toate

uneori să mângâi cu vorba şi alteori să dojeneşti cu ea, pentru că ştii că prietenul tău are nevoie de asta

şi nu în ultimul rând să ştii că mereu cineva nu te lasă să te scufunzi.

Iar dacă ştii sau poţi să înveţi toate aceste lucruri, înseamnă că ai prieteni, aproape sau undeva în lume şi că revederea cu ei este o clipă aşteptată şi dragă sufletului tău.

„Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.” – Antoine De Saint-Exupery.

Fiecare clipă e un dar

Titlul rândurilor de astăzi este inspirat de discuția cu o prietenă dragă și se referă la sentimentul de mulțumire pe care ar trebui să îl vedem în faptul că existăm, în tot ce trăim, în ceea ce ne înconjoară, în oamenii care ne iubesc sau în cei pe care îi adorăm necondiționat, indiferent de spusele sau tăcerile lor.

Exact cu un an în urmă, un prieten fotograf a postat pe pagina mea de Facebook o fotografie de a mea care nu îmi plăcea pentru că eram obosită atunci când a făcut-o și „Nu arătam bine!”. Mă apropii de… numărul jubiliar, deci nu sunt la vârsta tinereții, astfel că în anul care a trecut am câștigat înțelepciunea de a înțelege o dată în plus că o femeie nu este frumoasă sau urâtă ci este așa cum își dă ea voie să fie și să se simtă, cum se oglindește în ochii și în sufletele celor care o văd și că, așa după cum m-a învățat o persoană care înseamnă foarte mult pentru mine, „Frumusețea stă în ochii privitorului.”

Și pentru că bucuria sărbătoririi zilei de naștere stă în gesturile și cuvintele celor din jurul nostru sau a celor care poate sunt departe dar se gândesc uneori la noi, mare mi-a fost încântarea de a primi încă de duminică o fotografie, primul „La mulți ani!” al acestei aniversări, urat conștient sau mai degrabă nu. O imagine simplă, făcută pentru mine, încărcată de blândețea și bunătatea chipului acela. O clipă din viața altcuiva – o prezență specială -, oferită mie, în dar. Mulțumesc!

M-am născut în aceeași zi cu scriitorul Franz Kafka și de aceea închei cu un gând de al lui:

„Trăiesc, iar acest lucru îmi este cât se poate de clar.”

Credit foto: Antonela Lungu

Scrisoare netrimisă

Am găsit-o uitată sau poate ascunsă într-un sertar dintr-o casă veche, scrisă de un el către o ea sau poate că de o ea către un el, decorată cu petale de flori și lacrimi de iubire:

„Te cunosc deja de suficientă vreme cât să îți știu bucuriile și tristețile, cât să știu când îți este bine sau când nu îți este bine, cât să știu când te însoțește singurătatea sau… altcineva, cât să știu când ai nevoie ca cineva să te susțină, cât să știu dacă ceva îți place sau nu și totuși… nu te cunosc deloc. Pentru că reușești să mă uimești și să mă surprinzi, de cele mai multe ori în sens pozitiv, iar atunci când nu e așa, am învățat să îmi păstrez carapacea și să fiu cel mai cuminte om de pe Pământ.

Ți-am ascultat mereu gândurile și temerile, acoperindu-le și uitându-le astfel pe ale mele, dorind ca tu să fii în cea mai bună formă, să poți lucra, să poți construi și trimite către alții frumosul care este în tine.

Îmi este dor de ochii şi de zâmbetul tău, de modul cum mă priveai atunci când eram alături, de alintul tău şi de vorbele frumoase. Toate s-au păstrat într-un loc ferit de priviri, de răutăţi şi intrigi, acolo… în sufletul meu.”

(va urma)

„Și muzele au muze, și sânii lor le ard,

Și buzele își mușcă de-atâta nesărut.

Luni nu scriu poezie căci muzele îmi cad

În vechi păcate scrise în patimi de demult.

 

Și muzele au muze, pe care le așteaptă

Pe pat întinse, goale, zâmbind trandafiriu.

Luni nu scriu poezie dar te recit în șoaptă,

Ascunsă-n așternutul a tot ce vreau să-ți fiu.

 

Și muzele au muze a căror săptămână

Începe abia marți, nu lunea cum, firesc,

Începe, iar și iar, să-mi fie dor de tine…

De-aceea nu scriu lunea! Luni însă… Te iubesc! ”

     Mugur Dumitriu – Luni nu scriu poezie

Credit foto: Antonela lungu

Numai una

Există vorba conform căreia „Nimeni nu este de neînlocuit!” pe care, mai mult în glumă, obișnuiesc să o continui cu „…da, dar pentru unele persoane este nevoie de alte două sau trei ca să o poată înlocui”. Însă în viața fiecărui om există o persoană care nu poate fi înlocuită niciodată și de către nimeni. Este cineva care are sau nu același sânge cu noi, care ne-a purtat sau nu 9 luni dar ne-a îngrijit, ne-a educat, a fost acolo la fiecare respirație, la fiecare oftat, la fiecare pas, la orice tresărire, bucurie, emoție, gând, durere, la bine și la mai puțin bine, a cărei inimă bate nu numai pentru ea ci și pentru noi și surorile sau frații noștri. Este EA, aceea căreia poate nu reușim niciodată să îi mulțumim suficient, indiferent unde s-ar afla…

  La mulți ani, mama!

„Și-n timp ce în somn surâdeai, ca-n rituri

ți-am pus un sărut în mijlocul palmei —

niciodată tu nu vei afla! —

și-am pus un sărut în calda paloare din palmă

pe linia vieții, ce s-alegea.”

Lucian Blaga – Văzduhul seminţe mişca

P.S. Am văzut câteva comentarii în care un bun prieten de al meu, scriitorul Cezar Pârlog, era întrebat de ce a folosit, pentru cea mai recentă carte, titlul #Ce mult te-am iubit!, atât de asemănător cu al romanului lui Zaharia Stancu iar răspunsul lui a fost „Pentru că nimeni nu are proprietatea titlurilor. Iar ele se repeta uneori… ”. Așadar, mi-am intitulat scurta clipă de astăzi la fel precum o bine cunoscută poezie scrisă de George Coșbuc.

Credit foto: Antonela Lungu