Arhive categorie: Reflecţii

Eveniment caritabil online: Cântăm pentru Alexia, organizat de colegii ei

Cântăm pentru Alexia…Eveniment caritabil online, organizat de colegii ei. Un gest minunat, pentru care sperăm o reușită pe măsură.
Acesta este linkul la care ne putem conecta astăzi la ora 18, pentru a încerca să ajutăm o fetiță bolnavă:

Iar aceasta este povestea:
💔‼️Fiecare dintre noi a purtat o luptă proprie în anul ce-a trecut. O astfel de luptă o poartă și Alexia, o adolescentă meșotistă, colega copiilor nostri din X A, a cărei mesaj și strigăt de ajutor se regăsește aici:
,,Am 16 ani și visuri cât pentru 100. Îmi place să fac o mulțime de lucruri, îmi doresc să învăț tainele a si mai multora… Un timp am cochetat cu ideea de a deveni un excelent avocat, Îmi doream cu ardoare să studiez dreptul în Anglia. Nu de mult și nici nu știu din ce rațiune, brusc am cotit-o spre psihologie. Astăzi mă întreb dacă nu cumva acesta a fost un semn. Un semn al faptului că o boală cruntă avea să mă lovească, iar ceea ce urma să conteze mai mult era psihicul meu.
M-am considerat mereu o adolescentă frumoasă, chiar dacă uneori îmi venea ideea că nu mi-ar strica vreo câteva, nu multe, kilograme în minus. Și, dintr-o dată, minune: am slabit 11 kg în 2 luni! Doamne, ce mândră de mine eram… și ce fericită când prietenii mă admirau și complimentau… Toate astea se întamplau în luna august. N-a durat însă mult și de la această euforie am ajuns să-mi dau seama ca în corpul meu se întampla ceva greșit, că ceva nu funționează, eram mereu obosită și mult prea palidă. Nici makeup-ul, una dintre pasiunile mele, dealtfel, nu mă mai ajuta. Fața mea era tot mai greu de transformat în bine. Totul a culminat cu un sfârșit de septembrie trist, în care am aflat că nu voința mea a fost cea care-mi îmbunătățise silueta, ci și o boală cruntă care avea să mă țintuiască într-un pat de spital: LEUCEMIE ACUTALIMFOBLASTICA…”
💔‼️ În prezent starea Alexiei este critică, aceasta luptă din răsputeri iar viața ei depinde de un aparat care i-a forțat transferul la Spitalul Sf. Constantin din Brașov, unde din păcate fiecare minut costă. Spitalizarea aduce o povară financiară ce depășește posibilitățile familiei, costurile se ridică la 1000 euro pe zi, iar perioada de care are nevoie poate depăși chiar și o lună însemnând peste 30.000 EURO. Doar cu sprijinul nostru poate duce la capăt acest tratament. Haideti să fim alături de ea‼️
Orice share sau donație contează🙏
Conturi în care se pot face donații:
➡️Nume: Singeorzan Raluca Ioana
➡️BCR – RON
RO47 RNCB 0053 0482 8028 0002
➡️BCR-EUR
RO84 RNCB 0053 0482 8028 0015
➡️BCR-USD
RO57 RNCB 0053 0482 8028 0016

Text preluat integral de pe Facebook

2020, anul în care ceasul culturii românești „s-a reglat” după orologiul din Piața Sfatului! – de Alexandra Grancea

Arta rămâne artă, indiferent de vremurile pe care le trăim…

2020 ne-a adus experiențe pe care nu cred că le vom mai trăi vreodată…

Las aici povestea unui an 2020, haotic, plin de griji și descumpănire, în ceea ce a privit, și încă privește cultura.

Totul a început în martie… Și tot atunci, și am motive întemeiate să afirm acest lucru, ceasul culturii românești s-a reglat după orologiul din Piața Sfatului… Am dat un reper. Și o nouă direcție avea să se manifeste curând în toată țara, mai ales în zona instituțiilor de gen ca cea în care mă manifest în prezent. Știți momentul acela când bate gongul? Așa a fost și în cultură în această pandemie. La Brașov, Filarmonica a dat startul.

Un nou curent prinsese toata România în ceea ce privea manifestarea artistică. Și, uitându-mă acum în urmă, realizez că sunt momente în viață, care știm cu siguranță, că ne vor marca pentru totdeauna.

Așa că, te invit în povestea mea!

Acum, în ultima zi a unui an cum nu a mai cunoscut cultura până acum, simt că este nevoie de o profundă conștientizare a ceea ce înseamnă cu adevărat actul artistic.

Cine sunt eu? Alexandra, de la Fila! PR cu temperament și culoare, și cu mult entuziasm, ce parcă, îmi curge prin vene. Și, da! Ohh, da… IUBESC VIAȚA și IUBESC OAMENII (uneori mai găsesc și neiubibili).

De ce fac asta? Pentru că avem nevoie să ne manifestăm în trăire și simțire autentică (mă rog, cine poate)!  Și da, chiar dacă pare ciudat, am avut noroc în pandemie!

Se tot poate ca manifestarea mea să fie subiectivă, dar sunt sigură că mai găsesc și alți subiectivi printre cei ce vor citi acest articol (desigur că îmi doresc să îl cititi, poate chiar să vă placă). Și asta nu pentru ce sunt, sau cum sunt, ci pentru că atunci în martie, în plină pandemie, am ales! Să mă port altfel, să mă manifest altfel. Să acționez!

Toți erau confuzi și chiar ușor speriați. Peste cultură avea să se tragă cortina. La propriu. Simțeam că pot să fac ceva. Simțeam că pot să contribui la păstrarea unei stări de așa zisă normalitate a comunității din care fac parte. Era ca și cum aveam motoarele turate și numai nu îndrăzneam să plec de pe loc. Mă simțeam mică și, totuși, mare! Simțeam că îmi asum o responsabilitate de drum lung, pentru că habar nu aveam cât va ține și cum va decurge treaba asta ce se aruncase asupra noastră.  Dar am avut întotdeauna o convingere clară (care de altfel mă însoțește în ceea ce fac), aceea că oamenii iubesc muzica. Și că au nevoie de ea. Și unii, s-ar putea să nu înțeleagă nimic din asta.

Dar, cu această convingere în mine, am dat startul.  O nouă lumină în care arta s-a manifestat. Cu temere, dar cu speranță, Filarmonica Brașov, avea să fie prima instituție care a transmis LIVE concerte înregistrate, activitatea practic, nefiind întreruptă, chiar dacă Brașovul a fost în stare de urgență. În anul 2020, cei peste 140 de ani ai Filarmonicii au avut un cuvânt greu de spus! 140 de ani pe care i-am luat ancoră în toată această călătorie nebună, aceea de a continua activitatea, într-o vreme în care toți eram în șomaj tehnic (inclusiv eu). Și ce dacă? Tu ai o treabă de facut! Mai ales că poți! – asta era ce auzeam în mintea mea, mereu. Și am pornit!

Zi de zi, cu o plăcere nebună,  lucram de acasă, cu mai mult spor parcă decât de obicei… Îmi dădeam seama că Filarmonica Brașov va scrie o poveste. Nu pot să vă descriu starea mea de atunci!

Atât ca PR, provocarea fiind maximă pentru orice specialist în domeniu, cu tot ce decurge din treaba asta, cât și ca om care e binecuvântat să trăiască aici, într-un Brașov de poveste, a fost un an fabulos. Cu de toate, pentru toți… Dar știți ceva? Povestea aceasta e născută din istoria locului. Asta îi dă greutate și farmec aparte. Și când istoria devine ancora ta, nu te poți clătina așa ușor. Nu te mai pierzi în negura fricii sau a neîncrederii. Și Brașovul are rădăcini mult prea puternice pentru ca o instituție precum Filarmonica Brașov, un AMBASADOR al Culturii, să se oprească.

Și, într-o  buimăceală nebună, ca o ironie a sorții, muzica a continuat să se facă auzită.

Prima campanie inițiată în pandemie, Muzica dă putere, a fost una care a dat o altă față Filarmonicii Brașov. Și a fost primită, preluată și rostogolită apoi, într-un fel sau altul, peste tot în țară. Și au urmat și altele…

A fost o experiență extraordinară! Cu muzică, prin muzică, într-un loc, undeva acolo, pierdut în mrejele  tehnologiei, dar pe care l-am numit și acceptat cu toții ca fiind Sala Virtuală. Acolo, oamenii s-au unit, cu mai multă sinceritate ca oricând, cu frică și cu speranțe, solidari! Cu toate valorile ce îi aduseseră în același loc, Filarmonica! Chiar dacă aveam restricții de distanțare, practic am fost mai apropiați ca niciodată.

Filarmonica Brașov era vie! Asemeni unei persoane, care prin fiecare postare, interacțiune sau concert transmis, nu făcea altceva decât să spună „sunt aici, nu vă temeți!”

Și uite-așa, pandemia a devenit un motor de creativitate pentru mine… A fost anul care a marcat diferențierea din punct de vedere profesional. Și nu a fost vorba despre supraviețuire. Ci despre adaptare la o nouă realitate. Cu asumarea profesionistului. Și mai mult, cu entuziasmul unei fete care se ancorase în cei 143 de ani de Fila… O adaptare între două realități,  istoria și pandemia. Și am dezvoltat noi aptitudini și noi atitudini. Am devenit deschizător de drumuri. Iar în momente de criză, deschizătorii de drumuri nu sunt prea iubiți, sau înțeleși. Dar ei sunt cei care au curajul să înfrunte necunoscutul și să aducă o nouă lumină. Și pentru asta, iubesc și mai mult ceea ce fac… Am fost bucuroasă, pentru mine și pentru Brașovul meu, când Filarmonica a avut un cuvânt de spus de care au ținut seama suratele… Știam că aceea este calea… deja făceam asta de ceva vreme (nu prea am făcut treaba „gazetărește”, ci mai mult cum am simțit, și asta m-a ajutat mult, la pachet cu orice tehnică, Slava Domnului!)

Și rezultatele au apărut. Și s-au văzut. Și s-au simțit. Artiștii se simteau din nou artiști, chiar dacă nu erau pe scenă, la propriu. Erau pe scenă, în fața tuturor celor ce alegeau să-i privească pe orice ecran, de pe orice device.

Am ales să fiu prezentă în acea realitate, să fiu cea care vă întâmpină cu sufletul și cu inima în Sala Virtuală, am ales să empatizez cu fiecare like, comentariu, apreciere sau susținere pe care voi, fiecare în parte, o acordați Filarmonicii. Știam că acestea se adresează oamenilor, artiștilor acestei minunate instituții! Era indubitabil, o comunicare de la suflet, la suflet! Filarmonica era calea prin care comunitatea se regăsea nu doar cu puterea ochilor, privind la un concert, ci și cu puterea sufletului!

Ca PR am încercat să aduc în fața voastră, dincolo de acte, birocrație, programe și orice altceva, o Filarmonică umană, vie. Pentru mine nu e locul de muncă. E pur și simplu, Fila! Acolo plec în fiecare dimineață, mă întâlnesc cu ea și o ascult să văd ce îmi mai povestește. Pentru ca apoi, să pot să vă povestesc și vouă.

Cum adică, vie? Prin ei. Toți oamenii angajați la Filarmonică. Artiști sau nu. Deopotrivă, toți au o contribuție care face ca muzica să nu se oprească.

Pandemia a defint o noua paradigmă a lumii artistice. Și tot ea, pandemia a adus o nouă dimensiune a ceea ce înseamnă asumare pe zona manifestării culturale.

Cui îi trebuie cultură în pandemie? Sau în vreme de criză? La ce ne ajută?

Dacă aveți asemenea întrebări, vă rog să vă gândiți cum ar fi fost pandemia fără muzică, fără artă, fără concerte transmise? Fără interacțiune și fără solidaritate?

Dacă vă întrebați de ce ceasul culturii românești s-a reglat dupa orologiul din Piața Sfatului (metaforic vorbind), nu este pentru că s-a cântat din turn (ceea ce s-a întâmplat, oricum),  ci pentru că atunci când întunericul pandemiei bătea la ușa culturii în România, Filarmonica Brașov a fost în frunte!

Iar eu, PR Filarmonicii, aveam și am o datorie morală, dincolo de orice funcție, aceea de a mă reinventa, reinventând manifestarea.

Toata lumea era speriată. Unele instituții au oprit activitatea – „nu se cântă, suntem în pandemie”. Dar tot în acelasi timp, la Brașov, muzica se făcea auzită.

Filarmonica Brașov nu s-a oprit 143 de ani. De ce s-ar fi oprit acum? Aveam tehnologie iar impulsul de a acționa a venit spontan. Mereu am crezut că a acționa este un talent. Unul înnăscut, nu dobândit. Și că, da, poti face performanță! Indiferent de vremuri! Am ajuns la peste 42.000 de urmăritori! Și nu e puțin deloc, mai ales în această zonă. În statisticile comparative Facebook, Filarmonica Brașov este pe primul loc! Știu că experiența sălii de spectacol nu poate fi înlocuită, dar, în adâncul sufletului, m-am bucurat alături de toți ceilalți. Ceea ce am împărtășit cu cei care ne urmăreau pe canalele de socializare, a depășit granițele Brașovului și ale României. Mărturie stau mesajele primite din toate colțurile lumii… America, Anglia, Italia, Spania, Canada, Olanda, Rusia, etc…

Filarmonica Brasov a devenit un alt fel de acasă, apartenență pentru brașoveni. În plină pandemie, un reper de normalitate, pentru alți colegi artiști din țară, în nebunia lui 2020.

Acum, la sfârșit, un lucru merită ținut minte: în 2020 Filarmonica Brașov a adăugat o nouă filă în măreția poveștii ei de peste 140 de ani!

O filă 2020 ce va rămâne cumva și povestea mea…

Alexandra Grancea

PR Filarmonica Brașov

Baci dibaci și nedibaci, de Mihaela Malea Stroe

De mult am devenit refractară la subiectele politice sau care au conotație politică. A trecut mai bine de un deceniu de când nu urmăresc la tv nici știri (m-am lămurit de mult ce conțin), nici dezbateri, nici ce partide promit luna de pe cer și marea cu sarea, că, oricum, ne mint. Sunt, totuși, lucruri neprelucrate în studiouri, lucruri care sar în ochi sau în timpane din realitatea imediată, fără să urmărești cu insistență sinucigașă circul mediatic.

Astfel, de-o vreme, mă agasează până la revoltă frecvența tot mai sporită a expresiei „românii – un popor de proști”, cu varianta „popor mioritic” (termen cu bună-știință și cu o vizibilă rea-intenție re-semantizat negativ de către unii), adică „o turmă de proști”.

La urma urmei, metaforic vorbind, orice popor este o „turmă”, cu oi albe, negre, țigăi, merinos ori țurcane, sănătoase-tun sau lovite de streche, „turmă” aflată în grija unor „baci”, mai mult sau mai puțin pricepuți. Dacă bacii sunt dibaci, pe lângă oi pasc și capre, și măgari, cresc porci pentru Ignat și dulăi ciobănești (mioritici) pentru bună pază.

Noi, românii, nu suntem mai altfel decât alții, nici în bine, nici în rău. Poate că „în bine” vom fi având bile albe în plus, ca orice popor pașnic, lipsit de porniri prădalnice și de trufie năroadă. Incontestabil, însă, bacii sunt aceia cărora le revin datoria și răspunderea să aibă grijă de oi, că turma… „cum o crești, așa o ai”. Sau, în registru vegetal, dacă poporul este ca un lan de grâu, de porumb, de orz, de lucernă, atunci  – „cum îl cultivi, așa îl ai”.

Dacă bacii noștri se tot vaită în gura mare că „turma e proastă” și transmit masiv, pe toate canalele, acest mesaj (în fapt, o justificare perfidă pentru eșecurile lor!), turma va începe să chiar creadă că e proastă și – să nu fie nimănui de mirare! – o să se comporte ca atare! A cui e vina?! Sau altfel: cineva, nu rețin cine, spunea că un popor este ca un copil. Subscriu. Psihologia modernă recomandă ferm ca adulții/maturii să nu transmită copiilor mesaje negative – „ești prost, dobitoc, idiot, tâmpit” etc., pentru că îi traumatizează, iar efectele vor fi negative pe termen lung. Noi am avut de prea multe ori ocazia să-i auzim pe maturii (?) noștri conducători vorbind pe nas despre „turma proastă” (alcătuită, zic ei, din „huligani”, „golani”,„idioți”, „viermi”, „țațe”, „mitocani”, „țoape”, „momârlani”, „pămpălăi”, „fataliști”) ca să nu ne mai mire efectele asupra „copilului” pe care ei, teoretic, îl cresc, practic îl disprețuiesc și-l neglijează.

Lozinca „românii – un popor de proști” a fost preluată din zbor și e folosită de o masă emfatică, mai ales în țară, dar, într-o măsură mai mică, și printre românii emigrați. Sunt deja prea mulți cei care și-au însușit-o și o agită ca pe un stindard, fără să o treacă prin filtrul gândirii personale (presupunând că dispun de așa ceva). Deși sunt români, se exceptează pe ei înșiși de la regula pe care o flutură. Adică, vezi Doamne, ei sunt cei deștepți, observatori din afară (din afara propriului neam, ca niște ochi dislocați din orbite?).  Dacă-i numărăm pe „deștepții” care susțin că suntem „proști”, posibil să dăm peste o majoritate… Și-atunci: suntem proști sau suntem deștepți? Sau, pur și simplu, am avut prea mult timp parte de prea mulți ciobani care au inoculat turmei convingerea că e „proastă”? Deși nu era proastă, și-au propus (și au lucrat pe brânci la asta) s-o prostească. Se pare că, parțial, au și reușit.

Străinii care vin pe-aici și au de-a face cu „turma” noastră se crucesc să audă cu cât dispreț și silă am ajuns să vorbim noi despre noi înșine și, văzând că suntem oameni ca toți oamenii, nu un depozit de rebuturi, ei nu pricep, în ruptul capului, de ce ne autoponegrim. N-au cum să priceapă, neștiind că, în ultimele decenii, așa am fost „educați” de către cei care ne conduc: să credem că suntem proști, înapoiați, hoți, leneși, necivilizați, vicioși, inculți, lași, incorigibili. Am fost intensiv „educați” așa, pe toate căile. Prin potopul de știri agresive, preferențial-negative difuzate la ore de maximă audiență. Prin lungi seriale de comedie autohtonă deșănțată în care apărem exclusiv ca personaje accentuat negative, deposedate de orice urmă de omenie. Prin etichetările radicale emanate de politicieni. (Paranteză: cu politicienii e bucluc – nu te poți edifica niciodată cine sunt „proștii” și cine „deștepții” din perspectiva lor. Etichetările făcute de ei depind de cine pe cine votează, or, cum ei sunt cameleonici și alienant de interschimbabili partinic… se iscă o grozavă harababură. Dacă, scârbit/ năucit de-atâtea combinări de n luate câte k pritocite în culise, nu-i votezi deloc, dumnealor te consideră, la unison, român „prost și fatalist”). Prin eseurile și pamfletele unor români dăștepți cărora li s-a acrito-borșit să fie români, ei – pasămite – fiind parașutați (cu năvodul găurit?) din alte sfere-stratosfere de la foarte înalte în sus…, de unde nu li se văd nojițele opincilor și-ai putea jura că s-au născut gata-încălțați cu pantofi de fițe Pierre Cardin. Prin salutul radiofonic (repetitiv, ca să turtească la sigur circumvoluțiunile ascultătorilor) al unui jurnalist (fie iertat!): „Salutare,… am venit să vă spun că sunteți proști”.

Un rol în panoramarea malițioasă a „prostiei” românului îl au și interviurile stradale, cu întrebări intenționat banale, întrebări la care cu siguranță un procent covârșitor dintre români ar răspunde, fără ezitare, corect. Tertipul este că posturile selectează și fac publice strict răspunsurile celor care se bâlbâie, bat câmpii, răspund greșit, incoerent sau nu știu să răspundă. Impresia eronată care amprentează mentalul colectiv este că, de vreme ce nimeni (vai nouă, chiar nimeni???) nu știe să răspundă corect, prostia domină! Câți spectatori conștientizează că repondenții au fost anume aleși din procentul mic, nereprezentativ, al celor neșcoliți sau mai sărăcuți cu mintea, și, deci, teoria prostiei dominante este non-validă? Un alt tertip – șiragurile de „perle” de la bacalaureat, postate din belșug și cu șanse mari de diseminare pe net, pe rețele de socializare. Din păcate, prea puțini, numai cei care lucrează în domeniu, își pot da seama că destule sunt contrafăcute. Nici perlele autentice nu sunt neapărat rodul prostiei, unele pot apărea din grabă, din neatenție, din cauza emoțiilor… În majoritate, neputând depista falsurile, receptorii le înghit pe toate, la grămadă, considerându-le multe și reale dovezi ale prostiei tinerei generații. Într-un astfel de șirag, postat cu pretenția că ar fi proaspăt, am descoperit perle copiate/furate (de anonimul care l-a ticluit) dintr-o cărticică a lui Nicolae Saftu, „Râsete fără catalog”, publicată prin… 1977!, când tânăra generație, acum „înfierată cu mânie”, era încă foarte departe de a veni pe lume. O fi mizat, X-ul respectiv, că nimeni nu-l va prinde cu mâța-n sac. La ce și cui folosește falsul ăsta (care, din nefericire, nu e singular)?! Întreb și eu, ca moș Ion Roată.

Și dacă, într-adevăr, vedem acum studenți mai slab pregătiți decât altădată liceenii, și liceeni mai slab pregătiți decât altădată elevii de gimnaziu, nu înseamnă că tinerii noștri sunt mai „proști” și, în niciun caz, nu e vina lor. Situația, fără îndoială – gravă, se datorează sabotorilor sistemului de învățământ, care, pe lângă alte multe decizii nefericite pe care le-au luat, au relativizat selecția, înlocuind admiterile serioase și concurența acerbă cu „dosariade” irelevante. Metaforic vorbind din nou, este ca și cum un cioban crescător de oi bune de lapte, dar cu lână de slabă calitate, ar aștepta să scoată profit aruncând laptele și vânzând lâna, iar dacă afacerea lui scapătă, se lamentează și dă vina pe turmă.

În schimb, veștile bune sunt cenzurate. Abia-abia răzbat spre public numele tinerilor participanți la olimpiade internaționale (de matematică, informatică, filosofie etc.), reveniți în țară cu medalii de aur, de argint, de bronz. Nici despre câștigătorii olimpiadelor naționale nu se vorbește. Și nici numele adulților care se impun la diverse concursuri de artă, de cercetare științifică nu sunt popularizate, deși există personalități care ne reprezintă cu brio. Întreb iar, ca moș Ion Roată: la ce și cui folosește așezarea lor sub obrocul anonimatului? Deloc puțini, sunt ei trecuți sub tăcere tocmai pentru că ar dinamita cu succes teoria prostiei generalizate? Pentru că ar dovedi că, în pofida sabotării învățământului, „mai nasc și-n România oameni” (cum ar zice cronicarul)?

La strânsă concurență cu „românii sunt proști” a fost pusă în circulație (și exportată) altă găselniță „educativă” very cool: „mi-e rușine că sunt român”. Altfel spus, „atenție, eu, ăsta, care mă rușinez a fi român, am nasul mai cârn decât Spătarul Milescu, sunt mai Nae decât Vasilică, mai Agamiță decât Dandanache, mai Coriolan decât Drăgănescu și mai cartof decât barabula!” Dacă-l iei pe insul cool la bani mărunți și-l întrebi, concret, ce motive/ argumente personale are să se rușineze, vezi imediat că habar n-are să răspundă cu propriile vorbe, că repetă ca papagalul ce i s-a lipit de timpane și de meninge de la alții, mai firoscoși. Convenabil, nu?, pentru tendințele (sau să le zic „directivele”?) de diluare/anulare a sentimentului de apartenență la un neam. Nouă, celor cărunți, care am mai avut parte de așa ceva, schema îndoctrinării ne este destul de cunoscută. Politica comunistă, prin zeloșii ei, îi dădea zor cu „mândru mi-s că sunt român”, cu „mândri” „tătuci” salvatori ori cu „fii ai poporului”, cârmaci meșteri pe o „mândră corabie”. „Mândria” creștea pe toate gardurile, umflată cu pompa propagandei de partid, mai-mai să facă „poc!”. La polul (aparent) opus, politica corectă (?) o ține langa prin brusturi cu, mda, „rușinea” de a fi român, așadar „prost”. Groaznică rușine, pe care zice-se că n-o poți spăla decât lepădând veșmintele nației și credința, ca să te scalzi gol-pușcă în gârla tulbure a europenizării, globalizării, universalizării, transgalactizării și să ieși pe tăpșan ca om nou (chestia cu „omul nou” au plagiat-o de la comuniști). Pe urmă, dacă ești cuminte, poate primești pro-vest(a) de salvare, colacul, covrigul de pe coada câinelui… ceva, acolo, un „(h)ai noroc!” că te-ai scăldat.

Politi comunistă, politi corectă, cum o dai tot la cacofonie ajungi, că doar nu vorbea în dodii  un mare învățat român despre politica curvă (a istoriei). În limba română, chiar apelând la exonime („politica curtezană a istoriei”) politica tot cacofonică rămâne. O fi știind ea, limba noastră, care-i tâlcul aici, și probabil de-aia, ca s-o amuțească, se ocupă unii de stâlcirea ei.

Între „mândria” (exagerată a) unora și „rușinea” (exagerată a) altora, n-o fi loc și pentru puțină normalitate? Între „lumina” care ne intra orbitor în ochi de la răsărit și „lumina” care (strămutându-și sediul… hidrocentral) ne intră orbitor în ochi de la apus, bine-ar fi să ne ridicăm privirea și rugile spre lumina lină din lumină care vine de la… Cel de Sus. Singura lumină vrednică de încredere și de slavă. Avem nevoie de o infuzie de dragoste pentru neam și țară, de o dragoste netrâmbițată apocaliptic, dar adevărată și înfăptuitoare. Avem nevoie de cugete curate, echilibrate, deparazitate și de „mândria” bombastic-sforăitoare de odinioară, și de „rușinea” prefabricată, lipsită de orice temei, de acum.

Privitor la răspunderea care aparține, fără discuție, conducătorilor, circula pe net, în urmă cu niște ani, o anecdotă care, în esență, spunea cam așa: Dumnezeu, asistat de Sf. Petru, a purces la împărțit Pământul. Unor neamuri le-a dat mult deșert, altora tundră, altora stepe… Românilor le-a dat – în proporții ideale – și dealuri, și munți, și câmpii, și păduri, și fluviu, și deltă, și mare, și bogății ascunse sub pământ. Mirat, Sf. Petru îi atrage atenția că pe români i-a cam favorizat și nu e drept față de ceilalți. Dumnezeu cade pe gânduri, cum să dreagă situația, apoi îi răspunde: „Stai să vezi ce conducători le dau!” A circulat un timp mesajul original, până când cineva din tagma suspușilor (ori a supușilor slugarnici) s-a „urzicat” și a schimbat enunțul final: „Stai să vezi ce popor le dau!”, lansând pe cybervaluri varianta menită să le aducă lor apă la moară. Atât faptul că schimbarea e defectă din punctul de vedere al logicii, cât și intenția de a alinia mesajul realist inițial la direcția en vogue, a inculpării poporului, țin de evidență.

Acum, după ce conducătorii promiși în anecdotă au prăduit, întrupați în realitate, darurile divine care făceau nedreaptă împărțeala Pământului și au risipit turma, oare putem nădăjdui ca Sf. Petru să intervină, cu același simț al dreptății, să-i atragă Domnului atenția că ar fi timpul să ne facă parte de niște păstori înțelepți, capabili să păstreze puținul care a rămas?

Fie-mi îngăduită povestirea unei situații-parabolă pe care o cunosc îndeaproape, ca martor direct al întâmplărilor.

În urmă cu vreo opt ani, la liceul unde am lucrat, au fost aprobate clase de F.R. (frecvență redusă). Să considerăm, de dragul parabolei, că elevii sunt „turma”, iar diriginta/dirigintele – „baciul”. F.R. înseamnă clase neperformante, eterogene, formate din adulți care nu și-au încheiat studiile medii, n-au fost de mult la școală, au probleme și griji, familii, serviciu, au vârste și etnii diferite și, ca adulți, au o personalitate gata-formată, greu de (re)modelat la o adică. Pe scurt – o „turmă” greu de păstorit. O colegă a fost numită „băciță” la o astfel de clasă pe care a condus-o trei ani, timp în care n-a pierdut din turmă decât câțiva elevi care fie au plecat din țară, fie au avut probleme de sănătate. Știu detalii pentru că îmi vorbea, în pauze sau după ore, despre elevii pe care îi îndrăgise încă din prima lor zi de școală, când se adunaseră în clasă… liceeni întârziați, nesiguri și parcă temători să revină în bănci. Ca să le spulbere îndoielile, îi întâmpinase cu: „Aici, la școală, eu vă sunt mamă. Dacă aveți necazuri, vă rog să-mi spuneți întâi mie!” Mai târziu avea să-mi spună cu mâhnire: „Știi, lumea îi consideră pe cei de la F.R. cam prostovani. Nu-i drept, dar, și de-ar fi, sunt prostovanii mei, mi-s dragi, și o să am grijă de ei cât pot de bine!” Le-a ascultat păsurile, i-a respectat, i-a încurajat, i-a ajutat cu sfaturi și cu vorbe bune. Când a fost cazul, i-a mustrat. I-a stimulat să învețe, stabilind ierarhii simbolice (nu aveau medii de premianți, dar îi felicita pe cei aflați pe primele locuri, iar ei se bucurau că strădaniile lor dau roade și „diriga” le vede). S-a ținut scai de ei să nu abandoneze, să înțeleagă importanța studiilor, i-a sfătuit să fie buni colegi, să fie uniți și de ajutor unii-altora. Inițiase o mică tradiție ca, la sfârșitul fiecărui semestru (redus, în cazul lor, la cinci săptămâni), să iasă la un suc, o bere, o cafea, să discute, să se cunoască mai bine. Când programul de lucru i-a permis, i-a și însoțit. „E un prilej să le spun celor mai stângaci, mai neșlefuiți, despre normele de politețe la intrarea într-un local, să nu vorbească tare în public, să nu uite de vă rog și de mulțumesc”, zicea. I-a întâmpinat și păstorit cu drag, ei au simțit asta și cei mai mulți i-au răspuns pe măsură.

Așa se face că, după trei ani, au încheiat cu bine clasa a XI-a 33 de elevi, toți promovați încă din iunie, cu medii măricele. Bilanț foarte bun pentru „marginalul” F.R. I-a lăudat și i-a încurajat să aspire la mai mult decât la o adeverință de absolvire a liceului. Era bucuroasă și optimistă: „Dacă vor continua să învețe tot așa, cel puțin jumătate dintre ei au șanse să ia bacalaureatul”, mi-a spus. La consiliul profesoral de încheiere a fost felicitată pentru rezultatele frumoase obținute cu clasa. „Mulțumesc, dar n-am făcut nimic extraordinar, senzațional… Mi-am iubit și mi-am respectat clasa, am susținut-o… Atât. E normal, e firesc…”, a răspuns.

În toamna aceluiași an și-a încheiat „mandatul” de dascăl. S-a pensionat. Clasa (deja închegată și pusă pe brazdă) a fost preluată de altă colegă, pentru următorii doi ani, cât mai aveau până să termine liceul. După o vreme, am aflat de la ei că noua „băciță” i-a tratat de la început cu dispreț, le-a vorbit de sus, i-a făcut să se simtă neînsemnați și ridicoli. Fără să încerce să-i cunoască, i-a considerat din capul locului proști, necivilizați, chiulangii, smiorcăiți-șmecheri care se plâng prea mult de probleme personale… Nu s-a implicat, nu i-a ascultat, nu i-a îndrumat, a interesat-o indemnizația de diriginte (ce-i drept, mică, nestimulativă pe-atunci), nu binele turmei de care răspundea. Le-a subminat încrederea pe care predecesoarea ei le-o insuflase. Dezamăgiți, au semnalat situația la direcțiune, dar nimeni nu i-a băgat în seamă, probabil pe motiv că „sunt adulți, să se descurce!”. Da, erau, după buletin, adulți, dar cu statut de turmă fără păstor. Am auzit-o pe una dintre eleve spunându-i secretarei liceului: „De când s-a pensionat doamna dirigintă, parcă suntem orfani”. Tensiunea între ei și a doua dirigintă s-a întețit. I-au răspuns, tot mai apăsat, cu moneda resentimentară a disprețului și a tonului arogant cu care ea însăși îi tratase. Am încercat să-i vorbesc. Mi-a replicat sec, victimizându-se: „Las-o baltă, că ăștia nu merită nimic! Sunt grei de cap, leneși, obraznici, nu știu decât să se plângă și să pretindă. Bine că termină și pleacă la vară din școală, că mi-au mâncat zilele și nervii!”

Așa se face că, în numai doi ani, sub noua conducere, s-a ales praful de „turmă”. Neglijați, 15 elevi au abandonat, rând pe rând, cursurile, iar dintre cei 18 care au rămas, la finalul clasei a XIII-a au fost numai 9 promovați în iunie, ceilalți 9 – corigenți! La sesiunea din vară a bacalaureatului, abia 2 dintre cei promovați au îndrăznit să se prezinte.

Nu se poate spune că a doua dirigintă n-a făcut nimic. A făcut obligatoriile statistici, rapoarte, referate, procese-verbale, a calculat medii generale, a numărat absențe motivate și nemotivate, a pus note la purtare, a completat, încheiat și predat la arhiva școlii cataloagele clasei… Birocratic, s-a achitat de sarcini. De hârtii s-a ocupat, de sufletele „prostovanilor” din turmă – nu! A rânduit hârtiile, a lăsat de izbeliște oamenii. A făcut ce trebuia, dar nu și ce se cuvenea.

Două „băcițe” au avut în grijă una și aceeași „turmă”, unul și același „material uman”, cu aceleași defecte și calități. Prima a adunat turma, a pus-o pe picioare, a doua a derutat-o, a șubrezit-o și a risipit-o. Simplă chestiune de atitudine față de turmă a fiecăreia dintre ele. Atitudine diferită, rezultate diferite…

La fel se petrec lucrurile și în păstorirea „turmei” neamului!

Concluzia este că, indiferent cum ar fi „materia primă”/ norodul – poate fi și de calitatea a doua sau a treia – decisiv este ca diriguitorii să facă ce se cuvine, nu să-și bată joc de turmă, cu gândul numai la indemnizații grase și la propriile interese. Lor le revin, în mod expres, datoria și răspunderea de a scoate la iveală ce e mai bun, mai valoros din cei pe care îi conduc, respectându-i, îndrumându-i, prețuindu-i și răsplătindu-i cum se cuvine.

Cârcotașii vor spune, probabil, că „parabola” asta nu se potrivește, pentru că elevii nu-și votează/aleg diriguitorul, el fiind numit prin decizie directorială.

Nu contează! Ales sau numit, baciul care ajunge în fruntea oilor are o unică datorie supremă: grija față de turmă. O datorie pentru care nu există derogări și pentru abaterea de la care nu există scuze. Când lucrurile merg rău, turma nu e nici de vină și nici de condamnat, vinovați sunt aceia care, în loc să mâne oile la pășune, le hăituiesc spre prăpastie. Iar când în viața turmei apare o lungă succesiune de (nedi)baci, care în loc să o iubească, să o adune, să o îngrijească și să o sporească (adică să fie mioritici în sensul corect al termenului, nu în cel răstălmăcit de răuvoitori), o disprețuiesc, o prostesc, o învrăjbesc, o risipesc… la ce poți să te aștepți?

Nu, românii nu sunt proști, sunt doar de mult prea multă vreme prost conduși!

Mihaela Malea Stroe

(în „Curtea de la Argeș”, nr 1, ian. 2020)

La plivit, în… lanul de cuvinte: „Gugăl transleit”, de Mihaela Malea Stroe

Pe internet găsim vrute și nevrute, informații corecte, utile, dar și duium de sminteli. Uneori râzi cu lacrimi de isprăvile lui Google, alteori ți se face negru în fața ochilor, de indignare, știind că navigația în spațiul virtual fără busola discernământului poate face victime, poate isca în mintea navigatorului credul, nepregătit, abisuri de beznă.

Tocmai când speram că doar persoane fizice, cu CNP, se pot deda la semănat buruieni în lanul limbii române, mi-a ieșit în cale un articol: „Cornel în timpul sarcinii – beneficiile și răul”. Incitant titlu, nu?! Urmau – lăsând impresia de organizare riguroasă a unui text demn de încredere – patru puncte: „1 – Proprietăți utile ale boabelor de cornel în timpul sarcinii, 2 – Contraindicații privind utilizarea lemnului de câine, 3 – Cum să mănânci dogwood fructe de pădure, 4 – Video: avantajele câinelui în nutriția clinică”.

Boabe de cornel? Lemn de câine? Nutriția clinică și avantajele câinelui? Ce să fie asta?! Toată literatura absurdului concentrată și (re)structurată în câteva rânduri postmoderne?!

Aș, organizarea riguroasă nu este decât vopseaua de pe gardul în spatele căruia pândește… leopardul virtual gata să sfâșie carnea, să sfărâme oasele și să lipăie hulpav măduva limbii române.

Și nu, nu-i vorba nici de vreo capodoperă silhuie, neodadaistă, a fanteziei umane intrate în sevraj. Sunt mostre din „performanțele” serviciului gugăl transleit, un nou și foarte puternic aliat al clanului stricătorilor de limbă.

Cornel din titlul articolului nu este, cum am fi tentați să credem, o persoană cu nume propriu, ci traducerea „gugălită” pentru coarne – fructele cornului. Cum, pesemne, cornul e dogwood în engleză, de acolo ne-am pricopsit cu „lemnul de câine” și cu „avantajele câinelui”, de la punctele 2 și 4. Povestea e mai lungă. Articolul (https://htgetrid.com/ro/kizil-vo-vremya-beremennosti-polza-i-vred/) excelează în oferte similare: „Boabele au o […] pastă suculentă dulce sau acru, în interiorul căreia există o piatră.”, „Ce este fructele de valoare pentru femeile aflate în poziție?”, „dog dog poate fi comparat cu dogrose”, „Cornelurile pot fi dulci sau acri, și chiar ușor de tartă […] Puneți niște boabe pe noptieră. Mănâncă doga fără a ieși din pat”, „să mâncați dogine”, „cornel este inclus în dieta persoanelor slab și bolnav […]. Dacă ați suferit de o boală […] mâncați cel puțin 5-6 câine de zi cu zi” etc. O să ignorăm îndemnul din articol. N-o să mâncăm „5-6 câine de zi cu zi”, bunii noștri prieteni patrupezi pot sta fără grijă în această privință: nu-i introducem în niciun fel de meniu!

Corolarul traducerii din obscurul laborator gugăl transleit apare, însă, în alt paragraf: „Din răceală. Acidul ascorbic în cârnați este mai mult decât în lămâie”. Bâjbâind ca orbetele prin hăul tolbei virtuale de cuvinte în căutarea unui echivalent în română, traducătorul recurge la o triplă, senzațională încrucișare lexicală. Combină fructele cornului cu dogwood și cu hotdog, obținând un soi mirobolant de fructe de pădure: cârnați cu mare concentrație de vitamina C. Performantă rău, ingineria genetică a traducerii! Cum să facă față unei asemenea concurențe bieții cârnăciori „fripți, lungi, aioși” împletiți în gardurile raiului epopeic imaginat odinioară de Ion Budai-Deleanu?

Din nefericire, „Cornel în timpul sarcinii” nu reprezintă un caz izolat ori un accident. Are în vecinătatea lui internetistică sumedenie de articole sfătoase puse la dispoziția noastră (nu se știe de către cine) cu aceleași bune intenții care, zice o vorbă, pavează drumul către iad. Un iad… pentru limba română.

Astfel, se dau sfaturi bune mamelor care-și alăptează pruncii: „Este posibil să maioneze când alăptați?” (https://htgetrid.com/ro/mozhno-li-majonez-pri-grudnom-vskarmlivanii/ ). Autorul anonim presupune că alăptarea durează doi ani, timp în care maioneza (cea din comerț, cu aditivi) trebuie evitată întrucât: „Nutriționiștii nu recomandă adulților să folosească maioneză, iar mamele care alăptează sunt interzise, ​​deoarece acest produs este mortal pentru copil. Un adult poate scăpa de o încălcare a sistemului digestiv, mai ales după ce a consumat arsuri la stomac.”

Cum, pe durata alăptării, mămicilor le este „dificil să se abțină de la maioneză, pentru că atât de multe rețete cu utilizarea sa”, articolul le îmbărbătează: „Nu disperați, puteți oricând să o înlocuiți cu casă”. Înlocuirea maionezei (din comerț) „cu casă” are un dezavantaj – pierde termenul de garanție: „fără conservanți, luna de ou și oțet va dispărea”.

După un timp, puiul de om va putea consuma și el maioneză, totuși „este mai bine să introduceți treptat în grădină dieta, deoarece bebelușul poate avea o intoleranță individuală la o anumită componentă.” Făcând abstracție de dieta introdusă „în grădină”, enunțul are logică, dar continuarea lui ia, brusc, o întorsătură sinistră: „Dacă după câteva trucuri de maioneză mama, bebelușul tău va fi bine, atunci poți să îl introduci în siguranță în dieta zilnică.” Pare scenariul unui film de groază: mama-canibal care introduce bebelușul în dieta zilnică este mai înspăimântătoare și mai rea decât cotoroanța din „Hansel și Gretel”. Aferim, gugăl transleit!

Alt titlu din zona crepusculară gugăl: „Poate marshmallow atunci când alăptează?” (https://htgetrid.com/ro/mozhno-li-zefir-pri-grudnom-vskarmlivanii/ ). Să-l ajutăm pe gugăl (era să zic „pe Gâgă”), traducând cuvântul pe care îl crede intraductibil: marshmallow, adică bezea. Atipică, ce-i drept, făcută dintr-un fel de spumă de zahăr, dar bezea. Iată ce rețete de bezele ni se oferă: „Pectina poate fi de asemenea folosită ca fibră solubilă, în marshmallow prezența sa este vizibilă datorită unei ușoare sourness. Adăugarea de agar-agar, la rândul său, face ca marshmallow destul de dens.” E ceva neclar aici?! Poate ne lămurim dacă citim mai departe: „Proteine ​​puțin biciuite se adaugă treptat la cartofi piure, bătând masa.” Tot neclar?! Să nu intrăm în panică și să nu abandonăm încă încercarea de a pricepe: „Pentru a forma o marshmallow, este mai convenabil să o faceți cu o seringă de patiserie. Răspândiți-vă pe o tavă. Într-o zi, când desertul este îngroșat și gata, puteți începe degustarea.” În fine, după ce bezeaua cu proteine biciuite e preparată, aflăm și că: „Medicii au dreptul să mănânce marshmallows în timpul alăptării, deoarece acest produs dulce se încadrează în categoria deserturilor ușoare […]. Prin urmare, pentru a obține iubitorii de greutate în plus de marshmallow nu amenință, cu excepția cazului, bineînțeles, să respecte măsura.” Acum e foarte clar: expresia traduttore, traditore își găsește, în versiunile năucitoare ale traducătorului virtual, confirmarea supremă.

Alt titlu cuceritor din lunga serie livrată nouă cu infinită generozitate: „Este posibil să mănânci banane cu diabet?”  Google ne răspunde prompt și doct la adresa https://htgetrid.com/ro/mozhno-li-est-banany-pri-saxarnom-diabete/:

„Compoziția calitativă vă permite să utilizați o banană în alimentația terapeutică, prezentată în încălcarea pancreasului, pancreatitei etc.”, „fructele au un GI mare, așa că mâncați-le cu diabet trebuie să fie atent.”, „Bananele pot fi consumate sub formă de pudră, ardei sau aburi.” , „Diabetul cu o formă compensată independentă de insulină a bolii poate mânca în siguranță bananele, dar nu le abuzează.”

Banane-pudră… treacă-meargă. Feliezi fin fructele, deshidratezi feliile, apoi le pisezi sau le râșnești. Dar cum pot fi „bananele cu diabet” consumate „sub formă de ardei sau aburi” – iată un mister ce depășește hotarele sistemului nostru solar și potențialul imaginarului individual sau colectiv! Este liniștitor, totuși, să aflăm că diabetul mănâncă banane… fără să le abuzeze.

În altă ordine de idei, dacă producătorii fac imprudența de a lăsa reclamele în seama traducerilor marca gugăl, iată cam la ce se pot aștepta: „1 buc peşte piele târşâitură peşte scară perie Graters elimina rapid bucătărie Gadgets […] evitând solzi de peşte de zbor peste tot.” Sau: „Gătit instrumente din otel inoxidabil poliţist de legume varza Graters.” Sau: „Silicon gatit salata din oţel inoxidabil mâner care deservesc BBQ căpuşă gătit.” Nu insist. La adresa https://www.joom.com/ro sunt sute de reclame în aceeași limbă dubioasă.

Campion absolut la incoerență și prostie încă din secolul al XIX-lea, Gagamiță Dandanache cel senil, incult, ramolit, confuz, iese acum pe targă din ring, înfrânt prin KO de traducătorul virtual. Discursurile lui dezlânate par coerente și inteligibile prin comparație cu produsele furnizate de gugăl transleit. Agamiță însuși pare inofensiv, aproape înduioșător de… uman. Deși „vechiul luptător de la 48” se reîncarnează periodic în spațiul (politic) real cu bâlbâielile, confuziile, amneziile și cu viclenia lui ticăloșită cu tot, buruienile lexicale de pe tarlaua lui pot fi, cât de cât, plivite cu săpăliga ironiei.

Pe modernul, fascinantul, fantomaticul, non-umanul traducător gugăl, neaua nu-l ninge, ironia nu-l atinge. E abstract, imun, invizibil, invincibil, incorigibil. Nici avatarul cuirasatului Potiomkin înfrățit cu drone și bombardiere apusene nu l-ar putea clinti din spațiul virtual unde se lăfăie nestingherit și de unde ne lapidează cu pietre din corneluri, ne împroașcă imperturbabil cu traduceri besmetice, dăunătoare și sufletului, și minții! Posibil ca și în domeniul tehnic gugăl să ne surprindă, traducând, de pildă, arbore cotit prin baobab cu serpentine. Iar în literatură – Doamne apără!, chiar nu vreau să știu cum ar fi Sonetele lui Shakespeare în varianta „programată” a traducătorului virtual.

Am o bănuială soră certitudinii: că acest avorton poliglot, gugăl transleit, nu discriminează. E imparțial. În pepiniera de mutanți lexico-semantici a inteligenței lui artificiale nu se ascunde un bâzdâc anume față de limba română. Cred că, indiferent în ce limbă de pe planetă i s-ar cere să traducă un original, ar da dovadă de aceeași jalnic-ilară incompetență. Iar în fața unor dialecte sau a unor graiuri garnisite cu arhaisme și regionalisme sau cu expresii populare, ar fi și mai neputincios. Nu e vina lui, este a celor care l-au creat și s-au pripit să-i dea frâu liber să bântuie pe internet ca un zombi chitit să încâlcească limbile într-un nou Babilon. Cu diferența că, dacă în Babilonul biblic, încurcarea limbilor a fost lucrare divină în scopul smeririi celor prea trufași, acum e lucrătură lumească zămislită tocmai din trufia de a demonstra ce „jucării” inteligente poate scorni omul. Rezultatul se vede în cele de mai sus.

Nu mă plâng de faptul că, cel puțin formal, oficial, a fost desființată cenzura (cea nefastă, politico-ideologică). Dar o cenzură impusă de bunul-simț ar fi imperios necesară. La granița dintre lumea reală și cea virtuală este nevoie de niște străjeri înțelepți, onești, vigilenți (descinși dintr-o lume ideală?), care să oprească traficul de prostie activă.

Mihaela Malea Stroe continuă… „plivitul în lanul de… cuvinte”!

Mihaela MALEA STROE*** este numele sub care semnează Mihaela Stroe (n. Malea), n. 17  iunie 1957, Braşov. Poetă, prozatoare, eseistă. Absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. Profesor de limba și literatura română la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Braşov(1980 – 2015). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, din 2009. Colaborări cu poezie, proză, teatru, eseu şi cronică de carte la publicaţiile:Astra, Revista română, Şcoala braşoveană/Corespondenţe, Sinteze literare, Tribuna învăţământului, Gazeta de Transilvania, Axioma, Tribuna, Tabor, Luceafărul, Vitralii, Dacia Literară, Cetatea culturală, Hyperion, Steaua, Observator cultural, Spaţii culturale, Sisif, Curtea de la Argeș, Aisberg, Mozaic, Euphorion,România literară,Südostdeutsche Vierteljahresblätter, Alternanțe,Lumină Lină, New York Magazine, Information Bulletin. Colaboratoare la cinci volume colective. Membră în comitetele redacţionale ale revistelor Astra, Libris şi Vatra veche. A debutat în revista Liceului „Andrei Şaguna”, Muguri, 1973. Debut editorial cu romanul Fatimata, Editura Arania, 1995. Poeme traduse de Hans Bergel și Valeria Manta Tăicuțu în limbile germană, franceză şi engleză. Premii literare: premiul pentru debut „Darie Magheru”, acordat de USR – filiala Braşov, pentru volumul Fatimata, 1997; menţiune specială, acordată de Uniunea Democrat Creştină – Braşov, pentru piesa Remiza, 1998; premiul „Arania” pentru cercetare ştiinţifică, pentru volumul Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, în 2002; Marele Trofeu în cadrul concursului judeţean „Braşovul văzut de tineri” (2007) pentru realizarea proiectului „Scriitori braşoveni”, premiul filialei USR Brașov, „Cartea anului” ex-aequo, pe 2016 , pentru volumul Clipa de grație.***

***preluare de pe pagina http://www.usrbrasov.ro/mihaela-malea-stroe/

La plivit, în… lanul de cuvinte: „Buruieni lexicale”, de Mihaela Malea Stroe

Stricătorii de limbă (sintagmă consacrată) se aleg, de cele mai multe ori, din rândurile politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat, s-a consemnat. Astăzi, acestei tabere de torționari i se aliază și mercenarii făcători de reclame și unii dintre traducătorii de filme. Las deoparte aspectele mult discutate (invazia de anglicisme, greșelile de tipul „care” în loc de „pe care” sau „are decât un măr”, „ca și”-smele, celebrele „succesuri” și „almanahe”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de azi). Las la o parte și cultul – că putem vorbi de un cult al – licențiozității și sindromul Tourette despre care vorbea Magda Ursache într-un articol, înțepând cu vârful condeiului noianul de înjurături din stradă, filme, literatură…

Mă opresc la reclame, gândindu-mă ce impact au – prin repetitivitate – și cât de ușor pot impune auzului public forme incorecte, anglicisme, barbarisme, cât de ușor pot răspândi tot felul de bălării lexicale. Oare câți au citit articolul în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”, impusă de jurnaliști, la care s-a ajuns „prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și câți sunt cei care, captivi ai televizoarelor, de zeci de ori pe zi, în reclama la crema adezivă Corega, o aud pe protagonistă spunând „într-un final, la nunta fiicei mele, m-am hotărât…”? Vocea autorizată a Rodicăi Zafiu (prof. univ. dr.), ajunge la doar câțiva receptori și n-are niciun spor în fața vocii soacrei mici din reclamă, auzită, repetat, zi de zi, de o majoritate. Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri corecte, cu nuanțe distincte odinioară (în final și într-un târziu), au fost reduse la una singură, strâmbă și găunoasă.

Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări incorecte, se contaminează cu sensuri improprii, din engleză, cuvinte care în limba română aveau înțelesuri clare, chiar specializate. De pildă „epic” sau „dramatic”.  Asta se întâmplă din pricina ignoranței fudule a celor care concep/interpretează reclamele și a traducătorilor. Iată câteva mostre: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru sute de produse”, „prinde o seară epică la Procinema”, Van Damme „[…] va face șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de aur), „micul lui dejun s-a schimbat […] pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval). Dacă „poveste epică” e pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de „grandios”, „epopeic”), dacă „seară epică” și „incursiune epică” sunt, la limită, acceptabile, „reduceri epice”, „șpagat epic” și „omletă epică” intră neîndoios în zona barbarismelor ridicole. Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la un documentar), „crema X vă va schimba dramatic înfățișarea” (reclamă la o cremă de față). Nici un vorbitor/receptor de limbă română teafără nu va cumpăra o cremă care să-i schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar știind că, în engleză, „dramatic” poate însemna și „impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.

Tot de la maeștrii în traduceri/subtitrări cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată, netemătoare, care nu se teme de nimeni. Or, ne-temută este opusul: persoana de care nimeni nu se teme), „Am început să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier, personajul din film crea viori), „Era renumit pe toată mapa Indiei” (mapa, de la engl. map, în loc de întinderea/cuprinsul/harta). „La tour” în româna aproximativă a traducătorului înseamnă „turul” – un personaj feminin nemulțumit de propria siluetă se lamentează: „Arăt ca Turul Eiffel”.

Altă năzbâtie: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face rabdă multe – poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul, poți face în pantaloni (de frică), poți face curat, poți face gălăgie, poți face mătănii, poți face focul… Dar poți face chiar orice?! Cum să faci o aroganță? Dicționarul spune:Aroganță s. f. – Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie disprețuitoare; înfumurare…”. Să substituim și să vedem ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”, „am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”„am făcut o înfumurare”. Adică… te pui cu mass-media?! Dacă în loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus „a comite o aroganță” poate am negocia, dând aroganței un nou înțeles, acela de infracțiune. Căci inițiatorii și consumatorii unor astfel de buruieni lexicale sunt un fel de infractori, de atentatori la sensurile firești ale cuvintelor în spațiul privat al limbii române.

Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu Paraschivescu spunea într-un interviu că există o legătură între cum gândește și cum vorbește cineva. Valabil și pentru stricătorii de limbă! Cum limba pe care ei o vorbesc e un talmeș-balmeș, așijderea și gândirea lor. Necazul vine din faptul că indivizii în discuție au tupeu, au acces la microfon, au priză la public și, implicit, ocazia și capacitatea (ei ar spune capabilitatea!) de a-i strica pe mulți… în vorbire și gândire.

Revenind la reclame, două concurează pentru titlul de „cea mai stupidă”. Una la iaurt: „Ai văzut noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de arătoase!”, cu varianta „[…] noile ambalaje […] și frumoase, și gustoase”. Dacă ambalajele sunt gustoase, mare (sau epică?) va fi ispita de a le mânca! Cealaltă te îmbie cu o pizza hut și te îndeamnă: „[…] savureaz-o cu ambele mâini!” Până să intru în coliziune cu reclama asta, n-am știut că avem mâinile dotate cu papile gustative. Sigur, prima reacție este să râzi copios, dar apoi dai în plâns, deoarece reclame de acest soi demonstrează îndoielnica înzestrare intelectuală a celor care le concep.

Aproape de locul fruntaș se află și reclama „puiului fericit”. Cât de fericit poate să fie un pui decapitat, jumulit, refrigerat, așezat pe tăviță și învelit în giulgi de plastic transparent, numai el, puiul, știe. Pentru ca ironia… sorții să fie complet-cinică, o voce nevinovată, de copil, îl mai și îmboldește: „Zboară, puiule, zboară!” Să zboare… unde?! Spre rotisor sau spre tigaie, probabil.

Nu mi-a pierit simțul umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă aluzivă, cu substrat fin, cum a fost aceea de promovare a unui produs antibalonare, reclamă care, într-o română cu puternic accent moscovit, asigura cumpărătorul că „tăiem gazele definitiv” (reclama a fost repede retrasă, o fi mâniat politically pe cineva!), sunt multe altele al căror pretins umor mă deprimă. Cât de mare este riscul ca pălămida semănată de mass-media în lanul de cuvinte să prindă rădăcini o arată mass-media însăși. Într-un elan zărghit al dorinței de epatare, un canal tv a lansat cândva mutantul lexical „poveștiri” . Prin contaminare cu mutantul repetat zilnic, o informație culturală, care se cuvenea transmisă în limba română literară, s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor „[…] a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui Creangă”. Serios?!

Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale topicii limbii române, iute poți umple sacul menajer sau pe cel destinat deșeurilor toxice după ce urmărești câteva emisiuni împănate cu reclame și transmise în intervale orare de maximă audiență. Așa, ca să se confirme rolul educativ al audio-vizualului!

De niște ani, deja, repetitiv este și anunțul (incorect): „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părinții ori familia”. Mai logic și mai pe românește: „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul părinților sau împreună cu familia”!

Greu la deal cu boii mici! Cui îi pasă? Vigilentul CNA are ace de multe cojoace, numai pentru cojocul stricătorilor de limbă n-a găsit nici măcar un bold bont. N-o fi, în componența CNA, chiar nimeni apt să tresară și să reacționeze când limba română cade pradă borfașilor?

Harnică-foc este mass-media și în strădania de a îmbogăți vocabularul prin schimbarea categoriei gramaticale: în reclame, substantivele sunt silite să devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza (se promit „premii crăciunizate la reîncărcare”), ștrumf – a ștrumfi („îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula. În fine, a emojiona. Cu a emojiona  am avut puțin de furcă până să-i aflu taina. Am crezut că inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian, dar nu. Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu emoji (emojiconi? emojicoane? emojiconuri? ce gen or fi?) și de-acolo ne-am pricopsit cu noul verb. Mai extenuant va fi fost efortul celor care au inventat reversul – verb, și încă la negativ, torturat să devină substantiv: amatorilor de semințe Nutline li se promit „premii de nuplecabilitate”.

Desigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc restrâns, „prostindu-ne” și inventând sau stâlcind, în glumă, cuvinte. Totuși, când prosteala și stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic, repetitiv, când au impact mare și sunt virulent contagioase, nu-i amuzant, ci maladiv. Este, vorba lui Creangă, „cumplit meșteșug de tâmpenie”, generator de turbulențe în gândire, cu repercusiuni asupra vorbirii/exprimării și reciproc! Dacă la asta adăugăm ce susțin psihologii, anume că repetitivitatea direcționează gândirea, avem (încă o dată!) confirmarea că televizorul funcționează iremediabil ca „tembelizor”. Nu e (de) glumă, este realitate patologică.

„Prosteala” din reclame nu asigură o vânzare mai bună a produsului. Ea rămâne, fără nicio justificare, un mare deserviciu adus limbii române și vorbitorilor ei. Azi-mâine o să ne pomenim, după ilustrul model oferit de mass-media, că aspiratorăm, ciorbărim, cozonăcim, paharim, lingurim, naftalinăm, farfurizăm… De butonat, deja butonăm de zor cu toții, intrarea glorioasă a butonării în vocabularul activ deja s-a petrecut. Cine știe? Poate se vor da premii și pentru efortul de nurespectabilitate a normelor firești, dacă tot e în mare vogă nefirescul.

Oricum, plătim triplu pirul și cucuta servite „pe sticlă” de agresorii limbii române! Întâi la figurat, prin scâlcierea limbii. Apoi la propriu: o dată direct, prin abonamentul tv. A doua oară indirect: cum pe producători îi costă din greu reclamele, își recuperează paguba umflând prețul produselor pe care le cumpărăm (adesea la sfatul cuiva din anturaj, nu pentru că ne-ar fi convins vreo reclamă).

O altă invazie parazitară, răspândită ca neghina în lanul de cuvinte – diminutivita.

Un articol scris de Radu Paraschivescu pe tema românei diminutivale m-a întors cu șase-șapte ani în urmă, când am asistat la cincisprezece lecții demonstrative susținute de tinere dăscălițe aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat frisoane abuzul de diminutive. Orele-model au mustit de „joculețe”, „filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”, „bilețele” – în fine, tot arsenalul dobândit de absolvente cel mai probabil la „cursulețele” de „pedagogicuță” (modernă!) în facultate. A fost ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie tratați ca la grădiniță, dar, din politețe, și-au mascat zâmbetele când li s-a cerut să deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un „joculeț”. Am încercat să le absolv pe tinere de vina contaminării cu morbul diminutivării. Dacă așa au învățat, așa aplică învățătura! Nu-i vina lor. Și am socotit că o fi o maladie locală, trecătoare. Dar, câteva luni mai târziu, la București, la „Gaudeamus”, între două lansări de carte, o tânără „capitalistă” – în sens caragialian – își exersa decibelii vorbind câtorva cunoscuți despre cartea ei abia lansată. Studiase noile metode pedagogice, al căror succes e garantat prin „filmulețe”, „joculețe”… Și a început să dea amănunte despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era caldă. Aveam dovada că diminutivita este mai răspândită decât mi se păruse și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar acolo, în noua abordare psiho-pedagogică. Cine-o răspândește? Tinerii cărora, în facultate, urmașii lui Chicoș Rostogan sau ai lui Makarenko – pedagogi aliniați la noile tendințe și direcții, bune-rele, cum or fi, alinierea să triumfe! – le-au agățat în vârful limbii piercinguri cu diminutive.

Atunci n-am reflectat și la alți posibili distribuitori ai neghinei, dar…

Eficient este și internetul, pe ulițele căruia circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”. Lasă că „filmulețul” e varianta lexicală siropoasă a videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci aurii de rață, simpatici pui de arici, veverițe zglobii, căței ori pisoi pufoși… La categoria „animăluțe” intră de-a valma și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși, în ipostaze duioase, când – de mirare lucru! – se lasă mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Ce-ar simți regele junglei dacă ar înțelege că este etichetat drept „animăluț”?

Eficiente sunt și reclamele. De „n” ori pe zi, coana Chiva ne momește sucul gastric, dar și centrii gândirii, cu mărgeluțe de brânzicuță, cu bulgărași dolofani sau cu biobulgărași de biobrânzică, în timp ce o gospodină urbană pregătește aromata Knorbiță. În altă reclamă, un angajat vrea să-și strămute sălăriuțul la o bancă mai acătări. În alta, un nou șampon alungă monstruleții cuibăriți în podoaba capilară. Tot de nenumărate ori pe zi, o fetiță se laudă „facem multe prostioare” (reclamă la bomboane), un îngeraș de cățel așteaptă porția de bucățele savuroase din meniu, aflăm că „văcuța veselă” ne pregătește „o gustare distractivă”, în timp ce, în lumea jucăriilor, „un cățel învinge-un elefănțel”.

Și încă: am avut ocazia să citesc înainte de publicare cartea unei tinere despre pelerinajul ei la Santiago de Compostela. Textul – înțesat cu diminutive. Aflată la sute de kilometri depărtare, tânăra tânjea după un ceiuț/ceiuleț sau un nesulică de acasă și căuta păpică sau un papa-bun de ostoit foamea. Abuzul de diminutive a subminat până la prăbușirea în derizoriu conținutul unei cărți vrednice să consemneze o experiență spirituală. Un astfel de text, odată publicat, împrăștie și el buruiana.

Primejdioasă este și ispita de a-i imita ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca unse cu superglue. Îi imiți ca să le ridiculizezi năravul, să atragi atenția asupra maladiei și, imitând, te pomenești că-ți intră „virusul” în reflex iar apoi, chiar conștientizându-l, greu scapi de el. Doamne, ferește!

Prea lungă deja și în alarmantă creștere este lista cuvintelor al căror înțeles se smintește la umbra nebunariței anglofile. O fi nebunarița buruiană de leac, dar numai ca tinctură, administrată de specialiști cu pipeta, nu – după cheful inșilor fără discernământ – cu hârdăul… Foarte toxică de felul ei, poate duce la vertij mental, buimăceală și anemie semantică letală. Din păcate tot mai des, stricătorii de limbă folosesc anapoda cuvintele: suspicios în loc de suspect/dubios (subtitrare: „Nu are nimic suspicios la maxilar.”), umanitate în loc de omenie („Mințind, și-a pierdut umanitatea.”), caracter în loc de personaj („A creat un caracter lipsit de caracter.”), a argumenta în loc de a (se) certa, a (se) focusa în loc de a (se) focaliza, a (se) concentra, patetic în loc de jalnic/ridicol/caraghios, locație pentru loc/spațiu, expertiză în loc de experiență, admirativ în loc de admirabil, realistic în loc de real/realist, instant în loc de instantaneu/subit/brusc/dintr-odată („Iulia a devenit instant geloasă.”), tehnic în loc de practic/de fapt/în principiu („Tehnic, după testul acesta, vei fi angajat la noi.”), a suporta în loc de a sprijini/a susține/ a ajuta („Familia m-a suportat financiar în timpul facultății.”), determinat în loc de hotărât („E o persoană foarte determinată.”) etc.

Această neosinonimie zăludă prejudiciază limba prin ambiguizare semantică, încețoșează sau chiar deturnează mesajul. Determinat, în limba română citovă, nu-i totuna cu hotărât. A fi determinat este consecința unei presiuni exterioare care știrbește liberul-arbitru: „În aceste condiții, sunt determinat/constrâns/forțat/obligat să plec”. A fi hotărât vine din interior, implică liberul-arbitru și acceptă reflexivul: „În aceste condiții, sunt hotărât/(m-)am hotărât/(m-)am decis să plec”. Determinarea poate fi și urmare a unui discurs convingător, dar tot exterioară rămâne: „Prin ce mi-ai spus, m-ai determinat/m-ai convins să-mi schimb programul”. La fel, una este „o persoană suspicioasă” și cu totul altceva „o persoană suspectă”, una este să spui cuiva „Nu te mai sprijin!” și altceva să-i spui „Nu te mai suport!” etc.

Discuția poate fi mult extinsă, întrucât vizează nuanțe și subtilități proprii limbii române, maltratate în prezent de lenea minții, de snobismul și de superficialitatea vorbitorilor/traducătorilor „după ureche”. S-ar putea turna un foarte lung serial cu titlul „Analfabetism funcțional pe micile ecrane”.

S-a spus de multe ori că limba este ca un organism viu, că se poate apăra singură, asimilând ce-i priește și lepădând, cu timpul, ce-i dăunător ori străin ființei sale. Trecutul adeverește că nu e prima oară când ea se confruntă cu buruieni semănate de snobii și ariviștii autohtoni slugarnic-fascinați de „frații” (vitregi și vremelnici), veniți – care dincotro – cu tăvălugul istoriei și că, după o vreme, mătrăgunele dispar. Așa au dispărut „i pak” și „za” din Scrisoarea lui Neacșu, „anteriul de șamalagea” și „imineii de saftian” ai lui Dinu Păturică, „furculisioanele” Chiriței pașoptiste, „muzica de pisici” și excesul de germanisme al jurnaliștilor ardeleni admonestați odinioară de Titu Maiorescu.

Totuși, niciodată până acum, clanul semănătorilor de buruieni n-a fost atât de numeros, de ignorant, de agresiv și de perseverent în stricăciuni (pe tiparul perseverare diabolicum) și niciodată înainte n-a avut la dispoziție atâtea facilități tehnice prin care să grăbească și să sporească pagubele. Păturică n-a pierit, doar a dat imineii pe șuzi, se focusează managerieze un mare bisnis și face tim-bilding în uic-end. Chirița de azi, o schini, fuge la șoping, își ia un mast hev, face selfiuri, apoi șeruiește și dă laicuri pe feisbuc. Jurnaliștii, (prea)plini de self-istim, se cred big-boșii trendi/fensi ai cuvintelor. Ca să fie cul, în loc să corecteze greșelile vorbitorului de la colțul străzii, ei le preiau cu elan și le cultivă intensiv pe micile ecrane și în reviste anti-culturale de mare tiraj, din categoria celor care au mai mult imagini decât text, să nu obosească cititorul. Nău coment!

De aceea, acum, o mână de ajutor din partea iubitorilor limbii române ar fi binevenită. Bună ideea Magdei Ursache privind „Serviciul Securităţii Limbii Române” pentru cei „din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.” Pe când un departament (CNA?) care, cu amenzi serioase, ca la francezi, să plivească buruienile semănate de mass-media în lanul de cuvinte? Și asta înainte ca lanul să devină pârloagă prielnică invazivei ambrozii, cu polenul ei alergen…

Numai că, din păcate, răul nu se oprește aici. E prolific. Face pui pe te miri unde și se răspândește.

Prof. Dr. Mihaela Malea Stroe (Comunicare prezentată la Colocviul „Cultura limbii române”, 31 aug. 2019, Brașov, Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”)

„De veghe în…” grădina limbii cu scriitoarea și profesoara Mihaela Malea Stroe

Mihaela MALEA STROE*** este numele sub care semnează Mihaela Stroe (n. Malea), n. 17  iunie 1957, Braşov. Poetă, prozatoare, eseistă. Absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. Profesor de limba și literatura română la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Braşov(1980 – 2015). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, din 2009. Colaborări cu poezie, proză, teatru, eseu şi cronică de carte la publicaţiile:Astra, Revista română, Şcoala braşoveană/Corespondenţe, Sinteze literare, Tribuna învăţământului, Gazeta de Transilvania, Axioma, Tribuna, Tabor, Luceafărul, Vitralii, Dacia Literară, Cetatea culturală, Hyperion, Steaua, Observator cultural, Spaţii culturale, Sisif, Curtea de la Argeș, Aisberg, Mozaic, Euphorion,România literară,Südostdeutsche Vierteljahresblätter, Alternanțe,Lumină Lină, New York Magazine, Information Bulletin. Colaboratoare la cinci volume colective. Membră în comitetele redacţionale ale revistelor Astra, Libris şi Vatra veche. A debutat în revista Liceului „Andrei Şaguna”, Muguri, 1973. Debut editorial cu romanul Fatimata, Editura Arania, 1995. Poeme traduse de Hans Bergel și Valeria Manta Tăicuțu în limbile germană, franceză şi engleză. Premii literare: premiul pentru debut „Darie Magheru”, acordat de USR – filiala Braşov, pentru volumul Fatimata, 1997; menţiune specială, acordată de Uniunea Democrat Creştină – Braşov, pentru piesa Remiza, 1998; premiul „Arania” pentru cercetare ştiinţifică, pentru volumul Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, în 2002; Marele Trofeu în cadrul concursului judeţean „Braşovul văzut de tineri” (2007) pentru realizarea proiectului „Scriitori braşoveni”, premiul filialei USR Brașov, „Cartea anului” ex-aequo, pe 2016 , pentru volumul Clipa de grație.***

***preluare de pe pagina http://www.usrbrasov.ro/mihaela-malea-stroe/

Pamflet: „Noi și bătaia”

Circulă de o vreme pe net un textișor anonim, amuzant, cam superficial și scris cam într-un răspăr căutător de nod în papură, despre aptitudinile noastre definitorii, descifrabile, zice… semnatarul anonim, în limba pe care o vorbim. Mi-am îngăduit să adaug și eu câte ceva din ce oferă, cu multă generozitate, limba noastră. În italic sunt trecute mai jos preluările selective din textul inițial.

În limba română se ascunde un secret despre natura noastră românească. Noi suntem, prin excelență, niște bătăușiNe place bătaia! Așa zice autorul anonim, ignorând sensul adesea figurat al „bătăii” și faptul că multe expresii pe care el le socotește pur românești, deci caracteristice exclusiv nouă, circulă fest și în alte limbi romanice, ba, la o analiză atentă, cu „bătaie lungă”, unora dintre expresii li se pot zări până și rădăcinile latinești.

Noi avem de multe ori un simț exagerat al autoironiei și un fel rar de a ne bate joc de noi înșine. Adică… ne batem singuri cuie în talpă și, din cauza asta, se întâmplă, din când în când, și să batem pasul pe loc.

Nu-i vorbă, putem fi bătăioși, cu bun-simț și discreție. Bătăioși fără aroganță, pătrățele pe abdomen, tupeu și bicepși cultivați la sala de făcut mușchi. Putem străbate și cărări nebătute, deși în textișorul anonim se spune că noi nu parcurgem un drum, noi îl batem. Uneori… îl batem de pomană! Cum, tot de pomană, ne batem gura dacă interlocutorul e bătut în cap și nu pricepe mesajul, nici… unde bate vorba noastră. E ca și cum „popa ar bate toaca pentru o babă surdă”. Dacă o situație ne dă de furcă sau bătăi de cap, știm că e mai bine să batem în retragere o vreme, fără să ne dăm bătuți. Când suntem gânditori sau îngândurați, când intenționăm să facem ceva, ne bate un gând. Sau mai multe. Inima noastră de român nu pompează, ci bate! Cât timp bate, e bine! Dacă s-ar opri… O, nu! Ar însemna că… ne-a bătut ceasul! Să batem în lemn! Oare să nu știe autorul nostru că inima „bate” și la francezi („ton amour fait battre très fort mon coeur”) și, încă mai abitir, la temperamentalii italieni („l’amore che provo per te è come sentire il cuore battere all’impazzata”) sau chiar la nemți, mai temperați de felul lor („das Herz bis zum Hals schlagen”)?! Mi-l și imaginez pe autorul critic și „nebătăuș” al textișorului declarându-i în șoaptă persoanei iubite: „măi, dragă, când sunt cu tine, inima mea… pompează nebunește!”.

Dar noi, pentru că „bătaia e ruptă din rai”, nu prea tragem nimănui „o mamă de bătaie”, nici „o bătaie soră cu moartea”, mai degrabă batem mătănii ori ascultăm cum bat clopotele. De exemplu la vecernie, când „se bate ziua cu noaptea”.

Unii dintre noi pierd timpul bătând străzile. De la hoinărit, pot apărea probleme de confort. Că pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci, scurt, – ne bat! Ștrengarii, bată-i vina!, se întâlnesc în timpul liber să bată mingea, la o miuță, pe maidan.

Suntem sociabili, comunicativi, ne place familiaritatea, totuși asta nu înseamnă că ne batem pe umăr oricând sau că ne batem pe burtă cu oricine. Suntem ospitalieri cu un nevoiaș care bate la ușa noastră. Când pleacă cineva de care abia așteptăm să scăpăm îi urăm „Drum bun și cale bătută!”

Unora le plac funcțiile, ahtiați fiind să bată cu pumnul în masă. Ca să-și atingă scopul, inșii ăștia sunt ca giruetele: se răsucesc după cum bate vântul și bat temenele în orice direcție.

Dacă tot veni vorba de urări, ca să urăm de bine cuiva îi spunem: „Bată-te norocul să te bată!”. Sau, tot cu simpatie, mai evaziv: „Bată-te să te bată!” Nu lipsesc nici urările pentru dușmani: „Bătu-l-ar sărăcia!”, „Bătu-l-ar focul!”, „Bată-l Dumnezeu să-l bată!”, știind noi clar că „Dumnezeu nu bate cu bățul”. Urările astea, fie de bine, fie de rău, nu „se bat cap în cap”, doar reflectă stări de spirit variate. Dumnezeu este invocat pentru că privirea Lui bate departe și, când adevărul pe care îl spui pare atât de incredibil încât interlocutorul te privește sceptic, zicem: „Să mă bată Dumnezeu dacă te mint!” În schimb, nu-l numim pe cel necurat, îi spunem „bată-l crucea!” și nu-i semn bun dacă ni se bate ochiul stâng.

Revenind la plăceri, ne place și să jucăm sau măcar să batem din picioare în ritmul muzicii, să batem tactul cu degetele pe masă. Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „Bătuta”. Iar în Oltenia… (cu) „două fire, două paie, (se) ia Ciuleandra la bătaie”! Unora, ce-i drept, ne place să batem apa-n piuă!, altora „să batem apa până iese untul” sau – celor cicălitori din fire – să-i batem pe alții la cap. Ne plac aniversările și, când cineva împlinește un număr rotund de ani, spunem că a împlinit „n” ani… „bătuți pe muchie”. Oferim, la astfel de ocazii binevenite, câte un buchet de flori „bătute” (liliac, narcise, frezii, maci), mai bogate în petale decât suratele lor simple.

Sunt și unii care, fără să vrea, după ce i-a bătut rău soarele-n cap, bat câmpii, cu sau fără grație. Dacă se ivește o împrejurare prielnică, de care trebuie profitat rapid, ne place (sau intuim că e bine) să acționăm ca fierarul, adică: să batem fierul cât e cald. „Battre le fer tant qu’il est chaud”, zic și frații noștri francezi, și frații italieni: „Bisogna battere il ferro finché è caldo”.

Sunt și lucruri pe care le socotim absurde sau inutile, și-atunci avem înțelepciunea să… nu ne mai batem capul cu ele, mai ales dacă, simultan, ne bat din greu alte griji. Nu obișnuim să batem monedă pentru orice fleac și nici nu ne batem cu pumnii în cap din nimicuri, dar ne înrudim bine cu Don Quijote și ne trezim în postura celui care se bate cu morile de vânt.

Acolo unde alții sugerează, unde spun pe ocolite ce vor, noi batem un „apropo” sau, mult mai plastic, batem șaua să priceapă iapa!
Când încheiem o afacere noi batem palma. Înțelegerea, bazată pe strângere de mână și cuvânt de onoare, poate fi definitivă, adică rămâne „bătută în cuie”, nu e nevoie s-o batem la mașină pe hârtie, s-o parafăm sau să ne batem cu pumnii în piept. Dacă partenerul n-o respectă, putem să-i batem obrazul și apoi să batem toba, ca să afle și alții că e un tip necinstit și că, în cazul lui, e valabil proverbul românesc: „gura bate fundul”.

Dacă doi se încaieră și unul se alege cu hematoame care bat în vânăt și bat la ochi, spunem că victoriosul „a bătut la el ca la fasole”. Să fie clar: ca la sacul cu păstăi de fasole, lovit cu bățul în bătătura gospodarului, ca să iasă boabele bune din tecile uscate. A nu se confunda cu zona culinară, cu felul de a pregăti fasolea, fasole bătută! La care, cât ai bate din palme, se poate adăuga o cană răcoritoare cu laptele nostru bătut.

În timp, ne-a bătut și norocul, ne-a bătut și soarta.

Ne-a bătut soarta că am avut de dus multe bătălii nedorite, aflându-ne când „în bătaia săgeții”, când „în bătaia puștii”, când „în bătaia tunului”. Între două bătălii, ne-au bătut brume și grindini, crivățul și seceta, cutremure și boli, dar n-am uitat să batem coasa ca să cosim fân pentru vite, să batem nucul ca să-i strângem roadele, să țesem artistic pânza la război cu fire „bătute” cu spata în urzeală, să batem albușurile cu zahăr pentru bezele, să batem covoarele ca să fie curat. N-am uitat să combatem coropișnițele și filoxera. Să batem recorduri. Odată i-am „bătut la fundul gol” pe barcelonezi la fotbal. Portarul nostru a fost imbatabil. Le-am luat Cupa Campionilor și le-am bătut în pumni „sâc! sâc!”. Gimnastele noastre olimpice au „bătut” calculatoarele care încă nu știau să afișeze nota 10. Odinioară i-am „bătut-măr” pe turci la Podul Înalt, la Călugăreni/Giurgiu, iar mai apoi la Plevna… Nu degeaba pe-atunci coroanele voievodale și regale erau „bătute-n pietre scumpe”! Încununau pe merit niște frunți demne de respect și niște minți luminate.

Ne-a bătut norocul că n-am fost niciodată într-atât de bătuți de vânt pe-afară și nici atât de abătuți pe dinlăuntru încât să nu mai facem haz de necaz. Simțul umorului ne-a ajutat mereu să răzbatem când ne-a fost greu, să străbatem anii fără să ne abatem de la calea cea dreaptă și de la ceea ce este important.

                                                                 Mihaela Malea Stroe, dec. 2020

Video: Turca (Țurca) la Veneția de Sus

Repertoriul colindelor variază de la localitate la localitate în România. În Veneția de Sus se mai merge cu turca sau capra (țurca). 

Cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, flăcăii din sat se adună la o casă şi îşi aleg un vătaf, care are sarcina de a cumpăra toate materialele necesare confecţionării turcii. Între Ignat (20 decembrie) și Crăciun se confecționează turca (țurca). Intrarea în ceată semnifică trecerea tinerilor la statutul de flăcăi.

În Ajunul Crăciunului alaiul cu turca (țurca) pleacă de la gazdă, trece pe la casele fruntașilor din sat, apoi pas cu pas trece pe la fiecare casă și duce vestea cea bună: a nașterii lui Iisus Hristos. Dansul în gospodării este considerat benefic, bătrînilor li se acordă respectul cuvenit (se consideră că ei au puterea să dezlege sărbătorile, muncile și toate evenimentele comunității) iar casa în care intră alaiul se consideră a fi ferită de boală.

Colindele sunt momentul în care obștea întâmpină cu încredere, urări, petreceri, cântece, jocuri și bucurie Nașterea Domnului și deschide ciclul sărbătorilor de iarnă.

Sărbători cu sănătate și bucurie! La mulți ani!

Video: YouTube

Credit foto: Dan Străuți – La pas prin Brașov

Servicii specializate de recuperare si suport emotional destinate copiilor cu autism și familiilor acestora

Servicii specializate de recuperare si suport emotional destinate copiilor cu autism și familiilor acestora

Proiect finanțat în cadrul programului ÎN STARE DE BINE – Program pentru ONG-uri susținut de Kaufland si implementat de FDSC

Pe parcursul a cinci luni, în perioada 13.07.2020 – 12.12.2020, 55 de beneficiari ai organizației, copii si adolescenți cu tulburări din spectrul autist si tulburări asociate, au beneficiat de servicii psihoterapeutice de recuperare si materiele educaționale si psihoterapeutice adaptate nivelului de dezvoltare, prin asigurarea unui număr de 55 de S.O.S BOX; deasemenea, aparținatorii  copiilor si adolescenților au beneficiat de servicii de sprijin emoțional si consiliere psihologica avand ca scop creșterea accesului la servicii specializate pentru persoanele cu dizabilități in vederea recuperarii psihomotice si facilitării incluziunii sociale, la servicii de sprijin specializat destinate familiei pentru traversarea situațiilor dificile cu care se confruntă, îmbunătățirea vizibilității problematicii copiilor si adolescenților cu tulburări din spectrul autist și tulburări asociate.

Pe parcursul derulării proiectului a fost dezvoltat grupul online – facebook „Voluntari Rază de speranță – resurse educaţionale” unde 8.300 de membrii au avut acces la resurse educaționale, psihoeducaționale, informații și soluții pentru probleme punctuale, gruo online destinat atât aparținătorilor persoanelor cu TSA  cât și altor persoane interesate.

De ce proiectul #AJUT – Reconnect Autim?

In plină pandemie de coronavirus zeci de beneficiari ai centrelor de zi, in speța, copii si adolescenti cu TSA si tulburari asociate nu au avut acces la servicile de psihoterapie de sprijin in vederea recuperarii, zeci de parinți si apartinători sunt in risc de vulnerabilitate psihică, socială si financiară. Mii de beneficiari diagnosticați cu autism și alte dizabilități au fost în această perioadă prizonieri în propriile case unde înregistrează regrese, pierzând abilități câștigate cu ani grei de terapie susținută financiar de părinți si ONG-uri.

Din respect pentru beneficiarii noștri si familiile acestora, greu incercate, am decis sa nu ne suspendam activitatea, să susținem continuitatea procesului de recuperare psihoterapeutic, si sa oferim parintilor/apartinatorilor sprijin, suport emotional si consiliera psihologică.

Pentru mulți copii și adolescenți din România, activitatea online poate fi cu adevărat dificilă. Lipsa interacțiunii cu celălalt, absența ritmului zilnic și izolarea de lumea reală influențează puternic dezvoltarea personală și socială – iar pentru copiii și tinerii cu autism, lucrurile sunt mult mai complicate.

De ce? „Impactul izolării si restricționarea accesului la servicii specializate asupra copiilor cu tulburari de neurodezvoltare creste discontactul psihic si capacitatea de comunicare, se accentueaza simptomele de incadrare in T.S.A., se accentuează si intensifică rigiditățile comportamentale, ritualurile zilnice, scade calitatea stimulării in terapiei, apare stagnarea sau regresul in dezvoltarea globala, intervenția neadecvata în problemele comportamentale ale copilului duce la dobândirea unor noi comportamente disfuncte și accentuarea celor existente, crește timpul de expunere al copiului la ecrane ceea ce are consecinta intensificarea simptomelor TSA.

Deasemenea, datorită strategiilor de coping disfuncte pe care le utilizează parinții plus anxietatea si stările de panică  scade calitatea de viața al familiei, implicit relația cu copilul, copilul va prelua anxietatea membrilor familiei, apar stari de nervozitate si agitație psihomotrică(in special în ADHD), crește  anxietatea patologica datorita schimbărilor survenite in programul lor zilnic, se accentueaza hiperesteziile senzoriale(sensibilitațile senzoriale) deoarece cantitatea de stimuli la care este expus copilul scade, abilitățile de reciprocitatea socială se deterioreaza”

 Extra info Asociația Rază De Speranță În Intervenția Și Terapia TSA

 Inființată in anul 2012, organizația are ca misiune promovarea si apărarea drepturilor și intereselor persoanelor cu tulburare de spectru autist/tulburări asociate și a familiilor acestora, prin identificarea precoce, intervenția, recuperarea şi ameliorarea calităţii vieţii şi funcţionării sociale a persoanelor diagnosticate cu tulburări din spectrul autist, precum si susținerea actiunilor in vederea imbunatatirii vizibilitatii sociale a acestora.

Pentru mai multe detalii despre organizatie

www.razadesperantabrasov.ro

https://www.facebook.com/pg/RazaDeSperantaBrasov

Vă mulțumim și vă invităm să ne fiti alături în călătoria binelui pentru copiii și tinerii cu autism!

Sursa si imagini: comunicat remis La pas prin Brasov

Claudiu Ștaier: alerg 400 de km în întâmpinarea Moșului pentru Fundația Rafael

„Se apropie Crăciunul și bucuriile așteaptă să apară. Nerăbdător, alerg 400 de km în întâmpinarea Moșului. Vreau să-i spun că aproape 100 de copii și adulți cu dizabilități îl așteaptă cu drag și că mulți prieteni vechi și noi sunt pregătiți să doneze.

Să le facem împreună o bucurie beneficiarilor Fundației Rafael! Ce ziceți? Nu e nevoie să donăm mult, ci să fim mulți! Când oamenii se adună în numele Nașterii Mântuitorului, bunele intenții se transformă în fapte ale dragostei.

Fii și tu prieten al Moșului! Vei primi, drept recunoștință, o fotografie realizată pe traseu și câteva povestioare sau gânduri inspirate de cursele pe care le fac cu susținerea ta. Le voi posta pe Facebook, special pentru tine.” Claudiu Ștaier.

Pentru a vedea cum puteți dona, accesați link-ul:

https://fundatiarafael.galantom.ro/fundraising_pages/view?id=16846!

Fundația Rafael este o organizaţie nonguvernamentală care are ca misiune creșterea calității vieții persoanelor cu dizabilități din Codlea și împrejurimi, oferindu-le acestora acces la servicii sociale menite să le faciliteze creșterea autonomiei personale și o cât mai bună integrare în familie, în grupurile de prieteni, în instituții de învătământ sau la locuri de muncă.**

În cadrul fundației, în prezent, peste 100 de copii și adulți cu dizabilități au acces gratuit la terapii, la consiliere și la programe educaționale, pentru ca abilitățile lor de relaționare, deprinderile de viață independentă și nivelurile de dezvoltare psihică, motrică sau a limbajului să fie cât mai apropiate de ceea ce potențialul lor le permite.**

Funcționează aici servicii sociale destinate copiilor și adulților și un atelier în care 10 angajați cu dizabilități confecționează diferite lumânări, felicitări, obiecte oramentale, insigne, tablouri, obiecte cusute, obiecte promoționale și multe alte produse.**

De la înființarea sa, din anul 2007, până în prezent, organizația s-a dezvoltat continuu în mijlocul comunității, fiind apreciată și iubită pentru ceea ce specialiștii ei, voluntarii și beneficiarii oferă comunității și pentru bucuria cu care fiecare dintre cei cu care interacționează contribuie la îndeplinirea misiunii, sub deviza: “Împreună, pentru o lume specială!”**

**Sursa: https://fundatiarafael.galantom.ro/

Foto preluata de pe pagina evenimentului: https://www.facebook.com/events/1301242466876274/

Mihai Eminescu -The Legend of the Evening Star & Other Poems: traducător Adrian G. Sahlean

Volumul   Mihai Eminescu -The Legend of the Evening Star & Other Poems: Translations by Adrian G. Sahlean  cuprinde versiuni suplimentare ale traducerilor din Eminescu care i-au adus lui Adrian G. Sahlean numeroase premii începând cu anul 2000, consacrându-l drept un retroversionist de elită în multiple genuri literare în lumea anglofonă. Sunt puțini români, chiar și din Diasporă, care știu ca tălmăcirea Luceafărului, inclusă în volum, a fost pusă în scenă off-Broadway de un regizor american în 2005 și 2008. Ediția (print-on-demand), reprezintă modalitatea curentă prin care cărțile sunt tipărite și comandate doar prin filierele internaționale de distribuiție (precum Amazon, Barnes & Noble, dar nu numai). (Am inclus mai jos, pentru conveniență, link-urile catre Amazon USAUnited KingdomFranțaGermania, (recomandată pt. România), Canada și Australia.

Global Arts Inc. Hardcover + Dust Jacket, $30.00 5.0 out of 5 stars

Recunoașterea lui Eminescu – cvasi-necunoscut în țările anglofone – prin intermediul acestui volum are nevoie de o susținere individuală masivă din partea românilor. Mi-a luat o vreme  înțeleg că instituțiile românești nu se vor implica vreodată în promovarea internațională a lui Eminescu – pe care eu o încerc de aproape 25 de ani. Vă solict ajutorul pentru trimiterea acestui mesaj cât mai multor prieteni și cunoștințe de pretutindeni. Puteți citi prin linkuri reacțiile critice și comentariile din SUA și Canada despre traduceri și despre autor pe situl Global Arts.

Transcriu mai jos îndemnul măgulitor făcut de scriitorul Cristian Mircea Săileanu (4 volume în română, 4 în engleză, și cel mai bun traducător a lui Caragiale.): Despre Adrian G. Sahlean am mai scris. Sahlean nu e un traducător, ci un retroversionist. Adică traduce din română înspre engleză, lucru de 10 ori mai complicat decât dacă ar face-o invers… Adăugați la asta faptul că Sahlean a tradus în engleză poeziile lui Mihai Eminescu. Nu, nu l-a tradus bine, l-a tradus excepțional de bine. Mulți au încercat înaintea lui, numai el a reușit… Dacă aveți vreo legătură cu limba engleză, dacă locuiți în SUA sau Anglia sau Australia, dacă aveți copii care învață engleza, dacă sunteți profesori de engleză, dați un ban pe cartea lui Sahlean… E o carte care nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă de român.”

Dar nu numai… Scopul meu este de a răspândi volumul, cu ajutorul dv, din aproape în aproape, către cititorii nativi, către universitățile anglofone și anglofile, către colegii, biblioteci, centre de studii est-europeene, etc. Nu se poate realiza fără ajutorul dumneavoastră! Nu ezitați să cumpărați această ediție bibliofilă unicăFondurile obținute din vânzări sunt folosite exclusiv pentru promovarea lui Eminescu în spațiul anglofon! 

Adrian George Sahlean
Global Arts Non-Profit
www.globalartsnpo.org
Eminescu Translations
www.luceafarul.com