Arhive categorii: Reflecţii

Mihaela Malea Stroe: In memoriam D.R.Popescu

Multă vreme, înainte de 1989, activitatea cenzurii a fost drastică și se știe că a obligat scriitorii la tot felul de artificii, subterfugii, machiaje ale textelor cu scopul să înșele vigilența celor care supervizau editarea. La rândul lor, cititorii au fost obligați să caute printre rânduri mesajul ascuns, să caute dincolo de aparențe. Cenzura a determinat funcționarea unui complot tacit scriitor – operă – cititor, uneori nu lipsit de satisfacții. De pildă atunci când, cosmetizat în așa fel încât să corespundă… „gustului” cenzorilor, „scăpa” pe piața cărții „fructul oprit” – imaginea nudă a realității comuniste.

Ilustrativă în acest sens ni se pare situația piesei „Piticul din grădina de vară” a lui D.R.Popescu, piesă concepută în 1972, în plină modă a proslăvirii eroismului comunist și a realizărilor lui revoluționare.

La o primă lectură, piesa respectă întru totul cerințele momentului. Cenzura nu putea să fie decât încântată de un text „aliniat” politic, a cărui acțiune se desfășoară în memorabilul an 1944. Eroina (evident victimă) aparținea unei organizații clandestine comuniste. Siguranța statului (călăul, torționarul) o condamnase la moarte, iar ea preferă să moară decât să-și trădeze tovarășii… etc., etc., etc.

Tocmai această prea transparentă încadrare în șabloane, venind din partea unui scriitor subtil, înclinat să opereze cu simboluri, ne-a îndemnat să reluăm lectura, căutând o „cheie”, un alt registru. Și cheia exista, ascunsă inspirat într-una dintre replicile celui mai „inofensiv” personaj – eroina comunistă: „… ce libertate am pierdut venind în pușcărie? Libertatea de a nu face coadă la pâine. De a nu vota niște imbecili, de a nu spune poezii de ziua unui rege gângăvit. Ce-am pierdut? Libertatea de a nu putea să vorbești nimic. De a te teme de telefonul din casă, de a vedea în fiecare poștaș un polițist, în fiecare instalator de gaz – un turnător…” Coada la pâine era de mare actualitate, chiar emblematică pentru „progresele” realizate pe calea sărăcirii de către regimul comunist. Ea putea constitui, deci, un „indiciu” de lectură. De aici încolo, totul se putea citi „altfel”. Nu era necesară decât o simplissimă substituire a câtorva termeni: rege (gângăvit)/președinte (…gângăvit), polițist/milițian (în fragmentul citat), domn/tovarăș, comunist/„reacționar”, Siguranță/ Securitate (în întreaga piesă) pentru ca tot ce părea o evocare cuminte a pătimirilor tinerei ilegaliste în timpul regimului „burghezo-moșieresc” să se transforme într-o sfredelitoare privire critică asupra împilărilor și nemerniciilor de strictă actualitate în comunism. Este greu de presupus că această decodare a textului, prin intermediul a (doar!) cinci cuvinte ar fi fost posibilă cu totul întâmplător. Dimpotrivă. Pentru cine cunoaște rolul jucat de cenzură, feluritele strategii la care au apelat unii dintre scriitori pentru a putea „strecura” către cititori adevărurile interzise nu sunt cu desăvârșire străine. Cele cinci cuvinte au fost folosite, mai degrabă, cu efect de xilină lexicală pentru „amorțirea” vigilenței funcționarilor din instituția menționată. Oricum, dacă realitatea socio-politică a două regimuri „antagonice” nu ar fi permis specularea unor similitudini, jocul dublu al textului nu ar fi fost posibil.

Stratul adânc al problemei, indiferent din ce unghi politic ar fi abordată piesa, rămâne confruntarea individului dornic să gândească liber cu un sistem leviatanic ce îl condamnă la moarte pentru „delictul de opinie”. Pledoaria protagonistei din piesa lui D.R. Popescu pentru libertatea de gândire nu este, până la urmă, nici a unei comuniste, nici a unei „reacționare”, ci a unui om: „Toate javrele se tem de cuvinte. Ce-aveți cu verbele, cu proverbele, cu substantivele? Nu le tăiați, nu le ștergeți cu guma, nu le asasinați, nu omorâți cuvintele, gândurile, nu ucideți oamenii! […] De ce nu vă lasă ele, vorbele, să mâncați, să dormiți, să căscați, să respirați?”

Am zăbovit ceva mai mult asupra piesei „Piticul din grădina de vară” întrucât ni se pare un text interesant prin lecturile pe care le permite, dar și „vulnerabil” în fața unor lecturi postdecembriste grăbite, răuvoitoare și dornice să invalideze artistic tot ceea ce pare a fi atins de morbul comunist.

A respinge global opera unui scriitor din motive ideologice este cel puțin la fel de păgubitor ca „sechestrarea” operei din aceleași motive. Cele două aspecte sunt fața și reversul exclusivismului radical, ale lipsei de echilibru.

(MMS, fragment din „Darie Magheru. Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion”, Ed. Fundației Culturale Arania, Brașov. 2002)

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Radu_Popescu

Mihaela Malea Stroe: „ Inflație și cercuri… ”

Motto: Este foamete pe pământ nu pentru că ar lipsi pâinea, ci pentru că nu reușim să-i săturăm pe cei bogați. (Maica Tereza)

Am bunul (sau ne-bunul?!) obicei de a observa oamenii din jur, de a le asculta, uneori în dialog cu ei, alteori întâmplător, păsurile. Câteodată scriu despre ce observ. În ce voi scrie azi, la jumătarea lui noiembrie 2022, cifrele sunt perisabile. Pentru că și inflația, și prețurile se află în cursă alertă spre cote maxime. Nu obosesc, nu se opresc să-și tragă sufletul. Nu ne lasă nici pe noi să respirăm. Recent, am avut parte de câteva întâmplări – oglindă a prezentului. De pildă, în magazinul de unde mă aprovizionez în mod curent, un domn senior cerceta pe îndelete rafturile cu hârtie igienică, șervețele și batiste de hârtie. A sunat acasă: „Dragă, au hârtie igienică la 7,99,  patru role”… „Da, aia albă, care era 3,50! Oare găsim undeva mai ieftin?”… Intervin, îi spun că, în piață, la tarabă, au pachete cu opt role, gri sau roz, din hârtie reciclată, la 12 lei. S-a dublat prețul și la tarabă, dar… comparativ… Omul îmi mulțumește și comunică informația persoanei cu care vorbea. Brusc îmi amintesc un banc din vremi predecembriste ce păreau apuse: Bulă cară un sac mare cu hârtie igienică folosită. Un amic îl întreabă unde-l duce. Bulă răspunde: „La curățătoria Nufărul”. Zâmbesc lăuntric, zâmbet dizolvat în zeamă de pelin. Prețul batistelor de hârtie în cel mai bun caz s-a dublat. Să reflectăm la dexteritatea de-a sufla/stupi direct pe jos? La batistele din… batist – nici vorbă să revenim! Trebuie spălate – detergentul e scump, apa e scumpă. Trebuie călcate – curentul e scump…

Mă uit la alte prețuri: uleiul pe care îl cumpăram la începutul anului cu 5-6 lei litrul, acum e peste 10 lei. Prețul untului autohton s-a dublat și el. Rația impusă dictatorial prin anii ’80 era de 50g unt/lună/persoană. Acum… ne pândește rația autoimpusă… Și, uite-așa, colesterolul rău e ținut la distanță. Cofrajul cu zece ouă M a ajuns, de la 4-5 lei, la 10-12. Peste 12 lei, la ouăle L bio. Ne reîntoarcem (de bună-voie?) la rația comunistă de cinci ouă/lună/persoană, să nu devenim supraponderali. Pâinea cea mai ieftină, de calitate îndoielnică, trece de 8 lei kg. De calitate bună – 15-20 lei/kg. Făina pe care o cumpăram cu 2 lei/kg acum costă (la promoție!) 5 lei. Zahărul nu se lasă mai prejos. Cartofii, de la 1 leu și ceva, au „sărit” la peste 4 lei/kg. Prețurile la pui-grill variau, la începutul anului, între 5-6 lei/kg (pui debil, rudă ajustată hormonal a rației predecembriste „doi-la-pungă”… din când în când) și 28 de lei/kg (pui gălbior, crescut cu cereale… ca la bunica). Acum, rar găsești pui sub 19 lei/kg. La 6 lei/kg poți cumpăra… spinări de pui, produs pe care avuții nu l-ar cumpăra nici pentru animalele lor de companie. Puiul crescut ca la bunica a… „zburat” spre 55-60 de lei/kg. Cremvurștii, parizerul, „mâncarea săracului”, concurează azi, ca preț, cu delicatesele. Prețul litrului de lapte te forțează să te gândești la ceai. Nu la cel verde sau negru. La cel de sunătoare, pe care o poți culege, deocamdată gratis, de pe câmp. De brânzeturile comune am ajuns să ne apropiem cu prudentă sfială. „Piperat” rău, prețul cașcavalului îi râde consumatorului în față: „ia mai pune-ți pofta-n cui!”. Și-mi amintește adaptarea la timpul nostru a celebrei fabule cu vulpea și corbul. Corbul stă pe-o creangă, cu bucata de cașcaval în cioc. Vulpea îl întreabă scurt: „Mergi la vot?” Corbul zice: „Nu!”. Cașcavalul cade, vulpea îl înșfacă și fuge. Corbul reflectează: „Dacă aș fi zis da, s-ar fi schimbat ceva?!” Chiar așa! Prețurile gogoșarilor și castraveților murați îți strepezesc dinții ca agurida, fără să deschizi borcanul. Concret: un borcan cu castraveți cornișon pe care în noiembrie 2021 l-am cumpărat cu 12,75 lei, în septembrie a.c., același borcan!, costa 24, 99 lei. O fi ajuns, între timp, la 30. Dacă vrei să pui murături de casă, că așa scapi ceva-ceva mai ieftin, te „ustură” buzunarul de la hreanul care în toamna trecută era (oricum scump!) 12-13 lei/ kg. În toamna asta s-a „iuțit” la 28-30 lei/kg. Un motiv în plus să lăcrimăm când îl curățăm! Reclama în care cumpărătorul vede fericit cum prețurile castraveților (afișaj electronic) scad amețitor, sub ochii lui, e o sadică ironie. În realitate, prețurile cresc amețitor! Pățanie personală: văd în consola frigorifică din magazin inimă de vițel, la 15,99 lei/kg. Aleg pachetul cel mai mic. Când să-l pun în coș, o angajată a magazinului vine să strângă toate pachetele. Îmi explică: „Le reetichetăm. Așteptați, mă întorc imediat!” Aștept. În câteva minute revine, pune pachetele înapoi în consolă… Inimă de vițel – 19,99 lei/kg.

Dacă analizezi scumpirile la detergenți, șampoane, balsamuri, creme, pastă de dinți… mai că ți se face dor de soda clasică de rufe, săpunul de casă și buchetul-deodorant de levănțică/busuioc, la îndemâna oricui. De sfaturi prețioase pentru salvarea planetei și a bugetului familial nu ducem lipsă deloc. Ni se spune să intrăm câte doi la duș (de ce nu și câte trei-patru, la urma-urmei?! Și, de ce nu?, să tragem apa la toaletă o singură dată, la sfârșitul zilei). Să scădem temperatura din apartamente cu un grad-două (reiterare a directivei ceaușiste „să mai punem un palton pe noi, dragi tovarăși!”). Să umplem-ochi mașina de spălat, nu la jumătate din capacitate… Să ne cumpărăm frigidere noi, economice! Serios?! Sunt oameni care se roagă Atotputernicului să nu li se strice vechiul frigider, că altul n-ar putea cumpăra. Și bătătorul de covoare e de reanimat: nu consumă energie electrică, ne-ar ajuta mult la facturi, la întărirea musculaturii… Apropo de facturi, perspectiva gigantismului lor maladiv ne-a reactivat antidepresiva genă a hazului de necaz: „s-a decis ca facturile să fie distribuite de paramedici. Dacă, la primire, consumatorul face atac de cord, paramedicii îl vor resuscita, să nu moară fără să-și achite obligațiile față de furnizor.” Interesant: făuritorii de sfaturi ni se adresează la persoana a II-a plural. Voi să faceți și să dregeți… Pe ei se exceptează. De ce oare???

În reclame, personaje invariabil vioaie, voioase, gureșe, ca picate de pe altă planetă, ne anunță, că putem cumpăra diverse produse „atât de ieftin!”/ „mai mult decât ieftin!”, sau că oarece aparat mirobolant costă la promoție „numai”/„doar” 1999,99 lei în loc de 2499,99 (ieftin-rău pentru plebea cu venituri de 1500-2000 de lei/lună ori chiar sub 1500!). Alt produs must have… poate fi achiziționat la „numai”/„doar” 16574,99 euro! Euro! Cui s-or fi adresând reclamele?!? În niciun caz celor ale căror salarii/pensii modice bat de multișor pasul „tot pe loc, pe loc, pe loc!”. Pe aceia îi sfidează! Cinic. Dacă ai „ghinion” să te fi prins prezentul fosforescent cu datorii la vreo bancă (alta decât cele din parc!), întrucât dobânzile cresc, și ele, mai rapid decât mătrăguna, statutul tău nu diferă de al strămoșului ajuns slugă-la-dârloagă în vremi barbare, necivilizate, decât în sensul că o duci – în societatea modernă, democratică, evoluată, digitalizată și, pe deasupra, corectă politic – mai greu, mai… complicat decât el.

Să nu ne impacientăm, prieteni! Avem destui semeni, prea destui, prin alte cercuri existențiale, în zona de confort a cărora scumpirile nu lovesc la fel de necruțător. Inflația, drăguța, se dovedește oarecum selectivă. Icrele de Manciuria, somonul, caviarul, sturionul, înotătoarele de rechin, șampania Veuve Clicquot, parfumurile fine, iahturile, autoturismele de lux, insulele exotice, parcelele de vânzare de pe Lună sau Marte (cine-o fi proprietarul care le vinde?!) – s-au scumpit… cu blândețe, cu duioșie, pentru ca obișnuiții cu astfel de alinturi, fragili emoțional, să nu sufere traume netratabile. Târguielile din „coșul” lor zilnic nu și-au dublat-triplat prețul ca fasolea sau spanacul din meniul nostru de post.

Mda. Aceia trăiesc în cercuri spațioase, aerate, cu rază mare… de acțiune. De la ei, cercul din care provine doamna pe care am întâlnit-o nu de mult la farmacie, – cerc suprapopulat, cu rază mică… de acțiune – pare inexistent. O doamnă mignionă, firavă, cu păr alb, scurt, subțiat. Venise să-și cumpere medicamentele compensate, pentru tratamentul lunar. Când farmacista i-a spus că o costă 270 de lei, a împietrit. A îngăimat: „Păi… luna trecută… Iar s-au scumpit???… Pensia…” Îi tremura mâna scotocind prin portofel. A încercat un fel de negociere disperată: să-i spună farmacista la ce leacuri să renunțe sau să micșoreze doza prescrisă, că nu are bani să le ia pe toate. Cumsecade, farmacista i-a oferit, pentru un medicament, varianta mai ieftină, cu aceeași substanță activă. Total: 265,80 lei. „Îmi pare rău… Altceva nu pot face pentru dvs. Nu aveți rude, să vă sprijine?” Doamna i-a mulțumit. S-a dus spre ușă cu pași șovăitori, suspinând: „Am avut o fată, doamnă, s-o prăpădit acu’ trei ani… Băiatul ei, nepotu’, îi șomer, ginerele… s-o-nstrăinat”. A ieșit, vorbind cu Cel de Sus: „Doamne, de ce-mi mai dai zile de trăit în amarul ăsta?” Farmacista s-a uitat la mine clătinând din cap: „N-aveți idee câți oameni sărmani ne trec pragul zi de zi! Cu ce vă pot ajuta?” „Un flacon de Emocalm, vă rog, dacă aveți. Dacă nu, de Nervocalmin.”

În drum spre casă am intrat într-un magazin mititel, de cartier. Patroana vorbea cu o clientă: „Când distribuitorul mi-a dat azi noile prețuri la sucuri, am avut un atac de panică! N-am comandat niciun suc. N-oi fi făcut bine, dar m-am temut că n-o să le pot vinde!”

Cei pe care inflația îi lovește amical peste umăr, nu ca trăznetul în creștetul capului, au cam una și aceeași replică de consolare: „Problema e globală. La noi încă e bine, prin alte țări e mai rău!” De parcă, dacă au murit caprele vecinilor inter/intra și transcontinentali agonia caprei noastre ar fi motiv de bucurie și am putea uita de… „tăcerea mieilor”. „La noi” se referă la cei din cercul lor. Restul… nu contează. E neglijabil. Nu e inclus în „țară”. Strategii, gestionarii și gardienii bunăstării nației au blocaje de imaginație. Să-i înțelegem! Pentru cineva cu venituri de – să zicem – peste 15.000 de lei/lună este inimaginabil cum poate trăi cineva cu 5000 de lei/lună. Dar cu… 1500 de lei/lună? Dar cu 1000??? Imposibil! Așa ceva nu există!!!

E drept că și „reciproca” este întrucâtva valabilă. Cel cu venituri de subzistență nu-și poate imagina ce mama zmeilor face un singur om cu 15.000 de lei/lună altceva decât huzureală și risipă? Își cumpără o aeronavă supersonică, să treacă peste Styx dându-i cu tifla lui Hades? Își comandă copârșeu de cleștar și-și rezervă loc de veci pe inelul lui Saturn? Face, în vacanță, de dragul adrenalinei, scufundări în Apa Sâmbetei, À la recherche du temps perdu? Se clonează? Ar putea, de bună seamă, să-i ajute pe nevoiași, dar dacă pentru el aceia nici nu există… Breaking news – statistici: cel mai scump produs cumpărat de Black Friday (11-13 noiembrie 2022) în România – un televizor – a costat 148.731 de euro!

Cât ziiiici?!?!?! Ei, poftim! Spune-i acelui tele-cumpărător că, în aceeași țară, mulți supraviețuiesc miraculos (or fi autotrofi?) din 1000 de lei/lună. O să creadă că ai evadat din vreo secție de psihiatrie. „Aceia” nu există!

Evident, în cercurile sus-pușilor cu dare de mână, ermetice, înalte (ca să nu zic văzduhiste), unde răul se simte ca o adiere de zefir, nu ca un cuțit la jugulară, inflația e… statistică și-atât. Oficial, prin alambicate calcule de medie aritmetică simplă combinată cu media ponderată, ambele mixate zdravăn cu IAPC și IPC (adicătelea indice „armonizat” al preţurilor de consum și indice al prețurilor de consum, pe care tot pământeanul le știe din pruncie!), asezonate riguros cu rata medie anuală și cu alte abracadabrante construcții lexico-aritmetice, inflația ar fi, grosso-modo, de 15-16%, resimțită în cercul poporenilor la 35%. Uaaauuu!!! Ca temperatura mediului înconjurător. Termometrul indică 10 grade, resimțite, însă, ca… –4. Brrrr!!! Așa și în magazin: pentru muritorul de rând, la raft, pe viu, în încercarea lui tot mai grea de a umple coșul cu produse strict necesare e… tout à fait autre chose decât în statistici. Dacă nu mă înșel, când un produs costă… ieri 1,99 lei, azi – 4 lei, iar mâine 8,50 lei creșterea – între ieri și mâine – bate peste 100%. Sau nu?! O fi de 15%?! Sigur, dacă înghesuim în același coș iahtul care s-a scumpit cu doar 1%… s-o fi schimbând rezultatul. Că, și atunci când incluzi într-un grup de octogenari doi-trei nou-născuți, media de vârstă a grupului scade. Nu-i aceeași, însă, speranța de viață a membrilor! Presa ne vestește că a naibii inflație sau rata ei (care o fi diferența? Ca între „bancă” și „rata la bancă”?) „a coborât ușor în octombrie”, nu-i fie de deochi! Prețurile, mai afurisite, au continuat, cu nerușinare, să crească. Independent. Eehei, zic strategii fericirii cetățenești, dacă ei ar mări decent pensiile și salariile celor din cercurile cu rază mică de acțiune, inflația iarăși ar crește vertiginos ca făt-frumos-din-mapă-scos. Mărirea veniturilor cetățeanului de rând… foarte periculos agent de creștere pentru bâzdâgania care dă de furcă administratorilor globului de lut! Vezi de-aia, neînțeleși de plebe, ei, gestionarii superinteligenți ai crizei mondiale și locale, țin în frâu, până la hipoxie, veniturile pălmașilor de pe cercurile paralele și meridianele găluștei albastre, lăsând – à la Nae Cațavencu – în progresist-liberal dezmăț prețurile. Amărășteanul de rând, vai de căpățâna lui!, nu pricepe, domnule, că ștreangul care îl strânge progresiv de gât, până la asfixie mecanică, este soluția ideală întru propășirea și binele lui personal, al urbei, al patriei, al continentului, al planetei, al galaxiei, al mega-meta-multiversului ș.a.m.d… Hmmm!!! Oare ce-o fi „indicele armonizat”? Un fel de fond de ten care maschează petele pigmentare și acneea statisticilor???

În fine! Discutam cândva cu scriitorul Hans Bergel despre cei „mari”, care fac istoria (unii – mai rar! – ca eroi, alții ca monștri, alții ca trepăduși…) și cei care o suportă (de regulă, masele, în limbajul politicianului nevricos și arogant numite „gloată”, „turmă”, „prostime”). Compasiv, metaforic, Sorescu (prin Iona) le numește „plevușcă”: „Plevușca, săraca! Ea duce greul mărilor și al oceanelor.” Expresia „Capul face, capul trage” o fi expirat? În mileniul nostru performant, elevat, civilizat, inteligent cum n-a fost altul de la Big Bang încoace, pare să se fi instalat durabil la cârmă alte vorbe cu tâlc: „Unde nu-i cap, vai de picioare!” și, mai ales asta!, „Peștele de la cap se-mpute, dar de la coadă se curăță”.

Capetele care ne tricotează prezentul istoric (pe andreaua pandemiei – un război pe față, două pe dos) se întrec de mama focului în explicații bombastice. Sunt capete infinit mai devotate vorbăriei belicos-propagandistice decât, cum s-ar cuveni, găsirii de soluții. Aflăm, bunăoară, dintr-un recent raport (World Economic Outlook) al FMI, că (păzea! scapă cine poate!) „2023 se va simţi ca o recesiune pentru milioane de oameni din întreaga lume.” Și că „trei evenimente majore împiedică în prezent creşterea economică: invazia Rusiei în Ucraina, criza costului vieţii şi încetinirea economică a Chinei.”. Așa, și?! Ce vor face marii, mijlociii și micii diriguitori planetari a căror datorie ar fi să înlăture piedicile, să stingă conflictele, să descâlcească și să îndrepte lucrurile? Pesemne vor așeza în continuare, nonșalant, cum le e năravul, poveri insuportabile pe spinarea acelor „milioane de oameni din întreaga lume” care, „prostime” insignifiantă fiind, și-au văzut pașnic, onest, de viețile, necazurile și treburile lor, în jurul casei. Nici n-au invadat pe nimeni, nici n-au provocat criza costului vieții, nici n-au încetinit economic vreo țară… Milioanele de oameni, din întreaga lume, a căror singură vină (tragică?) este că s-au născut și că încă n-au trecut tăcuți, cuminți, pe lista lungă a răposaților anonimi.

În răstimpul de distracție și relaxare dintre două discursuri sforăitoare, două rapoarte/statistici abil aduse din condei, două proiecte formale, două protocoale ineficiente, două tratate/înțelegeri iute perisabile (doar se știe că sunt făcute ca să fie încălcate!), cei care azi fac istoria lumii se vor da nepăsători, cu skyjeturile lor – poluante în fel și chip –, pe valurile suferinței celor mulți, care, încă o dată, suportă istoria. O duc pe umeri, „soldați” neînrolați, neînregimentați. Fără să li se știe vreodată numele, fără să primească medalii.

  Mihaela Malea Stroe

Ilustrație: Horia Țigănuș

Publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Abandonul școlar are profilul și intensitatea unei crize a societății românești

Confederația Națională pentru Antreprenoriat Feminin (CONAF)* a organizat la Piatra Neamț, a doua conferință a proiectului național „Pactul pentru Tineri”, în parteneriat cu Ministerul Educației, Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, autoritățile locale, Banca Mondială și UNICEF.

A doua conferință din cadrul programului național „Pactul pentru Tineri”, a descris impactul semnificativ al semnalului de alarmă tras în prima etapă a caravanei Pactului, de la Iași, cu privire la gravitatea crizei abandonului școlar. Autoritățile guvernamentale au definitivat proiecte de susținere a copiilor și tinerilor cu risc de abandon școlar, au elaborat legislație de susținere, au obținut finanțări europene și au alocat sume importante din bugetul statului și cu toate acestea, suntem încă departe de a genera soluții care să reducă rata abandonului școlar din România. Dezbaterile de la Piatra Neamț au arătat amplitudinea și diversitatea problemelor și a barierelor din calea reducerii abandonului școlar.

„Suntem pe primul loc în UE în ceea ce privește numarul de nașteri în rândul mamelor cu vârste mai mici de 15 ani, potrivit Eurostat și avem foarte multe întreruperi de sarcini în rândul minorelor. Abandonul școlar scoate la suprafață vulnerabilitățile societății românești. Fie că vorbim despre delicvență juvenilă, mame minore sau consumul de substanțe interzise, un fenomen care ia amploare în rândul tinerilor în special în mediul rural, este clar că trebuie să acționăm prin politici integrate, actori la nivel local care să lucreze împreună (școala, protecția copilului, sănătate, poliție) și autorități centrale. Mediul de afaceri are forța și capacitatea de a lucra alături de autoritățile locale și centrale, de a găsi soluții și de a ajuta în implementarea lor. De aceea, îi voi solicita premierului Nicolae Ciucă, căruia îi mulțumesc pentru deschiderea arătată și susținerea acestui proiect, în numele CONAF, inițiator al Pactului pentru Tineri, crearea unui comitet consultativ care să aibă ca obiectiv principal găsirea de soluții pentru abandonul școlar din România și din care să facă parte ministerele direct implicate: Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Educației, Ministerul Justiției și Ministerul Sănătății. Cu fiecare dezbatere, încep să cred că titlul potrivit pentru „Pactul pentru Tineri” ar fi fost adulți fără viitor sau poate o societate cu viitorul în pericol. Adulții de mâine, indiferent cât de mult va evolua tehnologia, se vor dezvolta într-o sărăcie educațională pe care o consider mai gravă decât contrângerile generațiilor anterioare”, a afirmat Cristina Chiriac, președinta CONAF.

Evenimentul a început cu mesajul Primului Ministru al României, Nicolae Ionel Ciucă și a fost moderat de către jurnalista Laura Hulubei.

Premierul Nicolae Ciucă a transmis un mesaj de apreciere a eforturilor depuse de CONAF pentru coagularea energiilor tuturor actorilor din societate și economie implicați în proiect. A declarat că reducerea abandonului școlar este un obiectiv strategic pentru Guvern și a descris rezolvările punctuale pe care Guvernul le-a pus în practică.

„Felicit CONAF pentru această inițiativă de substanță, care aduce pe agenda publică un subiect sensibil și acut: abandonul școlar și consecințele sale în societatea noastră. Apreciez faptul că în ciuda situației complexe prin care trecem la nivel național și european, mediul privat și antreprenoriatul românesc au deschiderea și entuziasmul de a se implica în gestionarea unor provocări sociale sistemice, venind în completarea demersurilor guvernamentale și locale”, a declarat premierul Nicolae Ciucă.

Premierul a declarat reducerea abandonului școlar „un obiectiv strategic pentru Guvern, asumat inclusiv prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNNR)” și a admis că plasarea în fruntea clasamentelor negative ale abandonului școlar „situează România într-o poziție incomodă la nivelul Uniunii Europene”.

„Rata abandonului școlar prematur a scăzut în România de la 19,1% în 2015 până la 15,3% în 2019 urcând apoi la 15,5% în 2020 din cauza efectelor asociate pandemiei de COVID-19. Problema abandonului școlar nu se corelează doar cu eficiența sistemului educațional, ci și cu funcționarea mecanismelor și serviciilor sociale la nivel de de comunitate dar și cu eficiența structurilor de aplicare a legii, care trebuie să prevină abuzul, exploatarea și infracțiunile împotriva copiilor și a tinerilor”, a spus Nicolae Ciucă. 

            Gabriela Firea, Ministrul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, a remarcat eficiența inițiativei CONAF de a implica autoritățile statului, mediul de afaceri și profesorii, elevii și comunitățile locale în rezolvarea unei probleme naționale, cum este abandonul școlar. Gabriela Firea a descris apoi măsurile punctuale luate de ministerul Familiei pentru a reduce dimensiunea abandonului școlar.

CONAF, prin inițiativa doamnei Cristina Chiriac, realizează un lucru formidabil și anume, pune laolaltă atât instituțiile statului, centrale și locale, patronate, profesori, elevi, oameni dornici să se implice. Din nefericire, abandonul școlar apare ca fenomen în creștere în țara noastră, în special în câteva județe din țară. Este momentul acțiunii și nu doar al planurilor. De aceea, de câteva luni, Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse prin Autoritatea Națională de Protecție și Drepturile Copilului, precum și adopție, am lucrat un plan strategic, structurat. Cu multe din aceste idei am mers și la Bruxelles și am obținut fonduri europene nerambursabile. Aș vrea să menționez înființarea Observatorului Național al Copilului, acolo unde în fiecare comunitate vor fi introduși copii care sunt în risc de a fi separați de familie, pentru că provin din familii vulnerabile, din familii sărace, din familii în care se practică, din păcate, abuzul. Li se pare ceva normal, uzual, iar noi trebuie să spunem stop acestor fenomene. Se vor construi în întreaga țară 150 de centre de zi pentru copiii aflați în nevoie, care cresc în sărăcie extremă. În aceste centre de zi, care vor fi construite sau amenajate, după caz, cu cele 50 de milioane de euro fonduri europene prin PNNR, copiii vor avea acces gratuit la educație, la îngrijire medicală, la îmbrăcăminte adecvată vârstei precum și la rechizite, dar și pentru participarea la cursuri care să le susțină, să le mențină și să le încurajeze alte tipuri de performanțe decât cele academice și mă refer la pasiuni, la hobby-uri”, a declarat Gabriela Firea.

Adrian Niță, Prefectul județului Neamț, și-a arătat interesul și disponibilitatea pentru susținerea tinerilor pentru a-și crea un viitor serios.

„Este foarte important ca toți să înțelegem că așa cum ne place să ne educăm propriii copii, e foarte important să înțelegem că nu se poate să ne fie nouă bine dacă celorlalți din jur le este rău. Atunci, și cei cu posibilități mai reduse trebuie să fie ajutați. De aceea, consider că este deosebit de importantă prezența dumneavoastră astăzi aici. Am văzut că sunt și tineri în sală și vreau să le transmit un mesaj. Să îndrăznească să viseze, să îndrăznească să creadă în ei, să gândească în afara tiparelor. Să nu le fie frică de eșec, căci el îi va aduce mai aproape de succesul pe care și-l doresc”, a observat Adrian Niță.

Gabriela Alexandrescu, Head of Marketing & Digital Product, OMV PETROM, a observat că abandonul școlar, prin intensitatea și dimensiunile lui, este o urgență de interes național care trebuie dezbătută, înțeleasă și rezolvată.

„Este o urgență de interes național. Trebuie să acționăm cu toți. De ce se implică OMV-Petrom? Pentru că sustenabilitatea, despre care auziți din ce în ce mai des în ultimul timp, este unul dintre pilonii noștri strategici, dar sustenabilitatea nu înseamnă numai protejarea mediului. Înseamnă și sănătate, înseamnă și educație. O țară fără oameni educați nu are cum fie o țară sustenabilă. Deci nu putem să ne vedem vedem în viitor fără educația copiilor noștri. Si dacă vorbim despre sute de mii de copii care abandonează, deja impactul este evident,”, a spus Gabriela Alexandrescu.

Alina Sava, Expert Educațional la Banca Mondială, a insistat asupra peisajul discontinuu al fenomenului abandonului școlar, în care mediul rural este cea mai concentrată zonă a ratelor de abandon școlar.

„Ce trebuie să facem noi în România zilelor noastre? Să schimbăm mentalități. Să investim în colaborare. Școala, în sine, nu mai poate funcționa singură. Trebuie să existe un ecosistem alcătuit din organizații internaționale, organizații locale, inspectorat, ministere, Guvern, dar și din societatea civilă. Nu putem unii fără alții. Nu mai putem merge fără să ne implicăm. România este una dintre puținele țări în care există un decalaj atât de mare între urban și rural. În alte țări ruralul este bogat, ruralul are resurse, ruralul investește în spitale, pentru că oricine s-ar muta în rural dacă are școală, mentalitate și o infrastructură bună”, a declarat Alina Sava.

Luminița Costache, Specialist în Educație la UNICEF România, a insistat asupra statisticilor care descriu un fenomen în expansiune, acompaniat de numărul îngrijorător de mare al mamelor minore, un alt capitol la care suntem campioni europeni. Dar a adăugat și o prognoză rezultată din analiza fenomenului: fiecare an de educație crește cu 8% șansele de a găsi un loc de muncă, de a avea un salariu mai bun și scade tot cu 8% riscul de îmbolnăvire a tinerilor.

„În urbanul mare, rata de părăsire timpurie a școlii este doar de 4%, în timp ce în urbanul mic și periferie, rata este de 15%, iar în mediul rural de 23%. E nevoie să ne uităm cu atenție care sunt provocările din aceste medii. Și nu doar în mediul rural, ci și în mediul urban. Este foarte mare nevoie să acționăm integrat, pentru că toate aceste fenomene se întâmplă din diverse motive, care nu stau toate în responsabilitatea unui singur minister. E adevărat că România ocupă printre primele locuri din Uniunea Europeană privind tinerii afectați de sărăcie,” a observat Luminița Costache.

„M-a preocupat mereu fenomenul abandonului școlar și am căutat să găsesc soluții care să salveze copiii aflați într-un asemenea risc. S-au adunat în sprijinul meu buna cunoaștere a realității sociale, dorința de implementare a programelor și proiectelor valoroase, prioritatea stabilită de un Inspector Școlar General care-și cunoaște județul și nevoile sale, dar, mai ales, inima de MAMĂ, care mă îndeamnă să susțin copiii pentru a-i vedea salvați, împliniți, EDUCAȚI. Anul școlar 2021-2022 a marcat o creștere a numărului de elevi care au abandonat școala, 93 față de 51 înregistrați în anul școlar 2020-2021. Aceste cifre m-au determinat să fac din lupta împotriva abandonului școlar o prioritate a Inspectoratului Școlar Județean Neamț. În spatele cifrelor, se află destine, povești de viață și nevoia de a primi ajutor! COPILUL are nevoie de suport emoțional susținut, de siguranță și de apartenență la grup! Toate eforturile trebuie să se îndrepte către împlinirea nevoilor sale! Copiii trebuie monitorizați încă de la începutul școlarizării, astfel încât să se poată prevedea și preveni tendința de abandon școlar. Pentru prevenirea sau reducerea ratei abandonului şcolar trebuie să formăm o ECHIPĂ, să lucrăm umăr la umăr: Școala – Familia – Comunitatea. Dacă vi s-a întâmplat să vedeți copii care muncesc în timp ce ar trebui să fie la școală, dacă vedeți copii pe stradă în timp ce ar trebui să fie la școală, dacă vedeți copii în mijloace de transport în timp ce ar trebui să fie la școală – nu rămâneți indiferenți! Un cuvânt, un gest și un ajutor la timpul potrivit pot schimba destine! Veți găsi mereu în mine o susținătoare hotărâtă a luptei împotriva abandonului școlar. Educația trebuie să devină un instrument emancipator, care să îi încurajeze pe copii și pe adulți să învețe pe toată durata vieții și să devină ceva mai bună versiune a lor. Vă invit, așadar, să luptăm împreună”, a declarat Florentina Moise, Inspector Școlar Județean al județului Neamț.

Ștefan Urziceanu, Head of Corporate Social Responsibility, Carrefour România, a vorbit despre necesitatea ca mediul de afaceri să se implice activ în efortul de a susține familiile sărace.

„Nu putem discuta despre evoluție, dacă nu includem în discuție educația. De aceea, educația este și unul dintre cei mai importanți piloni de responsabilizare socială în Carrefour România, alături de comunitate și mediu, piloni în jurul cărora acționează toate campaniile noastre de responsabilitate socială. Aflăm că 45.000 de copii părăsesc anual sistemul de învățământ. Mai mult decât atât, 44,3% dintre copiii care trăiesc în mediul rural trăiesc în pragul sărăciei și a excluziunii sociale. Nu putem să rămânem indiferenți în fața unor astfel de cifre. Este de datoria fiecăruia să ne implicăm, deoarece vorbim despre viitorul întregii comunități,” a declarat Ștefan Urziceanu.

Nadia Tătaru, Președinta Asociației Părinților Isteți a susținut un atelier dedicat bullying-ului și delicvenței și a încurajat profesorii să identifice materia la care este bun un copil, fără să îi spună că nu excelează într-un anumit domeniu. Le-a explicat celor prezenți în sală faptul că bullying-ul poate contribui la parcursul unui copil la școală și este strâns legat de abandonul școlar. A povestit despre violență și a rugat părinții și profesorii să nu mai apeleze la o astfel de măsură. A explicat faptul că bătaia nu face parte din modul în care poți educa un copil.

Abandonul școlar are deja profilul și intensitatea unei crize a societății românești, care începe să fie conștientizată. Criza abandonului școlar trebuie rezolvată, fie și pentru că afectează societatea în ansamblul ei din punct de vedere economic și social, nu doar viitorul unor tineri distruși de sărăcie, amenințați de pericolul alunecării în spațiul infracțional și vulnerabili în fața bolilor. În esență, conferința de la Piatra Neamț a demonstrat că implicarea tuturor actorilor sociali în eforturile de reducere a abandonului școlar este esențială pentru înțelegerea problemei și a intensificării eforturilor pentru rezolvarea ei. Dezbaterile descriu însă și amplitudinea și complexitatea unui fenomen care, pentru a fi rezolvat pozitiv, are nevoie de timp, de finanțare și de implicare. Costul inacțiunii este însă imens”, a observat Cristina Chiriac.

În cadrul evenimentului, la finalul panelului de discuții, s-au organizat ateliere situaționale care le-au permis fiecăruia din cei prezenți, individual, să contribuie la identificare soluțiilor pentru abandon școlar. Timp de 2 ore, ghidați de facilitatori, participanții au trecut prin drumul unui copil care a abandonat școala. Celor peste 200 de participanți li s-au prezentat scenarii fictive ale unor copii care, din diverse motive au abandonat școala, iar, împreună cu facilitatorii, au identificat soluții pentru reîntoarcerea acestora în mediul educațional.

Speakerii și facilitatorii care au luat parte la dezbatere sunt: Cristina Chiriac, Președintă CONAF, Nicolae Ionel Ciucă, Prim-Ministrul României, Gabriela Firea, Ministrul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, Adrian Niță, Prefectul județului Neamț, Steluța Postolică, Inspector pe Activități Extrașcolare, Alina Sava, Expert Educațional la Banca Mondială, Gabriela Alexandrescu, Head of Marketing & Digital Product, OMV PETROM, Luminița Costache, Specialist în Educație la UNICEF România, Ștefan Urziceanu, Head of Corporate Social Responsibility, Carrefour România, George Leca, Co-fondator Asociația pentru Valori în Educație, Nadia Tătaru, Președinte, Asociația Părinților Isteți, Andreea Nistor, Director Executiv, Asociația pentru Valori în Educație, Sînziana Ioniță-Ciurez, Director Executiv Asociația SAMAS, Ana Daria Stan, Președintă a Consiliului Județean al Elevilor Piatra Neamț, Nicoleta Munteanu, Fondator Kids in Business, Iulia Șerban, Președintă CONAF Piatra Neamț, Daniela Nuță, Președintă a Federației Patronatelor pentru Educație și Antreprenoriat Social, Daniela Vasilescu, Președintă a Fundației pentru Educație și Vocație. 

„Pactul pentru Tineri” reprezintă un proiect național inițiat de CONAF și susținut de OMV Petrom în calitate de sponsor principal. 

Parteneri: Consiliul Județean al Elevilor Neamț, Asociația SAMAS, Asociația pentru Valori în Educație, Banca Mondială, Glasul Vieții – Dan Damaschin, Asociația WeHelp, Asociația Un Pas Spre Educație, Căminul Felix, Asociația Educație și Viitor, Uniunea Studenților din România, Fundația pentru Educație și Vocație, Asociația Părinților Isteți!

Sponsor: Carrefour România.

Parteneri media: AGERPRES, Antena 3 Constanta, Antena3 Valcea, Profit News TV, Iași TV Life, Litoral TV, TeleM Iasi Regional, Comunitatea Via Cluj Tv, Radio Hit Iaşi – 94,9 FM, Realitatea.NET, Capital România, Alo,Iasi, AUTO BILD, BiziLive.tv, CursDeGuvernare.ro, Chindia Media, City Press TV, Clubantreprenor.ro, e-femeia.ro, EM360, Evenimentul Regional al Moldovei, Focus Energetic, Infofinanciar Romania, Televiziunea GRUP IUBIM Brașovul – TV IBv-Channel, La Pas Prin Brașov, Masini si Utilaje pentru Constructii, Obiectiv – Vocea Brailei, Revista Biz, Revista CARIERE, Săptămâna Financiară, Transilvania 365, Ultima ora, Vocea Vâlcii, Wall-Street.ro, Revista PSYCHOLOGIES, Energynomics, Transilvania Business, Financial Intelligence și GOVNET, Itsy Bitsy.

*Confederaţia Naţională pentru Antreprenoriat Feminin (CONAF) este cea mai puternică confederație din România ce reunește interesele antreprenorilor în spiritul european al egalității de gen și egalității de șanse. CONAF reprezintă cea mai mare entitate de acest gen din România, o organizație care promovează și susține antreprenoriatul românesc, lucru fără precedent, care deschide orizonturi de colaborare și cooperare atât pe plan intern cât și internațional. CONAF a luat ființă ca urmare a necesității de a crea o cultură antreprenorială modernă, sustenabilă și echitabilă, nu numai pentru antreprenoriatul feminin, ci și pentru întregul mediu de business. CONAF are în componența sa 2 federații, 10 patronate, 5 asociații, 19 sucursale și peste 3.000 de companii.

CONAF organizează evenimente importante pentru societatea românească, centrate pe educație continuă, conștientizare și găsire de soluții pentru probleme și domenii de larg interes public. Dezvoltăm și finalizăm proiecte naționale cu un impact puternic, atât pentru societate, cât și pentru strategiile de dezvoltare ale autorităților centrale și locale.

Printre proiectele noastre, amintim „Pactul pentru Muncă”, în parteneriat cu FPPG, „Pactul pentru Educație Antreprenorială” și seria de dialoguri deschise, „Turismul Românesc: Între impas și oportunitate”, ce au generat pe lângă ecourile în spațiul public, decizii legislative și schimbări pozitive de mentalități. Sute de speakeri și mii de antreprenori au dezbătut în cele mai importante orașe românești, cele mai stringente probleme, au încercat să găsească  soluțiile optime și cele mai bune strategii de viitor.

Sursa si imagine: comunicat remis La pas prin Brasov

Soluție inedită pentru educație

Elza Fejer, o învățătoare din Budila, desfășoară proiectul „Magazinul Clasei” prin care rezolvă una dintre problemele din educație.

Este o evidență faptul că educația este soluția pentru mai toate provocările societății noastre. Sunt mulți care își dau cu părerea despre acest subiect, care îl recunosc în gura mare, dar sunt puțini care fac ceva concret pentru educație. 13 învățătoare de la o școală din Budila derulează începând din ianuarie 2022 proiectul ”Magazinul Clasei”. Ideea aparține doamnei Cati Roos, fondatorul asociației Eltera, și a fost implementată în Budila din dorința învățătoarei Elza Fejer.

„Cu Cati ne știm de câțiva ani, când a venit unul din copiii de care avea grijă în clasa mea. Când a intrat în sala de clasa, s-a uitat în jur și primul lucru pe care l-a spus a fost: Ce mai aveți nevoie pe aici? Apoi ne-a adus rechizite, haine, produse de igienă și altele. De atunci ne tot ajută și, între timp, am devenit prietene. Anul trecut mi-a povestit despre proiectul “Magazinul Clasei” și mi-a plăcut foarte mult. Am discutat cu colegii mei din școală și am decis să îl implementăm în Budila”, ne spune Elza.

Una dintre cele mai mari provocări în educația din mediul rural este absenteismul școlar. Acest proiect vine în întâmpinarea acestuia și îi încurajează pe copii să vină la școală. Există un model de premiere pentru cei care au prezențe, iar cu punctele strânse își pot “cumpăra” produse din “Magazinul Clasei”.

„Pentru fiecare zi în care vin la școală primesc puncte, iar vinerea pot să folosească aceste puncte pentru a lua produse din magazinul clasei. Punctele se dau doar dacă sunt prezenți la școală, nu se dau nici măcar celor care lipsesc din motive de boală. De când am implementat acest proiect, pot spune că prezența la școală a crescut cu cel puțin 30%”, susține Elza.

Produsele din „Magazinul Clasei” sunt donații pe care le fac companii și oameni de bine, iar în această perioadă Elza și colegele ei au nevoie de ajutorul nostru în această direcție:

„Ne bazăm foarte mult pe donațiile pe care le primim de la oameni cu inima mare. În momentul de față avem o lipsă serioasă de produse și ne-ar prinde bine un ajutor. Ne trebuiesc neapărat:
Produse de igienă: pastă de dinți, periuțe de dinți, săpun și gel de dus.
Îmbrăcăminte (toamnă, iarnă) pentru copii cu vârsta între 6-12 ani: chiloți, șosete, bluze, pantaloni și geci. Încălțăminte (toamnă, iarnă) mărimea 30-38.
Acestea îi motivează pe copii să vină la școală și îi ajută să aibă un trai cât de cât decent. Îi rog pe toți cei care vor să ne ajute să mă sune la numărul de telefon 0742 371 064 și vedem cum facem să ajungă produsele la noi. Vă mulțumesc din suflet!”

Astfel de oameni, care fac mai mult decât vorbesc, trebuie susținuți și ajutați, mai ales atunci când au nevoie. Exemplul lor trebuie să fie unul viu și să sperăm că îl vor urma cât mai mulți.

Sursa si imagini (credit foto neprecizat): comunicat remis La pas prin Brasov

Mihaela Malea Stroe: Artă culinară postmodernă (pamflet)

Motto: Terci de mătrăgună/Să rânjim la lună.

Draga de Uniune/ Iaca ne propune/ Artă culinară/ Nouă și sprințară:
Tochitură de… lăcustă/ Săltăreață și robustă,
Viermișori flambați/ În loc de cârnați,/ Greier dezosat,/ Caramelizat…
Drosofila-n ciorbă –/ Nu încape vorbă –
E-o delicatesă/ Nouă și expresă./ Iar cu sos tartar…/ Bondar la grătar.
Dacă vreți omletă,/ Se zice-n rețetă,/ De-acum folosiți/ Ouă de furnici.
Pentru mesele festive/ Aveți „n” alternative:
Sarmale cu mămăruțe,/ Din păianjeni – chifteluțe,
Ficăței de molie/ Rumeniți în folie,/Aripioare de țânțar/ Cu mujdei sau cu muștar,
Târtița de bărzăune/ În foetaj se poate pune,/ Ca aperitiv e bun/ Sângerete de tăun,
Feerie – cum să-i zici? – / Piftie din licurici!
Din miriapozi – tocană, / (Hai să renunțăm la slană!)
Pui de viespe la cuptor…/ O să placă tuturor.
Coropișniță-n aluat,/ Din rădașcă – un stufat,
Urechelnița murată/ E savoare-ntruchipată,
Ploșnițe de cereale/ Cu spanac – sunt ideale,
Preparatul cel mai șic/ Ochi de trântor în aspic,
Colorado-n foi de viță,/ Afidele – în alviță,
Cărăbușii gratinați/ Fragezi, fini și aromați,
Gândăcelul-croitor/ Ca șnițel – e uimitor!
Iar cel de bucătărie/ Potrivit e în plachie.
Poale-n brâu cu umplutură/ Din larve de libelulă,
Ori gogoși din fluturași/ (la „gogoși” cei mari sunt ași!)
Un prosciuto de omidă,/ Drob crocant de crisalidă,
Pentru snobi cu fițe/ Gofre din mușițe,/Scorpion pasat/ În tort marmorat,
Muște marinate…/ Ce diversitate!!!/ Toate-s minunate/ Pentru sănătate.

Încă nu e prea târziu/ Să includă în meniu –
Că n-ar fi mare scofală – / Garnitura vegetală
După capul… nu știu cui!:/ Pălăria șarpelui.
Are – garantat, neîntârziat –,/ Efectul scontat:
Îți dă brânci, măi, frate,/ Spre… eternitate!
Te… înveșnicește/ Cât ai zice „pește!”

Dac-or fi așa de bune,/ Mânca-le-ar cin’ le propune!

Mihaela Malea Stroe

Desen: Mihaela Malea Stroe

Publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Eveniment sportiv-caritabil: „TRANSCARPHATIANS, trecem munții de dragul lor”

Performanța sportivă și altruismul se completează perfect, așa cum trupul și sufletul fac un tot fără de care viața umană pe Pământ nu este posibilă. Așa au simțit Bogdan Coman și Florin Vianor Moisa, doi cicliști extraordinari, sportivi desăvârșiți, care au inițiat un eveniment sportiv-caritabil, în sprijinul copiilor și adulților cu dizabilități.

Astfel, în data de 23 septembrie, ei vor trece munții de două ori: o dată pe Transfăgărășan și o dată pe Transalpina, făcând în total peste 650 de km și aproape 10.000 de m diferență de nivel.

Bogdan și Florin fac asta de dragul copiilor și adulților cu dizabilități. Și tu poți pune inima la evenimentul inițiat de ei: poți pedala, alerga, înota etc, îți poți face pagină de galantom, poți strânge fonduri sau poți, pur și simplu, dona!

Fiecare bănuț donat se convertește în terapie și ajută la creșterea calității vieții copiilor și adulților cu dizabilități.

Prin urmare, dragi prieteni, vă invităm:
-să susțineți efortul celor doi sportivi prin donații pentru cauza pe care o susțin, accesând link-urile galantOM:

-să faceți, dacă doriți, voi înșivă sport, inclusiv ciclism, și să ieșiți la mișcare, devenind chiar fundraiseri sportivi, cum sunt ei! Pentru asta, vă putem ajuta să vă faceți o pagină pe site-ul Galantom, dacă vă exprimați această dorință telefonic (0740088933), prin email (fundatiarafaelcodlea@gmail.com) sau prin mesaj privat.

-să promovați evenimentul, participând, așadar, la emulația binelui prin sport, pentru a fi cât mai mulți oameni fericiți să facă mișcare și/sau să se manifeste altruist.

675 km. 9200m diferenta de nivel. Urcam în aceeași turã Transfăgărășan și Transalpina. Ne propunem sa facem tura în 24 de ore. Fundatia Rafael se ocupa de copii și adulți cu dizabilități. Idee evenimentului este de a promova cauza fundatiei și de a atrage fonduri catre ei. Oamenii pot dona în contul de Galantom. Suntem 2 care vom pedala: eu si Florin Vianor Moisa Staff tehnic: petrica Daniel Hasiegan – fotograf; Andrei Burcea – videograf; Claudiu Staier, managerul Fundatiei – șofer. Parteneri logistici: Bellotto – echipamentul oficial Isostar – nutritie Nutrivita – nutritie PlayBike Brasov – mentenanță bicicleta Tehnodent Poka Terroir Boutique du Vin Don Gigi – restaurant de tip grill Crop – cafenea Photobox Art Market – fotograf Supramax

VIA: pagina de Facebook a evenimentului + informatii oferite de Bogdan Coman

Mihaela Malea Stroe: „Critica distructivistă”

Motto: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”  (Mihai Eminescu)

Oare istoria se repetă?! Unii spun că da, alții că nu… Poate mă înșel, dar îmi vine-a crede mai degrabă că da. Sigur, nu absolut identic, nu e o filă trasă la indigo sau la xerox. Ar fi mult prea ușor de identificat repetitivitatea, și-ar putea da seama până și Cetățeanul turmentat. Or, tocmai aici se află clenciul, că nu ni se servește totul la vedere, lămurit, „pe tavă”, nu (ne) sare nimic în ochi. Ni se dau, ca în romanele Agathei Christie, piste false din belșug și, cu parcimonie, oarece indicii că avem de-a face cu  „Alte măşti, aceeaşi piesă,”, că „Toate-s vechi și nouă toate” sau că nu se află „nimic nou sub soare”. Cei mai mulți, prea prinși în arcanul grijilor pentru ziua de mâine, n-avem timp să desțelenim indiciile. Ne „rinocerizăm” periodic, după cum bat „vânturile, valurile” – din stânga, din dreapta, din răsărit, din apus, dinspre o „uniune” sau alta – ignorând că, repetat, apar, ca din jobenul magicianului, vajnici diriguitori cu veleități de giruetă și cu prestații gălăgioase de „toboșar al timpurilor noi”. De parcă nu s-ar ști că, de când lumea, „ce e val ca valul trece”. Că, mai concret, toboșarul Beniuc (și alții ca el), de n-ar fi dat cinstea pe rușine, („Cântecele de pierzanie” pe „Libertatea e o stea roșie”), ar fi rămas poet (ce-i drept, neprivilegiat), n-ar fi naufragiat de pe podium la marginea scenei deîndată ce a trecut spumegândul val proletcultist. „O singură greşeală nimiceşte mult bine”, zice Ecclesiastul, dar cine să țină minte un detaliu dintr-o carte de căpătâi?! Pentru unii dintre cei la care mă refer, nici măcar n-a fost o greșeală. Au slujit de bună voie, conștient, cu abnegație, propagandei și ideologiei momentului, au proslăvit „uniunea” acelor ani, pentru căpătuială: studii „superioare” făcute pe scurtătură, ascensiune fulminantă în funcții importante, privilegii de natură materială, glorie artistică etc. Bunăoară, să iei „premiul Lenin pentru literatură” era mare scofală, nu glumă! Cine au fost literații care au jucat după cum le cântau „frații noștri” de la răsărit, aflăm din antologia postdecembristă a lui Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă (Ed. PRO, f.l., f.a) și din volumul Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, al lui M. Nițescu (Ed. Humanitas, 1995).  Acum, urmașii, ca mentalitate și interese, ai acelor „dansatori”, joacă după cum le cântă „frații noștri” de la apus. „Alte guri, aceeaşi gamă”… cosmetizată însă în alte tonuri și culori. Pasiunea pentru roșu a trâmbițașilor marxism-leninismului din anii ’50 – ’60 ai veacului trecut aparent s-a stins, în fond – s-a diversificat cromatic (progresism, feminism, liberalism, globalism și alte „isme”), pentru că oportunistul/parvenitul/slujitorul/activistul dogmei politice dominante se orientează în așa fel încât să aibă „vânt din pupa” oricând, subspecia asta dovedindu-se foarte versatilă și teribil de rezistentă. Rând pe rând, indivizii care-i aparțin se autoproclamă „democrați”, interesați strict (cum să nu?!) de fericirea „țărișoarei” lor, fiind, categoric, mai apăsat progresiști decât strămoșul lor Cațavencu, cel foarte-prea-ultraprogresist și liber-schimbist… care vrea „progresul cu orice preț”.

Istoria se repetă? Dacă înlăturăm gardul vopsit, vedem… cam ce se întâmpla după „resurecția” din 1944 și ce se întâmplă după „revoluția” din 1989. Grijă mare, și atunci, și acum, pentru „reformarea” urgentă a învățământului, tradusă prin distrugerea unui sistem care dădea roade bune, nu pădurețe. Cu diferența că prejudiciile aduse sistemului de reforma din 1948 au avut rădăcini mai anemice și viață mult mai scurtă decât prejudiciile „scrofulos” organizate (premeditate?!), cu bătaie lungă, aduse de reforma postdecembristă, al cărei rezultat cu siguranță incontestabil este creșterea exponențială (nu și îngrijorătoare pentru decidenți!) a producției de analfabeți funcțional în România… educată.

După ’44, au fost promovați în regim de urgență cei care aveau ca țintă declarată „să făurim o cultură și o artă nouă” (Nicolae Moraru, citat de M. Nițescu care îl consideră pe N. Moraru „o adevărată autoritate a dogmatismului proletcultist”). Autorul volumului Critica criticii, Ion Vitner, (citat de M. Nițescu) cerea și el „o cultură nouă, rațională și realistă”. În viziunea lui I.Vitner, Eugen Lovinescu era „exemplul palpabil al unei gândiri nevertebrate, incapabile să se susțină pe propria-i construcție și apelând în mod necontenit la sprijinul înaintașilor”, G. Călinescu „un apologet al confuzionismului cultural”, iar precursorul proletcultismului, Th. Neculuță, mai valoros decât Eminescu. Drept răsplată pentru devotamentul ideologic, în 1948, înnoitorul cultural progresist Ion Vitner a devenit înlocuitorul indezirabilului G. Călinescu la catedră. Exemplele pot continua cu Sorin Toma care, în același an, semnând „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” îl ia în colimator pe Arghezi. Tot în 1948, Neculuță, de meserie cizmar, dar considerat primul poet-proletar, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Totuși, spune M. Nițescu, nimeni înaintea lui Vitner „nu a condamnat cu atâta dispreț cultura noastră”. Dacă în această privință Vitner n-a avut înaintași notabili, să nu ne îngrijorăm… Urmași de nădejde are! Aceeași ambiție de „înnoire” ideologiza(n)tă în cultură (care musai să fie corectă politic!) o au și unii dintre contemporanii noștri, consecința – pentru ei – fiind (cum altfel?) promovările rapide și ascensiunile răsunătoare.

În treacăt fie spus, nu numai literatura/critica literară au avut parte de „înnoiri” după 1944. Istoria noastră trebuia și ea ajustată conform strașnicelor comandamente ale timpurilor cu pricina, adusă din condei, și-așa ne-am ales cu expertul (vremelnic) în domeniu M. Roller care, precum se știe, are și el urmași atitudinali după 1989, „mari” istorici (că doar „mare” cât cuprinde a fost și tovarășul Roller la vremea lui!) chitiți pe treabă să ne răscroiască, din vârful degețelelor pulsând pe tastatură, trecutul.

Una dintre întruchipările vitnerianismului postdecembrist este dl. Ghiță de la Universitatea Craiova (instituția de învățământ, nu clubul de fotbal!) care într-un stufos articol („Mituri fundamentale”) publicat prin 2019 pune de-o miuță literară cu acela pe care îl numește cu vădit dispreț „padișahul criticii interbelice”, „ciceronele” sau „patriarhul criticii noastre” – G. Călinescu. Și uite-așa, încetează, prin efort (anti)cultural comun, războaiele reci! Estul (prin tovarășul prof. univ. Vitner) și vestul (prin domnul prof. univ. Ghiță) își dau frățește mâna peste decenii, într-o – până nu demult inimaginabilă – „uniune” animată de același măreț ideal progresist: înnoirea (varianta Vitner) respectiv remanierea sau demitizarea (varianta Ghiță) criticii și a literaturii române care, fără aportul lor cultural și al altora aidoma lor (s-au ridicat astfel de specimene și prin alte universități – la Cluj, la Oradea…), ar fi fost și ar fi în veci… vai de capul ei! Dacă scopul celor doi, înfruntând trecerea timpului, este același, mijloacele diferă puțintel. Mijloacele lui Vitner (abordarea sobru-stalinist-jdanovistă a problemei, în limbaj „nediferențiat, grosier, sociologist vulgar” – M. Nițescu) s-au dovedit până la urmă prea efemer eficiente. Ce-i de făcut, deci, pentru efecte distructive mai puternice, dacă se poate ireversibile? Un tsumani în direcția cancel culture (că tot e foarte la modă!) nu cumva ar fi mai practic decât… un val? Contemporanul nostru craiovean testează abordarea în zeflemea, într-un limbaj în care vulgaritatea tinde, pe alocuri, spre scabros, deși autorul deține (când vrea!) și registrul academic de exprimare, de parcă ar scrie… la două mâini: când mr. Jekyll, când dr. Hide. Prolific peste poate, autorul nu-și înfrânează elanul critic politically correct. Nu se oprește la un articol-două în care să ia în pleasnă miturile fundamentale din Istoria… călinesciană pe motiv că (după cum clamează el cu „autoritatea” și aroganța insului emanat din carcaletele politico-ideologic al zilei) „Toate aceste mituri, trebuie subliniat din capul locului, sunt penibile în proporții diverse”. Într-o „creativă” pauză pandemică de la scrierea altei cărți, spiritul lui „ludic” (autodefinit ca atare într-un scurt interviu tv) și-a revărsat potențialul „miștocăresc” în câteva sute de pagini intitulate înșelător O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu. Preocuparea majoră a autorului pare să fie aceea de a îmbrânci zdravăn spre „maturizare” literatura română, pentru că, zice el: „o literatură capabilă să râdă de ea însăși, să se pună între paranteze, să nu se ia în serios, este o literatură care și-a depășit pubertatea”. Pasămite asta a învățat pe unde a umblat în larga lume și așa o fi… corect politic. Uite că am lacune: nu știu (mea culpa!) care-i sunt modelele, ce faimoși critici literari și când anume au contribuit – prin ironie/derâdere, punere între paranteze, neluare în serios, lectură în răspăr și alte metode similar-batjocoritoare – la maturizarea literaturii din propriile țări – Franța, Germania, Anglia, SUA, Japonia, Columbia lui Márquez sau care or mai fi ele…

Modelul universitarului Vitner în epoca lui înnoitoare era fățiș: Andrei Jdanov, pe traseul Moscova – Kremlin – arealul estic sovietizat. Modelul mărturisit al universitarului contemporan e mai ambiguu, mai… evaziv, ghid fiindu-i „critica occidentală”, europeană sau americană… În ce înaltă școală și de la ce ilustru maestru occidental o fi deprins cu așa mare nesaț arta defăimării toxice, a bălăcărelii literaturii nației și gustul negării ei en gros este greu de dibuit. Prin ce scorburi hermeneutice occidentale o fi scociorât domnia sa de-a descoperit, bunăoară, că în mitul jertfei creatoare din Monastirea Argeșului stă bine pitită „etica nazistă”? Și noi, care credeam că nazismul are rădăcini într-o Germanie de secol XX! Conform uluitoarei descoperiri,  aflăm, în premieră absolută, că nazismul s-a născut colea, în ograda noastră, „Pe Argeș în jos”, prin secolul al XVI-lea, ideologii lui principali fiind Manole și Negru-vodă, nicidecum Hitler. Sau, dacă nu a făcut ochi chiar la noi, poate l-am importat dintr-o ogradă vecină, de pe undeva de prin Balcani, pe unde mai circula el, mitul, plin de „etică nazistă”, cine știe de când, că miturile sunt, de felul lor, cam supratemporale și cam transfrontaliere. Dacă e mult prea greu de înțeles jertfa creatoare din balada populară, mai pe înțelesul domnului Ghiță ar fi Balada tovarășului căzut împărțind „Scânteia” în ilegalitate (baladă cultă, cu autor cunoscut – Victor Tulbure – indubitabil autohtonă, databilă, nu jucărie folclorică incontrolabilă în spațiu și timp, cu autor anonim și colectiv imposibil de identificat). Tema jertfei apare și la Tulbure. Apare angajat, rațional, mobilizator („Pot să mor. În urmă-mi/ braţe milioane/ flutură în soare/ seceri şi ciocane”), jertfă tovărășească, revoluționară sadea, realistă de-adevăratelea, purificată de nedorite elemente mistice și de încurcate ițe alegorice, să nu le cadă greu la lingurică făuritorilor de „cultură și artă nouă” materialist-dialectică, eventual chiar istorică. Cine-a mai pomenit ca beletristica să apeleze la alegorii, metafore, personificări, simboluri, sugestii, limbaj aluziv, imaginar poetic, plan ficțional/ oniric/ fabulos/ fantastic și alte farafastâcuri burgheze? Să ne fie foarte clar, dragi tovarăși! În viziunea hermeneutului (post)modern, Manole e dezvoltator-șef incompetent (ignoră știința și polobocul), are un „echipaj masonic”, Negru-vodă e un „nebulos” – iaca ingredientele naziste laolaltă. De-atâtea secole de când se preumblă mitul prin zonă, cum de nu i-a ochit nimeni până acum nefasta paporniță ideologică?! Să dai la țanc peste ea… asta da găbjeală genială de critic literar! Dacă ne-am lua (dar nu ne luăm!) după opiniile din articol… nebunia lui Hitler ar pica pe locul doi, cu mult înaintea lui fiind mai nazi decât el Vodă și Manole care – mai știi poznă? – poate l-au îndoctrinat pe führer. Ana iese din ecuație, că nu are aptitudini de Mata Hari.

Aceeași grilă de lectură simplistă, distructivă, ușor de implantat de la catedră în mințile analfabeților funcțional (produse finite… victime ale sistemului de învățământ deformat de reformă) și pe gustul amatorilor de persiflare șmecheră, se aplică și asupra celorlalte trei mituri. Fără să sufere de pudibonderie, tastele și monitorul calculatorului s-ar jena dacă aș cita ce se scrie despre Traian și Dochia. Că „mioritismul” înseamnă fatalism și non-acțiune este deja o aserțiune răsuflată, un șablon stupid, previzibil în toate intervențiile junilor sau mai puțin junilor  critici aderenți la cancel culture, ocupați până peste cap cu demitizarea. Mama Omida ar fi ghicit cu viteza luminii că șablonul va fi popularizat și prin vocea domnului Ghiță. Mitul Sburătorului devine mai mult pretext de reproșuri feministe la adresa „criticilor falocrați” și de împunsături malițioase la adresa unor scriitori care s-au inspirat din mit.

Dacă istoria nu se repetă deloc, de ce oare – când Ghiță ne spune că, implorat de Manole s-o salveze pe Ana, Dumnezeu „fiind un personaj imaginar ca oricare altul, nu poate face nimic pentru biata nefericită” sau că obișnuim, ca „popor sensibil la numerologie” ce suntem, să „ne ascundem îndărătul unor sfinte treimi dintre cele mai bizare” – parcă am asista (iarăși???) la un curs penibil și ilar de socialism științific din „epoca de aur” a României socialiste, „multilateral dezvoltate”, și obligatoriu atee?  De ce, întocmai ca în anii de glorie a secerei și ciocanului, Mircea Eliade e pus la colț, e unul… oarecare (în articol se vorbește de sus despre „scenarii compensatorii revelate oniric spre desfătarea de mai târziu a unui Eliade”), dar Karl Marx e invocat și parafrazat cu amical respect pentru părerea lui despre statutul femeilor orientale? Autorul este, teoretic, adeptul conectării la „valorile occidentale”. Practic, îl marginalizează pe Eliade, cel adoptat de și prețuit în occident, dar repudiat de clanul estic infestat cu ideologie marxistă. De unde și vorba din popor „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”.

De ce, la distanță de șapte decenii, uimitor de „uniți” ca atitudine, or fi tăbărât întâi Vitner, apoi Ghiță cu atâta înverșunare asupra lui Călinescu? Poate pentru că, lovind în Istoria literaturii române de la origini până în prezent cu târnurile lor ideologiza(n)te (proletcultist recte politically correct – în esență tot un drac!) lovesc, implicit, în toți autorii pe care masiva Istorie… a criticului „criticat” i-a consemnat până în 1941 și mătură ca pe nimic, dintr-o singură mișcare, literatura cultă, literatura populară, miturile. Sau poate pentru că i-a trăznit, pe rând, „anxietatea influenței”,  generându-le complexe (justificate) de inferioritate și de-aia se manifestă agresiv. Sau poate pentru că, în orice vremuri, „alinierea” ideologică la pachet cu propășirea (fie și temporară) consecutivă acesteia sunt ispite irezistibile pentru anumite tipologii umane supradotate cu gena arivismului. Cine știe?! Și cum se face că, taman când la nivel mondial se vorbește din greu despre toleranță, unii de pe la noi au dezvoltat o stranie, aproape viscerală intoleranță față de cultura/literatura propriului neam?

Oricum, pe lângă tipurile de critică – impresionistă, decostructivistă, feministă etc. – deja cunoscute, ar trebui să adăugăm critica distructivistă, cu precursori în proletcultism și continuatori fideli în prezent. Cum să nu le tresalte celor dintâi sufletul de bucurie pe lumea cealaltă când își văd moștenitorii silitori puși stăruitor pe treabă? Pardon! Care suflet și care cealaltă lume? Of, cât pe ce să uit că respectivii erau atei convinși, nu credeau defel în așa ceva și… nu aveau niciun Dumnezeu!

În loc de epilog: Se zice că, odată, în trecerea lui pașnică și maiestuoasă prin savană, un elefant a deranjat un mușuroi de furnici în care se ținea congresul partidului micilor nevertebrate. Nevricoase și belicoase, furnicile s-au repezit la elefant cu sutele, vrând să-l pedepsească. Elefantul s-a scuturat puțin, furnicile au căzut cu duiumul în praful drumului, doar una a reușit să ajungă pe greabănul uriașului mamifer. Atunci, furnicile căzute s-au pornit să aplaude ritmic și să strige către surata lor cocoțată, trasându-i o sarcină de partid extrem de importantă: „Su–gru–mă-l! Su–gru–mă-l!”

                                                      Mihaela Malea Stroe 

Notă: Versiunea extinsă a articolului publicat în Curtea de la Argeș, nr.9 (142)/ 2022

Foto: Dan Strauti

Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean II”

Au trecut multe zile de la  cele întâmplate anul trecut şi  deja relatate.  Am scăpat de obligativitatea măştilor, nu însă de teamă, de îngrijorare,  amplificate de ştirile transmise de mass-media şi nu numai,

Deunăzi, urcându-mă într-un autobuz cu  nu prea mulţi pasageri de diferite vârste,  deşi nu mirosea a nimic special și  totul era curat,  m-a izbit ceva greu, apăsător, ca o pâclă întunecată, sufocantă.

,,Ce e cu mine?”m-am   întrebat. ,,Acum câteva clipe mă simţeam bine. O fi intrat soarele  în  nori?”M-am uitat pe fereastră. Soarele era tot acolo,  cerul era tot albastru.  ,,Atunci?”

I-am privit pe  tovarăşii mei de călătorie.  Nu păreau speriaţi,  însă niciunul nu avea chipul senin. Câţiva erau  încruntaţi, cufundaţi în gânduri, vreo  trei priveau  în gol absenţi,   ceilalţi  butonau telefoanele.  Aveau totuși  o trăsătură comună: umerii  prăbușiţi.

,,Aha! Am  intrat pesemne  în vibraţie cu  starea lor! Ce e de făcut?”

Şi … mi-am amintit  trăirea  din magazin.   Instantaneu, colţurile gurii mi s-au ridicat, ochii mi s-au micşorat a zâmbet. Minune! Mi-am revenit!  Poate că  nu am influenţat  exteriorul,  dar viaţa mi s-a părut din nou minunată,  demnă  de a fi trăită  în ciuda tuturor greutăţilor  și a ameninţărilor.

Când am coborât, m-am întrebat:

Dacă eu, călătorind maximum 20 de minute,  am avut această  stare  nu tocmai plăcută  din care  m-am priceput să ies,  bieţii  şoferi cum s-or fi simţind timp de 8 ore? E drept că  ei nu au  vreme de introspecţie, dar sufletul lor simte!

Pe lângă oboseala fizică explicabilă,  cu ce încărcătură  psihică se duc  la cei dragi, acasă ?

Iar noi, beneficiarii muncii lor,  ce facem pentru ei în afară de compostarea biletului  din  cota parte a contravalorii căruia sunt plătiţi?

Le trimitem  în timpul călătoriei măcar  un gând  de  încurajare, aşa ca la concursul  din magazin, un mulţumesc?

………………………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am lăsat spaţiul liber pentru a-mi  şi  a vă  da răgazul de a vă  răspunde, de a-mi  răspunde.

Da, mie mi s-a întâmplat. Să vă povestesc:

Era dimineaţa unei zile lucrătoare, la o oră de vârf.  Mă grăbeam. Cineva îmi oferise locul din faţă,  de lângă  prima uşă a autobuzului. Cu toate că stăteam pe scaun, aveam emoţii: mi-e frică de frânele puse  pe neaşteptate. Neţinându-mă bine de bară, la una dintre ele îmi  fisurasem o coastă.

Am constatat  curând că  nu aveam de ce mă  teme. Mă aflam în deplină  siguranţă  nu numai pentru că  stăteam confortabil, ci şi  pentru că  autobuzul rula lin.  Şoferul conducea calm, atent şi nu rata nicio oportunitate de avansare  în aglomeraţia de pe şosea, semn pentru mine că voi ajunge la timp acolo unde eram aşteptată.  Imi amintesc că  la un moment dat i-am şi  spus  în gând:,,Bravo! Mulțumesc!”

I-am observat  gesturile. Erau  ample,  armonioase, înlănţuite ca şi cum nu ar fi condus  o  ditamai  maşinăria, ci o delicată iubită mult dorită invitată  la dans.  Sub mâinile lui  vehiculul se transformase  parcă  într-o  fiinţă vie.  Plăcerea cu care şofa devenise pentru mine

cvasi-palpabilă şi  îmi sugera ceva cunoscut, ceva văzut tare demult, la cineva, în  orice caz nu la el căci omul era tânăr.   Unde, când, la cine  nu-mi aminteam.

Tot scormonind  în memorie, am ajuns la sensul giratoriu de la intersecţia Toamnei cu Calea Bucureşti şi Zizinului.  Şi am văzut! Mai bine zis l-am revăzut  cu ochii amintirii pe miliţianul care, în timpul anilor mei de şcoală, dirija în acel loc circulaţia. O dirija cu atâta plăcere,  cu atâta bucurie  impregnată  în  gesturi   expresive, elegante,  încât lumea îl botezase ,,baletistul”. Unii  chiar se duceau nu numai o dată  pe jos până  acolo ca să-l admire.

Da, calmul și  bucuria  conducătorului auto  în  mâna căruia,  asemenea  tuturor beneficiarilor transportului  în  comun, îmi încredinţasem  o dată  în  plus  viaţa,  semănau cu ale ,,baletistului”,al cărui nume nu l-am ştiut niciodată  şi care poate că nici nu mai trăieşte decât în amintirea celor care l-au admirat, mulţi, puţini, câţi om mai fi pe lume.

Vă mai miraţi că, ajungând la staţia unde trebuia să cobor, luându-mi inima în dinţi  i-am ciocănit  şoferului în gemuleţ?

Mi-a deschis; m-a privit  întrebător şi, văzându-mă  în vârstă, uşor îngrijorat.

Schiţând un zâmbet, i-am spus:

-Vă felicit! Aţi condus impecabil: extrem  de elegant, frumos şi sigur autobuzul ! Vă  mulţumesc!

Nu şi-a crezut urechilor.  Revenindu-şi din uimire,  m-a răsplătit cu un zâmbet larg.

Am fost fericită:  prin tot comportamentul lui îmi înseninase ziua.

Poate i-am  adăugat si eu o rază de soare. Cine poate şti?

24 mai 2022 

            EPILOG

Revăd  cele scrise. Aş  vrea să le  împărtăşesc  altora. Poate  că  întâmplările respective ajută  pe cineva, plac ori aduc bucurie cuiva.

,,Pieptăn”  textul: mai schimb  o frază, mai adaug o literă  lipsă, mai pun sau şterg o virgulă. Mă  străduiesc să fiu atentă  îndeosebi la virgule pentru că, dându-i cândva ceva  spre

,,avizare”  unui  drag fost elev  mai şcolit şi mai deştept decât mine, acesta îmi spusese  între altele :

-Of , virgulele alea ale Dumneavoastră, Doamnă….

Recitesc. Tot nu sunt mulţumită: parcă lipseşte ceva. Dar ce? Nu ştiu nici ce este, nici unde este, nici  cum să caut.

Îmi fac treburile obişnuite fiind  pe pilot automat: gândul îmi e  întruna la  text.

Spre seară  îmi dau seama!

Nu, nu îmi dau seama ce îi lipseşte lui, ci că  musai am nevoie de  nişte biscuiţi anume! Atunci! Imediat!

Mă  pregătesc de plecare.

-Dar, mamă, avem destui biscuiţi !

-Nu! Acum! Chiar acum  trebuie să-i cumpăr! Nu te teme, nu păţesc  nimic.  Vreau

să-mi fac măcar o parte din paşii pentru punerea  în mişcare a limfei. Poate  mă întorc tot pe jos.  Sunt numai trei staţii până  la  magazinul acela!

Pe drum uit  preocuparea ce m-a bântuit o zi întreagă.  Ajung, cumpăr, mă  mai  învârt prin magazinele din jur. Văd că  e trecut  de ora 8.   Sacoşa  mi se pare cam grea. Amân paşii pentru limfă  pe altă dată.  Mă   îndrept  spre staţie. Văd de la distanţă  că e goală, semn că un autobuz tocmai a trecut.  Îmi spun:

-Nu-i nimic! Aştept!

Pentru liniştirea celor de acasă pe care vreau să  îi sun, mă  uit pe  tăbliţele cu  programul autobuzelor. Vai,  sunt numai două  file!  Celelalte au fost rupte de o mână ,,binevoitoare” şi luate drept amintire.   Autorul  a considerat pesemne că viaţa e prea monotonă  şi că avem neapărat nevoie de puţin suspans.

Aşteptarea  îmi e scurtată  de un autobuz  trecut, desigur,  pe una dintre listele lipsă.

La staţia mea coborâm cinci persoane printre care şi  un  băieţel  de vreo 4 ani.  Ajuns pe trotuar, copilaşul se  întoarce spre autobuz şi  strigă  cât poate de tare:

– Mulţumeeesc,  şoferuleee!

Pentru o clipă  rămân mută  de uimire. Iată :  încă cineva care mulţumeşte!

Tiparul meu mental  intervine însă  imediat:

-Nu aici trebuie să-i spui, ci acolo, la geam !.

Mămica  zâmbeşte şi, luându-l de mânuţă, se îndepărtează.

Ca să  nu plece copilul dezamăgit, strig în urma lor:

-Să  ştii că  şoferul te-a auzit şi  ţi-a răspuns !  A  zis: ,,Cu plăcere! ” Te asigur! L-am auzit eu!

Noaptea  dorm  buştean.  Dimineaţa, parafrazându-l pe fostul meu elev, mă  cert cu îngăduinţă,  dând ca de obicei vina pe altul.

-Of,  tiparele astea mentale ale noastre, Doamne…  Ce greşeală  am făcut  corectându-l pe copil! Dar am reparat-o… ăăă ..   măcar am încercat…  Deşi şoferul nu a auzit cuvintele puiului,  sufletul lui s-a bucurat,  nu-i aşa ? Ce zici?

Dumnezeu nu  îmi răspunde. De ce ar face-o? Ştim că  El lucrează  prin oameni,  prin fapte,  prin întâmplări. De aia trebuia eu să cumpăr neapărat  atunci  acei biscuiţi!

Acum ştiu şi ce îi lipsea textului meu: încă un  exemplu  pe lângă cel personal.

Şi cine putea să mi-l, să  ni-l ofere pe cel mai bun dacă  nu un copil  nevinovat întâlnit din întâmplare ?

Vă  întreb:

-De ce nu l-am  lua toţi drept model  pe  băieţelul acela minunat şi  nu  am umple inimile şi văzduhul cu  milioane  şi  milioane de ,,mulţumesc” ?

Ce ne-ar putea împiedica să ne amintim că, indiferent de vârstă, suntem şi noi copii,  că putem spune oricând, oriunde şi oricui  mulţumesc?   De pildă:

Mulţumesc şoferule , mulţumesc farmacisto, mulţumesc  măturătorule de stradă,

mulţumesc  pâine şi celor care au făcut ca eu să  te pot mânca, mulţumesc  aerule, mulţumesc

mare, mulţumesc  adiere răcoritoare, mulţumesc  învăţătoareo, ţie şi celor care  te-au  învăţat ca tu să mă înveţi pe mine, mulţumesc cerule senin,  mulţumesc pisicuţo,  mulţumesc trecătorule, mulţumesc mămico, mulţumesc ploaie, mulţumesc pământule, mulţumesc copacule, mulţumesc vrăbiuţo,  mulţumesc..  mulţumesc corpule al meu…mulţumesc viaţă….

 

Da!  Mulţumesc cititorule,  mulţumesc ,  mulţumesc…

 

Rodica Matilda Miulescu

9 iulie 2022 

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean I”

Mă aflam într-un  magazin, cam la vreun kilometru și jumătate de locuință. Deși încă slăbită, plecasem într-acolo  singură  pe jos ca într-o  adevărată  expediție cu gândul de a mă  întoarce din drum  dacă simt că  îmi e prea greu. Fusesem bolnavă.  Suferința sâcâitoare  și vremea potrivnică mă obligaseră să stau în casă peste limita suportabilităţii.

Ajunsesem fără probleme. Nu zăbovisem  printre rafturi. Ca să fiu sigură  că nu iau mai mult decât pot duce, căci vorba aceea ,,ochii văd, inima cere”, pusesem obiectele alese direct în plasă. În căutarea unei case mai libere, începusem din obișnuință jocul ,,Prețuiește,   încurajează, mulțumește și vei vedea minuni!” Nu îl știți, desigur. Îl inventasem într-o zi de mare aglomerație când o auzisem pe o tânără spunându-i însoţitoarei sale:

-Oricum, la oricare  ne-am așeza, la alta va merge mai repede!

Șoptisem:

-Chiar așa?

Mă  auzise şi  îmi răspunsese:

-Da! Cu norocul meu…

-Facem pariu că nu aveți dreptate?

-Pe ce?

Fusesem pusă în încurcătură: ce i-aş  fi putut oferi?

A insistat:

-Dacă pierd, ce câștig?

La auzul întrebării  cu iz pragmatic  am  căzut pe gânduri.

-Ştiu și eu?  Dacă pierdeți, plecăm primele. Dacă nu… timpul aşteptării ni se va părea mai  uşor de suportat.

După o scurtă tăcere am adăugat:

-Ar fi bine să stabilim nişte reguli.

-De pildă?

-Să ne încurajăm favorita: casiera. Ca pe stadion.

-Că doar n-o să începem să urlăm: ,,Hai ca-si-e-ra de la uu-nuuu! Hai, ca-si-eee -raaaa!!!”

Am izbucnit amândouă în  râs.

-Bine înţeles că nu. Îi spunem  în gând ce credem că ar putea să îi dea  încredere în ea, să o ajute să lucreze mai repede,  ce i-ar plăcea să  audă.

-Ce  i-ar plăcea să audă? De unde să ştiu ? Că n-o cunosc!

-Îi transmiteţi mental ce v-ar plăcea să auziţi dacă aţi fi în locul ei.

-Hm! Ce mi-ar plăcea să aud …ce mi-ar plăcea… Mi-ar plăcea nu să  aud, ci să  mi se

spună  clar  căă ..tocmai mi s-a mărit salariul, ori că…datorită… meritelor personale sunt trimisă  pentru un  schimb de experienţă…pe banii statului… în… Bahamas…

Însoţitoarea  ei a pufnit în  râs, ca şi  mine de alfel. A continuat:

-Doar atât?

-Doar atât!

-Şi cum ştim dacă am câştigat?

-La fel ca atunci când aţi văzut că ,,la alta merge mai repede”

-Fie!

Nu mai țin minte  dacă  am câştigat sau nu, dar jocul m-a ajutat să nu mă mai enervez când stau la vreo coadă.

De data aceasta  îmi alesesem de la distanţă casa la care  se afla  numai  o persoană. La celelalte era puhoi. Îndreptându-mă spre ea, mă bucurasem:  ,,Uite ce grijă are Dumnezeu de mine!  Vede că sunt obosită şi mă ajută. Mulţumesc, Doamne!”

Nu  observasem  că banda era plină până la capăt. Piuitul  super alert al scanerului  mă asigurase  însă că nu aveam de ce să îmi fac griji  în privinţa favoritei mele: chiar şi fără  încurajări lucra foarte repede.  I-am trimis totuşi  un gând de recunoştinţă.  Mi-am îndreptat apoi atenţia spre  ,,adversari”.  Ei  înaintau văzând cu ochii  în timp ce eu, devenită încetul cu încetul  nefericita purtătoare a unor pietre de moară imposibil de pus pe banda  în continuare plină, băteam pasul pe loc.

Vă întrebaţi pesemne de ce nu am  părăsit echipa perdantă, aşa cum se cam obişnuieşte  azi.

Poate că dacă aş fi părăsit-o, nu mi s-ar fi  întâmplat ce veţi afla îndată.  De fapt nici nu mi-a trecut prin minte să plec. Mă ştiţi doar: mi-s statornică din fire.

Şi îmi sunt şi foarte curioasă: nu mă  las până nu aflu cauza  necazului.

Atunci  şi acolo cauza nu era casieriţa, nici  aparatura,  nici eu, ci… aţi ghicit: persoana de dinaintea mea!

Se afla cu faţa spre  noi, cei din urma ei.  Între timp  ne înmulţiserăm. Era o femeie între două vârste, bine făcută.  La prima vedere nu se deosebea cu nimic de alţi cumpărători.  Am observat apoi  că avea totuşi ceva special care mă intriga:  în primul rând concentrarea cu care  urmărea  mâinile angajatei, ca și cum ar fi dorit să vadă dacă nu greșește, lucru pe care eu, acordând deplină încredere celui care mă serveşte,  nu îl fac niciodată  și  în al doilea, faptul că nu punea nicăieri mărfurile scanate, de parcă nu ar fi avut nici sacoșă, nici căruț, nimic.

Când piuitul scanerului s-a oprit din lipsă de spaţiu de depozitare, a privit  îndelung,  cu satisfacţie, grămada din faţa ei. M-am gândit că  trage de timp până apare un însoţitor cu o sacoşă. Dar nu! Nu aştepta pe nimeni. Mi-am dat seama de asta când a catadicsit  a se întoarce cu spatele, lăsând la vedere căruțul  pe jumătate plin, camuflat până atunci de trupul ei rotofei.  Fără grabă, și-a rânduit cu mare grijă și  socoteală  noile achiziții peste celelalte. Gesturile îi trădau o indiferenţă olimpiană faţă de  muritorii care urmau după ea.  Casierița  aștepta  ca femeia să-şi termine treaba  şi abia apoi o reîncepea pe a ei.   Aflasem deci cauza.

Ce era de făcut?

Aveam  de ales între a rămâne  calmă  acceptând  tăcută cu seninătate situaţia  şi a mă enerva explodând  mai  întâi  în mine, apoi,  eventual,  în exterior.  Deşi o vedeam pe femeia aceea ca pe o adversară care prin atitudinea şi comportamentul ei  îmi declarase război, am ales acceptarea.  Presupunând că face parte dintre cei care se hrănesc din energia eliberată de enervările celorlalți, am  prevenit-o însă în gând:

-Cu mine nu ți-ai găsit omul! Sunt vaccinată demult, de o viață! Și sunt tare, tare răbdătoare!

Lăsând-o în ale ei, mi-am îndreptat  privirile spre casieriță. Părea  abia intrată în adolescenţă: firavă, un  lujer  de fată, cu păr negru strâns cuminte la spate, din care doi zulufi răzleți, dar asimetrici, semn al propriei inițiative cu care se postaseră acolo, se odihneau de ambele părţi ale frunții. Ochii, și ei negri, la limita superioară a măștii urmăreau atenți activitatea mâinilor subțiri. Instinctul meu de mamă și bunică s-a trezit.  M-a traversat un val de duioşie pentru fiinţa aceea atât de fragilă, de delicată, pe care aş fi vrut să  o alint. Numai pentru o clipită toţi ceilalţi au dispărut şi  inima mea a pornit a-i cânta ,,Mă bucur că te întâlnesc!  Mă bucur că faci parte din viaţa mea, mă  bucur!”

Am revenit  în prezent. Cum între timp reuşisem să scap de pietrele  de moară care călătoreau  liniştite  spre destinaţie, am început  a-mi pregăti banii.  Cu toate că eram atentă la ce făceam, am simţit că  cineva mă priveşte. Nu e nimic deosebit: toţi simţim asta uneori. Deosebită  era bucuria ce mă cuprinsese: subtilă, luminoasă, blândă.

Să  vină  de la cumpărătoare?

Nu!  Îşi număra și ea cu mare atenţie banii pipăind pe rând fiecare bancnotă şi confrunta suma din mână cu cea  de  pe ecran.

De la casieriţă?

Da! În aşteptare, cu mâinile odihnindu-se  în poală, ea, fetiţa aceea,  se uita la mine. Când privirile ni s-au intâlnit, ochii  i s-au micşorat instantaneu  şi în  jurul lor au apărut încreţiturile caracteristice zâmbetului  spontan, sincer,  de recunoaştere.  Pe măsură ce ne priveam, pomeţii îi apăreau de sub mască şi ochii i se  făceau tot mai mici, aproape o linie, semn sigur al hohotului de râs:  râs mut de bucurie.   Iar bucuria ei   pulverizase într-o fracţiune de secundă  afurisitele, sufocantele măşti.  Prin ea mă îmbrătişase, aşa cum numai copiii mici  o fac  atunci când te iubesc.

Știam sigur că nu ne văzuserăm niciodată până atunci, totuși ea, copiliţa aceea, îmi dăruia mie, numai mie,  inima prinsă în  zâmbetul ei! Cum să nu fiu fericită?

Percepuse oare gândul acela iniţial de recunoştinţă,  o ajutase el  în vreun fel? Simţise răbdarea mea, sentimentele mele materne, cântecul inimii mele și ele ne uniseră, făcuseră ca sufletele noastre să se recunoască?  Cu toate că  aş fi vrut să o  îmbrăţişez,  i-am răspuns  numai surâzând sub masca  pe care o simțeam din nou pe gură şi pe nas.

Când  mi-a dat bonul, i-am  mulţumit inclusiv pentru zâmbet.

Nu mai  ştiu ce sau dacă a scos vreun cuvânt.  Atenția  îmi era în continuare agățată de ochii ei,  expresia sufletului ei.  Deşi aș fi vrut să mai rămân, din respect pentru  ceilalți nu am zăbovit.

Am plecat îmbogățită, fericită: nu făcusem doar banalul schimb produse-bani, ci  dăruisem şi primisem ceva mult mai important: dădusem din prea plinul iubirii mele  şi  mi se răspunsese tot cu iubire, iubire neprefăcută, lipsită de vreun interes. Din partea ei, ca şi din a mea,  nu fusese  nimic convenţional, forţat, impus,  scris în fişa postului unui salariat din comerţ sau  în codul bunelor maniere  al cumpărătorului, ci ceva  natural,  autentic, oferit din inimă şi tocmai de aceea  extrem de preţios! Toată atitudinea ei o dovedise.   Fetița aceea era cu totul acolo: cu trup și suflet pentru mine, pentru alţii, nişte străini. Era toată zâmbet răbdător, sincer, vindecător, dăruit cu ochii din lumina sufletului. Ştiu, ştiu sigur asta!

Vreţi să vă spun cum de ştiu, ce dovadă am?

Iată: oboseala  şi starea de slăbiciune îmi trecuseră  cu totul.  M-am  întors tot pe jos acasă.  Deşi  căram  mai mult decat  acel unic kilogram pe care îl pot duce, nu simțeam greutatea cumpărăturilor. În drum le-am  mai adăugat câte ceva. În ziua aceea toate mi-au mers ca pe roate: am reușit să fac tot ce îmi propusesem, fără a  mă mai chinui nici sfârșeala care de obicei mă trimitea la odihnă când îmi era lumea mai dragă, nici durerile. Nimic nu îmi mai stătuse împotrivă.

Seara, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, am revăzut-o şi pe fetița aceea, lumina ei, zâmbetul ei. Îmi îmbrăcase camera cu tot ce se afla în ea, într-un glob auriu, blând, mângâietor iar în mijlocul lui mă aflam eu, o femeie oarecare, cumpărătoare  anonimă.

Am extins acest glob în închipuire.  I-am cuprins în el pe toți cei dragi și, nădăjduiesc, toată planeta.

De ce spun ,,nădăjduiesc”?

Pentru că nu-mi mai amintesc. Mă cufundasem deja în somn cu surâsul  pe buze, sub pleoape și în suflet.

Duminică  dimineața m-am trezit tot cu el. Privindu-mă în oglindă, nu mi-am mai văzut nici vârsta, nici durerea înscrise pe chip, ci doar zâmbetul. Zâmbetul acela  plin de iubire și înțelegere, pe care vă doresc din toată inima să îl primiţi și dumneavoastră.

A mai trecut o zi. E luni, dis-de-dimineață. Trăirea aceea e tot cu mine. Merg la oglindă; îmi văd  cu uimire faţa luminoasă, apoi uşor umbrită de  gânduri, de  întrebări:

De ce, sau ce anume a vrut Dumnezeu să-mi arate cu această întâmplare?

De ce mie?

De ce tocmai acum, ori ,,numai” acum?

De ce m-a făcut să observ tot ce v-am povestit ?

Oare pentru că de câtăva vreme încoace zâmbesc din ce în ce mai rar?

Sau pentru că, privindu-i pe cei  din jur, cunoscuți sau necunoscuți, îi văd triști, încruntați,  îngândurați, îngrijoraţi, crispaţi, iar sufletul meu i-ar dori altfel, m-ar dori  pe mine, purtătoarea lui, altfel?

Nu găsesc răspunsul.  Dumneavoastră, cei care citiţi  îmi veţi spune, vă  veţi spune?

Un fapt e sigur însă: m-am hotărât! Mă voi strădui să zâmbesc mai des!

Şi-mi voi lăsa inima să cânte ca atunci: ,,Mă bucur! Mă bucur că te întâlnesc!Mă bucur  că faci parte din viaţa mea, mă  bucur”

Cui?

Mie însămi … celorlalți, chiar dacă de sub masca pe care o purtăm de doi ani încoace și care pare a ni se fi lipit nu numai de figură, ci și de inimă,  sau chiar și  fără  mască, ei nu văd nimic cu ochii fizici, fiind atenți la multe altele,  între care la loc de cinste se află nelipsitele telefoane mobile. Sufletul lor însă va simți și se va înviora. Va simți și se va înviora la fel ca sufletul meu, acolo,   într-un magazin brașovean ca oricare altul,  într-o  zi de sâmbătă  la o oră de vârf,  în plină  pandemie, datorită  unei modeste, necunoscute  casieriţe.

                                                           Rodica Matilda Miulescu

 

30-31 ianuarie 2022

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Mihaela Malea Stroe: „Coronița, bat-o vina!, numai ea e cu pricina…”

Ca de obicei, distanțându-mă de știri și dezbateri, am aflat cu oarecare întârziere de „furtuna din pahar” (transformată în „scandal național”) stârnită de petiția online a unei băcăuance… cu inițiativă tovărășească: Petiție împotriva premierii publice a elevilor, la sfârșitul anului școlar, și a încălcării datelor cu caracter personal. Chiar dacă nu caut eu știrile, din când în când mă caută ele pe mine și se întâmplă să mă și găsească.

După 35 de ani petrecuți la catedră, o asemenea pretenție aberantă mi-a animat curiozitatea de dascăl și de părinte. Am deschis, deci, petiția ca să înțeleg ce resort a îmbrâncit-o rău pe respectiva doamnă… profesor să se adreseze (cui?, că nu e clar!)… să zicem că „opiniei publice”, pentru a combate vehement tradiționalul nostru obicei de a  recompensa public, stimulativ, elevii buni. O deranjează coronițele, diplomele, festivitatea de sfârșit de an școlar și alte obiceiuri autohtone „proaste”, deoarece, chipurile, îi demoralizează, traumatizează, frustrează, umilește, discriminează etc., etc., pe cei… slabi la învățătură. Argumentează: „Nicăieri în lume elevii nu sunt apreciați sau umiliți în mod public, prin astfel de ierarhizări finale, în învățământul obligatoriu.” N-am verificat dacă „nicăieri în lume” înseamnă într-adevăr „nicăieri” pe planeta albastră, dar ideea principală a propoziției este să ne „aliniem”, nu care cumva să ieșim noi din rând! Cum adică să fim „altfel” decât alții, tocmai acum, când diversitatea este vârf de lance propagandistică? Mai bine să-i frustrăm pe cei buni, silitori, competitivi, să nu-i mai tot „evidențiem” atâta, să-i anonimizăm, să secretizăm notele, pentru că, zice semnatara petiției, „Școala nu reprezintă un concurs, ci dreptul firesc al copilului la educație.”

Așa o fi, că prea spune dumneaei, uitând/ignorând faptul că – de când venim pe lume și până părăsim planeta natală – toată viața noastră se așază, hotărât, ireversibil, sub incidența competiției de diferite tipuri. Cu alții și/sau cu noi înșine, cu timpul… Tonul patetico-telenovelistic al semnatarei direcționează (sub alizeul vreunei noi „directive”?) către un  spațiu în care ierarhizarea elevilor după rezultatele la învățătură este privită ca un fel de severă agresiune asupra celor cu un IQ nativ mai subțirel sau, după caz, mai leneviori. Prin urmare, hai să-i așezăm pe copii, la grămadă, sub un clopot de sticlă (opacă, desigur, că transparența strică!), să crească într-un dolce far niente, în iluzia distructivă că toți sunt la fel de buni (sau de răi?), că sunt egali. Hai să-i vulnerabilizăm de mici, în așa fel încât, în clipa când vor ieși în lume din incubatorul căldicel propus pentru ei și se vor izbi, total nepregătiți, de competiția reală, dură (care, din păcate, include și nedreptăți!) și de inevitabile ierarhizări, să devină depresivi, anxioși, incapabili să se confrunte cu dificultățile unei societăți contondente. Atunci să vezi frustrări și victime!

Aș fi înțeles dacă petiționara ar fi propus extinderea premiilor – în sensul că pot fi încurajați, motivați prin premii și copiii care, fără să obțină rezultate excepționale la învățătură, au alte merite, pe linie extrașcolară. Dar nu!, doamna nu aderă la această variantă, pentru că, precum se vede, ea adoră formula „să moară și capra vecinului”. Poate că pe la școala unde predă nu se poartă premierea extinsă; prin alte școli… da, deși fondurile pentru premiere sunt tot mai firave și mai greu de găsit!

Pe de altă parte e deja știut că, de ani buni, avem inflație de diplome, altfel spus – frecventă relativizare/ambiguizare oficială de valori. Pentru orice fleac, se acordă pompos, oricui, „diplomă de participare”. Poți să-ți faci netulburat somnul de frumusețe într-un fotoliu, ca simplu spectator plictisit la un pseudoeveniment. Se consideră că „ai participat”, așa că te alegi cu o diplomă irelevantă, utilă… ca hârtie pe care să cureți zarzavat. De această invazivă, parazitară „specie” de diplome, da, ar fi înțelept să ne descotorosim.

Deunăzi am primit de la o prietenă și linkul unei emisiuni în care emitenta petiției a fost (telefonic) prezentă, așa am aflat că este profesor doctor… nu orișicum, ci magna cum laude. De mirare că, având o asemenea înaltă calificare, posesoarea titlului (de care, evident e tare fudulă de vreme ce a încălcat confidențialitatea „datelor personale” pe care o predică), s-a dovedit mai refractară decât cărămizile de căptușit cuptoare metalurgice. Refractară la argumentele raționale, pertinente, coerente și de bun-simț ale celorlalți doi invitați în emisiune (Ion Bogdan Lefter și Claudiu Târziu). Dacă doamna doctor știe ce înseamnă magna cum laude, precis știe și ce înseamnă per aspera ad astra (de la Seneca cetire) sau ad augusta per angusta (zicerea lui Hugo. Victor, a nu se confunda cu Boss!). Ori n-o fi știind?!? Și, fie-mi cu iertare, cum se cheamă când cineva se împăunează public cu propriile performanțe, pledând simultan ca performanțele copiilor să fie pitite sub obroc? Ipocrizie? Demagogie? Paradox? Disonanță cognitivă?

Nu am altă explicație pentru atitudinea ei decât că, (și) în acest caz, ideologicul anihilează logicul, „curentul”, impunând calapoade (acum, ca și în alte vremuiri istorice), schilodește gândirea liberă, iar ideea de ierarhizare valorică și meritocrație probabil le dă, ca febra galbenă, distinsei doamne și celor care o aplaudă, frisoane și cumplite coșmaruri.

Școala ar deveni, în situația în care decidenții din ministerul de resort s-ar (Doamne ferește!) îndrăgosti orbește-nebunește de propunerea petiționarei și ar aplica-o, un teribil „pat al lui Procust”, pe măsura căruia copiii ar fi egalitarist schingiuiți. Cei foarte buni, dacă nu decapitați, ar fi striviți din creștet spre tălpi ca să corespundă dimensiunii patului, cei mai slăbuți ar fi alungiți forțat, în același scop. Uite-așa, să fie cu toții egal (ne)fericiți! Procedeul nu este nou, i-a descris și Camil Petrescu odinioară fatidicele efecte sociale.

Ca dascăl cu peste trei decenii de experiență, dar și ca părinte, nu am prea văzut copii umiliți de… ritualul festivităților de premiere. Copii mâhniți ori revoltați de nedreptăți din cauza unor favoritisme (coleg de clasă „cocoloșit” de unele dintre cadrele didactice și supraevaluat pentru că… e progenitură de „baștan”), copii demoralizați din cauza unor subevaluări subiective, copii timorați de severitatea exacerbată a unor profesori sau copii dezamăgiți că, deși s-au pregătit și au răspuns bine, examinatorul n-a fost atent și i-a evaluat din imaginație, da, am văzut din timp în timp! Asta este însă o cu totul altă problemă, în numele căreia nu se pot face generalizări și pe care nu o rezolvă anularea premierii publice a elevilor merituoși. Sunt frustrări reale, ce se pot aduna, în „cantitate” mai mare sau mai mică, pe parcusul unui an școlar. Nicidecum la final de an, nicidecum din cauza coroniței! Sunt insatisfacții care pot lăsa urme mai adânci decât cele reclamate în petiție. N-au nicio legătură cu festivitățile de premiere, nu creează invidii ori rivalități între copii, întrucât vizează relația profesor-elev. Copiii/adolescenții au un instinct al dreptății ce nu poate fi ușor păcălit. Dacă sunt subevaluați, în zadar li se comunică notele individual. Frustrarea persistă, nu dispare nici prin secretizarea situației școlare, nici prin eliminarea premiilor la sfârșit de an. În schimb, secretizarea poate feri de ochii lumii eventuale supraevaluri, nepotisme, regimuri preferențiale. Iar favoritismul este o „boală” de care sistemul s-ar vindeca numai dacă nu s-ar mai pune „pile” și nu s-ar mai exercita presiuni puternice, de sus în jos, asupra evaluatorilor, când „școlerii” sunt din neam de potentați (financiar, politic etc.). Dl. Goe, lanțul slăbiciunilor… împunse cu vârful peniței de Caragiale și-au păstrat în mare măsură actualitatea. Nu numai la noi.

Altminteri, mulți copii isteți, dar demotivați (de ce oare?!) în a dobândi note mari, indiferenți la clasamente și podiumuri, nici măcar nu cad pradă presupuselor frustrări sau umilințe de care se face caz în petiție. Sunt conștienți de propriul potențial. Au încredere în ei înșiși, nu suspină-lăcrimează, nu-și pierd supralicitata azi „stimă de sine”, ba chiar se amuză adesea, amical, pe seama „tocilarilor”. Pot, foarte bine, să fie performanți mai târziu. Iar dacă asta nu se întâmplă, știu să-și asume traiectoria (descendentă, sinusoidală, cum ar fi ea) fără să se smiorcăie la maturitate că i-a tulburat ad aeternum umbra coronițelor și premiilor colegilor de gimnaziu și de-aia, vezi Doamne, n-au putut ei să strălucească ulterior în deplinătatea lumenilor lor!

A comunica mediile anuale mari la festivitățile de premiere echivalează oare cu „încălcarea datelor cu caracter pesonal”? De ce ar fi confidențiale rezultatele pozitive? Pesemne pentru ca – din consecvență – să fie confidențiale și cele negative, să nu se afle (decât prin efortul jurnaliștilor de investigație) că X, propulsat politic într-o măreață funcție decizională, a fost corigent/repetent în învățământul preuniversitar? Sau că, târâș-grăpiș, și-a completat studiile liceale după ce a absolvit cu brio vreo două facultăți postdecembriste?

Doamna doctor & comp au migrene din pricina coronițelor de pe creștetele premianților. Petiționara și susținătorii chiar nu văd că învățământul nostru are azi răni deschise și suferințe cu adevărat serioase care duc vertiginos (statisticile reflectă situația) la expandarea analfabetismului funcțional? Mai că-mi vine a zice că i se trag (rănile) de la unii care n-au meritat coronițe în copilărie, dar s-au făcut (foarte) mari pe căi obscure și iau (pentru că pot!) decizii demolatoare. În aceste împrejurări, preocuparea subită și ardentă a unora pentru efectul „nociv” al coronițelor și premiilor este stranie, ca tichiuța de mărgăritar pe căpățâna pleșuvă.

Altfel, ce să zic?! Multe dintre comentariile care susțin petiția sunt, printr-o precară ori incorectă exprimare în limba română, „oglinda” semnatarilor… cărora li se oferă condiții din ce în ce mai prielnice să se afirme (măcar) de acum încolo. Poate le vine vreo idee progresistă și pentru a respecta intimitatea copilului în pauza mare. Nu de alte, doar pentru ca elevul care are în pachețel o felie mică de pită unsă cu muștar să nu înghită în sec și să nu se uite cu jind la bagheta franțuzească unsă cu pate de somon a colegului de bancă.

Mihaela Malea Stroe