Arhive categorii: Reflecţii

Mihaela Malea Stroe: „Moș Ion Roată în pandemie”

Da, dragii moșului, io mi-s moșu’ Ion Roată, pe care-l știți de mult, de mult… Încă n-am răposat, cum ar fi vrut unii. N-am prea avut parte, la viața mea, de multă școală. Așa or fost vremile, neprielnice, de m-am nevoit să deslușăsc sângur buchea cărții.

Io nu judec pe nime’, nu strig defel că știu adevăru’! În timpuri grele, ca ăstea, când boierii să ceartă-ntre ei ca la balamuc și suduie de mama focului peste capul meu fără să mă vadă, fără să știe că mă aflu pe lume, nu mă bag, neam!, în nicio sfadă. Grija mea dintâi îi să am un coltuc de pită pe masă, de pe-o zi pe alta. Știți voi, boieri dumneavoastră, cum îi cu „pâinea noastă cea de toate zâlele”? Nu știți, nu, nice boabă, cum îi cu pita de fărină din covată, nice cu pita de suflet din Tatăl nostu…

De bună samă, nu mă lasă rece boleșnița care-o damblagit planeta, jalea-i mare și îs tare cu grijuri, da’, cu mintea mea de om de rând, șăd și cuget… oare de-a cui parte să stau, când voi ați rupt lumea-n două ca pe-o surcea: vaccinist ori nevaccinist? Pentru ori contra certificat verde? Să am încredere în autorități? Să n-am?! Tulai, Doamne, pe cine să crez și ce să fac?!

No, dacă pe mine nu mă duce capu’, musai să-i întreb pe boieri, că ei îs cu multă școală. Or’ măcar cu multe diplome, da, au diplome… de pot coperi cu ele tătă Casa Norodului. Ioi, a Poporului! Uite că mi-o fulgerat în minte Tudor din Vladimiri, cu „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”, de-aia am zâs „norod”. Știa el, pandurul, ceva-ceva ce nu să schimbă-n veci… că, și-amu, numa’ vorba vine că ar fi Casa Poporului, îi tăt a lor, a tagmei boierilor – moștenită de la boierii de dinainte, pe care i-o luat mama Gaia. Iar ăștia de azi uită, uită rău, săracii, că o să-i ia și pe ei cândva, n-or putea-o plăti cu aur, nice cu pietri scumpe, nice cu bănet ca să nu-i ia.

Bine. Îi întreb. Da’ ce m-oi face dacă unii mi-or răspunde una, alții – alta…, că ei îs, fără tăgadă, prinși în aprig război, de mai mare năuceala în tătă omenirea, nu numa’ la noi! Da’ mai curând nu mi-or răspunde, că n-au ei urechi de auzât moșnegi ca mine, nice gură de-a-mi răspunde. Din ce mi-o fost dat să văz de-aci, din bordeiul mărunt, de om nebăgat în samă, boierii ăștia, una zâc – alta fac, de parcă le grăiește gura sângură, fără ca vorba să le treacă, înainte – măcar fuga-fuguța –, prin cap.

Ieri-alaltăieri, după ce mi-am socotit că, până la pensia viitoare, din banii ce mi-or rămas oi cumpăra o pită și-o dărabă de slană (de-oi găsi slană de-aia, aproape expirată, la reduceri, altfel numa’ pită goală), am navigat (așa să zâce?), vrun ceas, pe internet. Am internet, cum să nu?, că mi l-o instalat ficioru’… și-l plătește el. M-o-nvățat și cum să umblu cu tastele. Navigam așa, fără busolă, că tăte busolele lumii s-or magnetizat-demagnetizat cu pandemia asta, de nu mai arată unde răsare soarele, unde asfințăște, unde-i miazăzi, unde-i miazănoapte… Și ce mi-or văzut ochii? O adresă. V-o dau și vouă: Top 10 informații înșelătoare | Vaccinare Covid (gov.ro), să citiți cu ochii voștri, de n-or fi șters ori schimbat între timp informațiile, că tare ușor să joacă unii de-a „uite-o, nu-i!” în lumea fără suflete de dincolo de glaja monitorului. Intru pe adresă, una oficială, că doară de-aia poartă sigla (sau logoul? să nu greșesc!) guvernului nost’. Acolo ne lămurește el, guvernul, mintenaș, cum îi treaba cu „informațiile înșelătoare”, le combate el, din grijă pentru noi, de le zboară, înșelătorilor, tăți fulgii în tăte punctele și subpunctele cardinale.

Notă: print screen de pe pagina https://vaccinare-covid.gov.ro/vaccinarea-sars-cov-2/top-10-informatii-inselatoare/

No, pe locul patru din top, „informația înșelătoare” sună așa: „Vaccinarea va fi obligatorie!” Boierii noștri o dezmințăsc cu tărie: „Vaccinarea împotriva COVID-19 este voluntară/ne-obligatorie. Se dorește o acoperire vaccinală cât mai mare pentru a limita răspândirea epidemică a virusului, dar nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Îmi șterg ochelarii, mă frec la ochi și citesc încă o dată: „nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Apăi, io ce să crez? Ficioră’-miu nu s-o vaccinat, muierea lui – da, că s-o tăt uitat la știri și i s-o făcut așa de tare frică, sărmana, de visa urât noaptea, că moare de covid, și să-neca de spaimă, ori să deștepta țipând ca din gură de șarpe că or încuiat-o unii în izoletă. Amu, ea poate mere la tăte molurile, la tăte restorantele, o fost și la festivalu’ ăla, un told or’ cum îi zâce, că io nu știu ce însamnă told. Ea, cum are certificatu’ verde, îi liberă ca pasărea ceriului, poate mere măcarunde, măcarcând, numa’ că nu-i place să margă sângură, fără bărbatu’-so. El – fără vaccin certificat, nu-i liber! El îi, cum s-ar zâce, restricționat.

Io, ce să fac?, mă tem că or ajunge copchiii ăștia la divorț, după cum unu-i hăis și altu’ – cea! Mare păcat ar fi, Doamne feri! Că să iubesc de când erau tineri și s-or înțăles ani buni în tăte-cele, până la dihonia asta care s-o-ntins amu ca râia, de la vlădică la opincă, și face zarvă grea pe tăt pământul.

Mă întreb, boieri dumneavoastră, de ce-oț’ fi dezmințât voi „informația înșelătoare” pălindu-ne în creștet cu o „dezmințâre” încă și mai înșelătoare?

Îi bai mare, amu, orișiunde, cu certificatu’ verde. Iar io, zâc zău lu’ Dumnezău drăguțu’, nu mai înțăleg nimic, de-aia șăd, în crucea nopții, cu capu-n mânurile ăste trudite, aspre și crăpate, și cuget, și tăt răsucesc câte văd, câte-aud, pe tăte părțile, de mi-or pierit somnu’ și tihna.

Boierii zâc că, dacă te vaccinezi, nu-i sâgur că nu faci boala. Îi sâgur, zâc ei, numa’ că, dacă o iei, faci formă ușoară, n-ajungi în copârșeu. De-o faci, o dai și la alții, asta-i bistoș, recunosc și boierii lucru’ ăsta, nu să pune de tătului-tăt stăvilar molimei. Și-atunci cum îi? Să zâcem că noru-mea, vaccinată, face, cum promit boierii, o formă ușoară. Îi cură nasu’, strănută – nu știe că-i beteagă de covid, crede că-i guturai, așa că umblă liber pe unde-i tună, intră unde vrea, cu virus cu tăt. Îi cu voie de la stăpânire să umble, că are certificat! De-ar vrea, s-ar putea duce și la Roma, ca badea Cârțan, să străbată țările pân-acolo cu picioru’. Ficioră’-miu, în schimb, poa’ să fie el sănătos-tun, să n-aibă nice puiu’-puiului de virus, dacă n-are certificat… geaba îi sănătos!  N-are voie să margă pe nicări! Ba azi, patronu’ lui, lovi-l-ar cataroiu’!, i-o pus în vedere să să vaccineze, că – de nu –, în două-tri săptămâni, îl lasă fără lucru. Amu îi fiert, ghietu’ de el, că are rate mari la bancă, pentru o prăpădită de garsonieră, și, dacă ar rămânea fără lucru, îi vai ș-amar, că banca nu-l iartă. Apăi, cum socotiți domniile voaste?! El, nu că-i ficioră’-miu, da’ îi, din fire, om zdravăn ca Parângu’ Mare, și muncitor cinstit, să pricepe bine la ce lucră… Drept îi să mi-l alunge, să mi-l lase pe drumuri, că nu-i vaccinat? Nu știu ce s-o alege, că el îi liber în cuget. Cu cât îl strânge careva mai tare cu ușa să facă ceva contra vrerii și credinței lui, cu atât nu face. Mai degrabă scoate ușa din țâțâni. Io l-am sfătuit, după mintea mea, să scoață pe hârtie ce scrie pe foaia aia de pe internet, a guvernului, cum că nu să iau măsuri împotriva nevaccinaților, și să-i arăte patronului ce scrie acolo clar, negru pe alb.  Habar n-am di ce s-o uitat lung la mine, o pufnit în râs și-o zâs „hai, mă tată, dumneata chiar crezi că hârtia aia are vreo valoare…?”. L-am întrebat: „Păi, dacă îi cu sigla guvernului, cum nu?!” Iar ficioru’ n-o mai zâs nimica, numa’ o dat, așa, molcuț, din mână… „Las-o moartă, tată, că dumneata nu știi!”

Pe urmă m-o informat noru-mea, drăguța, că certificatu’ îi valabil numa’ șase luni, că virusu’ îi nărăvaș, să tăt schimbă, să preface, îi tăt cresc tulpini noi ca la tufa de zmeuriș. Nu piere, că nu-i natural, îi făcut de om, și, ca să-l facă, o costat cât nice cu gându’ nu gândești, și trebe, una-ntruna, alt vaccin, și altu’, și altu’, în câte două-tri doze, și alt certificat verde… și tăt așa o s-o țânem, cât îi hăul și pârăul… Bani, bani, bani și iară bani! Undeva, la careva, s-or duce ei, nu? Că nu zboară-n vânt, aiurea, ca pufu’ de păpădie. S-adună de bună samă-n ceva jepuri adânci ca tăul fără fund, care nu să umple-n vecii vecilor. Banii – ochiul dracului, stăpânitor peste lume… Așa ceva, Doamne apără!, n-am pomenit de când maica m-o făcut!

Zâcea deunăzi Anica Stanii, vecina noastă de din sus, care știe ceva carte, o umblat la școli vestite, și vorbește ca domnii, zâcea așa: „Ia să vedem, dragă moș Ioane, ce atestă, de fapt, certificatul verde din buzunarul cetățeanului? Atestă că cetățeanul e vaccinat, nu că e sănătos! Ce atestă lipsa certificatului? Atestă că cetățeanul e nevaccinat, nu că e bolnav! Certificatul verde este o formă meșteșugită de discriminare și dezbinare, moșule dragă! Abuz!”

Io, din ce zâcea noru-mea, din ce zâcea Anica, am înțăles numa’ atâta: că s-o zărghit lumea, îi beteagă rău la cap. Ne betegim tăți, și mari, și mici, și bogați, și săraci, cât îi globu’ de rotund! Vecina crede că „am devenit cu toții psihotici” (ce-o fi vorba asta a ei?), ne-am slăbănogit, ne bolnăvim tăt mai iute, tăt mai rău din pricină că ne-or băgat dregătorii frica-n oase adânc, până la măduvă… O citit ea, undeva, că să poate chiar muri din frică. Bag samă că să poate, că frica mare  ne șubrezește inima, o face neputincioasă, și pot să jur, Doamne iartă-mă!, că și mintea ni să smintește… Ne bolunzâm de frică, nu rămânem citovi. Mă uit la noru-mea. N-o grăiesc de rău, că-i fată faină, îmi grijăște bine ficioru’, da’ nice-amu, că-i vaccinată, nu s-o mântuit de frică. Tăt cu câte două măști deodată umblă, și de iese numa’ zăce pași din casă, să ducă gunoiu’… Când o mărs la festival, și-o pus vizetă peste măști, parcă era Gagarin în cosmos. Ca ea, mai îs destui.

Da’ vă-ntreb, cinstiți boieri dumneavoastră, are ori n-are dreptate Anica Stanii când spune că, în limba asta, a certificatului verde, pe care o vorbiți voi amu, vaccinat însamnă, automat, sănătos/ inofensiv/ bun/ deștept/ nevinovat/ liber, iară nevaccinat însamnă, automat, bolnav/ periculos/ rău/ prost/ vinovat/ izolat ? Încotro mere, boierilor, treaba asta care țâne de vorbirea voastră și ne învrăjbește pe noi?

Întreb și io, nu pălesc pe nime’ cu bota! Batăr să știu, amu, la bătrânețe, dacă vă siliți să ne dați „reguli stricte de noi sinonime în limba română care slujesc lui divide et impera” cum spune Anica Stanii. Să știu, să nu mor prost când oi pleca Dincolo, la femeia mea, fie de-a dreapta Tatălui! Batăr să aflu cum vă orânduiți cuvintele, că mie, Ion Roată, mi să pare că să cam îngroașă gluma și că dă să să-ntoarcă roata dezunirii pe-acolo pe unde-o mai trecut, nu cu așa de demultă vreme în urmă. Și ne-alegem iară, în mijlocu’ drumului, cu bolovanu’ ăla mare, greu, pe care pălmașii, învrăjbiți, nu-l pot urni ca să-l scoată din cale. Or’ greșesc io întrebându-vă?!

Mihaela Malea Stroe

Notă: material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Miulescu: „O vizită inopinată la UPU Brașov, joi, 17 sept 2021”

Era o zi minunată. Îmi făcusem cu bucurie cele câteva cumpărături și mă îndreptam agale spre casă. În Piața Sfatului, tarabe ale micilor producători. ,,Poate îmi găsesc niște papuci de blană!”. Mergeam căutând cu privirea. În loc de papuci, am văzut cu coada ochiului niște sâni enormi îmbrăcați într-o bluză roșie cu imprimeu albastru, mai-mai să dea peste mine. Reușesc să îi evit, dar… mă trezesc cu capul pe pietrele de caldarâm. Simt durerea ascuțită de la nas și frunte, însoțită de scrâșnet ca de oase sfărâmate. Dau să mă ridic. Nu reușesc. Mă ajută trei bărbați. Întreb:

– Curge mult sânge?

– Nu.

– Îți mulțumesc, Doamne! și îmi fac Sfânta Cruce, pornind mai departe în viteză. Nu am decât un singur gând: să ajung acasă. Zarva din piață a dispărut. Nu mai aud niciun zgomot. Merg cât pot de repede. Parcă aș fi și în corp și lângă mine. Observ, în treacăt, atmosfera patriarhală: oameni fericiți la mesele din fața restaurantelor. Nimeni între spatele tarabelor și mese sau clădiri, până la Mureșenilor. Mă opresc la o țâșnitoare. Mă spăl. Într-adevăr, nu curge mult sânge. Fruntea nu mi se pare zdrelită. Doar baza nasului are rană. Îmi ud niște șervețele și mă tamponez din când în când, pentru a atenua durerea. Ajung pe Mureșenilor. Strada, de obicei extrem de aglomerată la ora asta, e pustie. Nici pe carosabil nu văd și nici nu aud vreo mașină. (1) În sfârșit, aproape de trecerea de pietoni, văd staționând o mașină a salvării. ,,Să apelez la ei? Nu! Cu siguranță așteaptă pe cineva, iar eu sunt grăbită. Iau mai bine un taxi!”. Aud piuitul accelerat de la trecerea de pietoni deja goală. Traversez în fugă. Nu știu cum parcurg restul drumului. La Livadă, niciun taxi. ,,Chiar niciunul?” Mă mai uit o dată. ,,Da, niciunul!!!! Fie, atunci un autobuz! Oricare! Mă descurc eu! Și… dacă mi se face rău? Or să creadă că sunt beată. Oricum, e mai bine decât pe stradă, măcar e un scaun!”. Nu e niciun autobuz. Stau locului o clipă. Apare un 31. Oprește nu unde trebuie, ci chiar în fața mea. (2) Ezit: am impresia că e un autobuz fantomă, că pasagerii sunt doar umbre. ,,Fie ce o fi!”. Urc. Pe lângă Prefectură, încep să mă dezmeticesc. Îmi amintesc de M. Iau telefonul și o sun:

– Vino! Am căzut și m-am lovit la cap.

– Unde ești?

– În 31. Am trecut pe lângă voi. Mă opresc la Patria. Ne întâlnim acolo.

Cobor. Aștept. Mașini mici, motociclete, autobuze se scurg, se scurg… Apare și M. Se uită la ceas și scotocește în geantă. Scoate pungulița cu medicamente. Caută TRAUMEEL, indispensabil acum. Nu e! Îmi amintesc de punguța mea. Nici eu nu-l am! Am în schimb RESCUE. Îmi pun imediat 7 picături sub limbă. Mă simt mai bine. Nu degeaba inventatorul lui, dr. Bach, spunea că el poate salva o persoană aflată în criză sau stare de șoc.

– Azi e joi, doctorița ta de familie e încă la cabinet. Ai numărul?

– Da.

Încerc să caut în telefon. Nu sunt capabilă de mișcări de finețe. Îi dau mobilul:

– Caută și sună tu: dr. Negrea!

Doctorița îmi răspunde imediat. E în plină consultație. Mă roagă să aștept: mă va suna ea.

– Nu pot. Îi spun pe nerăsuflate ce mi s-a întâmplat.

– E urgență! Mergeți imediat la Județean la Urgențe! Nu mai stați!

Parcă ne luminăm și M. și eu.

Din nou niciun taxi. Ba da, uite că vine, ca prin minune, unul gol. Îi fac semn, oprește la câțiva metri de noi.

Ajungem

la U P U

Afară, puhoi. Îmi fac cu hotărâre drum printre oameni. Îi spun portarului ce am pățit.

– Dumneata intră și ia loc pe un scaun. (Mi le și arată.) După ce se termină cu Salvările, te ia și pe dumneata. Dumneata, rămâi afară! se adresează el însoțitoarei mele.

În hol, plin de uniforme roșii de la Salvare, de bolnavi pe tărgi, în fotolii cu rotile, sau mai mult ori mai puțin prăbușiți pe scaunele de pe margini. Unii gem. Vreo doi somnolează. Un bătrân în scaun rulant înjură fără motiv de mama focului. Cu calm, i se atrage în mod repetat atenția să nu mai înjure. Nu reacționează. Își face neabătut numărul. Timpul trece. Profit de el pentru a-mi derula în minte filmul accidentului și ceea ce a urmat până am ajuns aici. Îmi țin în continuare servețelele umede pe frunte și nas, căci a început să mă doară mai tare. Mă gândesc: ,,Mă apucă precis ora 12 noaptea aici! Și M. e nemâncată! Oare pe mine mă bagă cineva în seamă?”

Nu-mi termin bine gândul când persoana îmbrăcată în verde, care făcea legătura între cei de la birou și pacienți, vine și mă întreabă ce mi s-a întâmplat. Îi spun. Vede că sunt conștientă, că vorbesc logic. Pleacă.

Am nevoie la toaletă. Portarul îmi explică unde e. Mă gândesc cu groază la ce o fi acolo. Dar nu! Surpriză!! E extrem de curat totul. Lucește! E și hârtie igienică! În două locuri, ca omul să o vadă, și săpun lichid, și dezinfectant în două recipiente, și prosop de hârtie! Chiuveta și robinetul de asemenea strălucesc.

Mă întorc. Între timp, scaunul meu s-a ocupat. Nu-i nimic: mai e unul liber lângă un tânăr extrem de slab, cam tuciuriu. Mă așez, vreau să mă rezem, dar speteaza e deplasată; s-a rupt pesemne sub greutatea unui bolnav mai corpolent. Tânărul se ridică și îmi oferă locul lui. Văd că de abia se ține pe picioare și refuz. Atenția îmi e atrasă de o voce de femeie:

– Omule, sunt operată, nu pot să te ridic, hai, fă un efort!

Se străduiește, împreună cu colega ei, să ridice un bărbat care era cât pe ce sau chiar se prăbușise pe jos. Adormise sau i se făcuse rău? Nu știu.

Mă gândesc la Cerasela. Oare și la ei o fi la fel? Oare o deranjez? Simt nevoia să o aud. Am nevoie de încurajări, de confirmarea că am făcut bine venind aici. O sun.

Îmi spune că mă aflu chiar în locul în care trebuie, să aștept că se vor ocupa și de mine, că o să vadă cine e de gardă, să am încredere că toți sunt foarte buni. Vocea și siguranța ei mă liniștesc. Văd și eu că sunt alții mult, mult mai grav și îmi dau seama că îngrijirile se acordă în funcție de starea bolnavului, iar eu, slavă Domnului, sunt încă destul de bine: sunt parcă amorțită, doar capul mă doare din ce în ce mai tare, dar încă suportabil.

Iată: persoana care m-a întrebat ce am pățit vine și mă conduce spre cei de la birou. Îmi pune un guler înalt de plastic, îmi spune să nu îl scot, îmi face un EKG, îmi cere buletinul. Vreau să îi dau cardul de sănătate pe care, de când am mai îmbătrânit, îl port la mine. ,,Nu, nu e nevoie”. Înțeleg: aici nu contează birocratismele. Contează doar omul și suferința lui!

Din când în când se aude în megafon câte un ,,brancardier!” sau câte un nume de pacient și apare cineva în întâmpinarea lui.

O sun pe Ana. Îmi spune și ea că totul va fi bine. Adaugă:

– Fii atentă! Nu te gândi la prostii! Alege viața! Vindecarea, sănătatea și viața!

Mă conformez și spun o rugăciune de mulțumire pentru tot și toate. Îi spun lui Dumnezeu că eu vreau și aleg vindecarea, sănătatea și viața.(3)

Locul s-a mai eliberat. Agit, pentru a le răci, șervețelele reîmprospătate la chiuveta de la grupul sanitar. Sunt întreruptă de vecinul ce ședea cu două scaune mai încolo. E foarte înalt, numai piele și os. Când am dat prima dată cu ochii de el, m-am întrebat: ,,Oare o fi mâncat ceva astăzi?” Am regretat că nu am nimic la mine ca să îi ofer. Poartă salopeta de la spațiile verzi. Pesemne că i s-o fi făcut rău la muncă și colegii l-au adus direct aici. Îmi arată un pet cu apă Borsec neîncepută. Mă întreabă dacă mi-e sete și îmi întinde sticla. Nu se gândește la el, se gândește la mine! Îl refuz gândindu-mă că, dacă îl internează, va avea nevoie de apa aceea. Mi se încălzește inima. ,,Doamne, ce oameni minunați avem!  Binecuvântează-i Tu pe toți cei de aici!”.

Îmi aud numele. Vin în întâmpinarea mea două persoane. Reușesc să citesc pe ecusonul uneia ,,dr. CHIȚEA. Ambele sunt vădit obosite, dar calme. Mă privesc cu bunăvoință. Relatez cât pot de concis accidentul. Doamna doctor mă ascultă și în tot acest timp mă privește cu mare atenție. Nu spun nimic de rănile superficiale de la genunchi și cot, pe care le consider a fi fără însemnătate. În prezența celor două femei mă simt deja mai bine.

Acum, când povestesc, îmi amintesc ce îmi spusese odată, tare demult, regretata doctoriță Rodica Brebenaru, la sfârșitul unei consultații. Uimită, remarcasem cu voce tare:

– Fantastic! Deja mă simt mai bine!

– Așa și trebuie! a zis dumneaei. Medicul trebuie și poate să înceapă să vindece chiar și numai prin prezență, de când îi pășește bolnavul în cabinet!

Doamna doctor Chițea îi dă cu voce scăzută câteva indicații scurte asistentei care mă ajută să mă întind pe un pat cu monitor. Asistenta îmi spune că îmi face un EKG. Vreau să mă deschei la bluză și să-mi ridic maieul.

– Nu, nu, lăsați-mă pe mine! zice.

Cu mișcări rapide, sigure, dar delicate, face acest lucru mai repede decât l-aș fi făcut eu însămi. Dispare pentru câteva momente. Revine cu vată și cu o seringă. Își cere scuze că trebuie să mă facă să sufăr: îmi va lua sânge pentru analize. Mă întreabă un pic mai târziu când am făcut ultimul vaccin antitetanos și dacă mă știu a fi alergică la el.

– Ohohooo! zice râzând când aude că a fost făcut fără urmări neplăcute, când am născut. Va trebui să vă facem unul. Ați căzut și aveți răni!

Le-a observat, cu siguranță și pe celelalte, când mi-a făcut EKG-ul, căci nu pomenisem nimic de ele. Înainte de a mă înțepa, îmi arată ce scrie pe fiolă. Nici măcar nu simt înțepătura! Îmi spune că mi se va face un CT, ca să vedem ce e la capul meu. Va trebui să îmi pună o branulă. Își cere din nou iertare că mă face să sufăr din nou. Toate astea cu voce liniștitoare și privire blândă pe care i-o văd deasupra măștii. Mă întreb cum de nu se sufocă de atâta purtat. Îmi e deja tare dragă ființa asta. Puțin mai târziu mă ajută să mă ridic de pe pat și mă conduce spre un fotoliu rulant. Protestez:

– Nu e nevoie! Pot merge și singură!

– E mai bine așa! îmi spune.

În scurta așteptare a celui care mă va duce la CT, observ liniștea ce domnește, concentrarea asupra fiecărui gest făcut de toate persoanele de îngrijire, calmul care îți impune și ție, bolnav, o anumită ținută. E ca și cum toate s-ar petrece într-o orchestră cu un dirijor talentat. Simt că, deși nu îi cunosc, deja îi prețuiesc și îndrăgesc pe fiecare, dar nu îndrăznesc să spun ceva, ca să nu tulbur armonia. Trăirile îmi sunt întrerupte de deplasarea lină, neauzită, a fotoliului. Cel care mă poartă, parcă ar conduce un automobil de lux foarte prețios și nu un biet fotoliu de spital. Îl ajută oare și podeaua fără nicio denivelare?

După procedură, sunt ajutată să mă ridic. Toți se poartă cu mine de parcă aș fi un bibelou. Înainte să ies din cameră văd de dincolo de geam un tânăr care mă privește, ridicându-se în picioare. Instinctiv îi fac cu mâna. Îmi răspunde, schițând un zâmbet. Doamne, cât de reconfortant e și acest zâmbet!

Sunt adusă tot lin, tot elegant, de unde am plecat. Omul din spatele meu întreabă șoptit:

– Unde o pun pe bunica?

I se spune. Aștept și mă străduiesc să înregistrez ce e în jur. Oameni, aceeași oameni, îmbrăcați în bluze și pantaloni de diverse culori, aceleași fețe cu măști. Pe unele le văzusem și când așteptasem pe hol. Gura și nasul nu li se vede, dar ochii sunt mai adânciți în orbite, obrajii cu mult, cu mult mai supți și mai fără culoare. Picioarele li se mișcă mai anevoie. Sunt aceleași voci în surdină, temându-se parcă să nu deranjeze pe cineva, aceleași gesturi măsurate, făcute cu grijă și socoteală, explicații date clar pacientului pentru fiecare procedură medicală aplicată:

– Acum vă fac un EKG… Nu, nu, lăsați, vă dezbrac eu!

– Da, vi s-a făcut rău. Ați fost adusă cu Salvarea. Va fi bine!

– Acum vă înțep puțin, o să vă doară, îmi pare rău.

Și îmi amintesc că atunci când asistenta Teodora (al cărei nume nu l-am aflat decât aproape de plecare, când am vrut să știu pentru cine să mă rog de binecuvântare la Dumnezeu) mi-a spus același lucru, nici măcar nu am simțit înțepătura! Auzind pentru ce vreau să-i știu numele, a zâmbit cu ochii, poate și cu gura acoperită de aceeași mască.

Am dorit să îi mulțumesc și doamnei doctor CHIȚEA al cărei prenume, IOANA, l-am aflat tot de la asistenta ,,mea”. Dumneaei se afla într-o parte a sălii, la o masă, împreună cu alte persoane, probabil tot medici, care scriau.

Am așteptat câteva momente, în care am avut răgaz să o privesc din nou cu atenție: avea chipul obosit, mult mai obosit decât atunci când o văzusem pentru prima oară, părul în neorânduială. Gândindu-mă: ,,Oare câtă energie a consumat, câți neuroni i s-or fi prăjit, câte sinapse se vor fi reactivat, cât suflet o fi pus de la venirea mea până acum? Dar de când a intrat în gardă și cât va mai pune până la plecare?” Și am simțit-o apropiată sufletului meu. A observat că așteptam. Ne-a privit, îndreptându-și umerii prăbușiți. Am putut doar să îngaim un ,,mulțumesc” abia șoptit, însoțit de o înclinare a capului. Mi-a răspuns tot cu o înclinare, spunând:

– Sunteți bine. Vă doresc sănătate. Va trebui să mai așteptați puțin ca să primiți cd-ul.

Apoi, cu grijă de mamă:

– Aveți cu cine merge acasă?

– Da! Cu fiica mea.

A răsuflat ușurată.

Aceeași întrebare mi-au mai pus-o o dată și asistenta ,,mea”, care m-a condus până la ieșire și cea care mi-a înmânat cd-ul câteva minute mai târziu. Aceasta, probabil pentru a se asigura că nu plec singură, a așteptat ca M. să vină din mulțime și să mă ia în primire.

Ajunsă acasă, am sunat-o din nou pe Cerasela, căreia nu o dată mă plânsesem de atitudinea arogantă, parcă lipsită de înțelegere și compasiune a unor medici:

-Acum mi-am schimbat părerea, i-am spus. Acești oameni minunați, începând cu portarul, brancardierul și infirmierele și continuând cu asistentele și medicii sunt niște adevărați eroi!

Eroi, fără altă glorie decât sămânța de omenie sădită în sufletul semenului suferind, indiferent de haina pe care o poartă acesta. Este o glorie de care ei înșiși nu sunt conștienți și, din păcate, manipulați a vedea numai și numai răul, nici cei mai mulți dintre noi, pacienții, nu o băgăm în seamă. Este o glorie care, cred cu toată tăria, se înregistrează undeva.

În fața acestor EROI de la UPU, adesea fără identitate pentru cei mai mulți dintre pacienți, MĂ ÎNCLIN CU SMERENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ ACUM.

Rodica Miulescu,            

 un simplu cetățean, fost pacient la UPU Brașov, într-o zi ca oricare alta.

 Note:

(1) În cartea ,,Revelații despre creier”, apărută în 2011 la editura Curtea Veche, specialista în neuroanatomie Jill Bolte Taylor, fostă victimă o unui AVC, scrie și despre nevoia stringentă de liniște și lipsă de agitație a creierului lezat. Oare Divinitatea m-a ocrotit în acele momente, punându-mi la dispoziție scurtul răgaz de liniște, de lipsă de stimuli externi inutili de care aveam nevoie pentru a-mi reveni din șocul fizic?

(2) Faptul e de necontestat. Păcat că nu am reținut numărul de înmatriculare al autobuzului, pentru a-i putea mulțumi ulterior conducătorului lui. Cert este că, în starea în care mă aflam, nu aș fi fost capabilă să traversez pentru a merge în stație. Consider și aceasta o minune dumnezeiască: oare doar o clipă de neatenție l-a făcut pe șoferul experimentat să ignore locul de oprire obligatoriu fără niciun om la momentul acela și să o ia pe strada alăturată pentru a-mi fi de ajutor?

(3) Se știe că avem liber arbitru, că putem face alegeri. De cele mai multe ori, în situații stresante alegem în defavoarea noastră. Tocmai de aceea prietena a simțit nevoia de a-mi aminti să aleg vindecarea și sănătatea.

Cum facem acest lucru?

Fiecare în felul lui. Eu am ales în gând, prin exprimarea clară a dorinței. Cred că și sentimentele mele din timpul acestei întregi aventuri, și nu numai, au contribuit ca alegerea să fie ascultată.

Citate celebre despre Biblie

„Biblia nu este o carte națională, ci cartea națiunilor. Ea este o carte care va trăi veșnic, pentru că, atât cât va fi lumea, nu se va găsi nimeni care să se ridice și să spună: “Eu o pricep în tot amânuntul și în tot cuprinsul ei.” Am citit-o toată de mai multe ori; am citit-o și pe sărite și de la început și de la sfârșit. Marea cinste ce se dă Bibliei de multe popoare și generații se datorează valorii ei lăuntrice. Sunt încredințat ca Biblia e cu atât mai frumoasă, cu cât o citești mai mult. Consider evangheliile în totul adevărate, căci în ele există o reflexie a sublimului, care emană din persoana lui Hristos.” J. W. Goethe

“Orice om  cugetător pricepe, dacă meditează, ceea ce un mare număr de oameni e gata să uite, că învățăturile Bibliei sunt atât de mult înnodate cu viața noastră civilă și socială, încât ne-ar fi imposibil literalmente – nu vreau să spun în mod figurat că literalmente – de a calcula cum ar fi viața dacă acele învățături s-ar răsturna. Noi am pierde aproape orice scară, după care reglăm acuma moralitatea publică și particulară, toate liniile de conduită, pe care le urmărim cu mai multă ori mai puțină energie. Aproape fiecare om care prin opera vieții sale a înmulțit numărul invențiilor omenești pentru care neamurile ca și poporul nostru sunt mândre, aproape toți acești oameni au clădit opera vieții lor în primul rând pe învățăturile Bibliei.” Theodor Roosevelt 

Biblia este cuvântul vieții. Vă rog să o citiți și să constatați voi înșivă acest lucru…Când ai citit Biblia vei ști că ea este Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece vei fi găsit cheia spre propria-ți inimă, propria-ți fericire și propria-ți datorie.” Woodrow Wilson

De o mie de ori a răsunat clopotul de înmormântarea Bibliei, s-a înșiruit procesiunea funerară, s-a dăltuit epitaful pe piatra de căpătâi și s-a rostit necrologul. Spre surprinderea tuturor, însă, ea a refuzat să moară. Nicio altă carte nu a fost așa de ciopârțită, disecată, cernută și ocărâtă. Ce carte de filozofie sau religie sau psihologie sau belles lettres a mai fost supusă unui atac de o așa amploare precum Biblia – cu atâta meschinărie și scepticism, atât de metodic și de erudit, cu privire la fiecare capitol, rând și principiu? Cu toate acestea Biblia este în continuare iubită, citită și studiată de milioane de oameni. Bernard Ramm 

“Faci bine că îți cauți liniștea în Evanghelie, pentru că ea este un izvor nesecat al tuturor adevărurilor, cum nu se mai găsește nicăieri. Biblia este cartea al cărui conținut mărturisește el singur originea-i divină…Ea ne descoperă cât de mare este vina noastră, cât de adâncă ne este căderea, dar și cât de mare este dragostea lui Dumnezeu. Biblia este comoara mea cea mai de preț, fără de care aș fi nenorocit.” Immanuel Kant

Mihaela Malea Stroe: „Câteva stereotipii postdecembriste”

Deunăzi mi-am vizitat două prietene, două distinse doamne octogenare, cu o vastă experiență de viață, odinioară foarte active, pasionate de profesia lor și cu însemnate performanțe în domeniul cercetării științifice.

Am povestit de una – de alta și, cum-necum, discuția a derapat la un moment dat spre campaniile electorale care, la noi (dar și aiurea) sunt însoțite, fără excepție, de circul manipulator aferent. Una dintre doamne ne-a spus că s-a decis de ceva vreme să nu mai voteze, să nu mai participe în niciun fel la mascarada periodică. Pentru această decizie, cei tineri din familie au mustrat-o: „Dacă nu votezi, n-ai dreptul nici să critici, nici să te revolți!”

Deși m-am desprins și eu de mult de arena dezgustătoarelor trânte politice aborigene, mi-am amintit instantaneu că – de prin 2000 încoace – am tot auzit această replică, în variantă generalizată, repetată mecanic nu doar de tinerii cărora „repezeala”/superficialitatea li se pot (încă) ierta, ci și de persoane mature: „Cine nu votează, n-are dreptul să se revolte și să critice!”. Nu știu cine a lansat această stupizenie devenită una dintre stereotipiile propagandistice suprapartinice strașnic înșurubate în mintea alegătorilor pătrunși până în rărunchi (mare lucru orgoliul!) de misia lor electorală…

Turmentați, ca personajul lui Caragiale, acum mai mult la figurat decât la propriu, nu se ostenesc să discearnă că dreptul la vot (slavă Domnului că nu-i obligație, ca în „epoca de aur”!) este un drept cetățenesc! Dreptul la revoltă și atitudine critică este un drept general-uman, inalienabil, prin urmare nu poate fi condiționat (de către nimeni, niciunde, nicicând) de exercitarea prealabilă a celui cetățenesc. Și nu par să conștientizeze că numai tiranii încearcă (fără succes deplin și definitiv, după cum ne arată istoria) să interzică revolta. Nu e nevoie de un IQ einsteinian pentru a înțelege asta. E nevoie, în schimb, de un dram de independență în gândire pentru a respinge replicile găunoase, tiparele, șabloanele furnizate de-a gata prin gura presei, prin gura politicienilor ori a detașamentelor de propagandă. Nu îndemn pe nimeni să nu voteze, însă cei care spun (parafrazându-l pe N. Djuvara) că absența de la vot înseamnă lașitate sau că românii nu prea votează… din lene (Liiceanu, într-un interviu cu Buhnici), ar trebui să ia în calcul și faptul că absenteismul poate fi o formă de revoltă, de protest pașnic, o palmă non-violentă, simbolică, pe obrazul gros și insensibil ca pielea de bizon al politicienilor care ne-au dezamăgit, și dezamăgit, și dezamăgit, indiferent de culoarea carnetului lor de partid. N-o fac și n-o vor face întrucât ipoteza protestului, a refuzului de a gira prin vot incompetența, fățărnicia, hoția este, neîndoielnic, extrem de incomodă pentru ei.

Pentru somnul adânc, dulce și liniștit al „aleșilor”, sunt – firește – preferabile ipotezele anesteziant-sedative care acuză lașitatea ori lenea alegătorilor.

O altă formulă stereotipă se reiterează cu regularitate în promisiunile electorale, respectiv în abandonarea lor. Se pot distinge, în mare, trei tipare de discurs: al candidatului, al câștigătorului și al învinsului. În campanie, toți candidații „vând” electoratului proiecte bogate și lucioase ca blana ursului din pădure, pentru ca, la scurt timp după instalarea în fotoliile puterii, câștigătorii să înceapă să se lamenteze și să-și justifice neputințele. Nu pot realiza ce și-au propus ba pentru că trupa aflată anterior la conducere a lăsat în urmă „un dezastru fără precedent” și găuri negre în buget, ba pentru că opoziția le pune bețe-n roate, ba pentru că… n-are ursul coadă!

Toți invocă aceleași insurmontabile dificultăți. Iar învinșii, ajunși în opoziție, au și ei, de fiecare dată, scuze și acuze trase la indigo: ba că s-au comis fraude electorale, ba că electoratul n-a votat inteligent, ca să le permită lor încă un mandat, în timpul căruia… bla, bla, bla, sigur i-ar fi crescut ursului carpatin o minunată coadă de vulpe polară.

Păi să nu te scârbești până la refuz auzind, periodic, neschimbatele lor… mici variațiuni pe aceeași temă? De parcă, în funcție de rezultatele alegerilor, și-ar împrumuta unii altora discursurile, ca să nu-și epuizeze resursele (cât de precare?) de materie cenușie trudind să compună unele noi. Am asistat, cu niște ani în urmă, la o scenă cumva inedită și ilară, într-un context neoficial. Context în care un senator – ignorând că se încheiase de vreo trei luni campania în urma căreia, după două fericite mandate „la putere”, picase, cu partidul lui cu tot, …în fotoliile opoziției – se adresa celor de față expunând patetic genialele proiecte ale partidului său care, vai!, nu se pot materializa din vina electoratului care… n-a votat inteligent! Cineva l-a întrebat „de ce nu le-ați realizat în opt ani cât ați fost la putere?”. S-a prefăcut că nu aude, dar întrebarea a produs un mic scurtcircuit.

Vorbitorul a renunțat subit la tiparul de discurs al învinsului, și, înlocuindu-l cu tiparul de discurs al câștigătorului, a început să deplângă „dezastrul fără precedent” în care se zbate țara. Lovit de amnezie spontană, uitase că tocmai el și-ai lui fuseseră îndelung și până de foarte curând la putere, așadar „reușita” dezastrului… li se datora chiar lor!

Adeseori am auzit și îndemnul stereotip: „Du-te, dom’le, să votezi, că, dacă nu te duci, îi favorizezi pe ceilalți”. Interlocutorul presupune, în acest caz, că preferații lui sunt, negreșit, și ai tăi. Am „testat” o dată cât de fidel este un asemenea ins propriului îndemn. Îmi devoalase că îl susține pe X. Mi-am îngăduit să mă joc puțintel, spunându-i că da, bine că m-a convins! O să merg la vot și o să votez cu Y (contracandidatul lui X). S-a răzgândit imediat: „Aaa, nu, nuuu, mai bine stai acasă, mai bine nu vota!”. A deschis iute robinetul atributelor drăgălașe din schița de portret pe care presa aservită lui X o pusese pe piață: „Să-l votezi pe idiotul ăla, pe infractorul ăla, pe nesimțitul și incultul ăla?!” Nu-i vorbă, presa aservită lui Y realizase, și ea, în aceleași drăgălașe tonuri, schița de portret a lui X. Pentru o corectă și amicală reciprocitate! N-am comentat. I-am mai spus insului doar că, în algebra politică pe care „democrația originală” postdecembristă mi-a predat-o consecvent, X = Y sau, eventual, XY.

Am plecat zâmbind lăuntric (recunosc: ușor malițios) la gândul că interlocutorul meu sigur se perpelește și regretă că m-a convins să fiu cetățean… model. Se temuse că, neparticipând la vot, i-aș „favoriza pe ceilalți”. În această situație, îi rămânea, totuși, o incertitudine călduță: buletinul meu necompletat, va fi sau poate nu va fi folosit în sforăriile nocturne de culise electorale în favoarea rivalilor. Declarând că o să particip și că o să votez cu „ceilalți”, i-am demolat incertitudinea. Cum să nu se perpelească sărmanul?

În fine, o altă des întâlnită replică stereotipă, tot suprapartinică, a celor care își fac din politicienii preferați idoli pe care sunt dispuși să-i disculpe în toate împrejurările, este: „orice popor are conducătorii pe care îi merită”. Altfel spus, „nu vă plângeți: la așa popor, așa aleși!” Disprețul lor se revarsă (conform unei tendințe în mare vogă – blamarea poporului – despre care am scris altădată) se revarsă, deci, prioritar, asupra electoratului. Dacă „idolii” lor au pierdut alegerile, disprețul se extinde și asupra conducătorilor vremelnici care i-au biruit. Am fost curioasă dacă cei care aruncă replica asta în stânga și în dreapta au habar pe cine citează și i-am întrebat pe câțiva dintre ei: „cine zice?”. Nici vorbă să știe careva! Au preluat, încă o dată, mecanic, fără discernământ, după ureche, o afirmație decupată manipulator dintr-un cu totul alt context, folosind-o pe post de bâtă ca să dea cu ea… în balta versatil-toxică a politichiei, să împroaște de jur-împrejur! Oare împroașcă inconștient sau dorind cu dinadinsul să contamineze cu stereotipiile lor  și arealul (cât a mai rămas din el) gândirii libere, non-șablonarde?!

Nu este nevoie să deții un doctorat în psihologie ca să intuiești că o asemenea afirmație acru-astringentă s-a născut din frustrările emitentului, după cum nu este nevoie să fii tobă de istorie ca să înțelegi că afirmația nu are decât, cel mult, valoare de ornament. Am verificat: originalul spune că „orice națiune își are conducătorii pe care îi merită” și s-a ivit din frustrările postrevoluționare ale contelui pesimist Joseph de Maistre (în „Considerații despre Franța” ,1796). Se poate presupune, cu minim risc de eroare, că, atunci când s-a exprimat în acest fel, contele s-a referit la francezii lui, generalizând concluzia doar ca să nu fie (gest „aristocrat”, la urma urmei!) excesiv de contondent la adresa propriului neam.

Nici de Maistre, nici cei care, inapți să cumpănească independent, depolitizat, îi vântură acum prin aer, ca la iarmaroc, agurida frustrării de secol XVIII, nu ar putea răspunde cu argumente pertinente unor întrebări simple: cum rămâne cu „meritele” unor națiuni pe care ghilotina politică le-a tranșat fără scrupule în măcelăria istoriei? Merită coreenii ori vietnamezii din Nordul țărilor respective, un anume tip de conducători/ de regim politic, iar cei din Sud – un cu totul alt tip?! Sau, mai aproape de noi și până nu de mult: cum s-au evaluat „meritele” unora și altora dintre nemții aparținând unei singure națiuni, când Germania a fost sfârtecată de zidul Berlinului? Meritau nemții din Est un anume tip de conducători/de regim politic, iar cei din Vest – altul?!  Sau: ce schimbare fabuloasă și radicală trebuie să se petreacă în răstimp uluitor de scurt cu spiritul unei națiuni, așa încât ea să merite astăzi coroană regală, iar mâine să merite seceră și ciocan?

Oricât de popular, de retoric-decorativ și de (aparent) convenabil ar fi pentru unii în prezent, citatul din de Maistre este inadecvat, lipsit de fibra temeiniciei.

Mult mai temeinic și mai realist se dovedește monologul lui Iona, personajul din piesa omonimă a lui Sorescu, monolog construit pe metaforă transparentă:

„- Plevușca, săraca.

– Ea duce greul mărilor și oceanelor.”

Dar, ca să identifici și să admiți această realitate, trebuie să fii onest și cu tine însuți, și cu ceilalți. Or, în politică, fie ea și înfășată-mbălsămată ca o mumie cu mult trâmbițata „corectitudine”, nu prea rămâne loc pentru onestitate. În schimb, întotdeauna se găsește sau – dacă nu – se face loc berechet (au „rechinii” mare grijă de asta!) pentru tipare și stereotipii menite să spele creierele vii de păcatul mereu impardonabil al… gândirii pe cont propriu.

Mihaela Malea Stroe

Notă: articol publicat în www.curteadelaarges.ro

ReConnect – Un pas spre normalitate

Pe parcursul a 2 luni, în perioada 13.09.2021 – 15.11.2021, 16 copii – adolescenți și preadolescenti, aflati în situație de risc de excluziune sociala / cu dizabilități, cu deficit de integrare sociala vor beneficia de un pachet de servicii sociale integrate psihoterapeutice (evaluare psihologică, consiliere psihologică, psihoterapie si grup suport) pentru constientizarea, formarea unor deprinderi de viata independentă, abilitare sociala complexa si dezvoltarea unor abilitati sanatoase si pozitive/ comportamente adecvate, avand ca scop creșterea calității vieții prin facilitarea accesului la serviciilor specifice de consiliere si psihoterapie, precum si creșterea capacității organizationale prin acordarea unor servicii sociale psihoterapeutice necesare in procesul de recuperare si incluziune socială.

În perioada implementării proiectului vom derula o campanie de informare si constientizare privind igiena si sanatatea mintala (depresie si anxietate) pentru prevenirea discriminarii si marginalizarii, desfasurată in mediul online (pagina de internet, pagina de socializare a organizatiei) .

”In cadrul acestui proiect intenționăm sa facilităm accesul la servicii specifice de psihoterapie pentru un număr de 16 copii adolescemți și preadolescenți aflați in situatie de risc/ cu dizabilitati (TSA si tulburari asociate, tulburări in dezvoltarea globala, tulburari de comportament, tulburari pervazive de dezvoltare, etc) cu deficit de integrare socială, beneficiari ce vor fi identificati si selectați din surse externe din Brașov și județul Brașov, benwficiari cu vârsta cuprinsă intre 11/12 ani – 17/18 ani.

Avand in vedere eficacitatea interventiei psihoterapeutice si tematica abordata, unul dintre criteriile principale de selecție va fi nivelul de dezvoltare al copilului (QI, gradul de functionalitate, gradul de autonomie etc).Un alt criteriu principal de selectie va fi ”primul venit, primul servit”.

In acest sens invităm persoanele interesate/aparținători să solicite informații despre proiect și, duppă caz să solicite inscrierea copilului in cadrul proiectului.” Diana Niță – Președinte

De ce proiectul ReConnect INTUITIV?

In România, cu atât mai puțin în orașul Brașov, nu există servicii integrate pentru adolescenții și preadolescenții cu deficit de mentalizare și integrare socială. Terapia de recuperare și /sau programele de consiliere psihologică nu sunt adaptate pentru învățarea abilităților și deprinderilor de viața și cu atât mai puțin pentru intelegerea sexualității, dezvoltarea și intelegerea identității sexuale precum și modelarea de relații sănătoase și armonioase.

Am primit nenumarate solicitari din partea aparținătorilor beneficiarilor organizatiei, cat si numeroase solicitări din partea medicilor de psihiatrie infantilă pentru dezvoltarea acestor servicii integrate, ce necesită o abordare complexa. La data prezentei, in judetul Brasov, peste 72% din numarul solicitarilor privind interventia medicala in domeniul sanatatii mintale provin din deficitul de mentalizare al relatiilor sociale, depresiei, anxietatii, efectul discriminarii si marginalizarii si ca efect au unei incapacitati/deficiente mintale determinate de un diagnostic ( Statistica institutul de Sanătate mintală)

Extra info Asociația Rază De Speranță În Intervenția Și Terapia TSA

Inființată in anul 2012, organizația are ca misiune promovarea si apărarea drepturilor și intereselor persoanelor cu tulburări pervazive de dezvoltare, cu tulburare de spectru autist/tulburări asociate și a familiilor acestora, prin identificarea precoce, intervenția, recuperarea şi ameliorarea calităţii vieţii şi funcţionării sociale a persoanelor diagnosticate cu tulburări din spectrul autist, precum si susținerea actiunilor in vederea imbunătățirii vizibilitătii sociale a acestora.

Sursa si imagine: comunicat remis La pas prin Brasov

Pentru mai multe detalii despre organizatie
www.razadesperantabrasov.roo
https://www.facebook.com/pg/RazaDeSperantaBrasov

Mihaela Malea Stroe: „Limba noastră cea de toate zilele…”

Pornind de la titlul generic – „Orașul limbii române” – propus de către organizatorii brașoveni pentru evenimentul de astăzi (n.r.: 31 August 2021), ar trebui, poate, să fac o incursiune istorică, dezvoltând ideea că Brașovul se află, după cum se știe, în zona (privilegiată) de formare a limbii române literare.

Pornind, însă, de la informația că la Academia Română s-a pus în discuție „statutul actual al limbii române” (dezbatere susținută de acad. Ioan Aurel Pop, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Grigore Brâncuș, Gabriela Pană Dindelegan și prof. univ. Rodica Zafiu), nu voi zăbovi analizând trecutul limbii române, ci presiunile și opresiunile pe care limba noastră le suportă actualmente din partea celor care, din snobism, din aroganță și dorință de epatare sau – adesea – din crasă incultură le exercită zi de zi asupra ei, cu o insistență diabolică. Dacă ar fi să definesc statutul actual al limbii române, aș îndrăzni să spun că este o limbă îndelung asediată de anumite categorii ale propriilor vorbitori.

Campioni absoluți în hărțuirea limbii române sunt, categoric, politicienii și jurnaliștii (care s-ar cere să fie, pentru public, modele de exprimare elevată și adecvată normelor limbii literare), dar, am mai spus-o și în alte ocazii, nu se situează cu mult mai prejos nici traducătorii de filme, autorii și interpreții reclamelor, persoane în carne și oase cărora li se adaugă, cu impact deloc neglijabil, aplicațiile tehnice de traducere automată din categoria Google translate și toleranța excesivă, păgubitoare, atât a vorbitorilor cât și a instituțiilor filologice, la tornadele anglicizante și la scrierea fără diacritice.

Străjeri ai limbii române încă mai stau de veghe (Ioan Aurel Pop, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Rodica Lăzărescu, Magda Ursache, Rodica Zafiu,  Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, dascălii de limba și literatura română sau persoane care activează virtual, sub pseudonim, corectând/ironizând greșelile, cum procedează pe blogul ei „Diacritica”), dar, în vacarmul lingvistic stârnit de mult prea gălăgioșii agresori amintiți înainte, vocile limpezi și autorizate se aud foarte greu sau nu se aud deloc.

Nu reiau aici criticile la adresa politicienilor și jurnaliștilor, sunt nume importante de filologi care și-au îndreptat săgețile ascuțite către acești întunecați campioni cu epiderma și meningele impenetrabile, refractare la orice încercare de îndreptare.

S-a tot spus că o limbă „stricată” poate „strica” gândirea sau că reflectă o gândire alterată. În acest sens, efectele „stricării” limbii, respectiv gândirii, sunt acum atât de vizibile încât s-ar cuveni să fie și îngrijorătoare.

Mă voi opri la numai câteva aspecte de actualitate furnizate fie de spoturile publicitare, fie de experiența didactică, fie de „colaborarea” mea cu internetul.

Se apropie sfârșitul vacanței de vară, iar pe micile ecrane apare, în ultima vreme, repetitiv până la saturație, o reclamă în engleză: Back to school! De ce în engleză? Nu știu. O fi dispărut din limba română adverbul înapoi? S-au evaporat prepoziția la și substantivul școală? Ne obligă cineva să ne exprimăm în engleză sau doar așa le-a cășunat autorilor reclamei? Pe alt canal, la aceeași reclamă, o trăznaie suplimentară: to, prepoziția englezească, scrisă ca numeral: Back 2 school. O maimuțăreală, în fond, a năravului (probabil american?) de a sminti scrierea coerentă (de pildă for you simplificat la 4u, straight redus la str8 etc.). O fi cool așa, o fi în trend, o fi easy pentru leneși, o fi părând funny, dar, împingând un pic spre limită situația, să ne imaginăm următoarea transcriere fonetică pentru un necunoscător al limbii engleze: bec + doi + scul. Un numeral flancat de substantivele comune bec – balonaș de sticlă cu filament și scul – legătură de fire.

Păi să nu te prăvălești în SF și să nu te bântuie, ca un strigoi gonflabil, impresia că ai de-a face cu un dubios mesaj criptat, extraterestru?

Lăsând gluma la o parte, va veni oare peste noi vremea neguroasă în care, ca român, dacă nu cunosc limba engleză, nu-mi voi mai putea înțelege limba maternă?!

Urmărind un fragment de film dublat în română, a fost destul o propoziție ca să-mi agreseze timpanele: „Lucul ei îi părea familiar”. Luc, de la englezescul look, evident. Noi, cei din generațiile mai vechi, am învățat de timpuriu la școală că neologismele îmbogățesc limba, dar și că Titu Maiorescu atrăgea atenția, încă din secolul al XIX-lea, asupra abuzului riscant de neologisme, subliniind că „limba română are geniul ei propriu și cuvintele ei proprii” care „trebuiesc cunoscute și trebuiesc deprinse”, iar „întrebuințarea necugetată” a neologismelor – respinsă. În cazul de față, adoptarea nemotivată a lui look vine să disloce din limba română o întreagă serie sinonimică (aspect, chip, înfățișare, fizionomie, figură, față, arătare), prin urmare acționează negativ, în sensul sărăcirii lexicale, al deposedării de nuanțe, fapt ce poate lesne să atragă și o aplatizare a gândirii. De altfel, singura explicație plauzibilă pentru succesul adoptării lookului ar fi că, în formă nearticulată, are o singură silabă și-i scutește pe leneși de efortul rostirii, pe de o parte, iar pe de altă parte nu supune mintea nimănui la travaliul delicat de a căuta nuanțe. Substituie lejer sinonimele din română deoarece se brodește fără mofturi, în locul lor, în aproape orice vecinătate lexicală.

Am regăsit, același substantiv, de data asta în scris, într-o subtitrare de film documentar. Intervievatul, un simpatic frizer chinez vorbitor de engleză, pripășit în New York, mărturisea în limba lui adoptivă, de ce și-a ales meseria: „Îmi place să le dau oamenilor un look nou”. Să deducem, din viciata traducere în limba noastră, că nu-i evaluează nimeni pe traducători înainte de a-i angaja? Sau că evaluatorii înșiși sunt la fel de incompetenți și de nepăsători?

Rămânând în același perimetru lexical, mi s-a întâmplat, când eram la catedră, să surprind dificultățile de lectură cu voce tare ale unui elev care – vădit lipsit de  intenția ironiei ori a vreunui giumbușluc adolescentin – a încurcat românescul chip (față, figură, aspect), cu englezescul chip (pastilă cu circuit integrat). Rezultatul a fost pe cât de amuzant, pe atât de trist. Propoziția „Fata avea un chip frumos”, deși scrisă corect, citită de el s-a transformat în: „Fata avea un cip frumos”. Am depășit momentul atrăgându-i atenția că, deocamdată, cât timp nu se adeveresc filmele de sumbră anticipație, numai necuvântătoarele au cipuri de urmărire și identificare (mai mult sau mai puțin) frumoase, oamenii au chipuri.

Este un exemplu, dintre multe altele posibile, doveditor al derutei lexico-semantice provocate de excesul de anglicisme preluate fără control și fără discernământ, derută care îi afectează în special pe tineri.

După umila mea părere, utilizarea diacriticelor specifice limbii române (la care s-a cam renunțat tacit după ce ne-am „civilizat” și nu mai scriem de mână, ci tastăm) ar trebui să devină obligatorie prin lege, prin ordonanță de urgență, pentru că absența lor totală sau utilizarea aleatorie, inconsecventă, aduce mari prejudicii limbii scrise și generează confuzii, în primul rând în mintea cititorilor lipsiți de exercițiul sistematic al lecturii. Una e să scrii Puțin a lipsit… și alta Putin a lipsit…, mai ales când nu e clar dacă accentul cade pe u sau pe i. Una e să scrii Fata are o față fină și alta Fata are o fată fină. Prasit, fără diacritice, poate fi citit și cu sensul de prășit, și cu acela de prăsit. Când contextul nu-l ajută, ce va înțelege cititorul dintr-un enunț precum Leonte s-a dus de ieri la prasit si n-a mai venit.? Unde s-o fi dus, ieri, Leonte? La prășit sau la prăsit?!

Într-o intervenție anterioară, tot de Ziua Limbii Române, am scris amănunțit despre „performanțele” lui Google translate. Între timp am testat și alte oferte de traducere automată, renunțând la banalele texte de rețete, prospecte și reclame, din curiozitatea de a vedea ce se întâmplă cu un text beletristic lăsat în voia traducătorului virtual. Voi ilustra cu doar câteva dintre rezultatele acestui experiment care spală binișor păcatele Chiriței pașoptiste ot Bârzoieni, la al cărei nivel abia-abia dacă ajunge produsul tehnic poliglot al civilizației contemporane.

Când e solicitat să traducă din română în engleză, franceză, germană, maghiară, italiană, spaniolă, traducătorul virtual se împiedică – în română – de absența  pronumelui personal în preajma verbului și pecește, incapabil fiind să identifice numărul (singular sau plural), se încurcă rău când dă peste arhaisme sau regionalisme și are mari probleme cu accentele. În consecință, dacă ar fi înzestrat cu urechi și cu o bâtă, am putea spune că traduce „după ureche” și adesea dă serios „cu bâta în baltă”. Bunăoară: „N-am mai știut să le chivernisim” (e vorba de cele zece porunci) în traducere automată „noi” (subînțeles) e înlocuit cu „eu” și sună cam așa:

– în engleză: „I didn’t know how to chivernisim them.”

– în franceză: „Je ne savais pas comment les chiverniser.

– în germană: „Ich wusste nicht, wie ich sie chivernisimieren sollte.”

– în maghiară: „Nem tudtam, hogyan kell őket chivernisimizálni.”

– în italiană: „Non sapevo come rinnegarli”.

– în spaniolă: „No supe chivernisimizarlos”.

„Temei”, din versul „Este singurul nostru temei”, a fost tradus, în limbile menționate, prin „temă” (It is our only theme/ C’est notre seul thème/ Es ist unser einzinges Thema/ Ez az egyetlen témánk./ È il nostro unico tema/ Es nuestro único tema). Traducând „drum de bejenie”, mașinăria automată îmbogățește generos toate limbile cunoscute de ea cu un cuvânt românesc: road of bejenie/ route de bejenie/ Strasse von bejenie/ a bejenie útja/ strada di bejenie/ camino de bejenie. Șerparul din portul nostru popular se transformă, din accesoriu vestimentar, într-o înșelătoare făptură mitologică: a snake, un serpant, eine Schlange, un serpant, una serpiente. Inteligența artificială se împotmolește iremediabil și atunci când dă de  troiene/ a troieni (cuvinte pe care le confundă cu cetatea Troia), tropar, borangic, ițari, tiptil, fest, a ciripi, vă leat/ veleat/ văleato etc. Totuși boacăna supremă, greu de egalat, o comite când traduce (pe formula „unde dai și unde crapă”) „condei de grafit” prin graphit condom/ préservatif en grafit/ Graphitcondom/ grafit óvszer/ preservativo di grafite/ condón de grafito.

Exemplele de majore gafe lexicale sunt considerabil mai numeroase decât cele consemnate aici, dar concluzia care se impune – una singură: să nu vă lăsați niciodată fără grijă în seama traducătorului automat, pentru că, oricât de inteligent și poliglot l-au făcut părinții lui programatori, limba română, prin bogăția, nuanțele, particularitățile și duhul ei, îi depășește cu mult posibilitățile.

Mihaela Malea Stroe

(Prelegere pregătită pentru Ziua Limbii Române, Brașov, 31 aug. 2021, la Teatrul „Sică Alexandrescu”)

Contribuție la istoria literaturii și a teatrului brașovean și național

George Bariț (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania. A fondat la Brașov, în 1838, Gazeta de Transilvania, primul ziar românesc din Transilvania. În același an a început la Blaj publicarea Foii pentru minte, inimă și literatură, una dintre primele reviste literare românești.

În 1861, din inițiativa sa și a canonicului Timotei Cipariu, a luat ființă Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra).  În anul 1893 a devenit președinte al Academiei Române.

În anul 1987 am descoperit o piesă de teatru inedită a lui George Bariț: „Inimile mulțămitoare” în “Manuscriptum”(Muzeul Literaturii Române, București, VIII, 1977, nr.3, p. 58-69). Ea fusese scrisă și jucată la Brașov în anul 1838 de către o trupă de diletanți.
În același an în care am descoperit piesa, 1987, în calitate de coordonator al sectorului teatru de la Casa Municipală de Cultură Brașov (azi Așezământul Cultural Reduta), am introdus piesa în repertoriul formației de teatru în limba română, recunoscând valoarea de restituție literară și teatrală, ca și importanța piesei, ca una dintre primele scrise și jucate la Brașov, în secolul XIX. Am fost și unul dintre membrii distribuției.

Vă prezint mai jos câteva imagini din spectacolul care avea să obțină premiul I pe țară.
Direcția de scenă a fost încredințată regizorului FLORIN FĂTULESCU (Los Angeles) și este ultima piesă pusă în scenă de acesta înainte de plecarea din țară.
Distribuția: Adrian Munteanu, Viorel Marinescu (Vancouver), Iuliu Benția (Freiburg), Mihaela Stef, Ion Rotaru, Simona Roman.

În picioare, de la stânga la dreapta: Adrian Munteanu, Ion Rotaru (+), Iuliu Benția
Pe scaune: Simona Roman, Florin Fătulescu, Mihaela Ștef
Jos: Viorel Marinescu

Ion Rotaru (+), Iuliu Benția, Mihaela Ștef, Adrian Munteanu, Viorel Marinescu

Adrian Munteanu, Iuliu Benția, Ion Rotaru (+)

Ion Rotaru (+), Mihaela Ștef, Viorel Marinescu, Simona Roman

Adrian Munteanu, Simona Roman, Ion Rotaru (+), Mihaela Ștef, Viorel Marinescu, Iuliu Benția

Adrian Munteanu

Fotografii din arhiva Adrian Munteanu

Mihaela Malea Stroe: „În oglinda retrovizoare…”

Am mărturisit, repetat, că sunt ani și ani de când refuz să mă mai uit la știrile tv, să ascult știri la radio. Totuși, trăim într-o eră în care, dacă nu alergăm noi după știri, vin ele buluc-bucluc spre noi, via e-mail/internet/telefon deștept.

Pe acelea, concesiv, le citesc din când în când și, evident, subiectul „covid” a fost și este cap de afiș de mai bine de un an încoace. Totuși, să citești informații e cu totul altceva decât să le asculți. Citind în gând, în ritmul, cu tonul/intonația personale, rămâi oarecum la adăpost de registrele vocale ba disperate, ba patetice, ba apocaliptico-alarmiste ori sobru-bocitoare, ba înverșunat-poruncitoare, ba instigatoare, ba isterico-revoltate, ba zeflemitoare ale personajelor de pe sticlă, personaje asimilabile când unor circari, când unor inchizitori, când unor ciocli, rarisim unor profesioniști ai informației nealterate care sunt… specie pe cale de dispariție. Citind, ești mai ferit de ceea ce ți se poate inocula emoțional și mental prin prestațiile nonverbale și paraverbale ale știriștilor, moderatorilor și/sau invitaților acestora. Poți compara, mai obiectiv, mai detașat, porția de adevăr fracturat, împănat cu minciuni credibile, servită „pe tavă”, cu ceea ce constați concret, verificabil, că se întâmplă în jurul tău.

Având în vedere rolul – fără îndoială major – pe care îl joacă presa (ca unealtă!) în informare/dezinformare/manipulare a maselor, mă tenta încă din iunie-iulie ale anului trecut ca, privind în oglinda retrovizoare, să fac o paralelă între momentul decembrie 1989 și puțin după, al așa-zisei noastre revoluții, și momentul 2020 al pandemiei încă actuale. Am amânat (dintr-un soi aparte de lene combinată cu saturație de subiectul „pandemie”), dar „factorul declanșator”, care m-a scos din lenevire, a venit prin „imaginea teroriștilor-oameni-păianjen”, pusă în balanță (în editorialul din Curtea de la Argeș nr. 6/2021, revistă pe care am primit-o, anticipat, în pdf) cu „butonul de lift care a îmbolnăvit de covid un etaj întreg al unui hotel, doar prin apăsarea lui cu un deget…, spusa distinşilor doctori care ne anunţau prin martie trecut că vin zile grele”.

Oglinda mea retrovizoare a început să bată până la vremea în care ni se impunea să dăm crezare exclusiv „presei oficiale” – singura pretins-propagatoare a adevărului, să nu ascultăm (era strict interzis!) „Vocea Americii” sau „Europa liberă” care, ni se spunea, mint de îngheață apele. Direcția oficială pe-atunci era indicată de emisiunea „Vorbește Moscova” care se difuza la ore fixe și întrerupea, din câte îmi amintesc, orice alte emisiuni.

Acum, în repetitive „mesaje de interes public” ni se cere să credem exclusiv informațiile oficiale! Direcția oficială n-o mai trasează Moscova, dar (alt)cineva tot are grijă în noul context unional… să nu ne abatem și, Doamne feri!, s-o luăm, de capul nostru, independent, pe căi nemarcate. În prezent, ceea ce ar putea contrazice versiunea oficială nu este strict interzis, că nu se mai poate din cauza (sau grație, depinde din perspectiva cui privim) evoluției tehnologice – dar este compromis, luat în derâdere, descalificat, catalogat fake, iar cei care, vai!, apleacă urechea și la alte surse sau la opinii diferite (fie ele venite din SUA, Franța, Germania, Italia, Suedia, Singapore etc.) sunt… proștii lumii, inculți, conspiraționiști, putiniști, „răspândaci”, reacționari (că „dușmani de clasă”, „dușmani ai noii ordini sociale”, „dușmani ai poporului” au ieșit din trend).

Revin la momentul ’89, la știrile servite de Televiziunea Română Liberă (?!), la setea năprasnică de a afla ce se întâmplă, sete care fie ne-a ținut cu sufletul la gură în fața micilor ecrane, fie, pe unii dintre noi (sătui de răul îndurat și dornici, în naivitatea noastră de atunci, „să punem umărul” la schimbarea istorică), ne-a scos în stradă, în bătaia gloanțelor, la proteste. Eram panicați (izbânda presei!) că, dacă nu acționăm eroic, se întoarce roata și rămânem cu Ceaușescu și regimul lui dictatorial. Dacă ne-am fi desprins de emanațiile radio-tv, să gândim „la rece”, ne-am fi dat seama că „zarurile erau (deja) aruncate”, schimbarea („catifelată” la alții, sângeroasă la noi) se petrecea ireversibil pentru toate țările aflate pe orbita sovietică. Era exclus să constituim „excepția”! Înfierbântați însă, am înghițit tot ce ne livra presa „liberă”: imaginile terifiante ale cadavrelor învinețite, tumefiate, tăiate, apoi cusute cu sârmă, de la Timișoara, prezența teroriștilor, mai greu vizibili decât coronavirusul, dar care sigur coborau în rapel de pe acoperișuri (nu se știe cum ajungeau acolo), intrau în locuințe, în instituții, ne mitraliau, se ascundeau prin păduri – inclusiv în Poiana Brașov, în Masivul Postăvarul – și ne vânau… De frică, în iarna aceea ne-am „distanțat” voluntar de pârtiile de schi. Psihoza colectivă s-a prelungit. În vara lui ’90 încă tresăream („Iar se trage?!”) până și la pocnetele țevilor de eșapament. „Cine-a tras în noi după 22?” a rămas o întrebare fără de răspuns. Am înghițit, creduli, știri care ne anunțau că au fost otrăvite bazinele de alimentare cu apă potabilă, că au intrat teroriștii în Spitalul de Copii din Brașov. Când s-a dat știrea asta, mă aflam (cu soțul și fetița noastră de 3 ani și jumătate) relativ aproape de Spitalul de Copii, la finii noștri, unde ne prinsese „revoluția”, tranșând (cu pauze de privit la tv și de ieșit la proteste) porcul de Crăciun pe care îl cumpăraserăm împreună. Am sunat imediat la spital („V-au atacat? Suntem aproape, vă putem ajuta?”). O doamnă ne-a răspuns calm că „nu-i adevărată știrea, nici vorbă de atac terorist! Suntem bine.”

Am sunat insistent la televiziune, să le cerem să dezmintă informația, să liniștească oamenii. Au fost imposibil de contactat. Ulterior am înțeles că, și dacă am fi reușit să vorbim cu ei, vrând să îndreptăm știrea strâmbă (sau „fabricată”?) trâmbițată pe post, am fi trecut noi drept „dezinformatori”. Mesajul liniștitor n-ar fi ajuns la public de vreme ce necesară momentului era panica generală.

Au fost locuri și situații în care s-a tras, cu adevărat. Au fost morți și răniți, cu adevărat. „Păcat, păcat, de sângele vărsat!” Păcat strigător la cer de suferința celor onești, singurii autentic-revoluționari: „vom muri și vom fi liberi!”, „mai bine mort decât comunist!”, „noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu ne câștigăm/ libertatea noastră!” Din sacrificiul, curajul și dorința lor de libertate și dreptate, o lungă serie postdecembristă de oportuniști aroganți, ipocriți, agramați, lacomi, nevertebrați, corupți, incompetenți, cameleonici, și-a croit samavolnic trepte pentru funcții cât mai înalte și pentru averi fabuloase.

Au fost, la „revoluție”, multe ordonanțe și ordine haotice, multe știri false, contradictorii sau gonflate, menite să acționeze sinergic, să creeze și să amplifice panica, starea de surescitare, derută și confuzie a mulțimii.

Asupra blocului finilor noștri, s-au abătut, în câteva seri la rând, sute și sute de trasoare șuierătoare, mixate cu zgomote de împușcături, dar, la lumina zilei, am constatat că fațada blocului e neatinsă. Au fost simulatoare?! De citit și mărturia „Șobolanii din Gara de Nord” (Cătălina Hașotti, Armele lui Max, Ed. Betta, Buc., 2019). Cine le-a folosit și de ce? Probabil n-o să știm niciodată. După ani, privită în oglinda retrovizoare, imaginea noastră târându-ne – cu mic, cu mare – de-a bușilea prin apartament, pe sub ferestrele camuflate, ca să fim în „unghi mort”, nu în calea gloanțelor, a devenit tragi-comică. La fel, amintirea serii în care, rămase în casă, fina, eu, pruncuțele noastre, cumnata și o bunică, am încercat, în absența soților, să baricadăm ușa apartamentului cu un cuier de hol pe care nu l-am putut clinti, oricât ne-am opintit, pentru că… era fixat în perete. Azi, scena luptei cu bietul cuier apare ilară, dar atunci eram îngrozite de gândul că vin teroriștii, de aceea nici nu ne-am lămurit pe loc de ce nu răzbim să-l mutăm. Tot atunci, pe la miezul nopții, cu fina și cumnata ei, căutam de zor un satâr. „Operațiunea porcul” (o namilă de aproape 200 kg) se încheiase, dar, în zăpăceala și spaima noastră, rătăciserăm „arma albă”. Ne închipuiam, naiv, că o să ne apărăm eroic fetițele și pe bunică de automatele „oamenilor-păianjen” cu… satârul. Să nu râzi, cu lacrimi triste și amare, de tine-însuți când te uiți înapoi?

Mai mult: se lansase zvonul că teroriștii ocupă case, poduri, turle, apartamente nelocuite și trag de acolo. Cât de lesne și de spornic țese coșmaruri imaginația pradă panicii inoculate, aveam să aflăm curând.

Cum am lipsit de acasă, ne-am pomenit că, știind unde suntem, ne sună vecinii, gata să cheme armata, disperați că la noi s-au instalat teroriști. Auziseră, seara, pași apăsați, zgomote de mobilă mutată de colo-colo. Să venim urgent! Am lăsat fetița în grija finei și… am venit! Ușa apartamentului era intactă, totuși, atinși de frica reală a celor de pe scara blocului, ne-am oprit întâi la vecina care locuia perete-n-perete cu noi. De la ea am pândit pe rând, cam două ceasuri, cu urechea lipită de peretele comun, doar-doar o să auzim zgomote suspecte înainte de a pune pe jar vreo patrulă militară. Neauzind, ne-am luat inima-n dinți și ne-am dus acasă: mobila neclintită, ioc teroriști! Vecinii, agitați, susțineau că nu era părelnic ce auziseră. Excluzând o halucinație colectivă, am căutat sursa zgomotelor ce s-ar fi putut realmente propaga, în seara anterioară, la câteva apartamente. Și… da: vecinul de deasupra cususe ceva la o mașină veche, cu pedală, greoaie și gălăgioasă (asta era „mobila mutată”), în timp ce fetițele lor se jucaseră sărind de pe canapea pe covor (iată și „pașii apăsați”). Panica semănată cu sârg de presă dăduse roade: a deformat, în mintea oamenilor, realitatea.

Momentul pandemic 2020, are, sigur, altă dimensiune, alt dramatism, dar năravul presei a rămas neschimbat: să fie „angajată plenar” în informarea/dezinformarea/manipularea maselor. Cu mult mai mult spor acum, întrucât beneficiază de o mulțime de canale, posturi, rețele (cele de „socializare” – de neprețuit ajutor în manipulare!). Beneficiază de jonglerii tehnice noi: editare de imagini, colaje, holograme, „construcții” computerizate atât de verosimile încât nu poți fi sigur dacă e realitate sau „făcătură” ce ți se servește, iar să crezi fanatic, absolut, în „adevărul” livrat de un anume post preferat, este letal. O doză de dubito ergo cogito, cogito ergo sum cartezian, în aceste condiții, face bine.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea mulțimii în ’89 nu mai constituie tocmai o mare și impenetrabilă enigmă.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea lumii întregi în 2020 (la noi cu mare exces de zel) dacă încă nu se vede limpede-cristal, pesemne de la distanță ceva mai mare se vor desluși multe.

Din cât am citit și cumpănit în ultimul an și mai cu seamă din reacțiile semenilor prinși strașnic în mrejele presei, se deduce, și fără să fi stat cu creierul în televizor, că scenariul inoculării panicii și-a păstrat, în timp, componentele de bază: imagini terifiante din belșug, știri gonflate, prioritar și preponderent morbide, informații contradictorii, cocteiluri de un pahar cu adevăr la două cu minciună sau invers, după gust. Plus haos, ordonanțe, decizii, acțiuni și măsuri ilogice (la 200-300 de cazuri covid confirmate – stare de urgență, cu restricții ultra-severe, la peste 15.000 de cazuri – relaxarea restricțiilor). Plus ton jurnalistic de întunecați vestitori ai apocalipsei care, prin agentul „în-corona-t” – pare-se made in China, ne pândește de pe clanță, butonul liftului, tejghele, cărți, bancnote, întrerupătoare, de pe tastele bancomatelor, telefoanelor, computerelor, de pe haine și pantofi, ne așteaptă pe banca din parc, din autobuz, din sala de concert, pe firele de praf… Poate ataca din aer, din ploaie, din vânt, din respirația aproapelui…, de oriunde, de peste tot. Cei care (inclusiv câțiva cercetători germani și americani) au cutezat să susțină, acum un an, că suprafețele nu-i priesc virusului, îl lasă fără vlagă, au fost, atunci, discreditați. Contribuiau la scăderea panicii?? S-a dovedit, între timp, că au avut dreptate. O cercetătoare din Australia (fiziciană) demonstra, tot la vremea aia, de ce nici pe haine nu prea izbutește să se prindă: de mic și ușurel ce e, nu-l lasă legile fizicii, îl zburătăcesc curenții fini de aer pe care îi stârnim în mers. A fost ignorată. Eram sfătuiți să facem „enclave” în casă, unde să lepădăm hainele și încălțămintea cu care venim de afară. Australianca îndrăznea să calmeze spiritele? Urât din partea ei, dar a avut și ea dreptate!

Micul terorist fără mitralieră, nu cobora, ca în ’89, de pe acoperișuri (se zice că ar avea puțin-puțin „rău de rapel”), dar la noi (nu știu dacă și la alții) i-au ieșit în față, mai an, blindate și patrule cu muniție de război. Piticania nu s-a sinchisit de măsura asta grandioasă, dar oamenii, da, s-au simțit timorați, intimidați, amenințați, îngrădiți, nu protejați. Cu atât mai mult cu cât exista, încă viu în memoria multora – precedentul: „iar se trage?” Dacă, după torentul de „certitudini” că inamicul e omniprezent, nu intraserăm în panică pe măsura așteptărilor (cui?), ni s-a servit un supliment motivațional. Qui prodest?! Nicidecum maselor! Doar se știe că panica, stresul, ca și statul în casă, șubrezesc imunitatea. Ei, și?! Reclamele tv (la astea mă uit, că au tâlcul lor) ne îmbie cu puzderie de adjuvante noi care… o întăresc. De mirare că încă nu s-a inventat hârtia igienică imuno-protectoare.

Privind din nou în retrovizoare, iată că gesturi serioase din primăvara trecută, devin ilare. Sub imperiul panicii, ne-am apucat atunci să… spălăm bani (la propriu și perfect legal). Când a dispărut spirtul sanitar de pe rafturi (tot panica indusă a creat criza de spirt și a deschis ușa pentru speculanți) am cumpărat – și n-am fost singura – alcool rafinat căruia i-am schimbat destinația: în loc să facem lichioruri, am spălat cu el gresia, faianța, uși, ferestre, clanțe, robinete, chiuvete, să intre, naibii, virusul în comă alcoolică! Mirosea casa a crâșmă din Dealu Mare, de unde nu lipseau decât cupa de pe masă și cântecul de jale al lui Laie Chioru. Când oarece somitate medicală de la noi a decretat că alcoolul nu ne scapă de bâzdâganie, mai eficient e clorul – evident că s-au golit instantaneu rafturile cu cleaner-e pe bază de clor. Am reușit (cu „pile”) să cumpăr pastile de cloramină, le-am dizolvat în apă și am spălat iar prin toată casa. A fost mai rău decât cu rachiul: mirosea înțepător a clor, ca în wc-urile publice de demult. Și mai rău a fost de cei care, de frică, folosind în exces „rețeta” somității, s-au ales cu arsuri și iritații urâte. Noroc cu un articol din New York Times în care un biochimist (sau biolog? nu mai știu) spunea că orice produs care dizolvă grăsimile (detergenți, săpun obișnuit) e bun: anihilează dușmanul topindu-i costumașul de proteină. L-am crezut pe american și… am revenit iute la detergenții folosiți de obicei. Mai am, spre neuitare, 12 din cele 20 de pastile de cloramină obținute cu greu. I le-aș dărui „somității”…, dar nu mai țin minte cine era.

Termoscanerele și obligația verificării temperaturii – iaca nouă pricină de gâlceavă! Oricât de logice ar fi fost argumentele celor care susțineau că termo-jucăriile nu sunt relevante în privința stării de sănătate (pe asimptomatici nu-i detectează, cei cu febră mare nu umblă brambura, febra mică poate avea multe alte cauze), investiția s-a făcut, practica s-a impus și – qui prodest? – cineva pesemne a câștigat berechet din afacerea asta. Sau să fi fost doar o chestiune de „aliniere”?! Am testat, anul trecut, acuratețea jucăriei. Intrasem într-un magazin după ce am umblat prin soare torid. Temperatura verificată la intrare? 280C. Aerul condiționat rece, din magazin, m-a salvat de hipotermie: la ieșire, când am cerut eu să mi se ia temperatura, aveam… 320C! O prietenă, la alt magazin, m-a întrecut: a intrat la cumpărături cu 260C! Să nu credeți că a dus-o cineva cu targa acolo! Nu, a mers bine-mersi pe picioarele ei! Recent, am iscodit câțiva gardieni dotați cu termoscanere, de la mai multe supermarketuri. N-au depistat, de-a lungul întregului an, pe nimeni cu febră peste 370, deși cazurile de covid s-au tot înmulțit. Un gardian mai vorbăreț, care discutase pe tema asta cu colegii, a ținut să-mi spună că „aparatele ăstea, doamnă, rar trec de 35 de grade! Ori îs anume reglate așa, ori îs defecte.” Am putea crede că media temperaturilor scanate în pandemie la cumpărătorii români se învârte în jurul a 330C. Deși nativ dăruiți cu suflet cald, conform termoscanerelor (tot made in China?), trupește, suntem o nație cam… „rece”.

A nu se crede că, dacă îmi îngădui aici ironii și autoironii retrospective, înseamnă că bagatelizez situația! Virusul (natural sau de laborator, cum o fi el) există, pandemia la fel! Se petrec drame cu adevărat (forme grave ale bolii, sechele pe termen lung, decese) în toată lumea! Spaima, boala și moartea nu sunt lucruri de șagă! Nici sacrificiile medicilor și asistentelor/asistenților care, în acest timp, s-au dăruit exemplar, până la epuizare, profesiei lor ca să salveze viețile bolnavilor. Li se cuvin din plin toată recunoștința, tot respectul și toată admirația noastră!

Dar, din păcate, panica amplificată de autorități prin mercenarii din presă, bâjbâiala, bâlbâiala, haosul general, sistemul sanitar lipsit de resurse, imixtiunea masivă a politicului într-o problemă sanitară au îngreunat munca – deja covârșitoare a – personalului medical. Cei care ar fi trebuit să gestioneze situația prin și cu calm, luciditate, echilibru, să liniștească masele, în loc să le isterizeze asigurând teren pentru obsesii, nevroze, psihoze, depresii, s-au dovedit inapți s-o facă. Sau n-au vrut??? Un succes răsunător totuși au obținut – scindarea severă a societății în deștepți și proști și asmuțirea unora asupra altora: tineri = deștepți vs. seniori = proști, pro-mască = deștepți vs. anti-mască = proști, pro-vaccinare = deștepți vs. anti-vaccinare = proști, pro-surse oficiale de informare = deștepți vs. pro-surse extinse de informare = proști. Categoria înțelepților echilibrați (care totuși există) e ignorată…

Citeam undeva că autoritățile, presa și cadrele medicale suedeze au evitat deliberat sintagma radicală „virusul ucigaș” tocmai pentru a nu induce ideea că, odată contaminat, nu ai cale de scăpare. Cine a propus evitarea ei este, indiferent ce profesie va fi având, un fin psiho-sociolog care știe sau intuiește perfect puterea cuvântului, impactul asupra receptorilor. Pentru astfel de subtilități, trebuie și să ai un IQ respectabil, și să fii voitor de bine! Prin comparație: la noi, aceeași sintagmă a constituit (dacă nu cumva constituie și acum) un refren obsesiv, îngroșat.

Pentru a fi paralizantă, frica trebuie să fie atotcuprinzătoare. Dacă, în ’89, mai exista cineva care nu se temea de revenirea lui Ceaușescu, trebuia să se teamă măcar de „teroriști”. În 2020, dacă nu ne-a turtit chiar pe toți o teamă abisală de virus, trebuia cârpită lesa fricii măcar prin razii polițienești și amenzi. În fine…

În ultimul an, sursa de informații pe care am consultat-o oarecum constant, întrucât mă scutește de comentarii și interpretări gata-preparate de alții și turnate în timpane când din stânga, când din dreapta, este site-ul Hopkins (https://gisanddata.maps.arcgis.com/apps/opsdashboard/index.html#/bda7594740fd40299423467b48e9ecf6)

Statisticile lor (cu toată relativitatea unor cifre oficiale) oferă, pe de o parte, destule date pentru a constata cât de straniu vălurită este dinamica pandemiei în spațiu și timp. Pe de altă parte, ridică o serie de întrebări legitime în privința raportului număr de cazuri covid confirmate/ număr de decese în diferite țări. Nu rețin în ce lună și zi a anului trecut ne situam „la egalitate” cu belgienii în privința cazurilor de covid confirmate: cca. 148.000 și la ei, și la noi, dar, frapant!, cca. 10.000 de decese la ei, 5.000 de decese la noi. Ce să înțelegi? Că sistemul nostru sanitar e mai performant decât al lor? Mira-m-aș! Că sistemul nostru imunitar e mai bun, deși o ducem mai prost decât ei? Că virusul e blând cu noi și aspru cu ei? Am urmărit o vreme nefericita „competiție”. Ba treceam noi în față, ba ei. Astăzi (25 mai 2021) suntem înaintea lor și ca număr de contaminări, și ca număr de decese. Ne-am șubrezit? S-a înrăit virusul la noi? Tocmai acum, când pe graficul nostru curba arată că maladia descrește?! Sau: cum se explică (genetic?, sanitar?, nutrițional?, politic???…) faptul că sunt țări „norocoase”, în care, de când s-a ivit pandemia până azi, 25 mai, numărul de decese raportat la îmbolnăviri, este mic față de cel din multe alte țări: în Bhutan (1/1.411), Burundi (6/4.546), Singapore (32/61.860), Qatar (547/215.742), Emirate (1654/557.619) etc.?!

Poate vor răspunde, cândva, cercetătorii… Sau anchetatorii?!

Până o fi să mai privesc în oglinda retrovizoare, închei, nădăjduind că ne-a rămas un fir de genă din aceea care (zice legenda) îi făcea pe daci să înfrunte moartea râzând: „Domnule doctor – întreabă pacientul – când se va termina pandemia?” „Nu știu – răspunde medicul –, că nu mă pricep la politică!”…

Mihaela Malea Stroe

(text publicat în  www.curteadelaarges.ro, p. 4)

P.S. O actualizare, de pe site-ul Hopkins, azi, 19 iulie 2021, privind rata mortalității, care se menține scăzută în: Bhutan (2/2421), Laos (5/3.426), Burundi (8/5.802), Singapore (36/63.073), Qatar (599/224.278), Emirate (1.898/660.978) etc. Mongolia, acum, la aprox. 148.000 de cazuri, câte erau în Belgia și România la un moment dat, înregistrează 740 de decese (740/148.424), nu 5.000, ca la noi, respectiv 10.000, atunci, la belgieni. Încă un aspect: în Bangladesh (17.894 de decese la 1.103.989 de cazuri covid), situația este mult mai bună, în clipa de față, decât în Belgia (25.209/1.103.413), în condițiile în care, zice site-ul, în Bangladesh s-au administrat (n.b.!) numai 10.108.224 doze de vaccin (la o populație de circa 158.000.000 de locuitori!!!), iar în Belgia  – 12.700.513 doze, la o populație de circa 11.000.000 de locuitori… Care este firul logic/științific în această ininteligibilă și global haotică stare de lucruri???

Nu am explicații, nu trag concluzii, consider că merită destulă încredere cifrele raportate oficial pe site. Presupun că încă este legal să reflectez la datele statistice, la ce spun ele, și să(-mi) pun întrebări, chiar dacă nu voi găsi sau primi răspunsuri. (MMS)

Mihaela Malea Stroe

Credit foto: Dan Strauti

Jucării şi jocuri lucrate manual

Câteva doamne membre ale Grupului Şezătoare în Şcheii Braşovului au executat manual 23 de jucării şi jocuri, pe care le-au dăruit de Paşte copiilor de la Hospice Casa Speranţei Făgăraş şi familiilor acestora. Iepuraşul complice a fost Asociaţia Iia Călătoare din Făgăraş, prin proiectul numit „Cutiuța Călătoare“. Cele trei tehnici folosite au fost: coasere din fetru decupat, croşetare din lână, ambele cu umplutură şi pictură pe lemn.

Mesajul participantelor la această acţiune, Simona Tăbăcaru, Gabriela Bularca, Diana Radu, Anca Florescu-Bratei şi Antonela Lungu: Atunci când coşi, croşetezi sau pictezi, vorbeşti cu Dumnezeu multe şi destule despre aceşti copii, despre familiile lor, despre copiii tăi, familia ta şi cei care te înconjoară. În fiecare zi învăţăm câte ceva; despre noi, despre Dumnezeu şi despre oameni.

Am avut, prin acest proiect, ocazia de a dărui părticele de suflet, sub forma unor jucării şi ne dorim să fie o bucurie pentru cei care le vor primi. Sărbători în pace, credinţă şi sănătate! Mulţumiri Muzeului de Artă din Braşov pentru găzduirea în vederea realizării fotografiilor şi domnului Dan Străuţi de la pagina La pas prin Braşov pentru că se alătură de fiecare dată proiectelor noastre.

Credit foto: Dan Strauti

Present, un proiect social – cultural ce susține egalitatea de șanse

În perioada ianuarie – aprilie 2021, la centrul Bucium din Iași s-a derulat primul modul al proiectului educațional #PREƧENT, ce are ca scop facilitarea accesului la educaţie alternativă și nonformală pentru cei 64 de copii care provin din medii defavorizate, în vederea egalităţii de şanse privind integrarea în societate.

Proiectul este  o inițiativă a Asociației Industrii Creative, cu sprijinul Kaufland România, iar primul modul de comunicare a fost implementat în parteneriat cu DGASPC Iași și Muzeul Național al Literaturii Române Iași.

Cele 12 sesiuni de învățare alternativă pe diverse teme din sfera comunicării s-au desfășurat online și au avut ca traineri scriitori, jurnaliști și manageri culturali de top din România. Aceștia au susținut discuții de informare responsabilă (Viorel Ilișoi și Andrei Crăciun), scriere creativă (Ioana Nicolaie, Adina Rosetti), literatură contemporană (Lavinia Braniște și Marin Mălaicu Hondrari), comunicare online (Elena Stancu și Iulian Tănase), comunicare interculturală (Florin Bican și Cristina Hermeziu) și public speaking (Svetlana Cârstean și Robert Șerban).

Vizitele la centru au început încă de la finalul lunii decembrie, când membrii asociației au oferit cadouri de Crăciun copiilor, iar în plus față de cursurile online, biblioteca a fost dotată cu 152 de cărţi de literatură română contemporană. De asemenea, pentru buna desfășurare a proiectului și pentru a veni în sprijinul școlii online, aceștia au primit 35 de tablete, alături de rechizite școlare.

Întâlnirile au fost gândite și prezentate într-o formă interactivă și relaxată de învățare alternativă. Experiența s-a dovedit a fi una folositoare și îndrăgită de către beneficiari: „pot spune că a fost o experiență unică, ceva la care nu prea mulți au șansa” (Cătălin, 16 ani); „mi-a plăcut foarte mult acest proiect, am putut fi sinceră, să discut deschis despre anumite lucruri, m-a făcut să am mai multă încredere în mine, să aflu lucruri noi” (Paula, 15 ani); „am învățat să scriem din imaginația noastră cele mai frumoase gânduri, am învățat să povestim, să comunicăm și să avem mai multă încredere în noi.” (Petronel, 15 ani).

,,În ciuda restricțiilor actuale privind întâlnirile fizice, copiii de la centru au primit foarte entuziasmați întregul modul de comunicare. E clar că am avut anumite temeri cu privire la cum vor decurge întâlnirile cu speakerii, de aceea, am asistat și noi la primele discuții.  Subiectele, însă, au fost atât de savuroase încât lângă cei mici, ne-am alăturat și noi. Au fost sesiuni educative, dar mai ales umane. Au fost clipe când ne-au dat lacrimile la poveștile spuse de copii. Același lucru l-au pățit și invitații noștri, care ne-au destăinuit că după ce au închis camera video, s-au exteriorizat și ei în același mod. S-a creat o legătură foarte frumoasă între toți cei care au fost implicați. Iar asta cred că e și esența proiectului #Preƨent. A fi.”, povestesc reprezentanții asociației.

„Kaufland România susține educația tuturor copiilor, indiferent de mediul din care provin. Ne-am alăturat cu bucurie proiectului „Present” pentru că împărtășim aceeași viziune privind acordarea de șanse egale astfel încât copiii și tinerii din să aibă parte de un start bun în viață”, a adăugat Katharina Scheidereiter, CSR Manager Kaufland România.

Proiectul educațional #Preƨent își propune conștientizarea importanței accesului la material educațional profesionist, reducerea diferențelor sociale, orientare în carieră și creșterea stimei de sine. Acesta reprezintă inițiativa Asociației Industrii Creative, ce are în portofoliu festivalurile Rocanotherworld, Classix și o serie de campanii sociale ample de ajutorare a comunităților nevoiașe din județul Iași. Asociația are ca scop revitalizarea culturală a orașului, angrenarea comunităților creative și implicarea în viața civilă a societății prin acțiuni care promovează spiritul proactiv, contributiv și participativ.

Sursa si imagini: comunicat remis la pas prin Brasov