13 iunie 2024

Contact us

Cristina Onose: Sanremo şi…„implicarea mea cetăţenească”

 Cristina Onose: Sanremo şi…„implicarea mea cetăţenească”

Sunt cetăţean român, m-am născut şi trăiesc în România de mai bine de 70 de ani. În toţi aceşti ani am simţit de foarte puţine ori că Statul român mă reprezintă. Până în ’89, am înţeles că nici nu avea cum să o facă.

La 10 ani, la Şcoala de muzică, un politruc m-a  ridicat în picioare spunându-mi că în calitate de fiică de exploatatori nu am dreptul să frecventez această şcoală. Eram a 6-sea generaţie de intelectuali, un stră-stră bunic fusese piser domnesc la Curtea Moldovei, ceilalţi preoţi şi invăţători la ţară, bunicul meu, avocat şi prefectul liberal al judeţului, tata, avocat şi obligat să dea cu subsemnatul la Securitate până la sfârşitul anilor ’60, deşi nu avusese nici o funcţie politică în fostul regim. Pentru că nu aveam origine socială sănătoasă, până în 1963, dacă nu eram printre primii, aveam foarte puţine şanse să intru la liceu (tata mă şi vedea vînzătoare la aprozar), aşa că am fost mereu printre primii, chiar şi atunci când nu mai era nevoie. Voiam să urmez cursurile Facultăţii de Istoria Artelor unde, însă, erau numai 4 locuri pe an. În anul în care a dat examen la facultate Zoe Ceauşescu cei care aveau 10 la Bacalaureat intrau fără examen în învăţământul superior. În anul următor, am fost singura pe judeţ care a obţinut media 10 la Bacalaureat, dar acea lege, făcută pentru o singură persoană, căzuse, aşa că am dat cuminte examen, ca toată lumea, dar la altă facultate. În anul 1972, fiind a 12-a pe ţară, am devenit  prin repartiţie guvernamentală profesor titular la liceul pe care îl absolvisem. Cu toate că mi-am luat definitivatul şi gradul II la timp şi cu medie foarte mare, în 1980 am rămas fără ore pentru că mama tovarăşului secretar de partid pe judeţ, absolventă a Institutului de 3 ani de la Suceava, trebuia să aibă ore la liceul unde eram profesoară; am rămas agăţată cu câteva ore la liceul unde eram titulară, pentru restul trebuind să-mi găsesc ore la un alt liceu; m-am întors cu normă completă numai după 6 ani.

Şi după ’89 am avut puţine momente când am fost reprezentată sau am avut numai impresia că sunt reprezentă,  cum ar fi atunci când am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană. Mândră că sunt româncă m-am simţit, cu adevărat, atunci când, până la urmă, Regele Mihai a fost totuşi lăsat să-şi ţină discursul (epocal!) în Parlamentul României ( 25 octombrie 2011). Finalul este cutremurător şi plin de învăţăminte de care, din păcate, politicienii noştri nici nu s-au gândit vreodată să ţină cont. „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” Pentru că mi-am dorit întotdeauna să fiu un bun cetăţean, am votat de fiecare dată; întotdeauna crezând că aleg răul cel mai mic, care, de fiecare dată, s-a dovenit a fi răul cel mai mare. Regret că nici în acest moment nu mă simt reprezentată de clasa politică din ţara mea.

Din 1996 sunt şi cetăţean italian. Deşi cu domiciliul în România, fac parte din AIRE (Asociaţia cetăţenilor italieni din străinătate), având toate drepturile oricărui cetăţean italian şi, de fiecare dată când am fost solicitată, am votat, aşa cum m-am priceput pentru ţara mea de adopţie. Nu am considerat că ar trebui să mă simt reprezentată în mod deosebit de Statul Italian şi nici nu am trăit acest sentiment până în 7 februarie 2023 când, la deschiderea Festivalului de muzică italiană de la         Sanremo a fost prezent în sală preşedintele Republicii, Sergio Mattarella. În acel moment, Gianni Morandi, unul dintre prezentatorii festivalului şi renumit cantautor a dat glas, însoţit de orchestră şi de tot publicul aflat în sală, imnului Italiei. Toţi cei prezenţi (mărturisesc că şi eu, acasă , în România, în faţa televizorului) erau copleşiţi de însemnătatea momentului. Cu toţii, pentru un moment ne-am simţit implicaţi. Apoi a venit monologul lui Robero Benigni dedicat Constituţiei Statului Italian care împlineşte în acest an 75 de ani de la intrarea în vigoare. Părinţii actualei Constituţii (din 1948)au aparţinut principalelor partide şi grupări politice existente la acel moment, nume celebre cum ar fi Enrico de Nicola, Umberto Terracini, Alcide de Gaspari, unul dintre constituenţi, Bernardo Mattarella, fiind chiar  tatăl actualului preşedinte. Două articole articole m-au făcut să mă simt pe deplin reprezentată şi implicată. Articolul 11:”L’Italia ripudia la guerra come strumento di offesa alla libertà   di altri popoli e come mezzo di risoluzione delle controversie internazionali”, comentariul lui Benigni fiind: ”se lo avessero adottato tutti, no esisterebbe la guerra”(dacă l-ar fi adoptat toate popoarele, n-ar mai fi existat războaie). Articolul 21, cel mai drag mie se referă la dreptul tuturor cetăţenilor la exprimare liberă a gândurilor şi ideilor: ”Tutti hanno diritto di manifestare liberamente il proprio pensiero con la parola, lo scritto e ogni altro mezzo di diffusione. La stampa non può essere sogetta ad autorizzazioni o censure”. Ultima pagină a Constituţiei Italiei este o pagină albă şi goală, pentru ca toţi cei care vor urma să o poată continua în acelaşi spirit. Traduc ceea ce face unic articolul 11:„Italia nu recunoaşte (RESPINGE!) războiul  ca instrument de îngrădire a libertăţii altor popoare şi ca mijloc de soluţionare ale neînţelegerilor internaţionale”( în italiană verbul a repudia are aceste 4 sensuri: a repudia, a nu recunoaşte, a nu accepta, a respinge). Traduc şi ultima parte a      articolului 21: „ Presa ( mass-media) nu poate să fie supusă unor autorizaţii sau unei cenzuri”.

Cum să nu mă simt reprezentată şi implicată în împărtăşirea valorilor democraţiei într-un asemenea consens. Pe când şi la noi în România?

    CRISTINA ONOSE

11 februarie 2023

Publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Sursă imagine: repubblica.it

Redactia

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.