Gabriel Stan – ‘Prietenii mei – îngerii și muschetarii’

Mircea Doreanu

De la 0 la 1001

Anumite scrieri necesită desluşirea în timp; cum critica de întâmpinare, indiferent de greutatea semnăturii, este ghidată de legea intrinsecă a reacţiei rapide, aceste apariţii, cu o receptare mereu şi în mod necesar amânată, riscă să fie urât nedreptăţite: îşi ies din termen ca noi apariţii, – rubrica semnal neînsemnând ceva decât pentru autorii impuşi, trec câţiva ani dar este mult prea devreme pentru categoria restituiri și în memorie mai rămân vagi efluvii emise de cine știe ce accident stilistic.

Sentimentul generator (simţirea, mai degrabă) pentru „Prietenii mei – îngerii și muschetarii” (Editura KronArt, 2014) este spaima de moarte și de răul infinit multiform.           Construcţia barocă astfel străjuită se deschide cu versuri de iarnă dedicate unui prieten (Şerban Ionescu). Asta după ritualul imagistic somptuos al dedicaţiei şi colajului în care domină intrarea într-o catedrală. Precum în „Poveste de iarnă” (Shakespeare) Bavaria se întâlneşte în această pagină (215) cu Sicilia. Fără graniţă, că textul – textele, bucățţile de realitate brută sunt menite să dea credibilitate ficţiunii ori invenţiei pur-şi-simplu (nu sunt totuna: ficţiunea tinde să facă imaginarul credibil, pe când invenţia este  „ ficţiune” servită ca atare, este  „o minciună în falş”, dacă permiteți. Fără manipularea resorturilor verosimilităţii, butaforia este evidentă cu toate ale ei: pe piatră numai că nu scrie piatră, prin cetatea transparentă se văd scripeţii care au înălţat-o. Categoriile se amestecă în cantităţi şi după formule multiple, ca în această invenţie autentificată de autor, precedată de un paragraf ficţional :

… „ Sutele de Corăbii de aur ale templierilor au aruncat comorile în această peşteră aflată sub apă. Încă nu a pătruns nimeni acolo…

Localnicii Bretoni cred şi acum că locul este apărat de un blestem cumplit de care este bine să te fereşti. Bunica mea îmi povestea cum căutătorii de comori din vremea ei împietreau când găseau comoară cu blestem. Eu cred şi acum ce-mi povestea bunica mea, pentru că a fost extraordinar de bună, nu drăcuia, nu înjura şi nu minţea niciodată. Cred că a fost un fel de înger…”

Alternanţa autentic – posibil contaminează posibilul cu veridicitate:

„Familia Brânzea se trăgea din Cuciulata, iar bunica din Lupşa, un cătun al Cuciulatei. Numele de fată al mamei Octaviei era Chițea Maria (…)

De acolo era, se pare, şi familia lui Aron Pumnul. Eminescu ar fi trecut pe acolo, să vadă satul profesorului său, în drum spre Braşov, era un drum frumos.”

„Prietenii mei…” este o carte şi de privit, incorporând o mulţime de imagini picturale, fotografice, textuale, vechi în cea mai mare parte. Fotografii antebelice, interbelice și staliniste, texte din secolele XVIII, XIX, XX, nu numai în română, pictură renascentistă și barocă. O carte unică și prin substanţa ei. În pictură, colajul deturnează imaginea spre un sens nou, direct. În literatură se creează sens, folosind acest procedeu, prin suprapunere și aglutinare. Normal, literaturii, fiind liniară, îi lipseşte impactul concret al imaginii. În literatură, neconvenţialitatea inserată este normă, apariţia / reapariţia în consecuție a personajelor și ?  Din colajul coerent, în cele din urmă, de colaje, vine și senzația de ubicuitate (să-i spunem mai modest, omniprezenţă) a autorului acestei cărţi, aparent în fiecare pagină, chiar numai ca martor al unei depoziții, sau receptacol al unei confesiuni. Este un tip particular de omniscienţă auctorială, mai apăsată decât cea oricum exagerată găsibilă în Anthony Trollope sau Daniel Defoe.

Genul proxim al acestui poem în proză și nu numai este „The Waste Land”; dincolo de convenția titlului, un gest artistic post-avangardist, un joc de darts în care ținta este incomunicabilitatea.

Discontinuitatea narativă aparentă oferă piste false, ramificări și deschide sertare dalieşti-urmuziene ca „Urma unui Muz”. Iată cum s-au rostuit sorții pentru cele trei cadâne ale lui Frumo („ Dodo bruna oarbă, Lola roşcata surdă” și blonda Zizy, cea lovită de o amnezie aproape totală):

„Dodo se angajă ca prostituată la paris și deveni modelul preferat al unui pictor mic de statură, dar foarte curtenitor și bine crescut. Frumoşii ei ochi orbi care nu vedeau nimic privesc și acum miraţi vizitatorii unui mare muzeu al lumii.

Lola se măritase cu un compozitor italian, era fericită că îl vedea pe el fericit… Noaptea visa că aude vocile oceanului ce o cam speriaseră cândva.

Zizy se mărită cu un negustor de ulei de măsline care se stabilise în Lumea Nouă de peste ocean. Copiii lor se ocupă acum de marea industriei a parfumurilor. Zizy ştia că doar parfumul, mirosul păstrează cu adevărat cele mai frumoase amintiri…”

S. Eliot nu reprezintă un model pentru Gabriel Stan, nici The Waste Land pentru „Prietenii mei…” Cel privit cu atât de puţină indulgentă de Ernest Hemingway îşi contabilizează perfect, atent la esthetical correctness, libertățile. Cu politeţe englezească. Să nu uităm însă entuziasmul lui curajos pentru John Donne şi poeţii metafizici, nici structurile înnoitoare ale poeticii lui.

Pe lângă că Gabriel Stan este un autor de-a dreptul patafizic, ţara lui nu este în întregime pustie: straturile arhaice şi legendare nu sunt pustiite, viul acum se hrăneşte mai ales din ele.

Imagine pusa la dispozitia La pas prin Brasov de Gabriel Stan

Material publicat cu sprijinul lui Gabriel Stan. Multumim!