Mihaela Malea Stroe: Centenar Constantin Cuza – Domnul Cuza, de la profesor de limba și literatura română… la Mentor

În 1972 am intrat pentru prima oară pe poarta Liceului nr.1 din Brașov. Adică a Liceului teoretic „Andrei Șaguna”, pentru că, deși oficial i se schimbase denumirea, toată lumea continua să-i spună „Șaguna”.

– Unde ești elev? – La „Șaguna”.

– Unde vrei să dai (examen de admitere)? – La „Șaguna”.

– Ce liceu ai absolvit? – „Șaguna”!

Intenționasem să mă înscriu la Liceul pedagogic, dar profesorul de română (domnul Moarcăz) de la Școala generală 13, unde eram elevă, m-a sfătuit să urmez cursurile unui liceu teoretic. El se gândea la Liceul nr. 3 („Meșotă”, poreclit „Bastilia”), vestit pentru performanțele școlare, dar și pentru o… disciplină de fier, eu am optat pentru „Șaguna”, cel puțin la fel de vestit pentru performanțele școlare, dar și pentru atmosfera liberă, mai prielnică dezvoltării propriei personalități. Era și probabil încă este cel mai râvnit liceu (acum Colegiu Național) din oraș, pepiniera brașoveană de academicieni, cum îmi place să-i spun. Sala festivă – unde am dat prima probă scrisă de la admitere (nu-mi amintesc dacă și pe a doua) – cu deviza „Litteris et virtuti” m-a fascinat din prima clipă. Încă nu făcusem ore de latină, nu știam să traduc ce scrie mare, în fața ochilor noștri, apoi, aflând ce înseamnă, m-a încântat și mai mult, pentru că, așa cum aveam să constat, se potrivea de minune cu spiritul liceului. Poate că destinul m-a mânat atunci spre „Șaguna”, unde aveam să-i fiu elevă, vreme de patru ani, domnului profesor de limba și literatura română Constantin Cuza. Un domn, în adevăratul înțeles al cuvântului, de la ținuta mereu elegantă – și ca postură, și ca vestimentație – până la exprimarea elevată, atitudinea nobilă și calmul princiar. Ca postură, spatele drept degaja demnitate, ca vestimentație – cămășile viu colorate (galben luminos, verde deschis, roșu aprins, ocru saharian…) sugerau nonconformism, nealinierea la griul tern, bleumarinul obsedant, bejul lipsit de personalitate ori negrul sumbru quasigeneralizate și conforme „modei” de atunci.  

Anii în care l-am avut dascăl au contat mult în alegerea profesiei, pot spune că au fost decisivi în lămurirea drumului, pentru că oscilam între psihologie și filologie, fără să exclud biologia ca terță opțiune. Domnul Cuza iubea literatura română, literatura în general, nu era nevoie să ne spună explicit, se simțea din tonul lui, din modulațiile și căldura vocii, se vedea din privire, din felul în care ținea, respectuos, o carte în mână și-i întorcea cu grijă filele. Sunt detalii, gesturi firești, neostentative, care nu se uită și, ori de câte ori după aceea am văzut persoane care „schingiuiesc” filele cărților, întorcându-le brutal, ca pe niște foi de tablă, îmi aduceam aminte de finețea domnului profesor în relație cu cartea. Firesc, ne-a transmis și nouă din plin iubirea și respectul față de literatură și cărți. Deși eram clasă cu profil real, doi dintre noi (subsemnata și colegul Sorin Sima, între timp plecat din lumea pământeană), cuceriți de cursurile domnului profesor, ne-am îndreptat, încă de la absolvirea liceului, spre filologie. Cum la real nu se studia gramatica, dar prima probă de admitere la facultate era din gramatică (examen oral eliminatoriu), pe noi domnul profesor ne-a pregătit suplimentar, în casa lui primitoare de pe strada Cloșca 28, fără nicio pretenție financiară. Amândoi am fost admiși, chiar din prima sesiune, în condiții de concurență serioasă, la Universități de prestigiu: Sorin la Iași, eu la Cluj. O altă colegă (Mariana Ursu) a urmat filologia mult mai târziu, după ce a făcut studii și a profesat în alt domeniu, dar chemarea ei către filologie și dragostea pentru literatură i-au stăruit în inimă tot sub înrâurirea domnului Cuza.

Cred că mulți dintre noi își amintesc, în afară de orele de literatură, orele „speciale”, rezervate la începutul sau la sfârșitul trimestrelor, ore în care dascălul nostru ne delecta cu povestiri interesante din călătoriile lui.

Uneori (se întâmpla foarte rar), dacă starea lui de spirit avea de suferit (din cauze care nouă ne rămâneau necunoscute), ne anunța că, în ora respectivă, nu ne „ascultă” pentru ca notele pe care ni le acordă să nu fie influențate negativ de starea lui.

Ne încuraja să citim și autori care nu erau pe lista de lecturi obligatorii sau facultative și nici nu figurau în manual. Concret, ne-a îndemnat să citim când a surprins că prin clasă circula un volum de Mircea Eliade (pare-mi-se Nuntă în cer), la vremea când Eliade (deși cred că nu mai era interzis) nu era, oficial, un autor prea iubit.

Sau – important mai ales în perioada aceea – ne-a atenționat să nu confundăm literatura rusă cu literatura sovietică. Altfel spus, ne sugera să nu confundăm valoarea unei literaturi autentice cu nonvaloarea unei literaturi „partinice”, oportunist-ideologizate.

Manualele de limbă și literatură română de atunci conțineau un capitol referitor la „contribuția partidului la dezvoltarea literaturii”. Domnul profesor Cuza „sărea” sistematic peste acel capitol, îl ignora deliberat. Mi-e imposibil să cred că a procedat așa exclusiv la clasa noastră (B-ul din anii ’72-’76). Găsise o metodă mai greu cenzurabilă de a ne învăța (pe cei care aveam urechi de auzit… tăcerea lui) să fim selectiviși, implicit, să fim – dacă nu cu totul imuni – măcar foarte rezistenți la capcanele propagandistice și la tentativele de îndoctrinare! O lecție valabilă, folositoare pe termen lung, nu doar pe durata socialistei „epoci de aur”.

Invita în școală personalități culturale, ne prilejuia întâlniri și dialog cu oameni de calitate, deschidea ferestre prin care pătrundea… aer (literar) curat. O întâlnire memorabilă a fost cu scriitorul Teohar Mihadaș, despre care – abia după 2000 – aveam să aflu că fusese deținut politic în anii de agresivă instalare a „puterii populare”, condamnat în 1948 pentru activitate „împotriva noului regim” iar mai târziu opozant al ceaușismului. Dovadă că invitații domnului profesor Cuza nu erau din stirpea „lacheilor”.

Un e-mail primit recent (8 febr. 2024) de la criticul A.I.Brumaru care l-a cunoscut pe domnul Cuza pe vremea când lucra și la revista „Astra” (unde, se pare, a devenit la un moment dat „incomod”), confirmă și el verticalitatea morală a profesorului nostru. Cu acordul expeditorului, spicuiesc din e-mail: „Ja, l-am cunoscut. Mi-a fost, scurtă durată, redactor-șef adjunct. Mi-a luat apărarea, în fața pcr, după niște înjurături pe care le-am adresat activiștilor de la Școala lor (pe Buzoianu, unde fusesem, ca nou venit la ASTRA, încartiruit, la căminul lor […]).

Avea încredere în mine, îmi dădea să-i citesc scrierile. FRUMOASE. Cred că nici el nu era prea iubit la pcr. Nu știu prea multe despre debarcarea lui [din redacția revistei, n.m., MMS]. Explicația oficială a lui Ion Lupu (redactorul șef), membru în Biroul județean (cum s-o fi numit) era că s-ar fi retras la catedră.”     

Metodele lui de predare/evaluare au premers metodelor considerate acum moderne, dar erau firești, lipsite de rigiditatea celor din prezent. Sunt mai mult de zece ani de când în învățământul actual se insistă obsesiv pe „texte argumentative”, schema lor de elaborare fiind stupidă și menită să aplatizeze gândirea. Prin contrast, domnul profesor ne lăsa libertate de gândire și de exprimare. Un subiect de teză pe care mi-l amintesc (eram prin clasa a XI-a, nu mai știu în ce trimestru) a fost „De ce vă place sau nu Bacovia”. Ni se cerea, practic, să elaborăm un text argumentativ, dar nu eram contrânși să folosim anumite formule (cum li se cere elevilor acum). Accentul cădea, așa cum se cuvine, pe conținut, pe logica și coerența argumentației, forma – importantă și ea – era, totuși, pe locul al doilea. Metoda problematizării, de asemenea propice dezvoltării gândirii, era la ordinea zilei. Domnul Cuza nu ne cerea să învățăm analize și comentarii literare pe dinafară. Un sfat folositor a fost să citim întotdeauna întâi cartea, abia apoi prefețe, postfețe, opinii critice, pentru ca părerea altcuiva să nu ne influențeze în timpul lecturii.

Am învățat de la domnul profesor și literatură, dar și pedagogie. Pot spune fără să exagerez că am învățat mult mai multă pedagogie (practică) în liceu, pur și simplu urmărindu-l pe domnul Cuza la ore, decât ulterior, la cursurile anoste de pedagogie (teoretică) din facultate.

Nu-mi aduc aminte să fi fost nevoie să ridice tonul de prea multe ori dacă vreun „rebel” din clasă depășea măsura. Era suficientă, aproape întotdeauna, o privire mustrătoare. Se impunea, dar în același timp îl simțeam apropiat de noi. Nu ne striga pe numele de familie, ci pe numele de botez sau prin „porecle” simpatice. Bunăoară, colegei mele de bancă îi spunea „Codițe” pentru că ea avea mereu părul prins în codițe mai… originale, nonconformiste. Nu-mi aduc aminte nici să ne fi mustrat vreodată pe noi, fetele, dacă nu purtam obligatoriile cordeluțe albe pe cap, nici pe băieți dacă nu erau tunși chiar „pierdut” la ceafă, cum impunea regulamentul.

Se dedica nu doar orelor de curs, ci și revistei Muguri pe care a înființat-o în 1967, elaborării Anuarului, lucra cu elevii care aveau talente actoricești și dovedea răbdare să ne asculte păsurile.

Toamna, în perioada „campaniei agricole”, când eram scoși de la cursuri săptămâni întregi (s-a întâmplat și să ne prindă zăpada pe câmp) ca să mergem la cules „patriotic” de cartofi (dar și ceapă, sfeclă, morcovi), dacă „norma” ne depășea puterile, domnul profesor nu se codea să ne ajute la strâns roadele pământului, la cărat gălețile pline ori sacii încărcați, nu era simplu „supraveghetor” distant al muncii noastre.

Și, se știe, dincolo de toate acestea, se dedica scrisului: proză, teatru, poezie.

Când venea vorba de creații literare personale, domnul Cuza găsea mereu cuvinte de încurajare și îndrumare pentru noi. Încurajarea era un principiu, un fel de a considera că fiecare merită o șansă, că pot fi talente latente care se vor manifesta mai târziu. După ce am îndrăznit să-i încredințez ce scriam, mi-a „prezis”: „Pentru tine, scrisul este o supapă de existență”. Mi-a vorbit atunci scriitorul Constantin Cuza. Cred că, prin ce am scris mai târziu, i s-a adeverit prezicerea. În 1995 l-am anunțat că am debutat cu un mic roman („Fatimata”). S-a bucurat, mi-a spus că abia așteaptă să-l citească, urma să ne întâlnim ca să-i dau volumul, numai că n-am mai apucat să ne vedem. Dureros de repede,… „timpul n-a mai avut răbdare” și domnul profesor… „s-a dus să se odihnească puțin”.

Mărturisesc că, atunci când am ajuns eu însămi la catedră, am încercat să-l „imit” cât mai fidel pe mentorul meu. Spun Mentor, pentru că domnul Cuza nu mi-a fost doar profesor.

Când liceul a împlinit 125 de ani, domnul profesor a fost sufletul serbării îndelung pregătite (împreună cu alți profesori inimoși) pentru aniversare. O serbare de o amploare și complexitate ieșite din comun (în culise a fost și o luptă epuizantă a domnului profesor cu cenzura), un spectacol care s-a desfășurat pe scena Teatrului Dramatic (azi „Sică Alexandrescu”) și a fost transmis (parțial) de Televiziunea Română. Miza era mare – se solicitase oficial (sub directoratul profesorilor Simion Toma și Emil Marian) revenirea la vechiul nume al liceului, la numele cuvenit: „Andrei Șaguna”. Și… solicitarea a fost aprobată, prin decret prezidențial!

Un cerc – al cărui centru era domnul Cuza – se închidea în mod fericit: în 1972 făcusem cunoștință cu Liceul nr. 1, în impresionanta lui Sală festivă, în anul încheierii studiilor liceale 1975-1976, ni se dădea, în aceeași Sală festivă, vestea emoționantă, primită cu entuziasm exploziv, aplauze și urale, că noi, promoția 119, vom fi, după mulți ani de înstrăinare a numelui, prima promoție de absolveți ai Liceului „ANDREI ȘAGUNA”!

Mihaela Malea Stroe

Credit foto: Josef Balasz (1987)