Mihaela Malea Stroe: Eclipse… păstrate în „arhiva sentimentală”

Am tot primit, în ultimele zile, fotografii și videoclipuri cu eclipsa totală de soare din 12 august a.c. Frumoase, uimitoare, realizate cu aparate performante. Imagini. Statice sau mișcătoare. Impresionante pentru ochi, pentru minte, oarecum străine, însă, pentru suflet. „Trăite” de alții, pe alte meridiane ale planetei albastre. Au trezit, însă, amintiri tezaurizate în propria memorie, despre alte eclipse totale, cărora le-am fost spectatoare și martoră…

Prima – o amintire deja foarte îndepărtată, estompată, acoperită de colbul vremii. A reînviat.

Mă aflam, pentru vreo două săptămâni (cât mama era la recuperare după o operație grea la coloană), la „tușa Silvia și unchiu’ Gicu”, în Cristian-Brașov, copil cuminte (nu chiar întotdeauna!), cu multe „de ce?”-uri scotocitoare, îndreptându-mă cătinel spre drăgălașa vârstă de patru ani. Unchiul și tușa locuiau în gazdă la o – aproape mereu îmbufnată – tanti Țica, undeva (mi-e greu să reconstitui cu precizie locul) în apropiere de Ghimbășel, de canalul amenajat să ducă apă la moară. Presupun că atunci am auzit pentru prima dată cuvântul „eclipsă” și am perceput un fel de agitație generală transmisibilă. Oamenii mari afumau de zor, de la lumânare, cioburi de sticlă. Bineînțeles, unchiu’ Gicu a pregătit și el câteva cioburi și mi-a explicat: „ca să ne uităm la soare”. În ziua eclipsei, cu „dispozitivele optice” afumate la purtător, unii dintre vecini ieșiseră în stradă – cu mic, cu mare – de prin case și curți, desigur ca să aibă un… orizont deschis, neîngrădit de ziduri, porți și garduri. Am ieșit și eu cu unchiul Gicu. Domnea o oarecare tensiune, pe care am resimțit-o fără s-o înțeleg prea bine. Privind în urmă, aș spune că nu era spaimă că o să dispară de tot soarele. Nu știu să-i fi auzit pe cristoloveni spunând povești de groază cu vârcolaci care mușcă din soare, nici atunci, nici altădată când am mai stat în Cristian. Cred că oamenii erau mânați de curiozitate și nerăbdare, firești în așteptarea unui fenomen cosmic rar. Nu-mi amintesc mai nimic din zilele de dinainte ori de după, nici ce hăinuțe purtam în ziua aceea, doar că aveam pe cap o căciuliță tricotată din lână toarsă în casă, alb-gălbuie, cu moț rotund și cu „urechi”, pe care aș fi lepădat-o bucuroasă, pentru că lâna era aspră și mă „pișca” pe frunte. Nu-mi amintesc nici să fi folosit ciobul de sticlă ca să mă uit la soare. O fi fost spectacolul eclipsei acoperit cu vreo cortină de nori?? Posibil. Nu știu. Îmi amintesc însă îndeajuns de limpede siluetele negricioase ale câtorva copaci desfrunziți și că, la un moment dat, s-a lăsat peste ei și peste lumina zilei nu o beznă de nepătruns, ci o înserare, un început de înnoptare ușoară, transparentă, care mi s-a părut lungă. Apoi întunecarea s-a topit ușor-ușor, s-a înstăpânit din nou lumina, iar oamenii s-au întors fără prea mare zarvă la gospodăriile lor, la treburile de fiecare zi. Aveam pe degete urme de fum de pe bucățica de sticlă. Ce s-a mai întâmplat, habar n-am. Pot să-mi închipui că am intrat în casă, mi-am azvârlit căciulița nesuferită și m-am spălat pe mâini. Din ziua acelei eclipse – nicio fotografie în albumul – de-acum pierdut – cu coperți bleu și cu poze mici, alb-negru, zimțate pe margini, din copilărie!

Am căutat, deunăzi, pe internetul atotștiutor, oarece confirmare a fragmentelor de amintire rămase atâta amar de vreme în arhiva mea sentimentală ca niște piese incomplete din jocul „basme-n bucățele”, bunicul autohton al lui puzzle. Cel mai probabil, aceea fost eclipsa totală de soare din dimineața lui 15 februarie 1961. Iar înnoptarea stranie care copilului ce eram i s-a părut lungă, a durat – zice internetul – două minute.

A doua amintire – mult mai apropiată – eclipsa totală de soare din 11 august 1999.

Venisem cu copiii mei pe litoral, la Saturn. Prinsesem – lucru nu tocmai ușor! – bilet de familist, prin sindicat. Întâmplare fericită: sejurul nostru cuprindea, la final, și ziua eclipsei, iar zona era râvnită pentru că permitea o bună vizibilitate a fenomenului. Cunoscusem în stațiune două doamne din Timișoara, una tânără, cu un băiețel care s-a împrietenit cu al meu, și colega ei de cameră, doamna Geta, mai tomnatică, funcționară la… am uitat ce instituție din orașul de pe Bega. Ne întâlneam pe plajă și discutam de una – de alta, de-ale vieții, chestiuni destul de comune, de la lipsurile financiare și acrobațiile noastre de supraviețuire, până la probleme spinoase legate de învățământ și educație. Doamna Geta, cu mai multă experiență de viață, era grozav de sfătoasă, se pricepea la toate.

Audio-vizualul și ziarele croșetau cu hărnicie pe tema eclipsei, acordând spații generoase știrilor, articolelor și reportajelor – unele pe suport științific, altele, interesante și ele, cu povești, legende ori superstiții ancestrale, iar altele – de „senzație” – cu prevestiri spăimoase, că așa-i năravul presei: să semene din belșug frică, anxietate și coșmaruri diurne pe unde le poate semăna. Erupția rețelelor de socializare încă nu se produsese, trăncăneala nu se mutase în virtual. Se vorbea. Prin viu-grai natural. Se vorbea mult despre ultimul mare eveniment astronomic al sfârșitului  de secol și de mileniu. Se puseseră în vânzare, prin Poșta Română, ochelari speciali, să poți privi fără riscuri soarele. Cu lentile dintr-o folie subțire, opacă, de un argintiu patinat, prinse în rame galbene de carton. Cam piperați la preț, că deh, epoca sticlei afumate la lumânare era depășită, iar pentru producătorii lor se ivise o scurtă – dar prielnică – ocazie de profit. Le cumpărasem și eu copiilor mei câte o pereche, înainte de plecarea la mare, de la oficiul poștal din cartier.

Tot atunci, BNR a emis bancnota specială de 2000 lei, și în serie de colecție (am cumpărat de la Bancă două astfel de bancnote, la preț oficial – tot piperat! – de 15000 lei bucata în banii de atunci), și de circulație.

Până să ni se încheie sejurul, Saturnul și alte stațiuni din preajmă se umpluseră-ochi cu turiști, anume veniți din țară și din îndepărtate colțuri ale lumii să observe eclipsa, mulți dintre ei înarmați cu aparate foto, camere video sofisticate, ba și cu telescoape, mă rog, cu felurite dispozitive (să zic „divaisuri”?) de… ultimă generație pentru acum aproape trei decenii. Turiști, reporteri, fotografi, cameramani, cercetători sau pur și simplu pasionați de eclipse așa cum alții sunt pasionați de tornade ori de erupții vulcanice…

Aveam și noi un aparat foto. Modest. Nici foarte nou, nici foarte performant. În stare, totuși, să fixeze pe o peliculă color clipe vrednice de aducere-aminte.

Cu o zi înainte de eclipsă, deși vremea era caldă, apa mării s-a răcit serios, ca ținută peste noapte la frigider, iar valurile au adus spre țărm, pe lângă alge, multe trupuri plutitoare de pești, răpuși de răcirea severă, bruscă. „Sunt guvizi!”, ziceau cunoscătorii.

Pescărușilor nu li se mai auzeau țipetele ori ciorovăiala, amuțiseră, se făcuseră nevăzuți. Rar mai apărea câte unul brăzdând ca o nălucă văzduhul, în zbor tăcut, stingher, dezorientat, de parcă s-ar fi rătăcit de semeni într-o lume necunoscută lui și-ar fi pornit, năuc, să-i caute sau să caute ceva… neștiut. Nu aveau ele, necuvântătoarele, mass-media la dispoziție, dar vreun radar fin, detector de fenomene naturale – aveau. Și se retrăseseră pe undeva, în nelămurită așteptare. Oare a nopții din miezul zilei ce avea să vie?

În dimineața lui 11 august – cer senin-lacrimă. Ne-am făcut bagajele, lăsând la-ndemână cearșaful și prosoapele de plajă, am eliberat camera și am zăbovit pe lângă hotel, alături de alți turiști care pândeau clipa începerii eclipsei punându-și, când și când, ochelarii. Asemeni lor – și copiii mei. Când mi-au dat de veste: „mamiii, a-nceput!!!”, spectatorii de lângă noi și-au pus toți odată ochelarii, înălțându-și simultan privirile către soare. Amuzant gest sincron!

Ne-am îndreptat spre zarea deschisă a plajei, să scăpăm de zidurile clădirilor. Acolo – lume berechet. Spre deosebire de alte zile, plutea în aer o liniște încordată. Nu desăvârșită, nu deplină, „ca-ntr-o mănăstire arsă”, cum spune poetul din Hordou, totuși se vorbea mai puțin și mai încet. Lipseau deopotrivă larma și zborul pescărușilor și parcă și valurile se sfădeau în șoaptă. Muzica de la terasă – mai în surdină decât de obicei.

Știu eu?! Poate nu era încordare, poate era doar atenția tuturor îndreptată avid într-o singură direcție: spre soare, spre jocul de-a umbra și lumina abia început, spre spectacolul celest fascinant care, în sine, impunea admirație și respect prin amploare, printr-o rară frumusețe, prin taina perfecțiunii alcătuirilor cosmice.

Am întâlnit-o pe doamna cu băiețelul și ne-am așezat cearșaful lângă al lor. Colega ei… „A rămas în cameră!” „De ce?!?” Ei, bine, la prima oră, doamna Geta citise în ziar că, în timpul eclipsei din 11 august, pe la orele 11 va ieși din ape un balaur. A intrat în panică. S-a izolat în odaie, nici măcar în recepție n-a vrut să iasă, ca să vadă eclipsa la televizor.

Încet, încet, umbra lunii știrbea tot mai adânc discul solar. Împrumutam, când de la fata mea, când de la băiat, ochelarii, să privesc și eu. Pe măsură ce lumina pălea, s-a făcut frig. Prea frig pentru ținute… estivale. Ne-am ridicat de pe nisip și ne-am învelit în cearșafuri, în prosoape. Treptat, umbra a cuprins tot discul, a rămas numai un cerc de lumină pe care am încercat să-l fotografiez cu aparatul nostru, neștiind dacă va face față, sărmanul, unei încercări atât de grele.

S-a lăsat noaptea în plină zi, s-au arătat privirilor, superb, stele nemaivăzute până atunci. Cea mai scurtă „noapte”, pentru că, în curând, s-a format „inelul cu diamant”, chezaș al biruinței luminii asupra întunericului. „Diamantul” binevestea… începutul sfârșitului eclipsei. Lumea de pe plajă a izbucnit în aplauze, în strigăte de bucurie, ne-am îmbrățișat – mari-mici, tineri-vârstnici, cunoscuți-necunoscuți, români și străini. La terasa din apropiere cineva a dat muzica mai tare. Nu manele. Unii dansau, unii țopăiau bătând din palme, alții închinau pahare din plastic cu te miri ce licori: limonadă, bere, șampanie… Atmosferă electrizantă.

Dacă liniștea de dinainte se născuse din atenție, fascinație și respect, nefiind rămășiță de străveche teamă moștenită, euforia tuturor în fața izbânzii soarelui parcă păstra încă un iz atavic… Iz binevenit, pentru că efervescența, dezlănțuirea de bucurie împărtășită a șters dintre oameni bariere de tot felul. Duhul ei ne-a unit, fie și numai pentru câteva clipe explozive urmate apoi de acalmie. Urmărită din nou, de cei mai mulți, cu atenție, umbra s-a retras, încet-încet, așa cum se și instalase. Când soarele și-a redobândit strălucirea, o primă escadrilă de pescăruși „vorbăreți” a survolat calm plaja. Pentru ei, pesemne, abia atunci se iveau zorile… Nu departe, posesorii unui solid „4×4” (să fi fost un Jeep Wrangler Sahara?) cu aparatură grea – de filmat și studiat eclipsa – la bord, și-au strâns „jucăriile”, s-au îmbarcat, au biciuit herghelia de cai-putere ai mașinii și au plecat în trombă, împrăștiind nisip de sub roți.

Ne-am luat rămas bun de la tânăra din Timișoara. I-am lăsat o vorbă pentru colega ei: să-i spună că a ieșit balaurul ca un abur deasupra apelor, s-a uitat pe plajă, a întrebat „unde-i doamna Geta?” Și, pentru că ea a lipsit, s-a întors, dezamăgit, în sălașul din adâncuri, neînțelegând cum poate cineva să rateze tabloul viu, grandios, al eclipsei totale, cum poate să înghită orice fantasmagorie terifiantă din ziare.

Am părăsit plaja. Concediul se sfârșise cum nu se poate mai spectaculos. Nicio fotografie, nicio filmare, oricât de reușite, n-ar putea să redea sau să înlocuiască ceea ce trăim pe viu. Însuflețirea, degustarea atmosferei, trăirea clipelor rare sunt privilegiul celor ce se află de față: acum, aici/ atunci, acolo. „Imortalizarea” realizată tehnic, poate, eventual, descătușa prețioase amintiri din „arhivă”, poate declanșa re-trăiri. Pentru cei care… au fost de față.

Bunăoară, aparatul nostru foto, mic și modest, s-a întrecut pe sine. Ne-am ales cu o fotografie, cât o carte-poștală de odinioară, pe care doar noi o putem „citi”. Pe un fond albastru-închis, aproape uniform (adică pe cer!), se zărește un cerculeț, un inel subțire, alburiu, cu diametrul unui bob de piper. Corola solară, adică, în toiul eclipsei! Pentru cine nu știe, inelul firav poate să pară o zgârietură, un defect al filmului fotografic, într-o poză anostă, monocromă, care nu conține și nu spune nimic… Pentru noi, e… altceva!

Mihaela Malea Stroe

Sursa foto: Pixabay