Mihaela Malea Stroe: „Întâlnire mai presus de fire”

 Întâlnire mai presus de fire

Nu vă mint!
Am întâlnit și eu, într-o târzie dimineață,
La margine de codru povestaș,
Mistrețul cu colți de argint
Despre care ne-a lăsat mărturie Doinaș.

Eu culegeam gălbiori, afine, zmeură, mure…
El căuta cotobelci, ghindă, jir, rădăcini
Și așa…, pe neașteptate,
Ne-am pomenit față către față,
Singuratici căutători de hrană
Sub azurul înalt,
Doi străini temători, speriați,
Neîncrezători unul în celălalt,
Separați de o tufă țepoasă de zmeur.
Ziduri transparente de tăcere creșteau
De jur-împrejur.
Am îngăimat:
– Ce-i cu tine? Te-ai rătăcit?
Timpul căutărilor tale
E noaptea sau seara, după asfințit…

A pufnit, a scurmat cu râtul și copita pământul,
M-a privit…
Ce ciudat! Ochii mijiți, de feroce dihanie,
S-au mărit-rotunjit,
Îmblânziți într-o calmă lumină mierie.
–  Crede-mă, – i-am șoptit –
Nu sunt prinț levantin vânător!
N-am hăitași, n-am corn vestitor,
N-am arc, n-am săgeți, n-am gând ucigaș.
N-am ghioagă, n-am plumbi și nici flintă.
Am, dar – pesemne – prea puțin te interesează,
Fuior de cuvinte. Știi ce-i acela „fuior”?
Am cuvinte dulci, acrișoare, sărate, amare,
Care alină, care dor, care vindecă sau alintă,
Cuvinte mărunte, care contează…

Soarele își urma calea înspre amiază.
Sălbăticiunea iar a pufnit, a scurmat, s-a răsucit,
De istov cu umbrele fagilor s-a contopit.

Mute, nevăzute, zidurile spaimei s-au năruit.

„A fost nălucă? – m-am întrebat,
„A fost efemer vis-cu-ochii-deschiși?”
Apoi, în zmeuriș am zărit – nu vă mint! –
O amuletă pierdută cândva,  un mic giuvaer:
Colț de mistreț, în patinată montură de-argint.

Și o întâmplare… 

Am scris poemul despre „Întâlnirea mai presus de fire” acum două-trei luni. Am amânat sine die publicarea, fără un motiv anume. Pur și simplu. Dacă m-ar fi întrebat cineva de ce tot amân, n-aș fi știut ce să răspund.

Domnul Ion A. este un scriitor pe care l-am întâlnit o singură dată, preț de câteva minute în vara anului trecut, la o sărbătoare literară. Am schimbat, între timp, câteva mesaje pe e-mail. Am vorbit o dată, în iarnă, la telefon. Azi – a doua oară. Nu ne cunoaștem aproape deloc, nu știm mare lucru unul despre celălalt. M-a iscodit, prietenește, să afle ce mai scriu. I-am citit poemul nepublicat. I-a plăcut, i-a găsit virtuți la care nici nu visam, „fantasticul eliadesc” din final, năluca, amuleta… M-a întrebat de ce am spus „a scurmat cu râtul și copita”, de ce nu „cu botul”, că cerbii, căprioarele, multe alte viețuitoare ale pădurii au bot, nu rât.

– Dacă e mistreț… are rât, nu?!, i-am răspuns, oarecum surprinsă de nelămurirea lui.

– Aaa, da, așa e! Ai spus, de la început, că e mistreț. Totuși, când citeai, am uitat. Nu știu de ce am uitat, de ce am văzut acolo un cerb, întâlnirea ta cu un cerb…

Am tresărit, ca trecută, subit, în alt timp. Un timp „sacru” (tot Eliade!), de mult rămas în urmă, dar totodată păstrat, „camuflat în (prezentul) profan”.

– Un cerb?! Să vă mărturisesc ceva! Poemul ăsta s-a înfiripat din două… izvoare. Unul baladesc, de la Doinaș moștenire, altul real, pe care doar câțiva prieteni apropiați îl știu. O întâmplare de când aveam 12-13 ani. Eram în vacanță, la țară. Am mers să culeg zmeură. La marginea dumbrăvii am găsit o tufă mare, plină de fructe. Când am întins mâna să prind un „ciorchine”, tufa s-a mișcat, s-a clătinat. M-am speriat, am sărit un pas-doi înapoi… De după tufă s-a ivit capul unui cerb-puiandru, cu abia răsărite coarne catifelate. M-a privit o clipă, la fel de speriat, s-a întors dintr-o săritură și-a dispărut printre fagii dumbrăvii. Mi-a venit inima la loc înțelegând că ne-am speriat amândoi… degeaba. N-am uitat întâlnirea de demult, după atâta vreme… m-a „inspirat”. O fi cel din amintirea mea cerbul pe care l-ați „văzut”?

Domnul Ion A. mi-a sugerat să scriu despre asta.

Scriu fără să știu ce tâlc, ce fire nevăzute, fine, ușoare, fragile ca funigeii, leagă, peste timp și locuri, întâmplări vechi de întâmplări noi. Cum de i s-a „arătat” domnului Ion A. cerbul din copilăria mea, dincolo de „înfățișarea” mistrețului din poem? L-a învins, l-a alungat temătorul cerb-puiandru din amintire pe mistrețul fabulos din balada lui Doinaș?

Mi-a venit în gând și un al treilea (posibil) izvor, pe care nu-l conștientizasem absolut deloc înainte. Unul oniric. Am visat, acum câțiva ani, că, într-un parc abandonat, sălbăticit, la margine de oraș, a dat să mă atace un mistreț. Nu m-am speriat. Am „calmat” cu privirea jivina. M-a lăsat în pace, și-a văzut de drum spre nu știu unde.

S-o fi strecurat cumva și visul ăsta în poem? Împletitură – doar în mică parte premeditată – de livresc, real, oniric…

Cine știe? Poate am tot amânat publicarea pentru că poemul însuși n-a dorit să hoinărească singur-cuc prin lume. A așteptat să-l însoțească întâmplarea de astăzi, din a unsprezecea zi de florar (luna în care, se spune, „coboară raiul pe pământ”), Anno Domini MMXXIII.

Mihaela Malea Stroe

Poem publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov