Mihaela Malea Stroe: „Întrebare cu miez… de mere roșii”

De câtva timp, una dintre reclamele TV are în prim-plan o fetiță frumoasă, isteață, aflată cu părinții la cumpărături în sectorul legume-fructe al unui supermarket cu mărfuri arătoase nevoie mare, care îți „fură” și ochii, și banii din buzunar sau de pe card. „Apa asta e plină de nade” ar spune Iona, personajul lui Sorescu. „Nade”, momeli, sunt și reclamele. Până aici – nimic ieșit din comun – ispita vizuală este frecventă în publicitate. Dar de data asta mai e ceva! Interesant.

Copila (să tot aibă 10-11 ani) observă o lădiță plină cu mere „îmbujorate” și întreabă cu inocență răvășitoare: „Merele roșii cresc aici, la noi, în România?!?!”

A fost sau nu în intenția autorului să strecoare un tâlc anume în reclamă, să dea de gândit receptorilor apți de exercițiul „căderii pe gânduri” – nu se știe. De reușit… a reușit!

Întrebarea fetiței invită la reflecție. Unde am ajuns, dacă un copil de vârsta ei – trecut prin trei-patru ani de școală – are astfel de mirări-revelații? Putem presupune că din abecedarele prezentului s-a scos clasica propoziție „Ana are mere!”. Putem presupune că fetița a crescut între betoane urbane, nu la țară (multe sate s-au pustiit), la bunici cu livadă de meri (sau pruni, corcoduși, peri, cireși, vișini, duzi, nuci, caiși, gutui, piersici), ca să fi văzut fructele pe ram, să le culeagă cu mânuța ei. Putem presupune că n-a auzit niciodată colinde străvechi cu „Flori dalbe, flori de măr!” N-a auzit, pesemne, nici de poezia lui D. Botez „Mere,/Pere,/În panere,/ Prune bune/ Și alune,/ Și gutui/ Amărui,/ Cu puf galben/ Ca de pui”. Nu punem la socoteală „Mărul de lângă drum” al lui Beniuc, cu „poame roșii” care „ard”, că l-a străpuns devreme viermele ideologic și, dacă nu s-a uscat de tot, s-a făcut pădureț. Putem presupune că pe lângă blocul fetiței n-a sădit nimeni niciun măr, întrucât spațiile verzi moderne sunt minimale, cu plante decorative. În parcul de lângă blocul meu vechi supraviețuiesc – pe lângă doi castani, un mesteacăn și un salcâm – un nuc, un măr, câțiva corcoduși, câțiva vișini, un cireș amar.

Care ar fi, totuși, resortul întrebării-cheie? Isteață, în stare să și înțeleagă ce citește, oare ce a văzut fetița prin îmbelșugatele supermarketuri? Printre altele, a văzut fructe și legume și a citit informațiile despre produs. Nu vorbim de produse exotice! Vorbim de: cartofi albi/cartofi noi din Egipt și Polonia, cartofi roșii – din Franța, gutui și piersici din Grecia, morcov, păstârnac din Polonia, pătrunjel, țelină, vinete, ceapă roșie din Olanda, roșii din Maroc, pere și roșii din Italia, alte pere din Belgia, vinete și căpșune din Spania, afine din Peru, varză albă și roșie din Egipt, conopidă din Franța, struguri și piersici din Africa de Sud, pepeni verzi din Panama, prune și usturoi din China, ardei gras, dovlecei, kapia și castraveți cornichon din Turcia, ceapă galbenă și mere roșii din Polonia, mere galbene din Noua Zeelandă, dovleac de plăcintă din Bulgaria… Impresia imediată este că în România, țară „deșertică”, nu crește și n-a crescut de când lumea și pământul nimic, că norocul, viața, progresul și viitorul ei fericit atârnă, ca funia de par, exclusiv de importuri. Iar când în această seducătoare macarenă comercială se rătăcește o lădiță cu mere roșii din România, mirarea fetiței – „Merele roșii cresc aici, la noi, în România?” – este naturală, congruentă cu „Da’ chiar crește ceva și aici, la noi, în România?” Dacă răspunzi „Da, creștea odată ca niciodată…” pare basm, cu toate că nu e.

Nu-i exclus ca unii – pândind la start cu mâna pe eticheta „nostalgic=comunist”, cu sensul lui „nostalgic” falsificat – să țâșnească, să lingă dosul etichetei, să o aplice pe articol. Lipitorii de etichete („nostalgic” nu e singura, nici cea mai radicală!) au revenit! Chitită pe falsificări, specia lor nu e nouă. Metoda etichetării – s-a mai spus – e stalinistă, intens practicată în alți termeni (dușman de clasă, bandit, reacționar, dușman al poporului) prin diabolicii ani ’50. Cei care i-au simțit acut lipsa, au reînviat-o! Deh, au și ei „nostalgiile” lor! Maladive! Etichetarea a fost agresivă, terifiantă prin consecințe, ușor de aplicat. Și, mai ales, greu de combătut cu argumente logice, raționale. Ca păcura groasă pe puf de păpădie. Curăță puful dacă poți! De ce să n-o aplice din nou? Numai că, văzând cine sunt acum etichetatorii, te lămurești cine tânjește după totalitarism. În fine…

A nu se înțelege că, în prezent, nu ne e bine cu potop de supermarketuri! Parafrazându-l pe același Iona sorescian, ne e foarte bine, bine, chiar binișor. Prezența lor (cu tot alaiul de kiwi, mango, rucola, avocado, papaya, cartofi dulci, minole, ghimbir, pomelo, broccoli, caju, kaki, fistic, rodii, sparanghel, limes etc.) este binevenită. Problema ține de acele mărfuri din bogata lor ofertă care, deși aveau corespondent autohton de calitate, nu s-au alăturat produselor autohtone, ci, cu sprijinul prădătorilor endemici bipezi, în foarte mare măsură le-au eliminat. Prin cantitate și preț, nu prin calitate! 

Un răspuns sumar la întrebarea din reclamă ar fi: DA, (și) în România cresc mere roșii, oricât ar părea azi de bizar! Și n-au început să crească ieri-alaltăieri. Creșteau, aici, mere domnești, crețești, pătule, ionatane, roșu-delicios, parmen-aurii, poinice, și mere de Voinești, și de Viperești… Independente de sarabandele politice, au dobândit valențe simbolice, au intrat nu doar în case, ci și în folclor, în tradiții, în literatură, în pictură… Nu-i nevoie să ne întoarcem până în timpurile mitice, la mărul zeiței Eris ori la mărul din Eden. Da, creșteau la noi mere „pământene” și înainte de primul R.M., și după, și înainte de ’44, și după, și înainte de ’89, dar tot mai puțin după! Creșteau, înainte, prin livezi mari și mici, prin grădinile de la sate ori de la margini de oraș… La Cluj, era o livadă mare, „Steluța”, cu mere roșii. Ionatan, din cât îmi amintesc. În acea livadă am intrat, în studenție, prin anii ’76-’80, patru toamne la rând. „Munca patriotică” silită ne-a scos de la cursuri și ne-a mânat la cules. Mere sănătoase, frumoase, gustoase. Culese manual, măr de măr, cu codiță cu tot, să fie fără cusur, pentru că…se exportau! Pe piața internă găseai mere mai modeste, totuși gustoase și… bio. Dacă, uneori, un transport destinat exportului se returna, aveam noroc să cumpărăm și noi, plebea, mere… fără cusur.   

Livada „Steluța” nu era ficțiune (o fi salvat-o cineva după „revoluție”?!), merele roșii erau roșii că așa le era soiul, nu că ar fi fost contaminate politic, nu-i nicio „nostalgie” a tovărășiei de partid comunist la mijloc!

Este nostagie, da, dar nostalgia calității remarcabile a merelor de-atunci, calitate de care merele importate acum (arătoase-foc, dar majoritar fade, tratate în fel și chip) sunt foarte departe! Am sperat (degeaba!) ca după ’89 să evoluăm, să modernizăm livezile deja existente, să apară și altele, să avem mere bune, din surse proprii.  

Firești nostalgii apar și la amintirea piersicilor de Medgidia, de Nazarcea… Piersici dulci, zemoase, parfumate de te sfințeau și… iute perisabile, că nu erau tratate chimic! Într-un articol din „Ziua de Constanța” semnatara – declarat nostalgică – povestește: „Un domn cu gusturi foarte foarte selective a înghițit aproape nemestecate 3 piersici, una după alta, oftând și el (ca și mine): parcă sunt piersicile de altădată de la Nazarcea!” (Piersici – ca în copilăria mea (ziuaconstanta.ro). E vorba de piersici autohtone, dintr-o modestă livadă nouă, la Grădina. „Piersici ca în copilărie” se găsesc acum numai acolo, nu ajung în toată țara, că producția e mică și, fiind cu onestitate bio, fructele sunt vulnerabile la transport. Mamuții comerciali n-au nevoie de fructe perisabile, ci de unele care să reziste până după apocalipsă. „Piersicile (noastre) de altădată”, din savoarea cărora ne împărtășeam numai vara, în sezon, rămân necunoscute noilor generații. Le avem pe cele din import: frumoase, fără gust, fără parfum, fără dulceață, adesea tari de poți sparge ferestre cu ele și, de bună-seamă, îmbălsămate din greu, să țină și la drum lung (că Africa de Sud și Grecia nu-s la o aruncătură de băț), și în depozite, și în magazin, și după ce le cumperi. Același lucru se poate spune despre caise. Cele de odinioară – suculente, aromate, cu sâmburi dulci, s-au cam dus pe Apa Sâmbetei. Le-au luat locul soiuri dubioase, corcite (modificate genetic?), care păstrează minimal (destul cât să înșele clienții) aspectul caisei, nicidecum gustul și parfumul, iar sâmburii sunt amari. Asta după ce (aflăm de la Prof. univ. Gheorghe Sarca la adresa Caisele şi piersicile aproape că au dispărut din România. „Nici măcar zece hectare” – Stirileprotv.ro.) cândva „Plantaţiile de cais şi de piersic aveau o extindere extraordinară, în zonele unde mergeau. Cel puţin 60 la sută din producţie /…/ mergeau la export. S-au distrus. Pot să vă spun că, la ora actuală, nu mai funcţionează, din plantaţiile pomicole care erau în 1989, nici măcar 10 hectare.” Nostalgia după piersicile și caisele delicioase, de altădată, apolitice, apartinice până-n miezul sâmburilor lor, nu înseamnă nostalgie după regimul comunist! Cine răspândește falsa sinonimie „nostalgic=comunist” pesemne e năimit să lanseze confuzii! Sau nu știe ce vorbește. Cine e onest și rațional, discerne.

Apoi: n-am văzut prin supermarketuri celebra – odinioară – varză de Buzău. Aerată, cu tentă dulce, cu foi subțiri, fine ca mătasea fără a fi fragile, din care, de bio ce era, se-nfruptau pe ici – pe colo și cotobelcii sau omizile albiliței. Varză din ce în ce mai rară, mai periclitată de comerțul „globalizat” decât de dăunătorii naturali. Dacă apare, totuși, la tarabe în piață, costă mai mult decât ruda ei egipteană. De unde să-i cunoască frăgezimea copiii de seama fetiței din reclamă? Să nu ne panicăm! Găsim în orice anotimp, varză-substitut: cotoroasă, îndesată, iute-amăruie, cu foi ca pingeaua. Comestibilă, dar… Test: dacă dai unui melc o fâșie din varza asta, nici n-o gustă! O ia la sănătoasa, cu locuința spiralată în spate. Amiroase el ceva non-bio, pe-acolo. Sau – mai știi poznă? – o fi și el un… nostalgic „comunist”? Zic zău că varza de Buzău, nici proaspătă, nici călită, nici tocată, nici murată, n-a aderat la ideologia marxist-leninistă. Dacă avem nostalgia acelei verze, e din pricini… pur gastronomice.

Aceeași istorie cu pepenii de Dăbuleni, de Buzău, de Oradea, de Arad. Dulci, fragezi, zemoși, delicioși comparativ cu cei din supermarket, cu miez tare, parcă-s făcuți din polistiren injectat cu îndulcitor sintetic; rareori dai peste unul care aduce a pepene autentic… La fel – istoria cartofilor gustoși, de diferite soiuri, din „țara cartofului”/depresiunea Brașovului/Țara Bârsei, unde „În 1990 /…/ se cultivau cu cartofi aproape 20.000 de hectare de teren arabil. Acum, cu greu se mai depăşesc 2.000 de hectare, astfel că importăm cartofi din alte ţări şi cultivăm rapiţă” (Din „ţara cartofului”, Braşovul a devenit „ţara rapiţei”. Ce a determinat reconversia fermelor | adevarul.ro). „Munca patriotică” ne scotea silit de la ore (prin ’72-’76, eram liceeni) și ne ducea, toamna, uneori pe soare, alteori pe frig, prin noroaie, pe zloată, pe ninsoare, să culegem cartofi de pe tarlale întinse cât vezi cu ochii. La Stupini, la Prejmer, la Cristian, la Sânpetru… În pauze, făceam foc din vreji, să ne încălzim, și… coceam cartofi. De-aia li s-o fi acrit unora de „patriotism”. Dar cartofii, săracii, buni la gust, n-aveau nicio vină! Măcar de-ar fi mai buni cei din import decât erau ai noștri! Dar n-ai să vezi! Unii sunt așa de apătoși, de zici că au crescut în acvariu, nu în pământ. Au rămas odată, uitați în colț de cămară, niște cartofi egipteni într-o pungă. Am dat de ei după vreo două luni, timp în care n-au încolțit, nu s-au înverzit, nu s-au pătat, n-au putrezit, n-au mucegăit. Au secat, s-au zbârcit ca mumiile din țara de proveniență, tratate cu natron și rășini.  

N.B. pentru lipitorii de etichete: nici cartofii, nici pepenii aceia nu aveau carnete de partid, nu erau membri în C.C. al P.C.R. Simplu: le ducem dorul pentru gustul lor bun, natural. Să adăugăm gutuile? Importatele, parcă date cu rășină epoxidică și polisate, strălucesc de frumusețe, dar au textură de iască bălăcită în zeamă astringentă. De bună seamă că ni se face dor de gutuile copilăriei, „ponositele” cu puf, cu aromă intensă. Nostalgie curată și… sănătoasă!

La urma-urmei, de ce am avea vreo nostalgie politică?!? Foștii activiști comuniști și/sau urmașii lor se află și azi, bine-mersi, în peisajul public și politic, le-a mers și le merge din plin, ei n-au fost scoși din circuit ca fructele și legumele livezilor și grădinilor de odinioară. Vizionar de-a dreptul G. Lesnea când spunea că „Partidul e-n toate,/ E-n cele ce sunt /Și-n cele ce mâine vor râde la soare”. Schimbându-și oportunist „blana” (nu și „năravul”!), foștii „tovarăși”, împrăștiați prin alte partide ca „domni”, azi „râd la soare”, activiști ai… schimbării, toboșari reciclați ai noilor (cum altfel?) „timpuri noi”. Au schimbat Țara cartofului în Țara rapiței și sunt artizanii (prea) multor schimbări de-a-ndăratelea și cu susu-n jos, făcute în numele progresului. Mâncar’-ar ei rapiță prăjită în loc de cartofi și lăcuste la grătar în loc de ceafă de porc!

Oricum, generația fetiței din reclamă nu prea are termen de comparație pentru ce mănâncă în prezent. Or, în absența unui termen de comparație… de unde să știe că s-ar putea să fi existat pe lume ceva mai bun înainte? E o generație pentru care „gustul copilăriei” va fi… cel din import, nu cel de la mama de-acasă! Un „gust” incontestabil mai diversificat (pentru cine-și permite să cumpere fructe/legume exotice de care noi nici n-am auzit în vremea copilăriei și tinereții), dar și mai artificial, mai chimizat, mai… micro-plasticizat, mai diluat.

Post scriptum. Prin 1993, în vizită la o familie de francezi din Chartres, am fost servită la masă (și) cu gem de caise. Adevărate. „Încă avem în grădină caiși puși de părinții noștri”, a ținut să-mi spună gazda. Toate bunătățile din cămara lor (gemuri, compoturi, dulcețuri, siropuri) erau preparate din roadele bio ale grădinii. „Nu luăm de la magazin, că nu au același gust, nu sunt la fel de bune”. Voilà! Francezii, nostalgici, doreau ca fiii lor să cunoască, așa cum cunoscuseră ei înșiși în copilărie, gusturile autentice, nemodificate. Nu dau alte detalii despre gazde că, Doamne ferește!, ultra-zeloșii noștri etichetatori ar fi în stare, n’est-ce pas?, să lipească una cu nostalgici comuniști și pe ușa familiei din Chartres!       

Mihaela Malea Stroe

Sursa foto: Pixabay

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov