Mihaela Malea Stroe: „Parohia din amintire”

Sunt convinsă că bruma de credință pe care o am acum (nici „cât un bob de muștar”, poate cât unul de mac) am dobândit-o în copilărie, la bisericuța din satul în care am venit pe lume. Părintele Eugen Bologa, Dumnezeu să-l odihnească!, (figură bizantină – înalt, uscățiv, mai mereu cumva trist-surâzător, cu voce domoală și întotdeauna blând) era întruchiparea unui „apostol” desprins parcă din poemul lui Goga, dar încă în putere, nu „moșneag albit de zile negre”. L-am cunoscut așa pe viu, cu mult înainte să fi citit ceva din ce-a scris poetul din Rășinari. Dânsul mă botezase, acolo, în satul unde „am început a merge copăcel”, vorba lui Creangă, și, copil fiind, îl vedeam adesea pe părinte, în straie „nemțăști”, întorcându-se cu pași înceți spre casă, ostenit și asudat de la coasă ori de la sapă, cu uneltele pe umăr, ca orice țăran din sat, apoi, duminica sau în zile de sărbătoare, transfigurat, în veșmintele preoțești. Nu era o chestiune de „imagine”, de „rol”, de „aparență”; transfigurarea venea din interior (la drept vorbind, în clipa asta nici nu sunt sigură dacă părintele chiar era înalt sau „înălțimea” aceea de care îmi amintesc venea tot din lăuntru, din autoritatea morală pe care el o avea). Exista un hotar nevăzut, dar precis, între zilele de lucru – când părintele Bologa trudea aidoma oricărui sătean – și cele de sărbătoare, când celebra la altar și în mijlocul drept-credincioșilor.

Era, cum se cuvine, păstorul și modelul micii comunități, iar asta se oglindea în ținuta și în atitudinea sătenilor care la lucru mergeau în haine… de lucru, „nemțăști” sau nu, dar la biserică veneau în costumul popular specific zonei, în cele mai bune și frumoase straie pe care le aveau, din respect pentru Sfânta slujbă, pentru Sfântul lăcaș, pentru Dumnezeu. Nu existau încă microfoane, dar nici nu era nevoie. Sătenii stăteau smirnă cât ținea slujba. Și nici nu se aflau în biserică ceasuri de perete care să distragă atenția și să tulbure enoriașii, căci timpul liturgic nu se măsoară cu minutarul.

Iar postul?!  Nu era o glumă, nu se negocia niciun meniu „de dulce”. În preajma posturilor mari, bunica, asemeni altor femei din sat, fierbea cu leșie de cenușă, ca într-un ritual premergător, toate vasele și tacâmurile, să nu rămână nici o urmă de untură, de unt sau de lapte care să „spurce” postul. Iar în Vinerea Mare – nesmintit, post negru. Abaterile erau îngăduite cu zgârcenie, numai copiilor sau celor grav bolnavi. Cu toate rigorile postului, nu mâncarea era, totuși, cel mai important aspect. Dacă se isca, omenește, câte-o gâlceavă, intervenea, scurt și hotărât, bunicul: „No, gata, că suntem în sfântul post!”, iar gâlceava se stingea repede, ca flăcăruia de chibrit în bătaia vântului. Asta nu se întâmpla doar în familia noastră. Oamenii, măcar pe durata postului, se fereau cât puteau de sfadă, de vorbe grele, de gânduri rele și urâte, pentru că așa îi îndruma părintele. Până și sudălmile erau cumva… diluate („lua-te-ar han-tătarul!”, „lua-l-ar gaia!”, „lua-le-ar hingherul!”, „duce-te-ai în Patagonia!”, „dă-le-n cataroi!”…) printr-un bun-simț țărănesc înnăscut, care, șlefuit cu migală de sfaturile sau de dojenile părintelui, filtra neobosit grosolănia, cu atât mai apăsat în Postul Mare.

Și mai orânduise părintele un cor de femei, vreo douăzeci, cu voci puternice și limpezi de te lua cu fiori pe șira spinării când începeau să cânte. Măriuca, Rozalia, Valeria, Olguța, Genica, Lucreția…, soprane și altiste pe care și „Madrigalul” și le-ar fi dorit. Adânc răscolitor era la Slujba de Înviere. Atunci bisericuța, înălțată pe un dâmb din inima satului, devenea neîncăpătoare, iar lumea stătea și pe afară. Dar, chiar și așa, nu era nevoie de boxe și microfoane pentru că toți ascultau în tăcere, parcă nici nu respirau, ascultau într-adevăr „cu sfințenie”, fără șușoteli, cu adevărat lepădau de la ei „toată grija cea lumească”, așa încât se auzea bine, clar, fiecare cuvânt al preotului. Nu-mi amintesc ca vreodată să fi fost nevoit părintele să întrerupă slujba, cum se întâmplă prea adesea la oraș, ca să-i roage pe credincioși, „faceți liniște, oameni buni!”. Când părintele Bologa rostea Hristos a înviat!, răspunsul – Adevărat a înviat! – venea puternic, răspicat, de la toți într-un glas, de răsunau și aerul, și ulița, și pădurea de pe coastă, și apa din vale. Era copleșitor!

Iar când începea corul să cânte Hristos a înviat!, cânta toată suflarea din biserică și din jurul bisericii, de simțeai că până și forța gravitației slăbește, se risipește, nu te mai leagă de pământ, simțeai că levitezi și că, într-adevăr, se petrece un miracol al învierii și înălțării lăuntrice în fiecare. Cu siguranță nu m-aș fi mirat dacă, în momentele acelea, aș fi văzut crescând pe umerii sătenilor veniți la Înviere aripi de înger. Fie și numai o dată pe an, se sălășluia, în toți cei prezenți, clipa de „îndumnezeire”.

Mărturisesc că parohia asta, din amintire, este aceea spre care „migrez” de multe ori cu gândul și cu sufletul. Este parohia de care mi-e dor, căci alta pe măsura ei, în realitate, n-am mai întâlnit. După ce, în vârtejul istoriei, s-au abătut asupra oamenilor locului negurile unor intrigi politizate și n-a mai slujit părintele Bologa, nici măcar acolo, în azi aproape dispărutul sătuc al nașterii și copilăriei mele, n-a mai fost la fel.

Mihaela Malea Stroe

Hristos a Înviat!

Tuturor, Sfintele Sărbători cu bucurie, sănătate și tihnă!

Foto: Mihaela Apan
Video: YouTube