Mihaela Malea Stroe. „SIMPLU, DE ZIUA LIMBII ROMÂNE”

Motto: „Dacă îi vorbești unui om într-o limbă pe care o înțelege, cuvintele tale vor ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în propria lui limbă, cuvintele ajung la inima lui.” (Nelson Mandela)
Mi-ar fi plăcut ca Ziua Limbii Române să fie o sărbătoare autentică, nu doar convențională. Ziua Limbii Române să fie o stare de trezvie permanentă, mai ales acum când, indiscutabil, „Limba română, vorbită sau scrisă, se află de câtăva vreme într-un proces de degradare alarmant” după cum atenționează Nicolae Manolescu alături de alți iubitori ai limbii române. Situația deplorabilă se reflectă „în toate intervențiile de la televiziune, ca să nu mai vorbesc de rețelele de, vai, socializare: greșeli peste greșeli de exprimare, un vocabular sărac, de lumea a treia” (N.M.).
Sigur, este meritoriu că pe 31 august se scriu, anual, și se publică articole dedicate Limbii Române, se organizează simpozioane, conferințe, colocvii, festivități, recitaluri de poezie… Apoi?! A doua zi ne întoarcem unde ne aflam. Adică în același impas, uitând că „Nu te poți comporta ca un om complet, dacă nu știi să vorbești, să scrii și să fii (măcar!) informat în discipline cândva numite (atenție la cuvânt!) umanioare” (Nicolae Manolescu). Ne întoarcem, fără nicio izbândă, la canalele tv (abundent comerciale) și la rețelele de socializare infestate cu împrumuturi anglicizante, năpădite de greșeli, de sărăcie lexicală și de nepăsare. „Televizorul diluează mințile” concluziona, pe bună dreptate, unul dintre cei mai aprigi apărători ai limbii române, George Pruteanu.
Nu se mai confirmă ce spunea Nichita Stănescu: „A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. …Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă”. Să ai, când înveți o limbă străină, revelația bogăției propriei limbi este o formă de celebrare, un dar sau, ca să vorbim și pe înțelesul oamenilor de afaceri – un câștig, un profit.
Să cunoști și să vorbești bine două limbi este minunat. A te lăsa (din snobism, din mimetism ieftin sau din prostie) subjugat de „modă” în detrimentul limbii întru care te-ai născut poate fi schimbare, nu și evoluție. Este util să înțelegi ce înseamnă „share the vibration of the summer”, dar este grotesc și inutil să înlocuiești (ah!, reclamele tv!!!) „împărtășește emoția verii!” cu „șeruiește vaibul verii!”. Este un fel nătâng, grosier de a contrazice experiența culturală a unor persoane cu performanțe de exprimare atât în limba română cât și într-o a doua limbă: Emil Cioran („Nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Patria asta înseamnă și nimic altceva” și „Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract.”), Herta Muller („Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine.”) sau Matei Vișniec („Cu cât scriu mai mult în franceză, cu atât mă fascinează mai mult limba română. De câte ori reîncep să scriu în limba română, redescopăr muzicalitatea limbii materne.”
Să fii bilingv poate fi o binecuvântare, pentru că ai acces la „spiritul” ambelor limbi. Hans Bergel mărturisește într-un eseu că dascăl într-ale povestitului i-a fost un om simplu, un păstor român hăruit, care „Simțindu-se dator față de spiritul limbii, în timp ce povestea transforma tot ce era static în ceva dinamic, tot ce era repaos devenea mișcare”.
Pentru contemporanii noștri cu ifose progresiste (fie și unii titrați) „spiritul limbii române” nu mai contează, ei lasă impresia că, dimpotrivă, ar fi un factor dăunător. În opinia lor, atitudinea musai să fie „cool” sau „fresh”, un mesaj musai să aibă „feed-back”, musai să fii, dacă nu în „trend”, măcar „funny” ș.a.m.d. Toamna, reclamele tv dospesc de… „back to school!”. „Înapoi, la școală!” o fi arhaic? Retrograd? Rușinos? Aici nu poate fi invocată „îmbogățirea vocabularului cu neologisme”. Aici e substituire. De ce e nevoie de substituire? Greu de răspuns.
Și-apoi, să nu te ia cu frig pe spate când, într-un „podcast”, o vedetă, vorbind de legătura ei energetică specială cu invitatul, nu nimerește cuvântul în limba română: o energie care „nu poate fi… ăăăăă… („ă” = timp de bâjbâială în lexicul matern)? Salvarea, vine – zdrang! – din engleză: energie care „nu poate fi feicuită.” Cuuum?! „Feicuită!” De la „fake”. Uaauu!! Sau wow?! Ce dacă limba maternă îi oferă pe tavă divei cel puțin patru variante: energia nu poate fi trucată, simulată, contrafăcută, falsificată? Oare pe ce scară de sfoară cu fuștei de putregai se aburcă vedetele prezentului la nivelul microfonului de unde își lansează asurzitor găselnițele? Duduița a „făcut”, în direct, o vorbă nouă. Ce-ar înțelege din Catrenul lui Blaga: Limba nu e vorba ce o faci./Singura limbă, limba ta deplină,/ stăpână peste taine și lumină,/e-aceea-n care știi să taci.Ce taine? Ce lumină? Rating-reiting să fie, feicuit sau nu!
Muzicalitatea de care vorbește Vișniec mi-a amintit de două prietene vietnameze din studenție. Învățaseră o brumă de română în anul pregătitor și le întrebasem cum „sună” pentru ele limba noastră. „Limba voastră e ca un ciripit de păsări” (Nguyễn Lệ Hằng). „Limba română e grea, dar place la mine ca un cântec de apă” (Lý Thị Tâm). Au răspuns spontan, sincer. Nu auziseră încă de Lucian Blaga („Traduc/ în limba românească un cântec pe care inima mea/ mi-l spune îngânat suav în limba ei”, s.n.), nici de Fănuș Neagu („Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea”, s.n.), nici de Eminescu („Limba strămoşească e o muzică”, s.n.), nici de Mateevici (Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre” s.n.)
Hằng a îndrăgit limba română. După șase ani de ședere aici, o vorbea nuanțat și scria aproape fără cusur. Asimilase inclusiv expresii populare, pe care le rostea cu bucuria cui înțelege subtilitățile unei limbi greu de învățat și de tradus. Tâm se plângea că, deși frumoasă, limba română o intimidează. A reușit doar parțial să-și depășească timiditatea.
Spune Petre Țuțea: „Limba română are virtuți complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poți deveni vultur sau cântăreţ de strană.” „Locuitorii” lăcuiți și pudrați ai studiourilor tv și ai rețelelor de socializare nu sunt nici vulturi, nici cântăreți de strană. Limba vorbită de ei sună a recipient gol, de tinichea turtită, rostogolit pe… treptele afirmării și succesului. Urarea lui Caragiale („Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.”) nu mai are ecou. Într-o lume a cardurilor și a ifoselor nu e loc pentru „carte-de-boierie”. Nu e loc nici de limba „ca un fagure de miere” (Eminescu), nici de limba ca „întâi mare poem al unui popor” (Blaga), nici de „graiul cu-ndemnuri pentru vite” din care Arghezi a „ivit cuvinte potrivite”, nici de limba în care „Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt” (Gr. Vieru), nici de limba „o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată” sau „foc ce arde” (Alexei Mateevici), ori de aceea care „Mult e dulce și frumoasă”, fără egal de „armonioasă” (Gheorghe Sion). În fine, se pare că nu mai e loc nici pentru limba-patrie-moștenire lăsată de înaintași, de la Ienăchiță Văcărescu („Las vouă moștenire/ Creșterea limbei românești/Și-a patriei cinstire”), până la Eminescu (reproșând politrucilor vremii „Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei”) sau Nicolae Iorga („Limba… este fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor care au lucrat, generaţie de generaţie, la elaborarea acestui produs sufletesc. Între elementele care formează comoara sufletească a poporului românesc, niciunul nu cuprinde mai mult şi nu oglindeşte mai adevărat decât însăşi limba lui.”). Nichita Stănescu, spunea cândva, demult, că se consideră poet național „Prin faptul că niciodată n-am trădat limba română”, limba care, pentru el, era „patrie”. Aroganța și nepăsarea multor vorbitori contemporani de limbă română înseamnă risipă și pierderi. „Da, spune Christian Crăciun, limba noastră e ca o fântână care dădea apă rece cristal, dar neglijența și prostia oamenilor au lăsat-o să băhnească. O limbă de o finețe și o bogăție metaforică remarcabile, o plasticitate indestructibilă, capabilă să asimileze orice cuvânt de care are nevoie. De aici îi vine pieirea, limba română este din ce în ce mai puțin naturală, i se injectează cotidian doze de botox lingvistic. Nu-mi place limba română de azi. Dar nu mă satur să-i citesc pe cei vechi, găsesc mereu cuvinte și construcții fabuloase. Visez o ecologie a limbii, cum nu ne plac roșiile alea cu gust fad de plastic, să redescoperim și limba bio a cronicarilor, a lui Cantemir, a lui Maiorescu, a lui Camil Petrescu sau a lui Pleșu. Într-adevăr hrănitoare!” Da, limba română este bogată și expresivă în toate registrele ei, de la cel popular la cel academic (să ne gândim la savuroasele aforisme ale lui Grigore Moisil!), dar lăsată de izbeliște în mărăcinișul lexical actual sau exploatată, promovată, chiar premiată în slujba vulgarității și obscenității, secătuiește. Poate s-ar cuveni recitit „Alfabetul” lui Marin Sorescu și înțeles avertismentul lui că literele pierdute înseamnă cuvinte pierdute, iar când se pierd cuvintele… „Acum aude, vede,/ Dar nu mai are cuvinte pentru viață,/ Formată în cea mai mare parte din literele pe care le-a pierdut”. Și da, înjurătura, argoul, jargonul au locul lor în limba vorbită de diverse grupuri – de la infractori la snobi și pseudointelectuali –, au rostul lor în literatură ca modalități de caracterizare a personajelor, dar a le disloca și a le transfera masiv în emisiuni cu pretins ștaif ori în reclame („azi o ardem/ pe încasare”) înseamnă a te ploconi public și a pupa de zor poalele inculturii. Înseamnă să-ți bați joc de moștenirea ta, să n-o meriți: „Vechii noștri scriitori ne-au lăsat o limbă moștenire pe care nu știu dacă o merităm cu toții” (Tudor Arghezi, într-o alocuțiune-radio, 1967. Mesajul poetului are două tăișuri, pentru că „vorba românului cu două înțelesuri”, în condiții vitrege, era și este o virtute salvatoare. Se găseau, și în 1967 ca și acum, destui impostori oportuniști care nu meritau „șiragul de piatră rară” al limbii române). „Limba română este casa ființării noastre ca neam”, spune – având experiența înstrăinării pe meleaguri americane – Theodor Damian, iar C. Noica apreciază că „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor?”
Când și dacă moștenirea e primită și privită cu bucurie și respect, când și dacă i se poartă de grijă, când și dacă vorbitorul înțelege mesajul lui D.Cantemir („Un cuvânt grăit nu mai poate fi dezgrăit”) se întâmplă lucruri alese și uimitoare, „ca întâlnirea cu duhul”: „Limba Română e o mare traistă, cu nesfârșită bogăție de vorbe. Ditamai. Pe alese. Și iscusite, și sunătoare, și pline de tâlc, de toată adâncimea. Dar s-o fi ciuruit, o fi ronțăită de molii, că ușor-ușor se împuținează folosirea lor. Le apasă, le afundă cele noi, de împrumut, adesea cu aceleași înțelesuri. Uitate însă, ori nici măcar aflate. Lipsește strădania de a le cunoaște. Sau chiar pe ea, ființa Limbii însăși. Atunci să vezi uimire… Poate nu mai e dată oricui… Poate e ca întâlnirea cu duhul.” (Cristina Struțeanu).
Văd că, în lume, se bucură de crescândă prețuire și de reușite conservatoriștii florei și faunei, salvatorii speciilor și arealurilor amenințate. Ei restabilesc – prin conservare și repopulare – echilibrul și armonia naturii. Să fii, însă, conservatorist în materie de limbă maternă, să încerci menținerea unui echilibru rezonabil între vechi și nou, să pledezi pentru armonia limbii, pentru necesara prezervare a unor expresii, cuvinte și înțelesuri „amenințate”, să nu fii partizanul talmeș-balmeșului lexical… atrage priviri disprețuitoare. Ești repede etichetat ca înapoiat, învechit, expirat, închistat. Poate anticipând o criză generală a comunicării, Octavian Paler afirma la un moment dat: „Pare că toți sfârșim prin a vorbi o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni.” Mai înțelege cineva ce a vrut să transmită viitorimii Nicolae Iorga atunci când a spus că o limbă (a oricărui neam) „Este forma cea mai înaltă, cea mai deplină în care se poate exprima sufletul acelui popor.” sau când a mărturisit: „Mi-a plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale trecutului şi în creaţia anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi preţuire.”?
Și, totuși, mă întorc, azi, la versurile-îndemn ale lui Gheorghe Sion: „Vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu!” Măcar de Ziua Limbii Române.
Și, tot de ziua ei, să ascultăm cuvintele lui Grigore Vieru: Tudor Gheorghe: În limba ta ți-e dor de mama – YouTube
Mihaela Malea Stroe

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov
Foto: Pixabay
Video: YouTube