16 februarie 2025

Mihaela Malea Stroe: „TREI SAȘI RÂȘNOVENI ÎN CULTURA ȚĂRII BÂRSEI”

 Mihaela Malea Stroe: „TREI SAȘI RÂȘNOVENI ÎN CULTURA ȚĂRII BÂRSEI”

De câțiva ani încoace am vorbit sau am scris, de Ziua Culturii Naționale, despre Eminescu. Astăzi, sub auspiciile poetului care spunea că „Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri.”, o să mă opresc asupra unor reprezentanți ai culturii din Țara Bârsei (zonă multietnică, prielnică interconexiunilor culturale), trei sași din Râșnov. Trei nume conectate la literatură, istorie, muzică, sport, insuficient cunoscute, care ar merita mai multă prețuire și vizibilitate: frații Hans Bergel (n. 26 iulie 1925, Râșnov, d. 26 februarie 2022, Starnberg, Germania) și Erich Bergel (n. 1 iunie 1930, Râșnov, d. 3 mai 1998, Ruhpolding, Germania) și Hermann Pfaff (alias Jacques Săndulescu), vărul lor de gradul al doilea (n. 21 februarie 1928, Râșnov, d.19 noiembrie 2010, Chapel Hill, Carolina de Nord). Râșnovul se află la doi pași de Brașov, dar oare câți brașoveni și câți râșnoveni au citit cărțile lor sau pe acelea scrise despre ei? Cei trei au rămas, deocamdată, mult mai bine cunoscuți în afara țării…, nefiind nici primii, nici singurii în această ingrată situație.  

Imboldul de a-i (re)aduce pe cât posibil în atenția publicului, mi l-a dat un articol recent (Adevărul despre deportarea etnicilor germani din România în URSS în 1945. Churchill: „De ce facem atâta zarvă…” | adevarul.ro) semnat de Stefan Both, articolul lămurind condițiile în care au fost deportați etnicii germani din România: „Ca urmare a ordinului dat de Stalin la 16 decembrie 1944, în România, Preşedinţia Consiliului de Miniştri transmite la 19 decembrie un prim ordin telefonic către Inspectoratele de Poliţie”. Ordinul impunea „înregistrarea populaţiei de origine germană capabilă de muncă” şi specifica „modul în care se vor desfăşura ridicările.” Teoretic, urmau să fie deportați „bărbaţii având vârsta cuprinsă între 17 şi 45 de ani şi femeile – între 18 şi 30 de ani” de pe „teritoriile eliberate de Armata Roşie”. Totuși, se precizează în articol, „În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin.” Primul nume care mi-a venit în minte ca exemplu de abuz față de „directivele” moscovite – oricum abuzive – a fost Hermann Pfaff. Greu de contabilizat abuzurile și de reconstituit ce s-a întâmplat… practic! Hermann avea 16 ani când a fost ridicat, în Brașov, de pe stradă (se îndrepta spre școală – actualul Colegiu Național „Honterus”, unde era elev), urcat în camion, apoi în tren de marfă, alături de alți etnici germani, și deportat la minele din Donbas. În împrejurări pe cât de dramatice, pe atât de spectaculoase, după mai puțin de trei ani a reușit să evadeze din lagăr. Nu știa, atunci, că și sora sa mai mare, Edith, fusese deportată la scurt timp după el (la Makayevka) și a murit acolo. Urgia sovietizării avea să se abată și asupra verilor lui, Hans și Erich Bergel, amândoi deținuți politic în pușcăriile de iad din România anilor ’50-’60, ca opozanți ai comunismului. Erich (muzician și dirijor de excepție) a fost grațiat în 1962, Hans (prozator, poet, eseist, jurnalist și… schior de performanță), a ieșit tot atunci din închisoare, dar a fost deportat, până în 1964, în Bărăgan, la Rubla. Șicanați și urmăriți de Securitate în continuare, frații au părăsit țara natală, stabilindu-se în Germania. Hans – cu sprijinul lui Günter Grass – în 1968, Erich – susținut de dirijorul Herbert von Karajan – în 1971. Hermann (Jacques Săndulescu sau Big Jacques) ajunge, în urma evadării din lagăr, în Germania, apoi în Canada, stabilindu-se ulterior în SUA unde se va remarca în arte marțiale, actorie, dar și ca scriitor, prin romanul „Donbas – povestea adevărată a unui român evadat din lagărul sovietic”. Scrisă în limba engleză, în 1958 (o primă variantă), publicată în 1968, cartea a fost tradusă în limba română de Mihaela Albu și Michael Petrescu, apărând și la noi în 2016 (ed. Nemira), cu un Cuvânt înainte („Rădăcini transilvane”) de Annie Gottlieb, soția autorului, și un Epilog care actualizează conținutul romanului până la momentul în care, în 1999, Jacques a vizitat Donbasul. După o traiectorie existențială fabuloasă, deîndată ce s-a putut, Hermann/Jacques a revenit în țară, cel puțin o dată pe an, să-și viziteze mama (tatăl decedase fără să-și revadă fiul), să regăsească spiritul casei părintești și farmecul locurilor natale. Prima revenire a fost posibilă abia după 22 de ani de la deportare. După ce a cunoscut-o pe Annie, au venit împreună. Ea își amintește cu plăcere de Țara Bârsei, „o zonă poliglotă și multiculturală”, de mama lui Jacques, o femeie cu un „spirit ghiduș” moștenit de fiul ei. Annie Gottlieb consideră că salvatoare pentru soțul ei au fost: „Vitalitatea fizică, tăria caracterului /…/, o minte deschisă care evalua fiecare persoană după propriile merite și nu după naționalitate, religie sau limbă, o comoară de amintiri din cărți și poezii, o inimă mare, o poftă fenomenală de viață”.   

Despre Erich Bergel, într-un articol in memoriam, Csíky Boldizsár nota „Ecourile tot mai estompate ale tradițiilor culturii muzicale seculare săsești din Transilvania de sud au însoțit conturarea personalității centrate pe muzică a tânărului Erich Bergel. A intuit devreme că sîrguința tenace, disciplina dublată de modestie, sunt necesare pentru a pătrunde tainele de atelier ale mai marilor istoriei muzicii și pentru a deveni parte a forțelor sugestive ce iradiază din geniul lor.” Abia după plecarea din țară cariera lui a luat avânt pe măsura talentului, pregătirii și dăruirii sale, Erich Bergel ajungând să dirijeze mari orchestre ale lumii din Italia, Spania, Marea Britanie, Ungaria, Austria, Finlanda, Turcia, Noua Zeelandă, Israel, SUA, Canada, Japonia etc. Totuși, când acest lucru a fost posibil, Erich Bergel a revenit în țara natală, mai cu seamă la orașele lui de suflet și armonie muzicală – Cluj și Târgu-Mureș. Hans Bergel a scris în memoria fratelui său O viaţă de muzician: Erich Bergel (editor Romulus Rusan, Colecţia Interval, Fundaţia Academia Civică, 2013, traducere Alina Grațiana Pop), iar muzicianul clujean Gheorghe Mușat i-a dedicat volumele Amintirile mele despre Erich Bergel (ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2008) și Lumini și umbre. Din nou despre Erich Bergel cu documente preluate din arhiva CNSAS (Ed. Risoprint Cluj-Napoca, 2010). În volumul cosacrat lui Hans Bergel (Arcadă germano-română. Scriitorul Hans Bergel, ed. Ecou Transilvan, 2020, Cluj-Napoca) rezervă spațiu și unor amintiri legate de Erich Bergel: „Fire complexă, Erich Bergel era un om cu un caracter puternic, înzestrat cu o mare noblețe sufletească, dedicându-se fără rezerve unicului scop al vieții sale – muzica. Așa a devenit el însuși un maestru al baghetei”. În 2022, tot Gheorghe Mușat, cunoscându-i și pe Hans, și pe Erich, a publicat volumul Frații Bergel – două valori europene (ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca). Erich Bergel se confesa: „În momentul în care am plecat în Germania, am înţeles că sunt german numai prin limbă, prin cultură, însă, în nici un caz, prin mentalitate. Prin felul de a fi, aici mă simt acasă, în România… Frumuseţile toamnei româneşti pe care o redescopăr… îmi certifică dorinţa pe care am exprimat-o de multe ori, aceea de a-mi petrece ultimii ani ai vieţii în locurile unde m-am născut…”. „A fost distins cu premiul „Orfeu” la Stockolm şi cu titlul de „Cetăţean de Onoare” al Statului Israel, Dr. Honoris Causa al Universității clujene (1995) şi Dr. Honoris Causa al Conservatorului de muzică din București (1998). În 1996, la propunerea Societăţii Culturale „Corona”, Consiliul Local Brașov i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Brașov.” (BERGEL, Erich – Biblioteca Județeană „George Bariţiu‟ Braşov (bjbv.ro)

Cel mai longeviv dintre cei trei, Hans Bergel, spunea că mulțumește pentru șansa vieții îndelungate mamei (de la care a moștenit longevitatea), lui Elke – soția devotată, care are mare grijă de el, și lui Dumnezeu.

Dacă Erich Bergel a „vorbit” lumii prin limbajul universal al muzicii, Hans și Hermann pot intra în circuitul cultural din țara de baștină doar prin intermediul traducerilor. În cazul lui Hans Bergel i-aș aminti pe traducătorii George Guțu, Mariana Lăzărescu, Octavian Nicolae, Alexandru N. Cizek, Mariana Săsărman, Nicolas Catanoy. Din cele 50 de volume (romane, povestiri, eseuri, corespondență, poezie) purtând semnătura lui, prea puține au fost traduse. Pe de altă parte, Hans Bergel a tradus din română în germană poeme de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Ana Blandiana, Nicolas Catanoy, Dan Dănilă ș.a., din dorința de a înlesni și a menține viu dialogul intercultural.

Dintre romanele lui traduse până acum, aș nota aici „Dans în lanțuri”– tulburătoare expresie a experienței carcerale (ediția germană 1977, în limba română prima ediție – la ed. Arania, Brașov, 1994, a doua – la ed. Ecou Transilvan, Cluj, 2015), „Când vin vulturii” și „Întoarcerea lupilor” (ed. Eikon, Buc., 2016) – romane istorice de anvergură tolstoiană în aprecierea criticii literare germane, bine documentate, care, în esență, demască atrocitățile extremismului și îndoctrinării politice duse la absurd, fie că vin din vest sau din est, de la Hitler, de la Stalin sau de la oricare alți lideri smintiți.

Despre „Dans în lanțuri” Ana Blandiana spunea: „Cred că nu exagerez considerându-l pe Hans Bergel cel mai reprezentativ scriitor al Transilvaniei… Dans în lanțuri este până acum romanul cel mai complex, cel mai subtil, cel mai în cunoștință de cauză despre teroarea comunistă din România anilor 1950”.

Hans Bergel (în 1988 distins, la Bonn, cu Crucea de Merit a Germaniei, din 1996 Cetăţean de Onoare al Municipiului Braşov, din 2001 Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, în 2009 distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de ofițer, categoria A – „Literatură”, din 2012 – Cetățean de Onoare al municipiului Râșnov, deținător a numeroase premii literare) a avut mulți prieteni (români, evrei, unguri, sași) printre literați, jurnaliști, artiști plastici, muzicieni, sportivi sau oameni simpli cărora le prețuia înțelepciunea. Pe oriunde l-ar fi purtat pașii, el a rămas sufletește legat de țara natală, în ciuda faptului că aici a avut parte de porția lui de infern. „Toată viața mea voi purta în mine cântecele și dansurile, limba, lacrimile și râsul, istoria și chipul poporului român, chiar dacă nu mai trăiesc în mijlocul lui”, spunea într-un interviu, citat de Alexandru N. Cizek. Cu unii dintre brașovenii „desțărați” a menținut pe cât posibil comunicarea (pe Ștefan Baciu l-a vizitat în Honolulu, cu Georg Scherg – condamnat și el, în 1959, la închisoare în același proces cu Hans Bergel, Andreas Birkner, Harald Siegmund și Wolf Aichelburg – cu Gh. Stanomir, cu Nicolas Catanoy ș.a. s-a întâlnit în Germania, au dialogat telefonic și/sau prin scrisori).

Prin caracterul său onest, prin verticalitate și fermitate, prin refuzul de a se lăsa îndoctrinat sau înregimentat, Hans Bergel a fost o prezență extrem de incomodă pentru regimul comunist, fiind urmărit de Securitate și în Germania, după 1968. Atitudinea lui critică față de orice derapaje, excese și abuzuri (fie și ale lui „politically correct”) nu s-a schimbat nici în țara în care a emigrat, marea dezamăgire în ultimii lui ani de viață fiind fascinația/opțiunea vestului pentru (neo)marxism. Prin cărți, conferințe și articole, prin interviuri-mărturie, el rămâne, chiar și postum, incomod pentru cei care, în timpul comunismului, au avut coloană vertebrală gelatinoasă, devenind – de frică ori din oportunism – agenți, colaboratori sau informatori ai Securității. Aș recomanda pentru lectură măcar două dintre interviuri: „Dreptatea nu are putere“ – Un caz de trădare. Un caz de alienare a responsabilităţii | Observator Cultural (25 febr. 2010), un dialog al Luciei Hossu-Longin cu Hans Bergel și cu Eginald Schlattner (martor al acuzării în procesul scriitorilor germani în ’59) și cartea istoricului Cosmin Budeancă  Hans Bergel. Privind mereu spre România (Prefaţă – Florian Kührer Wielach. Postfaţă – Ana Blandiana, Editura Fundaţiei Culturale Memoria/ Editura Mega, Cluj Napoca, 2023), care conține un studiu biografic despre Hans Bergel, însoțit de documente CNSAS, și un consistent interviu din 2012. Cartea istoricului Cosmin Budeancă și volumul epistolar Manfred Winkler – Hans Bergel. Continuăm conversația noastră…Schimb de scrisori între un evreu din Bucovina și un neamț din Ardeal, tradusă și prefațată de Alexandru N. Cizek au fost „atacate” – „ținta” fiind Hans Bergel, dar, implicit, oricine i-a acordat lui credit –  în recenzia Mistificări, denaturări şi insinuări | RFI România: Actualitate, informaţii, ştiri în direct de W. Totok, despre care apoi am aflat că purta odinioară numele de cod „Thomas” (William Totok – Turnător la Securitate – Incorect Politic și alte articole similare). Nu comentez tandemul Schlattner-Totok, nici numitorul comun care îi solidarizează. Informațiile sunt publice, oricine le poate citi și fiecare cititor poate trage propriile concluzii.

Spre aducere aminte că istoria și cultura sașilor se îngemănează cu istoria și cultura noastră, ar fi onorabil ca, la Râșnov, la casa părintească (dacă mai există) a lui Hermann Pfaff (Jacques Săndulescu) să fie pusă măcar o placă memorială, iar casa părintească a fraților Bergel să intre (știu că, oficial, intenția există) în circuitul patrimonial, ca destinație culturală.  

Mihaela Malea Stroe

Foto:

1 – Hans Bergel, 26 iulie 2021, acasă la Gröbenzell bei München

2 – Erich Bergel în Deșertul Kalahari, 1984. Foto: Hans Bergel

3 – Hermann Pfaff/Jacques Săndulescu, în1999, lângă monumentul ridicat „Pentru toți prizonierii de război” pe locul unde a fost lagărul.   

 

    Redactia

    1 Comment

    • O actualizare: am aflat că, în primăvara anului trecut, la o pensiune din Râșnov, a fost dezvelită o placă memorială în amintirea lui Jacques Săndulescu. Felicitări inițiatorilor!
      Să sperăm că va da roade și intenția de a integra în circuitul patrimonial casa părintească a fraților Bergel!

    Lasă un răspuns