Rodica Matilda Miulescu: „De la una la alta”
DE LA UNA LA ALTA,
pornind de la articolele ,,Inflație și cercuri”,,Artă culinară postmodernă” și ,,Un fel de colind” de Mihaela Malea Stroe
Avem aici o voce clară a conştiinţei noastre.
Ea-şi cheamă înspre traiul celor mulţi auditoriul.
Deşi de obicei senină ne conduce către Astre,
Acuma spune cu durere prin ce trece muritorul.
Doar-doar acei care de noi toţi sunt aleşi, conducătorii,
Îşi vor aduce aminte din a cui pâine de secoli au mâncat,
Vor pune ţara mai presus de binevoitorii
Care doresc s-o aibă toată, bucată cu bucată, scoasă la mezat.
Dar Io Ştefan, deşi mort, toate le vede, totul ştie!
El va avea cuvântul greu de spus la judecată…
Atunci când vom ajunge fiecare-n veşnicie,
După a noastră inimă şi faptă vom primi răsplată.
Noi ne rugăm şi pentru ei ca pentru orişicine
C-aşa ne este datul sfânt ce vine din străbuni:
Să nu-i răspundem răului cu rău, ci cu mult bine,
Cu Dumnezeu uniţi în acţiune şi în gând să trecem prin furtuni.
****
SPOVEDANIE LA BISERICĂ
-Urăşti pe cineva?
După câteva momente de gândire, trecându-mi rapid în revistă duşmanii, ezitând uşor:
-Cred că… nu. Când mă gândesc la cei care m-au urmărit. batjocorit, lovit, înşelat, nedreptăţit, furat, minţit, pe care altă dată aş fi vrut să-i văd morţi, dispăruţi de pe faţa pământului, nu mi se mai strânge stomacul, nu mi se mai încleştează pumnii, nu mi se mai întunecă mintea, nu mai simt nici furie, nici revoltă, nici reproş, nici regret. Nu-i mai judec. Simt doar ruşine.
-Ruşine? De ce?
-Pentru ce am gândit, pentru ce am simţit și făcut atunci, pentru ce aş fi vrut să se întâmple. Cred că i-am iertat, dar nu sunt prea sigură.
-De ce nu ești sigură?
-Pentru că, iată, nu pot uita ce mi-au făcut.
-Ar fi trebuit să fii tâmpită ca să uiţi!
Tresar și îmi îndrept spre preotul duhovnic privirile ţinute până atunci în pământ.
-Dar… se spune că ai iertat cu adevărat doar când ai uitat.
-Dacă ai uita, te-ar lovi din nou ei sau alţii şi nu ai şti să te fereşti. Te-au lovit ca să înveți. Să înveţi să te fereşti. Să înveţi să nu mai faci tu răul, să nu fi ca ei.
(din Rodica Matilda Miulescu și colaboratorii ,,ÎN DRUM “ vol II pag 55-56 Editura Transilvania Brașov 2015)
Au trecut ani de atunci. Cuvintele părintelui duhovnic îmi răsună în urechi ori de câte ori sunt pusă în situația de a mă supăra pe cineva, de a detesta, de a urî și… iert… iert… iert. De fapt nu pot ierta instantaneu, dar mă străduiesc. Lucrez cu mine însămi atât de mult, încât în cele din urmă, cu ajutorul Celor de Lumină şi Iubire de Sus, reuşesc.
De ce v-am împărtășit fragmentul acesta?
Pentru că, ştiti bine, ceea ce ni se întâmplă acum, înregistrat parțial pe retina, în mintea și sufletul doamnei Mihaela Malea Stroe, e menit parcă a ne face să ne supărăm, să ne înfricoşăm, să detestăm, să criticăm şi să-i urâm pe cei care, prin modul de a conduce, ne-au adus țara în sapă de lemn, făcându-ne nesiguri nu numai pe ziua de mâine, ci şi pe clipa de față. Prin urmare este explicabil faptul că dorim a ne vedea scăpați de ei cât mai repede, deşi noi înşine i-am ales chiar dacă nu i-am votat.
Da, da, i-am ales, chiar dacă nu i-am votat!
-Cum aşa? vă întrebați cei asemenea mie, necunoscători în ale legilor şi ale politicii.
Încerc să vă explic, nu de alta, dar ca să înțeleg şi eu. La materia asta sunt ca profesorul nu prea bine pregătit. Cu toate că nu pricepe lecția, fiind obligat să o predea an de an, o explică de atâtea ori, încât în cele din urmă minunea se întâmplă. Atunci exclamă fericit: ,,Aha! Aşa stă deci treaba! Măi, ce deştept sunt!”
Am căutat material didactic pe Google. Am găsit
Spun drept:am citit numai articolele care mă interesau. Iată ce am aflat:
1 În țara noastră a vota nu este o obligație, ci un drept.
2 Votul este secret.
3 Buletinele de vot sunt identice.
4 Pentru ca votul să fie considerat valid, deci pentru a fi luat în seamă la numărătoare, ștampila cu inscriptia ,,votat” se pune obligatoriu într-un anumit fel.
5 Numărul de persoane cu drept de vot apare numai la stabilirea numărului de candidați.
6 La numărătoarea voturilor pentru anunțarea rezultatelor se ține seama doar de numărul voturilor valide, nu şi de numărul celor care au votat.
Date fiind cele de mai sus, când se numără voturile nimeni nu știe dacă sau cum ai votat tu, X tu, Y, tu, Z. Prin urmare nu poți cere nimănui să țină cont de părerea ta. Nu ai decât să votezi aiurea, că nu contează. E ca și cum nu ai votat deloc. Votul tău va fi considerat invalid și scos de la numărătoare. Prin urmare, dacă nu votezi sau dacă îți invalidezi votul crezând că astfel le dai o palmă celor propuși, de fapt îți dai palma ție însuți. Vei fi obligat, fie că îți place, fie că nu, să te supui hotărârii celor care au votat, mulți, puțini câți sunt, exprimându-și opțiunea prin punerea ștampilei conform indicațiilor clare stabilite de lege.
E ca la hotărârile luate în ședința asociației de proprietari. Dacă nu ai fost prezent sau, fiind prezent, ai tăcut, neopunându-te în mod clar și ferm unei decizii pe care o consideri păguboasă, se consideră că ești de acord cu ea.
Se pune întrebarea:
-Ce mai putem face acum noi, cei mulți, care simțim fiecare pe propria piele efectul hotărârilor luate de aleșii noștri? Oare chiar nimic?
Putem face multe, în funcție de pregătirea, de știința, de conștiința, de dorința fiecăruia de a se implica sau nu.
Primul lucru este chiar cel pe care îl face doamna Mihaela Malea Stroe: să ne spunem cât mai mulți, pe toate canalele posibile, în mod pașnic, civilizat, păsul. Să nu mai tăcem, să nu mai fim ,,mulțimea mută“ ca la alegeri, ci să arătăm ceea ce suntem în realitate, adică ,,mulțimea gânditoare și vorbitoare“ începând chiar de acum!
De ce este nevoie să ne exprimăm?
Pentru că se pare că cei care ne conduc au pierdut legătura cu noi și noi cu ei. Pierzându-se această legătură, ei nu știu ce ne doare.
Din ce cauză s-a pierdut legătura ?
Unul dintre motive ar putea fi faptul că noi, acordându-le deplină încredere, nu i-am deranjat nici cu e-mailuri ori scrisori, nici cu telefoane, nici cu cereri de audiențe, nici cu întâlniri, nici cu petiții, nici cu solicitări de vizite inopinate la fața locului, nici cu sugestii clare, serios argumentate, prezentate calm, hotărât, pe limba lor, venite de la mai mulți oameni, nu numai de la unul-doi specialiști, buni cunoscători ai impactului pe termen scurt, mediu și lung al deciziilor pe care urmează să le adopte, ori tocmai le-au adoptat, nici prin vreun alt mijloc necunoscut nouă, însă știut de ei și de lege. Sau, poate, i-am deranjat prea puțin și nu prea des.
Şi, mai ales, pe cei mai mulți nu i-am deranjat niciodată, cel puțin după știința mea, pentru a le spune un ,,mulțumim”, pentru a le arăta că îi vedem și le apreciem eforturile, munca depusă în folosul țării, pentru a le cere scuze pentru obișnuința noastră de a fi darnici cu injurăturile și critica și zgârciți cu laudele și recunoștiința, obișnuință pe care poate, o au și domniile lor, când le apărem în minte.
Prin urmare de unde să afle bieții oameni ce gândim, ce simțim, ce trăim, ce vrem noi, cei care îi plătim pentru a ne apăra interesele? Căci da, banii pe care îi primesc drept leafă, bani care, din punctul nostru de vedere nu sunt tocmai puțini, banii de la buget, știe oricine, sunt tot ai noștri, preluați de stat din buzunarele noastre sau din resursele țării.
Este firesc deci ca unii, cărora le-a ajuns deja cuțitul la os, precum și cei care au o viziune mai largă și cam știu ce urmează să se întâmple dacă nu se intervine la timp, să își dorească să scape de ei.
Nu mă credeți?
Nici eu nu am crezut până în ziua în care, trimițând corespondenților mei un material intitulat PĂMÂNTUL STRĂVECHI AL ROMÂNIEI ,,VORBEȘTE” DE ISTORIA OMENIRII, am primit următorul răspuns:
,,De aia ne storc toți de bogății și noi acceptăm ca proștii prin clasa politică… Mare blestem pe neamul nostru… Cum să îl anihilăm…????”
Vă spun drept: m-au trecut fiori. În mintea mea mișunau năzbâtii.Mișunau pentru că în nopțile de veghe, ori în cele de coșmar, nopți de chin, îi vedeam adesea în închipuire sau în vis, pe posibilii noștri urmași. Erau cumplit de triști și îmi spuneau acuzator:
-Buni, Matale ai trăit pe vremea aceea. Dumnezeu ți-a permis să te naști și să trăiești liberă în țara asta minunată. Știm că nu ai dus-o întotdeauna pe roze. Știm pentru că ai vrut și ai reușit, la fel ca toți ceilalți înaintași ai noștri, să lași în amintirea celulelor noastre ce ai avut mai bun. Îți și le mulțumim. Ne-ați lăsat însă și amintirea frustrărilor, a durerilor, a tristeților, a emoțiilor nerezolvate, a revoltei mute, a nedumeririlor. Pe lângă ale Matale și ale lor, mai avem și noi dureri și nedumeriri.
-Ce dureri și ce nedumeriri, iubiților?
-De ce ați acceptat ca din unicul popor care nu mai avea nicio datorie externă, să deveniți datori vânduți în doar câteva decenii?
De ce ați acceptat și lăsat să devenim sclavi în țara noastră?
De ce ați fost de acord să ne pierdem identitatea?
De ce ne-ați condamnat la chin?
De ce exemplul înaintașilor nu v-a fost călăuză? Cum de ați uitat de Decebal, Mircea, Ştefan, Brâncoveni, Eminescu, și de… și de… și de… și de …? ( Imi înșirau nume de personalități demult uitate sau de care nici nu auzisem.) Cum?
De ce ați lăsat să se acopere cu otrăvuri mărturiile dăinuirii noastre pe acest pământ, averea noastră de neînstrăinat? Ar fi trebuit ca tot poporul să strige într-un glas ca unul: NU! NU! NU!
Unde e pământul curat pe cale l-ați moștenit, pe care ar fi trebuit să ni-l lăsați nouă și celor care vin după noi în starea în care l-ați primit, unde sunt legumele și fructele noastre sănătoase, cu gust ca niciunde în altă parte? Unde ne sunt albinele, cântătorii, pădurile, aerul nostru pur, apa noastră vie? Unde sunt atâtea altele?
Cum de ați permis uriașele, puternicele cuptoare cu microunde care vă distrugeau încetul cu încetul? Japonezii le-au interzis pe cele casnice, voi de ce le-ați cumpărat pe cele uriașe? De ce nu ați ascultat ce spuneau specialiștii, oameni cu aleasă conștiință și știință solidă, de netăgăduit, care vă avertizau asupra pericolelor care urmau să vă pască?
Cum de ați uitat toate cele învățate la orele de istorie universală din școală, printre care și despre acei simpli țărani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au știut ce să facă atunci când au fost opresați ?
De ce ați acceptat să vă schimbe pâinea cea de toate zilele introducând în ea lucruri pe care pe meleagurile noastre numai păsările și reptilele le mănâncă, deoarece numai ele au enzime pentru a le digera?
Cum de nu v-ați putut organiza să vă uniți toți în rugăciune la aceeași oră pentru iertarea și salvarea voastră, care ar fi fost și a noastră?
Nu v-au povestit stră-străbunicii voștri ce făceau pe secetă prelungită sau ploi interminabile? Nu v-au spus că atunci când stihiile cerului se năpusteau asupra satelor, cu mic, cu mare, uitând de dușmănii personale, ieșeau cu preoții, prapurii și icoanele în câmp și se rugau la Dumnezeu iar EL le îndeplinea rugămintea, oprind ca prin minune urgia? Sau că, în timp de molime, pe lângă rugăciunea personală, o făceau și pe cea continuă pentru binele colectiv și clopotele bisericilor băteau fără încetare? Poate nu credeți, dar molima îi ocolea! Da, da, clopotele băteau neîncetat! Nimeni nu se supăra că sunetul lor nu îl lasă să doarmă până târziu în week-end! Ei intuiseră ce demonstrează savanții despre vibrațiile vindecătoare.
Voi, suflete aflate în trupuri de tină și lumină, de ce nu ați făcut atunci, la începutul secolului XXI, nimic, nimic, nimic pentru binele vostru și al nostru?
Ce era să le răspund? Aș fi putut să le spun despre lehamitea de care îmi vorbesc adesea cunoștințele, de faptul că avuseserăm prea multe așteptări care ne fuseseră înșelate și îmi aduceam aminte de vorba mamei mele, când mă bucuram pentru vreo schimbare de șef: ,,Ei, mamă, mamă, zicea ea, schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor!” Știa dumneaei ce știa! Acum o înțelegeam: așa se întâmplase și cu noi, un popor întreg.
Încercam să le spun… Mă linișteau; știau dinainte ce vreau să spun. Când mă trezeam dimineața, mă întrebam:
-A fost coșmar sau a fost vocea conștiinței mele care nu îmi dă pace, tot așa cum nici a voastră, cei care citiți, nu vă dă uneori pace?
Cu mintea limpede le povesteam interlocutorilor mei nocturni că dădusem în urmă cu nu mai știu cât timp peste o emisiune cu master chefi în care un tinerel frumușel la chip și curățel, familist, pregătise cu aplomb o ,,minunată” mâncărică din viermi, care, numai văzând-o, îmi produsese o puternică reacție viscerală, drept care îl concediasem de pe ecran cu un șut imaginar în părțile moi și un ,,marș afară, măgarule!”, fără a mai aștepta hotărârea juriului, care sper că a fost aidoma cu a mea.
Sau că, vorbind cu cei care, ziceam eu, se pricep cât de cât la tehnică și atrăgându-le atenția asupra cuptoarelor cu microunde și întrebându-i despre delicatele, elegantele, sveltele antene pe care le vedeam apărând în oraș, privindu-mă condescendent, mă linișteau spunând:
-Sunt foooarte bune! Dumneavoastră nu sunteți bine informată! Datorită acestor antene îți apare semnalul la calculator și la mobil cu… trei milionimi de secundă mai repede! Cât despre cuptorul de care vorbiți am și eu unul acasă și sunt mulțumit de el!
Ori că, sfătuindu-i pe cei ai căror copii mici sau alți membri ai familiei mai sensibili nu puteau dormi să scoată telefoanele mobile din cameră și să închidă noaptea ruterele, îmi răspundeau:
– De ce? Pe mine nu mă deranjează! Eu dorm foarte bine și cu mobilul sub cap!
Aș fi putut oare să le atrag acestora atenția că o mulțime dintre noi, inclusiv eu și ei, cu, ori fără telefon mobil sub cap, dormim încă ,,în papuci” cu toate că ne vedem toată ziua de treburi? Știau și ei asta, dar nu doreau să recunoască.
. Totuși! Chiar și adormiți fiind, de ce nu facem nimic? mă întreb.
Putem avea un milion de motive: comoditate, frică, neștiință, lașitate, poate o poziție materială și socială avantajoase, privilegiate, ochelari de cal, etc. O mai fi și concepția cvasi-generală „las’că merge și așa”, ori faptul că obișnuiți a fi toleranți nici nu ne-am gândit să reacționăm încă sau, poate, neputință, sau faptul că bunicii noștri au trecut prin două războaie mondiale și tot n-au murit.
Da, așa este, însă atunci nu atenta nimeni și nimic la credința strămoșească, la familia tradițională, la ființa umană așa cum este ea lăsată de Dumnezeu, adică o ființă demnă, conștientă de demnitatea ei, de identitatea ei conferită de un nume personal, nu de un șir de cifre! Atunci nu se străduia nimeni să ne pervertească sufletesc, fizic, mental copiii. Nici nu se străduia nimeni să ne învrăjbească unii împotriva altora pe nesimțite prin frică așa cum s-a întâmplat ulterior.
Să revin la cuvântul care mi-a dat fiori. Am luat Dex-ul:
,,ANIHILA vb: a înlătura, a anula efectul unui lucru, acțiunea cuiva sau a ceva”.
De fapt corespondentul meu, căruia de asemenea îi mulțumesc, mă întreba mai mult retoric, cum să împiedicăm înfăptuirea altor rele mai mari și, eventual, cum să le reparăm pe cele deja făcute.
Sincer: nu știu! Nu știu cum să anihilăm blestemul, cum să anihilăm sau măcar să atenuăm efectele acțiunilor clasei politice, mai bine zis a unora din clasa politică, din punct de vedere sufletesc, mental, fizic, material. Partea de vindecare sufletească, mentală și fizică o las pe seama preoților, psihologilor, medicilor. Pe cea materială s-ar cuveni s-o las economiștilor, dar cui îi pasă de o oarecare ca mine? În acest domeniu, merg pe mâna lui Dumnezeu și îmi spun, la fel ca Mircea, Domnul Ţării Românești, din Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu: ,,De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi”. Datorită duhovnicului meu, căruia îi rămân profund îndatorată, inclusiv pentru cuvintele pe care le-ați aflat la început, știu cum să atenuez efectul acțiunilor dureroase pentru mine, cea de acum, și pentru ai mei, cei din viitor, câți și dacă va vrea Domnul să fie. Știu cum să mă și să îi protejez cât de cât din punct de vedere emoțional, sufletesc și mental, lucru nu tocmai ușor. Nu îmi e ușor pentru că nici nu am terminat bine cu un aspect și vin alte zece spre mine. Mă străduiesc să nu mă încarc cu resentimente, cu frică sau ură, ca să nu le transmit lor spre rezolvare.
Cum?
Prin înțelegere, iertare și iubire.
Spunându-i acest lucru unei prietene, a sărit ca arsă:
-Cuuuum?! Tu vrei să-i înțeleg, să îi iert și să-i mai și iubesc pe ăștia care… și care…au făcut… și fac… etc. Nu, nu, nu! Nu pot! Nu pot și basta!
Era pornită rău.
-Spune-mi și mie de ce nu poți. Eu cum pot?
-Păi în afară de cele cu prețurile, cu știrile, cu situația internațională, în afară de toate indicațiile prețioase venite dinafară și respectate ad litteram, impuse nouă fără discernământ, mai sunt și altele impuse pe șestache, unele de care te lovești unde nici cu gândul nu gândești. Ai ști și tu dacă ai fi pățit ca mine… Simt că mă sufoc!
– ????!!!???
-Să vezi: M-am gândit într-o zi să mă duc la medic, doar ca să văd cum mai stau cu sănătatea, că nu am nimic deosebit. Dar nu se știe niciodată… Ce mi-am zis? Ce să-l mai deranjez pe medicul de familie, hai mai bine să mă duc direct, contra cost, la un specialist de care auzisem că e grozav. Zis și făcut! Pun mâna pe telefon și sun la policlinica unde lucrează.
-Știu, știu, o întrerup eu, melodia enervantă, apoi bla-blaul cu ,,apelul poate fi înregistrat”, cu așteptarea…
-Nu, nu numai asta. Alta și mai „măreață”.
Eu: Domnișoară, aș dori să știu când oferă consultații domnul doctor X.
Ea: Numele Dumneavoastră, vă rog!
Am crezut că nu m-a auzit bine și îi repet numele doctorului.
Ea: Nu, nu al domnului doctor, al Dumneavoastră!
Deci m-a înțeles! Fată deșteaptă, ce mai!
Eu: Dar nu vreau să mă programați.
Ea, blând: Am înțeles. Numele Dumneavoastră, vă rog.
Pentru că nu mă prezentasem când apelasem, iar ea își spusese numele, am crezut că îmi atrage astfel subtil atenția asupra impoliteții mele. Ii spun deci numele.
Ea: CNP -ul Dumneavoastră, vă rog!
Eu: Nu, nu vreau să mă programați acum. Acum aș dori doar să-i cunosc programul, ca să știu dacă pot veni și când anume.
Ea: Da, da, cnp-ul Dumneavoastră, vă rog!
CNP- ul? Pentru o informație, m-am gândit. Ce fac ăștia cu CNP-ul meu, că doar nu sunt la bancă să scot bani din cont!
Eu: Nu îl știu pe de rost!
Ea: Îmi pare rău! Nu vă pot spune când are consultație doctorul la care doriți să veniți, dacă nu cunosc cnp-ul Dumneavoastră!
Eu: De ce? Nu aveți acolo programul? Începusem să mă enervez.
Ea, tot calmă: Ba da, dar nu mi se deschide sistemul!
Fulgerător mi-a trecut prin minte că nu e prea deșteaptă sau că o fi foarte obosită de vreme ce nu poate răspunde la așa o întrebare simplă, fără consultarea ,,sistemului”cu ajutorul cnp-ului meu, mare specialist în calculatoare!
Eu: Atunci ce e de făcut?
Ea: Puteți veni aici, ca să aflați. Cu buletinul! Că și aici trebuie să notăm CNP-ul ca să vă răspundem.
Ce era să fac? I-am spus numele, cnp-ul, mai urma să mă întrebe adresa, dar asta o poate afla oricine de vreme ce le știe pe celelalte două. Poate doar numărul de la pantofi îl mai am secret, că nu mi-am mai cumpărat demult o pereche! Îți dai seama? Toate astea, la telefon!!!! Bine că nu mi-a cerut numărul contului bancar, că pe ăla chiar nu aveam de unde să i-l dau, că, știi bine, nu am cont.
-Ei, nu fi și tu așa…
-Stai, stai! mi-a tăiat ea vorba. Că nu știi tot! Ai mai trimis în ultima vreme bani cu poșta?
-Nu! De ce? am întrebat eu uimită nevăzând legătura.
-Eu, da! M-am dus la oficiul ,,meu” poștal. Mi-s dragi fetele de acolo: amabile, săritoare. Deși își cunosc clienții vechi, nu stau la povești cu ei în dauna celor care așteaptă, dar în timp ce ochii și mâinile le lucrează, găsesc un cuvânt bun pentru fiecare. Dorind să le ușurez munca și știind că e de obicei coadă și că oficiantele, puține la număr, nu au timp de pierdut, m-am dus pregătită până în dinți cu totul pe hârtie, ca la carte: destinatar, expeditor, cod poștal, ș. a. m. d, plus bani potriviți, Când mi-a venit rândul, i-am întins mândră și sigură pe mine angajatei cele pregătite și am așteptat liniștită să-mi dea chitanța. Începe ea să scrie și numai ce o aud:
-Ați uitat să treceți CNP-ul!
Zâmbesc bucuroasă:,,Bine că mai e cineva care face și glume!” și… tac. Ea insistă:
-Nu ați scris CNP-ul, doamnă…Z
Crezând că glumește cu mine, că ne știm de o viață și, fiind sub impresia pățaniei cu policlinica, zâmbesc din nou și întreb cu subînțeles:
-Al meu sau al destinatarului?
-Al Dumneavoastră!
-Și… fără, nu se poate?
-Din păcate, nu!
Să nu fi trimis banii, nu puteam, așa că i-am spus în gura mare CNP-ul, să-l audă toți cei din urma mea, că n-am nimic de ascuns.
Și tu pe ăștia vrei să îi iert, ba încă să îi mai și iubesc, pe ăștia cărora nu le mai plac numele noastre, ci ne vor pe toți cifre?!? Nu numai că ne vor, dar, considerându-ne probabil animale, insecte ori mai știu eu ce bâzdâganie, nici nu au minima politețe de a ne întreba dacă vrem să fim cifre! Cifre într-un ,,sistem”!!! Ei, uite; mie îmi place numele meu din moși-strămoși și n-am chef să mi-l schimb nici pentru un milion de cifre!
Mă tot întreb: la ce i-o fi trebuit la policlinică cnp-ul pentru a-mi spune o informație, că plăteam, nu ceream gratuitate ca să păgubesc statul care are banii tot de la mine! Să vadă că nu sunt un strigoi venit la consultație, numai așa, de dragul de a speria lumea? La ce le trebuie cnp-ul la poștă și, mâine-poimâine, mai știu eu pe unde?
Nu, nu mă refer la angajați, că ei sunt ca mine și ca tine, respectă niște reguli aiuristice impuse de alții de aici și din afară. Tu ești oarbă de-a binelea? Nu îi vezi pe ăștia cum sunt, ce fac? Cum să îi iubești?
Era ambalată rău.
-Stooop! Oprește-te! Te simți bine?
-Cum să mă simt bine?
Tocmai aici e clenciul: ca să te simți în primul rând tu bine, trebuie să îi ierți și să îi iubești!
-???
-Altfel îi faci ostatici care îți dau bătăi de cap. Ostatici ai gândurilor, ai simțirii tale, o armată de prizonieri nevăzuți, chinuitori, care te-ar bântui mereu.
Auzindu-mă, se mai înmuiase:
-Nu știu cum i-aș putea iubi. Dragoste cu sila nu se poate! Şi apoi, la ce ar servi? Ar simți? I-ar face mai conștienți, mai responsabili față de ei înșiși, față de noi, mai buni?
-Categoric! Orice ființă se schimbă când e văzută, când se simte, se știe apreciatâ, iubită. Atunci dă tot ce e mai bun din ea. Amintește-ți cum erai când…
A rămas puțin pe gânduri zâmbind parcă unei umbre. Apoi:
-M-ai convins! Cum să procedez?
-La fel ca mine și ca mulți alții. Ascultă: Pe cine iubești tu mai mult și mai mult?
-Parcă n-ai ști că sunt singură! Pisica!
-Foarte bine! Uite: îți imaginezi că ființa pe care o iubești, în cazul tău, pisica, se află în fața ta. Între tine și ea, în linie dreaptă, pui persoana pe care o detești sau o urăști, după care începi să îi transmiți pisicii iubire, iubire și iar iubire, un fluviu de iubire. O încarci deci cu iubirea ta. Între tine și ea aflându-se și persoana sau persoanele detestate, iubirea ta trece prin ele și le încarcă și pe ele.
-Și ele simt?
-Categoric! Nu numai că simt, dar și reacționează! Își schimbă atitudinea. Am probat și nu numai o dată.
-Și crezi că merge și cu draga noastră clasă politică?
-Și! Poate cu unul-doi politicieni nu, dar cu ceilalți, da! Da! Le acord încrederea mea, deși au ajuns acolo și neaveniți fiind favorizați de sistemul votării pe liste de candidați. Și apoi gândește-te la presiunea care e pusă pe ei, aflați între ciocan și nicovală! Fie vorba între noi nu aș vrea să fiu în locul niciunuia.
Imaginează-ți pentru o clipă: o țară întreagă să le trimită iertare și iubire, iubire și iertare pornite din inimă, tuturor politicienilor, tuturor celor aflați la conducere, tuturor celor din ministere, din tot aparatul de stat… sau, măcar să se roage pentru ei, ca și cum s-ar ruga pentru propria familie!!! Am vedea minuni! S-au mai făcut rugăciuni colective cu rezultate uimitoare în America, în alt context și cu alt scop, pentru unii mai răi decât ei. Am auzit asta de la domnul Dumitru Constantin Dulcan și nu numai de la dumnealui! Au mai scris, au spus și alții demni de încredere. Chiar dacă n-ar fi decât istorisirea despre rugăciunea colectivă continuă a întregului sat în timp de molime de care ți-a povestit străbunica ta și tot ar merita să fie încercat. N-ar avea nimeni nimic de pierdut, nu ar face nimănui niciun rău.
-Poate că ai dreptate. La urma urmei țara este ca un sat imens, o familie uriașă, cu tot felul de membri. De ce să nu ne rugăm cu înțelegere și iubire pentru toți?
A rămas pe gânduri. Se vedea că o frământa ceva. Am tăcut, lăsând-o să se adune până când am auzit-o:
-In sat nu era mare lucru să se roage toți în același timp. Dacă începeau să bată clopotele, știau ce înseamnă asta și făceau ce le spunea preotul, el bucurându-se, la fel ca în unele sate din zilele noastre, de cea mai mare putere de influențare, mai mare decât a primarului ori a jandarmului, dacă or fi avut jandarm.
Cum să se roage în aceeași zi, la aceeași oră, în același minut, toată suflarea României în seolul XXI? Ce rugăciune să alegi, că toate sunt bune…
-Oare cea a părintelui Gherontie Puiu, întemeietorul și fostul stareț al mânăstirii Caraiman ar fi potrivită?
-Aa, da! Aceea cu ,,Întoarce-i, Doamne, la bunătate și la rugăciune pe toți vrăjmașii mei. Amin”?
-Da, da! Aceea! Îți amintești? Părintele o dădea scrisă fiecărui om care venea la cuvioșia sa cerându-i sfat și o însoțea doar de indicația: ,,Spune Mata rugăciunea asta de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile și ai să vezi!”, fără alte precizări.
Am spus-o, când a fost cazul, concentrându-mă pe ea, cam oriunde. Uneori nu aveam timp s-o gândesc de treizeci de ori la rând, că intervenea câte ceva. O continuam mai târziu. Ştii ce am observat?. Mă simțeam extraordinar de bine când o spuneam cu bucurie, ca și cum rezultatul era deja dobândit. Cred că aplicam intuitiv niste recomandări din Biblie, n-aș putea spune care, recomandări confirmate de cercetările savanților: emoția pozitivă și dorirea binelui celuilalt, te ajută în primul rând pe tine însuți. Incet încet i-am făcut niște adăugiri după capul meu. Acum o spun așa:
,,Cu iubire, bucurie, smerenie și recunoștință Îți mulțumesc Doamne, că îi întorci la bunătate și la rugăciune pe toți vrăjmașii noștri și ne întorci și pe noi toți, așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere pentru fiecare, toți, toate, tot. Amin. Mulțumesc tuturor. Amin, amin, amin!”
-De ce ,, noștri” și nu ,,mei” , de ce să ne întorci ,,și pe noi toți”?
De ce,,așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere pentru fiecare, toți, toate, tot”?
Cine sunt acei ,,tuturor” ca să le mulțumești?
De ce tuturor?
-Când spun ,,noștri”, ,,și pe noi toți” cuprind toată familia: veri, unchi, toate rudele, prietenii, vecinii, cunoscuții. E posibil ca și ei să aibă vrăjmași pentru care nici nu concep că se pot ruga, cu toate că și aceia au nevoie de ajutor pentru a se putea schimba în cazul în care ar dori să facă acest pas. Şi apoi, cinstit vorbind, sunt eu bună întotdeauna? Dacă aș fi bună, aș mai avea dușmani? Vorba aceea: ,,nu iese fum până nu faci foc” iar pe Dumnezeu nu IL mint, nici pe mine.
Ţi-am mai povestit de nașii mei minunați, Ilie și Maria. Mă miram că se roagă atât de mult pentru noi, fără a aștepta măcar un ,,mulțumesc”. Ştiam că se roagă: simțeam. I-am întrebat într-o zi de ce se ostenesc atât pentru mine. Mi-au răspuns: ,,Tu ai avut și ai poverile tale. Nu ai știut sau nu ai putut să te rogi pentru ajutor. Uneori nu poți nici acum, că te potopesc și trebuie să le faci față. Nu-ți mai stă gândul la rugăciune. Se cuvine să te ajutăm să le duci, să ne ducem poverile unii altora atunci când sunt prea grele și nu mai putem. De aceea înmulțim rugăciunea, ca să fim ajutați toți”. Ce mă împiedică să le urmez exemplul dacă pot, atunci când pot?
De ce ,,așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere…”?
Pentru că, poate, unii nu vor să se întoarcă, nu vor să se schimbe. Li se respectă liberul arbitru, fără însă a face rău celorlalți.
-Măi, ce deșteaptă ești!
-Nu eu sunt deșteapta. Asta am învățat-o de la Mitruț Branc.
-Cine sunt acei ,,tuturor”?
-Sunt o mulțime. În primul rând Dumnezeu care îmi ascultă cererea și mi-o îndeplinește, apoi Maica Domnului care l-a inspirat pe părintele Gherontie, părintele însuși care mi-a dat-o, vrăjmașii care au venit în viața mea pe de o parte ca să mă învețe ce este răul pe care să nu-l fac și pe de altă parte pentru a-mi arăta că nu sunt perfectă, că mai am de lucru cu mine însămi. Suntem de asemenea noi toți, cei care ar trebui să fim întorși la bunătate și la rugăciune, spre binele nostru și al tuturor. Poate că mai sunt și alții care nu-mi vin în minte în acest moment.
– M-ai convins. Cred că am să spun și eu ca tine rugăciunea parintelui Gherontie Puiu. Mai am o dilema: cu viitorul ce faci? Nu mă refer la viitorul personal, ci la cel al României.
-Cu viitorul? Viitorul începe azi. Nu stiu cine a spus asta, dar mi de pare frumos și mobilizator. Familiar vorbind, ÎI ,,pasez” lui Dumnezeu problema, fără a-L lăsa numai pe El să muncească. Îmi fac și eu partea de treabă. Pentru că sunt politicoasă încep prin a-I mulțumi pentru conducătorii minunați pe care ni-i va scoate în cale și pentru înțelepciunea pe care ne-o dă pentru a-i putea vedea, aprecia, pentru puterea de a-i susține.
– De unde crezi tu că ne scoate EL astfel de conducători? Face așa… hocus-pocus și …uite conducătorul ideal, coborât cu hârzobul din cer? Ia-l, neamule!?
Am izbucnit amândouă în râs. Apoi:
-Hm! N-ar fi rău să ne pice para mălăiață în gura lui Nătăfleață, dar pe Terra nu prea merge așa. Oamenii nu apar din neant; pot fi văzuți, cunoscuți. Unii, fie că se află acum la conducere, fie că nu, sunt sau au mai fost în atenția opiniei publice, se găsesc materiale despre ei. Trebuie numai să le căutăm, să comparăm ce au făcut cu ceea ce au declarat persoanele respective și să vedem dacă faptele și spusele lor sunt în armonie și răspund nevoilor și dorințelor, aspirațiilor poporului, națiunii, țării.
– Îți dai seama ce spui? Noi suntem milioane și ei câteva sute, ori mii. Cum să le știe, ba să le mai și satisfacă pe toate ?
–Nu e chiar atât de greu.
–Convinge-mă!
-Bine. Te rog să îți imaginezi cum ai vrea să fie partenerul tău de viață, luat cu acte în regulă. Calitățile fizice nu sunt importante.
-Nu văd legătura, dar fie! Va dura ceva timp: sunt foarte pretențioasă.
-Am răbdare.
În timp ce se gândea, mi-am trecut în revistă răspunsurile altor câțiva prieteni. Incepuseră cu dragostea: dragostea pentru ei / ele, copii, pentru toți ai lor si capacitatea de a-și considera partenera/ partenerul egal cu ea/ el. Abia apoi veneau celelalte: respectul față de propria persoană, de ceilalți, discernământul, fermitatea și curajul în situații limită, omenia, diplomația, compasiunea, intransigența în fața amestecului altora, oricât de apropiați, în treburile interne ale familiei, la nevoie ieșirea din tipare, din spiritul de turmă, hărnicie, înțelepciune, chibzuința în administrarea bunurilor materiale, grija și puterea de a asigura siguranța fizică, materială și emoțională, capacitatea de a-și înfrânge orgoliul personal când e spre binele familiei și altele. Fiecare le prioritizase altfel, însă aceste calități se găseau cam la toți cei întrebați, e drept nu prea mulți
A inceput și ea: iubirea… A continuat aproximativ la fel ca ceilalți.
–Să-ți arăt acum legătura. Chiar tu ai remarcat faptul că țara poate fi asemuită cu un sat mai mare, cu o familie uriașă. Ei bine, așa cum vrei și ar trebui să fie capul familiei, așa ar trebui să fie capul țării. Ţi-am citat-o pe Sanda, pe care o cunoști și tu. Când spunem ,, capul țării” nu ne referim numai la o singură persoană, ci la toți cei mari sau mai puțin mari care conduc orice colectiv, fie el cât de mic. Dacă ei ar conștientiza cât de importanțti sunt în calitate de ,,cap al familiei” și și-ar asuma responsabilitatea, lucrurile ar merge altfel. Iar în privința hotărârilor luate pe repede înainte, le amintim obiceiul de a se ruga pentru ajutor de Sus al medicilor buni care asta fac înainte de a se afla în fața pacienților iar în cazuri deosebite uită de orgolii și cer părerea confraților. Se gândesc nu numai la actul medical punctual, ci și la consecințele lui, la viitorul bolnavului. Nici croitorii nu se grăbesc: măsoară de trei ori înainte de a tăia o dată. Sunt atâția alții, din toate profesiile care întâi chibzuiesc și apoi acționează.
-Buun! Am înțeles. Să revenim la punctul de la care am plecat. După ce te-ai documentat, ce faci?
-Nu numai după, ci chiar de acum! Acționez!
-Acționezi?!? Cum?
-După puterile mele. Şi bine ar fi să nu fiu singura. De pildă mi se pare normal să nu facem economie de laude și recunoștință atunci când sunt corecți, să le atragem atenția ferm, dar civilizat, cu blândețe și bună cuviință când credem că greșesc și, mai ales, să le spunem ce dorim, ce așteptăm de la ei. Nu e cazul și nici momentul de a ne menaja telefoanele, calculatoarele, ori pixurile și foile de hârtie.
-Tu vrei ca eu să scriu?!? Nici nu mă gândesc! Eu n-am talent la scris!
-Da, da, eterna scuză a unora modești! Nu-ți cere nimeni să ai talent ca doamna Mihaela Malea Stroe, însă nu e mare scofală să scrii într-un e-mail cam așa:
Stimate Domnule/ Stimată Doamnă( funcția, prenumele, numele )
Sunt…..( prenumele și numele tău), cetățean român.
Vă mulțumesc pentru modul în care ați( vorbit, votat, susținut cauza , etc…) Intervenția Dumneavoastră la… m-a bucurat.
Vă felicit din toată inima.
Cu aleasă prețuire, ….
prenumele și numele tău
sau:
Stimate Domnule/ Stimată Doamnă.(funcția, prenumele, numele)
Mă numesc……
Cu nespus regret mă văd nevoit/ă a vă spune ca m-ați dezamăgit prin ( votul , declarația, felul în care ați abordat , etc) care s-au dovedit a fi dăunătoare pentru interesele României și ale poporului român din care am onoarea de a face parte.
Respectuos vă rog ca pe viitor să…
Cu cele mai bune gânduri,
prenumele și numele tău
Să știi ca ei citesc toată corespondența. De ce să nu o folosim? Și nu în ultimul rând, să ne rugăm ca buni creștini ce ne suntem, măcar cum putem fiecare, cum știm, unde și când putem, poate chiar cu rugăciunea dată de părintele Gherontie
Vrei să-ți mai spun una care mi-a mers la inimă? Am găsit-o în cartea domnului profesor doctor Pavel Chirilă ,,MĂNĂSTIREA CĂLUGĂRA – UN PUSTNIC CARE STRIGĂ DIN PUSTIU: (Editura Christiana – București 2021), la pagina 6.
,,Învață-i, Doamne, pe robii Tăi să nu otrăvească leagănul creației Tale, să-l păstreze întreg și curat și să trăiască în pace cu toți oamenii, ca să nu fie ei înșiși pricină a suferinței lor.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-ne putere ca să-i iubim pe vrăjmașii noștri, pentru ca binecuvântarea și viața să stăpânească în inimile noastre și în toată lumea Ta.Amin!”
***
Pusesem punctul final și mă pregăteam să semnez când a sunat telefonul.
– Te-am deranjat? Ce făceai?
-Tocmai terminasem de transcris un fragment de rugăciune care îmi place și pe care doresc
să-l împărtășesc.
-Rugăciune? Tu crezi că ne mai ascultă cineva, că noi mai contăm în fața lui Dumnezeu, așa biciznici cum suntem?
-Da! Contăm! Contăm foarte mult! Dacă fiecare picăturică de apă din ocean, chiar și dintre cele din adâncul cel mai adânc al Groapei Marianelor ar fi gândit ca tine, tu n-ai mai putea vedea marea, oceanul
-și dacă fiecare fir de nisip… mi-a preluat ea vorba
-Da, pe umerii fiecărui firicel de nisip, pe umerii fiecărei picături de apă se sprijină Cerul!
Depinde numai de picătura de apă din adâncul oceanului sau de firul de nisip din întinsul pustiului să Il vadă, căci EL pe fiecare ne știe, ne vede, ne ascultă, ne ajută!
Note
Acest material nu ar fi fost conceput și scris
-dacă doamna Mihaela Malea Stroe, la care fac referire în versurile de la început, nu ar fi semnalat cu suflet îndurerat, cu emoție autentică, aleasă știință și talent aspectele consemnate în articolele menționate în titlu,
-dacă ele nu ar fi fost publicate de minunata revistă ,,La pas prin Brașov”,
-dacă discutând uneori îndelung cu prietenele Lidia, Sanda, Loredana, Mihaela, Lucia, Camelia și prietenul Ioan, ei nu mi-ar fi semnalat și lămurit, fie și numai printr-un singur cuvânt, o singură observație, unele aspecte necunoscute sau neînțelese de mine până atunci,
-dacă ,,domnii” Google și Dex nu mi-ar fi stat la dispoziție cu informații pertinente la orice oră,
-dacă nu m-ar fi trecut prin gând că ceea ce scriu i-ar putea fi de folos fie și numai unui singur om.
Le mulțumesc deci cu aleasă recunoștință domniilor lor, tuturor celor pomeniți aici, tot la fel cum vă mulțumesc și dumneavoastră, cei necunoscuți mie, pentru bunăvoința și răbdarea de a-l citi.
Rodica Matilda Miulescu
Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov
