Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean II”
Au trecut multe zile de la cele întâmplate anul trecut şi deja relatate. Am scăpat de obligativitatea măştilor, nu însă de teamă, de îngrijorare, amplificate de ştirile transmise de mass-media şi nu numai,
Deunăzi, urcându-mă într-un autobuz cu nu prea mulţi pasageri de diferite vârste, deşi nu mirosea a nimic special și totul era curat, m-a izbit ceva greu, apăsător, ca o pâclă întunecată, sufocantă.
,,Ce e cu mine?”m-am întrebat. ,,Acum câteva clipe mă simţeam bine. O fi intrat soarele în nori?”M-am uitat pe fereastră. Soarele era tot acolo, cerul era tot albastru. ,,Atunci?”
I-am privit pe tovarăşii mei de călătorie. Nu păreau speriaţi, însă niciunul nu avea chipul senin. Câţiva erau încruntaţi, cufundaţi în gânduri, vreo trei priveau în gol absenţi, ceilalţi butonau telefoanele. Aveau totuși o trăsătură comună: umerii prăbușiţi.
,,Aha! Am intrat pesemne în vibraţie cu starea lor! Ce e de făcut?”
Şi … mi-am amintit trăirea din magazin. Instantaneu, colţurile gurii mi s-au ridicat, ochii mi s-au micşorat a zâmbet. Minune! Mi-am revenit! Poate că nu am influenţat exteriorul, dar viaţa mi s-a părut din nou minunată, demnă de a fi trăită în ciuda tuturor greutăţilor și a ameninţărilor.
Când am coborât, m-am întrebat:
Dacă eu, călătorind maximum 20 de minute, am avut această stare nu tocmai plăcută din care m-am priceput să ies, bieţii şoferi cum s-or fi simţind timp de 8 ore? E drept că ei nu au vreme de introspecţie, dar sufletul lor simte!
Pe lângă oboseala fizică explicabilă, cu ce încărcătură psihică se duc la cei dragi, acasă ?
Iar noi, beneficiarii muncii lor, ce facem pentru ei în afară de compostarea biletului din cota parte a contravalorii căruia sunt plătiţi?
Le trimitem în timpul călătoriei măcar un gând de încurajare, aşa ca la concursul din magazin, un mulţumesc?
………………………………………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………..
Am lăsat spaţiul liber pentru a-mi şi a vă da răgazul de a vă răspunde, de a-mi răspunde.
Da, mie mi s-a întâmplat. Să vă povestesc:
Era dimineaţa unei zile lucrătoare, la o oră de vârf. Mă grăbeam. Cineva îmi oferise locul din faţă, de lângă prima uşă a autobuzului. Cu toate că stăteam pe scaun, aveam emoţii: mi-e frică de frânele puse pe neaşteptate. Neţinându-mă bine de bară, la una dintre ele îmi fisurasem o coastă.
Am constatat curând că nu aveam de ce mă teme. Mă aflam în deplină siguranţă nu numai pentru că stăteam confortabil, ci şi pentru că autobuzul rula lin. Şoferul conducea calm, atent şi nu rata nicio oportunitate de avansare în aglomeraţia de pe şosea, semn pentru mine că voi ajunge la timp acolo unde eram aşteptată. Imi amintesc că la un moment dat i-am şi spus în gând:,,Bravo! Mulțumesc!”
I-am observat gesturile. Erau ample, armonioase, înlănţuite ca şi cum nu ar fi condus o ditamai maşinăria, ci o delicată iubită mult dorită invitată la dans. Sub mâinile lui vehiculul se transformase parcă într-o fiinţă vie. Plăcerea cu care şofa devenise pentru mine
cvasi-palpabilă şi îmi sugera ceva cunoscut, ceva văzut tare demult, la cineva, în orice caz nu la el căci omul era tânăr. Unde, când, la cine nu-mi aminteam.
Tot scormonind în memorie, am ajuns la sensul giratoriu de la intersecţia Toamnei cu Calea Bucureşti şi Zizinului. Şi am văzut! Mai bine zis l-am revăzut cu ochii amintirii pe miliţianul care, în timpul anilor mei de şcoală, dirija în acel loc circulaţia. O dirija cu atâta plăcere, cu atâta bucurie impregnată în gesturi expresive, elegante, încât lumea îl botezase ,,baletistul”. Unii chiar se duceau nu numai o dată pe jos până acolo ca să-l admire.
Da, calmul și bucuria conducătorului auto în mâna căruia, asemenea tuturor beneficiarilor transportului în comun, îmi încredinţasem o dată în plus viaţa, semănau cu ale ,,baletistului”,al cărui nume nu l-am ştiut niciodată şi care poate că nici nu mai trăieşte decât în amintirea celor care l-au admirat, mulţi, puţini, câţi om mai fi pe lume.
Vă mai miraţi că, ajungând la staţia unde trebuia să cobor, luându-mi inima în dinţi i-am ciocănit şoferului în gemuleţ?
Mi-a deschis; m-a privit întrebător şi, văzându-mă în vârstă, uşor îngrijorat.
Schiţând un zâmbet, i-am spus:
-Vă felicit! Aţi condus impecabil: extrem de elegant, frumos şi sigur autobuzul ! Vă mulţumesc!
Nu şi-a crezut urechilor. Revenindu-şi din uimire, m-a răsplătit cu un zâmbet larg.
Am fost fericită: prin tot comportamentul lui îmi înseninase ziua.
Poate i-am adăugat si eu o rază de soare. Cine poate şti?
24 mai 2022
EPILOG
Revăd cele scrise. Aş vrea să le împărtăşesc altora. Poate că întâmplările respective ajută pe cineva, plac ori aduc bucurie cuiva.
,,Pieptăn” textul: mai schimb o frază, mai adaug o literă lipsă, mai pun sau şterg o virgulă. Mă străduiesc să fiu atentă îndeosebi la virgule pentru că, dându-i cândva ceva spre
,,avizare” unui drag fost elev mai şcolit şi mai deştept decât mine, acesta îmi spusese între altele :
-Of , virgulele alea ale Dumneavoastră, Doamnă….
Recitesc. Tot nu sunt mulţumită: parcă lipseşte ceva. Dar ce? Nu ştiu nici ce este, nici unde este, nici cum să caut.
Îmi fac treburile obişnuite fiind pe pilot automat: gândul îmi e întruna la text.
Spre seară îmi dau seama!
Nu, nu îmi dau seama ce îi lipseşte lui, ci că musai am nevoie de nişte biscuiţi anume! Atunci! Imediat!
Mă pregătesc de plecare.
-Dar, mamă, avem destui biscuiţi !
-Nu! Acum! Chiar acum trebuie să-i cumpăr! Nu te teme, nu păţesc nimic. Vreau
să-mi fac măcar o parte din paşii pentru punerea în mişcare a limfei. Poate mă întorc tot pe jos. Sunt numai trei staţii până la magazinul acela!
Pe drum uit preocuparea ce m-a bântuit o zi întreagă. Ajung, cumpăr, mă mai învârt prin magazinele din jur. Văd că e trecut de ora 8. Sacoşa mi se pare cam grea. Amân paşii pentru limfă pe altă dată. Mă îndrept spre staţie. Văd de la distanţă că e goală, semn că un autobuz tocmai a trecut. Îmi spun:
-Nu-i nimic! Aştept!
Pentru liniştirea celor de acasă pe care vreau să îi sun, mă uit pe tăbliţele cu programul autobuzelor. Vai, sunt numai două file! Celelalte au fost rupte de o mână ,,binevoitoare” şi luate drept amintire. Autorul a considerat pesemne că viaţa e prea monotonă şi că avem neapărat nevoie de puţin suspans.
Aşteptarea îmi e scurtată de un autobuz trecut, desigur, pe una dintre listele lipsă.
La staţia mea coborâm cinci persoane printre care şi un băieţel de vreo 4 ani. Ajuns pe trotuar, copilaşul se întoarce spre autobuz şi strigă cât poate de tare:
– Mulţumeeesc, şoferuleee!
Pentru o clipă rămân mută de uimire. Iată : încă cineva care mulţumeşte!
Tiparul meu mental intervine însă imediat:
-Nu aici trebuie să-i spui, ci acolo, la geam !.
Mămica zâmbeşte şi, luându-l de mânuţă, se îndepărtează.
Ca să nu plece copilul dezamăgit, strig în urma lor:
-Să ştii că şoferul te-a auzit şi ţi-a răspuns ! A zis: ,,Cu plăcere! ” Te asigur! L-am auzit eu!
Noaptea dorm buştean. Dimineaţa, parafrazându-l pe fostul meu elev, mă cert cu îngăduinţă, dând ca de obicei vina pe altul.
-Of, tiparele astea mentale ale noastre, Doamne… Ce greşeală am făcut corectându-l pe copil! Dar am reparat-o… ăăă .. măcar am încercat… Deşi şoferul nu a auzit cuvintele puiului, sufletul lui s-a bucurat, nu-i aşa ? Ce zici?
Dumnezeu nu îmi răspunde. De ce ar face-o? Ştim că El lucrează prin oameni, prin fapte, prin întâmplări. De aia trebuia eu să cumpăr neapărat atunci acei biscuiţi!
Acum ştiu şi ce îi lipsea textului meu: încă un exemplu pe lângă cel personal.
Şi cine putea să mi-l, să ni-l ofere pe cel mai bun dacă nu un copil nevinovat întâlnit din întâmplare ?
Vă întreb:
-De ce nu l-am lua toţi drept model pe băieţelul acela minunat şi nu am umple inimile şi văzduhul cu milioane şi milioane de ,,mulţumesc” ?
Ce ne-ar putea împiedica să ne amintim că, indiferent de vârstă, suntem şi noi copii, că putem spune oricând, oriunde şi oricui mulţumesc? De pildă:
Mulţumesc şoferule , mulţumesc farmacisto, mulţumesc măturătorule de stradă,
mulţumesc pâine şi celor care au făcut ca eu să te pot mânca, mulţumesc aerule, mulţumesc
mare, mulţumesc adiere răcoritoare, mulţumesc învăţătoareo, ţie şi celor care te-au învăţat ca tu să mă înveţi pe mine, mulţumesc cerule senin, mulţumesc pisicuţo, mulţumesc trecătorule, mulţumesc mămico, mulţumesc ploaie, mulţumesc pământule, mulţumesc copacule, mulţumesc vrăbiuţo, mulţumesc.. mulţumesc corpule al meu…mulţumesc viaţă….
Da! Mulţumesc cititorule, mulţumesc , mulţumesc…
Rodica Matilda Miulescu
9 iulie 2022
Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov
