Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean II”

Au trecut multe zile de la  cele întâmplate anul trecut şi  deja relatate.  Am scăpat de obligativitatea măştilor, nu însă de teamă, de îngrijorare,  amplificate de ştirile transmise de mass-media şi nu numai,

Deunăzi, urcându-mă într-un autobuz cu  nu prea mulţi pasageri de diferite vârste,  deşi nu mirosea a nimic special și  totul era curat,  m-a izbit ceva greu, apăsător, ca o pâclă întunecată, sufocantă.

,,Ce e cu mine?”m-am   întrebat. ,,Acum câteva clipe mă simţeam bine. O fi intrat soarele  în  nori?”M-am uitat pe fereastră. Soarele era tot acolo,  cerul era tot albastru.  ,,Atunci?”

I-am privit pe  tovarăşii mei de călătorie.  Nu păreau speriaţi,  însă niciunul nu avea chipul senin. Câţiva erau  încruntaţi, cufundaţi în gânduri, vreo  trei priveau  în gol absenţi,   ceilalţi  butonau telefoanele.  Aveau totuși  o trăsătură comună: umerii  prăbușiţi.

,,Aha! Am  intrat pesemne  în vibraţie cu  starea lor! Ce e de făcut?”

Şi … mi-am amintit  trăirea  din magazin.   Instantaneu, colţurile gurii mi s-au ridicat, ochii mi s-au micşorat a zâmbet. Minune! Mi-am revenit!  Poate că  nu am influenţat  exteriorul,  dar viaţa mi s-a părut din nou minunată,  demnă  de a fi trăită  în ciuda tuturor greutăţilor  și a ameninţărilor.

Când am coborât, m-am întrebat:

Dacă eu, călătorind maximum 20 de minute,  am avut această  stare  nu tocmai plăcută  din care  m-am priceput să ies,  bieţii  şoferi cum s-or fi simţind timp de 8 ore? E drept că  ei nu au  vreme de introspecţie, dar sufletul lor simte!

Pe lângă oboseala fizică explicabilă,  cu ce încărcătură  psihică se duc  la cei dragi, acasă ?

Iar noi, beneficiarii muncii lor,  ce facem pentru ei în afară de compostarea biletului  din  cota parte a contravalorii căruia sunt plătiţi?

Le trimitem  în timpul călătoriei măcar  un gând  de  încurajare, aşa ca la concursul  din magazin, un mulţumesc?

………………………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am lăsat spaţiul liber pentru a-mi  şi  a vă  da răgazul de a vă  răspunde, de a-mi  răspunde.

Da, mie mi s-a întâmplat. Să vă povestesc:

Era dimineaţa unei zile lucrătoare, la o oră de vârf.  Mă grăbeam. Cineva îmi oferise locul din faţă,  de lângă  prima uşă a autobuzului. Cu toate că stăteam pe scaun, aveam emoţii: mi-e frică de frânele puse  pe neaşteptate. Neţinându-mă bine de bară, la una dintre ele îmi  fisurasem o coastă.

Am constatat  curând că  nu aveam de ce mă  teme. Mă aflam în deplină  siguranţă  nu numai pentru că  stăteam confortabil, ci şi  pentru că  autobuzul rula lin.  Şoferul conducea calm, atent şi nu rata nicio oportunitate de avansare  în aglomeraţia de pe şosea, semn pentru mine că voi ajunge la timp acolo unde eram aşteptată.  Imi amintesc că  la un moment dat i-am şi  spus  în gând:,,Bravo! Mulțumesc!”

I-am observat  gesturile. Erau  ample,  armonioase, înlănţuite ca şi cum nu ar fi condus  o  ditamai  maşinăria, ci o delicată iubită mult dorită invitată  la dans.  Sub mâinile lui  vehiculul se transformase  parcă  într-o  fiinţă vie.  Plăcerea cu care şofa devenise pentru mine

cvasi-palpabilă şi  îmi sugera ceva cunoscut, ceva văzut tare demult, la cineva, în  orice caz nu la el căci omul era tânăr.   Unde, când, la cine  nu-mi aminteam.

Tot scormonind  în memorie, am ajuns la sensul giratoriu de la intersecţia Toamnei cu Calea Bucureşti şi Zizinului.  Şi am văzut! Mai bine zis l-am revăzut  cu ochii amintirii pe miliţianul care, în timpul anilor mei de şcoală, dirija în acel loc circulaţia. O dirija cu atâta plăcere,  cu atâta bucurie  impregnată  în  gesturi   expresive, elegante,  încât lumea îl botezase ,,baletistul”. Unii  chiar se duceau nu numai o dată  pe jos până  acolo ca să-l admire.

Da, calmul și  bucuria  conducătorului auto  în  mâna căruia,  asemenea  tuturor beneficiarilor transportului  în  comun, îmi încredinţasem  o dată  în  plus  viaţa,  semănau cu ale ,,baletistului”,al cărui nume nu l-am ştiut niciodată  şi care poate că nici nu mai trăieşte decât în amintirea celor care l-au admirat, mulţi, puţini, câţi om mai fi pe lume.

Vă mai miraţi că, ajungând la staţia unde trebuia să cobor, luându-mi inima în dinţi  i-am ciocănit  şoferului în gemuleţ?

Mi-a deschis; m-a privit  întrebător şi, văzându-mă  în vârstă, uşor îngrijorat.

Schiţând un zâmbet, i-am spus:

-Vă felicit! Aţi condus impecabil: extrem  de elegant, frumos şi sigur autobuzul ! Vă  mulţumesc!

Nu şi-a crezut urechilor.  Revenindu-şi din uimire,  m-a răsplătit cu un zâmbet larg.

Am fost fericită:  prin tot comportamentul lui îmi înseninase ziua.

Poate i-am  adăugat si eu o rază de soare. Cine poate şti?

24 mai 2022 

            EPILOG

Revăd  cele scrise. Aş  vrea să le  împărtăşesc  altora. Poate  că  întâmplările respective ajută  pe cineva, plac ori aduc bucurie cuiva.

,,Pieptăn”  textul: mai schimb  o frază, mai adaug o literă  lipsă, mai pun sau şterg o virgulă. Mă  străduiesc să fiu atentă  îndeosebi la virgule pentru că, dându-i cândva ceva  spre

,,avizare”  unui  drag fost elev  mai şcolit şi mai deştept decât mine, acesta îmi spusese  între altele :

-Of , virgulele alea ale Dumneavoastră, Doamnă….

Recitesc. Tot nu sunt mulţumită: parcă lipseşte ceva. Dar ce? Nu ştiu nici ce este, nici unde este, nici  cum să caut.

Îmi fac treburile obişnuite fiind  pe pilot automat: gândul îmi e  întruna la  text.

Spre seară  îmi dau seama!

Nu, nu îmi dau seama ce îi lipseşte lui, ci că  musai am nevoie de  nişte biscuiţi anume! Atunci! Imediat!

Mă  pregătesc de plecare.

-Dar, mamă, avem destui biscuiţi !

-Nu! Acum! Chiar acum  trebuie să-i cumpăr! Nu te teme, nu păţesc  nimic.  Vreau

să-mi fac măcar o parte din paşii pentru punerea  în mişcare a limfei. Poate  mă întorc tot pe jos.  Sunt numai trei staţii până  la  magazinul acela!

Pe drum uit  preocuparea ce m-a bântuit o zi întreagă.  Ajung, cumpăr, mă  mai  învârt prin magazinele din jur. Văd că  e trecut  de ora 8.   Sacoşa  mi se pare cam grea. Amân paşii pentru limfă  pe altă dată.  Mă   îndrept  spre staţie. Văd de la distanţă  că e goală, semn că un autobuz tocmai a trecut.  Îmi spun:

-Nu-i nimic! Aştept!

Pentru liniştirea celor de acasă pe care vreau să  îi sun, mă  uit pe  tăbliţele cu  programul autobuzelor. Vai,  sunt numai două  file!  Celelalte au fost rupte de o mână ,,binevoitoare” şi luate drept amintire.   Autorul  a considerat pesemne că viaţa e prea monotonă  şi că avem neapărat nevoie de puţin suspans.

Aşteptarea  îmi e scurtată  de un autobuz  trecut, desigur,  pe una dintre listele lipsă.

La staţia mea coborâm cinci persoane printre care şi  un  băieţel  de vreo 4 ani.  Ajuns pe trotuar, copilaşul se  întoarce spre autobuz şi  strigă  cât poate de tare:

– Mulţumeeesc,  şoferuleee!

Pentru o clipă  rămân mută  de uimire. Iată :  încă cineva care mulţumeşte!

Tiparul meu mental  intervine însă  imediat:

-Nu aici trebuie să-i spui, ci acolo, la geam !.

Mămica  zâmbeşte şi, luându-l de mânuţă, se îndepărtează.

Ca să  nu plece copilul dezamăgit, strig în urma lor:

-Să  ştii că  şoferul te-a auzit şi  ţi-a răspuns !  A  zis: ,,Cu plăcere! ” Te asigur! L-am auzit eu!

Noaptea  dorm  buştean.  Dimineaţa, parafrazându-l pe fostul meu elev, mă  cert cu îngăduinţă,  dând ca de obicei vina pe altul.

-Of,  tiparele astea mentale ale noastre, Doamne…  Ce greşeală  am făcut  corectându-l pe copil! Dar am reparat-o… ăăă ..   măcar am încercat…  Deşi şoferul nu a auzit cuvintele puiului,  sufletul lui s-a bucurat,  nu-i aşa ? Ce zici?

Dumnezeu nu  îmi răspunde. De ce ar face-o? Ştim că  El lucrează  prin oameni,  prin fapte,  prin întâmplări. De aia trebuia eu să cumpăr neapărat  atunci  acei biscuiţi!

Acum ştiu şi ce îi lipsea textului meu: încă un  exemplu  pe lângă cel personal.

Şi cine putea să mi-l, să  ni-l ofere pe cel mai bun dacă  nu un copil  nevinovat întâlnit din întâmplare ?

Vă  întreb:

-De ce nu l-am  lua toţi drept model  pe  băieţelul acela minunat şi  nu  am umple inimile şi văzduhul cu  milioane  şi  milioane de ,,mulţumesc” ?

Ce ne-ar putea împiedica să ne amintim că, indiferent de vârstă, suntem şi noi copii,  că putem spune oricând, oriunde şi oricui  mulţumesc?   De pildă:

Mulţumesc şoferule , mulţumesc farmacisto, mulţumesc  măturătorule de stradă,

mulţumesc  pâine şi celor care au făcut ca eu să  te pot mânca, mulţumesc  aerule, mulţumesc

mare, mulţumesc  adiere răcoritoare, mulţumesc  învăţătoareo, ţie şi celor care  te-au  învăţat ca tu să mă înveţi pe mine, mulţumesc cerule senin,  mulţumesc pisicuţo,  mulţumesc trecătorule, mulţumesc mămico, mulţumesc ploaie, mulţumesc pământule, mulţumesc copacule, mulţumesc vrăbiuţo,  mulţumesc..  mulţumesc corpule al meu…mulţumesc viaţă….

 

Da!  Mulţumesc cititorule,  mulţumesc ,  mulţumesc…

 

Rodica Matilda Miulescu

9 iulie 2022 

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.