Rodica Matilda Miulescu: „Lumea… privită din salonul 9”

Când intri în spital, privirea asupra lumii se schimbă…

În acea sâmbătă de 6 iunie a.c. mă trezisem cu o durere în piept. Fusese precedată de vreo două zile de oboseală neobișnuită. Căutasem în ,,Medicina familiei” și mă alarmasem. Aflasem că, dacă e infarct, trebuie intervenit în primele 6 ore. Deci,

UPU!

-Chemăm salvarea? mă întreabă ai mei.

-Nu! Nu îmi e chiar atât de rău. Au ei destulă treabă și fără noi! Mai am încă timp.

Mă pregătesc: buletin, card de sănătate, documente medicale mai vechi.

Ajungem la Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov. Sunt preluată imediat de o tânără îmbrăcată în negru. Câteva întrebări, un EKG, o tensiune. Mă ajută să mă ridic, să mă îmbrac, să mă așez pe un fotoliu rulant aflat în așteptare. Se adresează cu blândețe în șoaptă, însoțitoarei mele:

-Mergeți în sala aflată în stânga intrării! O puteți urmări pe ecran. Are numărul…

Fotoliul se pune în mișcare mai înainte de a mă gândi să-mi iau ceva din plasa în care îmi pregătisem apă, batiste, telefon. Sunt purtată prin locuri prin care nu am mai trecut în celelalte dăți. Îmi ridic ochii și citesc ceva însoțit de cuvântul ,,majore” O fi fost

URGENȚE MAJORE.

Într-acolo ne îndreptăm. Cel care mă poartă anunță de la distanță venirea noastră: Andreeea!

Întreb:

-E doamna doctor Andreea Mare?

-Doamna doctor Andreea Marin.

Deși mi se pare că numele e altul, prenumele mă face să mă bucur. Ce noroc, să fie tot ea! Ea, cea care a avut grijă de mine o noapte întreagă. Atunci venisem cu ambulanța. Un medic tânăr stâpân pe sine, semn că văzuse multe în activitatea lui, mă consultase în casă și decisese fără drept de apel. Ajunsă în mașină spusese: Furosemid! Asistentul mi-l făcuse fără să simt înțepătura. L-am felicitat pentru măiestrie. Am vrut să știu cum îl cheamă, gândindu-mă că e bine să cunoști o asemenea comoară. ,,Vlăsceanu.” zisese. Nu avea nicio legătură cu notarul Vlăsceanu. Fiind culcată pe targă, nu recunoșteam locurile prin care treceam. Asta îmi dădea o stare nouă, extrem de neplăcută de teamă și suspiciune: unde m-or fi ducând ăștia? (Fiind atentă la numele medicamentului pe care urma să îl primesc, nu auzisem când li se spusese alor mei destinația). Întrebasem:

-Unde mă duceți?,

-La Județean! Ajungem imediat.

 Intuindu-mi starea, insoțitorul meu mă informa din când în când: ,,Suntem la… Mai avem un pic!” Faptul că știam destinația și aflam locul prin care treceam, mă liniștea, mai ales că simțeam din ce în ce mai presant efectul furosemidului. Ajunseserăm destul de repede. Repedele mi se păruse atunci o veșnicie. Mă instalaseră urgent la monitor, fără a lua în seamă dorința mea expresă de a fi singură într-un loc anume. Cu toate perdelele trase in jur, mă aflasem apoi în inerenta situație, jenantă pentru mine, cauzată de medicamentul administrat în ambulanță, când o mână trăsese una dintre ele, atât cât să se strecoare un cap de tânără care mă fixase cu atenție, parcă evaluând situația și persoana. Mă rățoisem furioasă:

-Dumneata n-ai altă treabă mai bună de făcut pe aici?

Infirmiera care mă ajuta îmi atrăsese atenția dojenitor:

-E doctoriță, doamnă!

Așa dădusem ochii cu doctorița Mare Andreea, medic stagiar medicină de urgență, pe care urma nu numai să o respect, ci și să o îndrăgesc pentru modul de a-mi zâmbi încurajator, de a mă examina, atentă la fiecare amănunt de pe trupul meu, la fiecare cuvânt, la fiecare piuit al aparatului la care fusesem conectată. La plecare, după ce vorbise cu ai mei, ne însoțise aproape până la ieșire, încheind cu un ,,Aveți grijă de dumneavoastră!” Spusese fraza cu o privire și un ton pline de iubire și grijă, de parcă aș fi fost bunica ei. O mai reținusem întrebând-o unde mai poate fi găsită. Spre regretul meu răspunsese ,,Numai aici!”

Nu, acum nu este ea. Vine în întâmpinarea noastră o altă Andree. Tot tânără și, aveam să constat, tot plină de știință și de bunăvoință. Mi se pare a fi deja obosită. Cine știe de când e în tură și câți oameni îi vor fi pus știința și nervii la încercare?

Bolnavii vin, unii pleacă… probabil direcționați spre alte servicii. Eu rămân. Pot să văd și să aflu câte ceva. De pildă, că asistentul care mi-a pus branula (oare Mircea îl cheamă?) lucrează la UPU de 11 ani, ceea ce înseamnă 5 ani de nesomn, deci 3 ani mai puțin din viață. Cunoaște riscul. Și-l asumă. Oare de ce? De asistenți medicali e nevoie oricând și oriunde.

Privirile îmi sunt atrase de o tânără subțirică asemenea unui fir de floare de in. Nu degeaba s-a îmbrăcat în albastru ca cerul. Coada artistic împletită, coborâtă pe spate până mai jos de talia trasă prin inel, îmi întărește comparația. Floarea de in, al cărui nume real nu îl știu și doamna căreia toți îi spuneau Dana m-au ajutat cel mai des în fel de fel de nevoi mărunte care, neîmplinite, îți fac viața un chin. Veți spune probabil:

-Și-au îndeplinit sarcinile înscrise în fișa postului!

-Nu vă contrazic, dar una e să ți le îndeplinești în silă, silă pe care, prin fire nevăzute, omul aflat în suferință o percepe, și alta cu drag… Aceeași atitudine binevoitoare aveam să o simt câteva ore și apoi zile mai târziu, la personalul de la secția Cardiologie 1 din spitalul Astra, unde aveam să fiu trimisă.

Până atunci însă mai erau oameni, fapte, atitudini de observat. Nu aveam încotro. Mi se spusese că va mai dura până ies analizele, până voi fi consultată de un specialist și se va hotărî ce va fi cu mine, care, deși grav, nu mă aflam în situație disperată. Înțelesesem că ceea ce aflasem din presă, era adevărat: nu sunt medici destui, iar cei care există sunt, la fel ca în acea zi de sâmbătă, extrem de ocupați.

Pacienți vin, pacienți pleacă… Unii au apă, telefoane, pot comunica. Ale mele se află în sala de lângă intrare.

Sunt transportată cu targa la Radiologie. Recunosc locurile. Brancardierul nu scoate niciun sunet. Pe drumul de întoarcere, încerc în surdină:

-Oare cum aș putea avea și eu telefonul?

Am împresia că nu m-a auzit și nu insist. În dreptul sălii din stânga intrării se oprește fără o vorbă și fără motiv. Mă dumiresc: fiică-mea vine în fugă! M-a văzut și am văzut-o! Și suntem amândouă bine! ,,Telefonul și apa!” zic. În secunda doi le am lângă mine. Totul a durat 30 de secunde!

Îl privesc în ochi pe om, căci da, a dispărut brancardierul și a rămas doar Omul. Ochii mei sunt plini de lacrimi. Îngaim un ,,mulțumesc”. Nu face niciun gest. Oare a roșit cumva sau mi s-a părut? Au trecut 30 de secunde din viața a trei oameni, timp în care mamă și fiică s-au liniștit, 30 de secunde în care între cei trei s-a născut o legătură inefabilă de înțelegere, dovadă a existenței iubirii și compasiunii de la om la om, de la suflet la suflet. Oare câte asemenea clipe adunăm fiecare dintre noi în viață? Amintiți-vi-le și veți vedea cât suntem, cât sunteți de bogați! Mărunte, nespectaculoase văzute din exterior și tocmai de aceea cu atât mai prețioase. Câte o mai fi avut el, omul necunoscut mie înainte, în timpul și după ziua lui obișnuită de lucru?

Am telefonul. Îl pun liniștită lângă mine. Cade pe podea. O tânără într-un costum roșu care îi vine ca turnat se află la distanță, cu spatele. Aude, se întoarce, îl vede și mi-l aduce cu un zâmbet. Mă gândesc: Dacă aș fi manager în căutare de personal, aș angaja-o pe loc!

A trecut ceva timp de când am ajuns aici. O doamnă se apropie. E doamna doctor Velicu Alina. Se prezintă, mă consultă. Îi admir în voie cerceii deosebiți care îi subliniază delicatețea și feminitatea, completând fericit forța și hotărârea emanate de ființa domniei sale. Mă părăsește câteva clipe, pentru a reveni cu un ecograf portabil. Mă examinează mai amănunțit. Pleacă și revine însoțită de un domn doctor al cărui nume nu îl rețin. Cei doi privesc împreună ecranul, se înțeleg din ochi. Consultația s-a terminat. Doamna doctor Velicu se sfătuiește cu doamna doctor Marin, apoi îmi spune:

–Va trebui să vă internăm. La Astra. Sunteți de acord?

-Mă pot sfătui cu familia?

Se îndepărtează discret, pentru a-mi respecta intimitatea.

-Fiica mea e aici.

Doctorița pare ușurată.

-Da, mă internez!

Nu apuc să spun mulțumesc. A și plecat. O așteaptă alți pacienți. Vă mulțumesc acum doamnă și domnule doctor! Mulțumesc și celei care m-a supravegheat de aproape și de la distanță cu ochii pe aparatul aflat deasupra capului meu, doamna doctor Andreea Marin.

Afară toarnă cu găleata. Pentru transport mi se propune ambulanța. Se precizează:,,Va fi de așteptat! Până se eliberează una!” Accept. În timp ce aștept, îmi trece prin minte:

,,Doamne, oamenii aceștia se gândesc la toate! Chiar la toate aspectele! Nu numai medicale, ci și familiale, economice și altele… Țin cont de toate neputințele, de toate nevoile pacientului! Și fac asta în mod natural, cu mințile, inimile și sufletele lor, fără a aștepta ceva în schimb!

A VENIT AMBULANȚA.

Sunt legată fedeleș de brancardă. Constat cu uimire rapiditatea și delicatețea manevrelor. În ambulanță mi se măsoară tensiunea. E mare. Un huruit puternic zguduie din toate măruntaiele mașina, chiar înainte de a porni. Unul dintre cei doi  care mă au în grijă mă liniștește:

-Nu e niciun pericol! Spitalul are paratrăznet. Astra e aproape. Ajungem imediat.

Când ajungem aproape că nu mai plouă.

-Cum o coborâm și transportăm pe bunica?

-Am adus scaunul….

-Da? se bucură celălalt. E foarte bun!

Intervin: ,,Pot să cobor singură! Dacă… mă susțineți!” adaug pentru că mă simt cam amețită. Scaunul pliabil minune mă așteaptă foarte aproape de mașină. În timp ce intrăm, unul dintre cei doi mă întreabă:

-Ați mai fost

ÎN SPITALUL ASTRA ?

-Da, în urmă cu mai bine de 40 de ani, dar nu în această aripă. Asistentă șefă era doamna Cristina Lincariu. Ați cunoscut-o? O femeie excepțională, cu o inimă de aur!

-Nu.

O pală de tăcere se așterne. Las emoția să-mi mângâie sufletul. Acum, când scriu, ca și ori de câte ori trec pe lângă spitalul Astra, doamna Cristina îmi revine în minte. Poate că revine și în amintirea atâtor bolnavi și a atâtor asistente, tinere pe atunci, cărora le-a împărtășit din prea plinul inimii, blândeții și științei ei. Cu siguranță, la fel vor reveni în memoria bolnavilor tratați aici și cei care azi îl înnobilează prin cunoașterea, omenia, dragostea de meserie și dăruirea lor pentru omul aflat în suferință. Pe acești noi generoși îi voi cunoaște începând chiar de acum!

Iată–le pe primele două doamne! Ne vin în întâmpinare. Pesemne portarul le-a anunțat. Fiica mea a sosit și ea cu cele necesare. După câteva cuvinte,

CAZAREA

-Am formolizat azi salonul. E curat! Stați liniștită! Pentru orice, aveți butonul roșu.

Mă uit în jur.Totul strălucește șI miroase a curat.

-Mâncare, ne pare rău… e cam târziu…

Pentru o clipă, tonul cu care o spune îmi readuce în minte noaptea în care o cunoscusem pe doctorița Andreea Mare. Stând acolo, între perdele, nu vedeam nimic în dreapta și în stânga. Auzeam însă. Fusese adus un bărbat, cules de pe stradă de o inimă bună. Îl găsise prăbușit. Îl consultaseră. Nu consumase alcool, nu avea nimic clinic. Omul de abia vorbea.

–Mort de foame! pusese în șoaptă o voce de bărbat diagnosticul.

 Îl întrebaseră, luând pas cu pas înapoi, când și ce mâncase. Asta fusese ultima dată în urmă cu două sau trei zile, nu mai știa sigur, un ceai.

-Ce facem?-

-Îi dăm să mănânce! – 

-La ora asta?. Știi cât e ceasul? Toate sunt închise! De unde mâncare?

– Hm… Ce mi-am adus de acasă!

-Și tu? Atâtea ore…?

-Mă descurc!

Îl scoseseră dintre aparate și îi dăduseră să mănânce.

Sunt din nou atentă la persoana din fața mea. Tocmai spune:

-Masa s-a servit deja. Nu sunteți cuprinsă în porție. Doar dacă…

Gândul îmi fuge din nou: Cum de a văzut că nu am mâncat de mai bine de 24 de ore?

Răspund:

-Mulțumesc mult! Nu e nevoie: am de acasă. Și nici nu îmi e foame.

Rămân singură. Mă bucur că ferestrele dau spre curtea interioară. Mă plimb prin cameră, admir copacii, băncile acum văduvite de vizitatori.

Iată că am eu acum unul: O foarte drăguță doamnă, cu un teanc de hârtii și un pix în mână, îmi zâmbește binevoitor din pragul ușii. Se instalează la masă și verifică dacă cele scrise în hârtii sunt adevărate. Însistă asupra medicamentelor administrate până în acel moment. Datorită explicațiilor foarte clare pe care mi le dă, îl găsim cu bucurie pe cel mai important, la care nu sunt alergică.

Sunt din nou singură. Luminile din corpul de vizavi al spitalului se aprind. Dincolo de geamuri se   văd capete ușor aplecate. Pleacă, se reîntorc. Cu siguranță sunt medici! îmi spun.

Am o nouă vizitatoare: o infirmiera mărunțică. În timp ce schimbăm două vorbe, șterge un fir de praf invizibil, ia cele două șervețele aruncate la coș, șterge podeaua cu mopul. E iute ca argintul viu. Vine

VIZITA DE SEARĂ

-Sunt medicul rezident Dima Daniel. (Sper că i-am reținut corect numele.)

Mi se pare deschis la minte, îi și îmi răspunde la întrebări. E interesat și de alte aspecte ale sănătății mele. Aș mai sta cu dumnealui de vorbă, aș avea ce învăța, dacă n-ar fi și alți pacienți pe care trebuie să îi vadă.

Așa a început

PRIMA MEA NOAPTE ÎN SPITALUL ASTRA, SECȚIA CARDIOLOGIE 1

Pacientul care la sosirea mea ținea o ,,conferință” într-un salon îndepărtat a obosit și probabil doarme dus. Luminile din cabinetele de vizavi s-au stins, am stins-o și eu pe a mea, numai liftul huruie din când în când, semn că nu toată lumea doarme. Mă foiesc în pat zadarnic, mă scol, mă uit pe fereastră. Iată ceva nou!!! O femeie în halat albastru, cărând anevoie doi saci mari de plastic doldora, traversează curtea. Intuiesc ce conțin sacii. Cotește spre stânga. Mă întreb: ,,Doamne, cum poate căra un trup de femeie asemenea greutăți?”

Tot nu pot dormi. Ațipesc și mă trezesc. Iar și iar! Îmi iau inima în dinți și hotărăsc să ies pe coridor să mă plimb un pic. Poate așa…Pe la mijlocul lui, infirmiera cea mărunțică și iute, cu spatele la mine. muncește. Nu am timp să mă dumiresc ce face că mă și simte. Vine. Îi spun păsul. Pleacă și se întoarce cu o asistentă înaltă îmbrăcată în halat de molton. Din cauza măștilor nu le văd decât ochii, fruntea și părul. Al asistentei e cu cărare pe mijloc și adus ușor spre spate ca două aripi. Mă ascultă. Își lasă treburile baltă și împreună, rezolvă problema. În mai puțin de un sfert de oră, dorm! Fără nicio pastilă! Cum aș putea să nu mi le pun pe amândouă în sipetul cu amintiri ale sufletului, chiar dacă nu le știu numele?

PRIMA DIMINEAȚĂ.

Mă aștept la inerentul zgomot specific al programului administrativ făcut de gălețile metalice din tinerețea mea. Nici urmă de el. Poți să mai tragi liniștit un puișor de somn. Înțeleg: inimile pacienților sunt fragile. Nu au nevoie se șocuri și toți cei care îi îngrijesc respectă această cerință, fiind atenți la sensibilitățile pacienților. În același scop se și ajută unii pe alții. Aveam să observ acest lucru în preziua externării. În salon rămăseseră două paturi cu noptierele aferente, libere. Trebuia să fie igienizate. Întră o infirmieră și un infirmier, pentru mine, nou. Mă uimesc viteza și precizia manevrelor lor. Încerc să iau lecții pentru acasă. Cei doi lucrează concentrați, în tăcere. Aproape de final, o aud pe doamna:

-Mulțumesc. Unde mai ai?

-Un pampers la salonul…x.

-E salon de femei! Mă duc eu!

-Mulțumesc. (Mi se pare, sau el chiar a respirat ușurat?) Termin eu aici!

Mă întreb: O fi pampersul care a vrut să plece acasă în plină zi cu toată aparatura la care era conectat? Fusese mare zarvă făcută de colegele de salon atunci. Aceeași foarte în vârstă posesoare a nefericitului pampers a repetat tentativa într-o noapte. Eram trează din cauza dragului de diuretic al meu și mi s-a părut că aud pași în fugă pe coridor, însă nimic altceva. Am întrebat a doua zi ce a fost și am aflat. Probabil că, dacă aș fi făcut cercetări mai amănunțite printre asistente, mi s-ar fi spus că nu e mare scofală, că se mai întâmplă.

Ba e, stimate si stimați doctori, asistente, infirmiere și cititori! Nu-i puțin lucru să liniștești în plină noapte, fără a face zgomot, un bolnav!

ZILELE DE SPITAL

își urmează cursul: recoltări de analize, pastile, injectii în burtă, verificări de branulă, luat de tensiune, cum vă mai simțiți, m-am săturat de diuretic, ați rămas singură? e o problemă? (înțelegi că te întreabă dacă ție frică să stai singură, dar nu vrea să-ți dea sugestii), pentru orice aveți butonul roșu, suntem aici, lângă dumneavoastră… Unii au pampers, ar vrea să coboare din pat, alții au măști de respirat, mâncarea e diversificată, medici vin la vizită, se introduc medicamente ca să se vadă dacă le suporți pentru a-ți fi prescrise pentru acasă…

Se întâmplă, într-adevăr,

FEL DE FEL DE LUCRURI ÎN SPITAL …

Lumea ta largă de afară, se restrânge. Se repară inimi obosite de prea multă muncă, de necazuri nesfârșite, se înnoadă prietenii temporare ori de durată, cine poate ști? se povestesc vieți, se fac confidențe, se face haz de necaz, se descarcă poveri nemărturisite încă, sau se ascund sub  ,,conferințe”, îngăduite de toți că, ce să-i faci? omul e bolnav, așa își mai uită durerea! se leagă fire nevăzute de la suflet la suflet, se spun, arar, bancuri vechi și răsuflate sau noi, după cum ai norocul, te plimbi din când în când pe coridor, coxartroza îți face iar figuri, sau poate tocmai de aceea te plimbi, pășești încet, te strâmbi un pic de durere că tot nu e nimeni în acest moment să te vadă ca să te întrebe ce ai ca să te poată ajuta, pui mâna pe clanță să intri în salon și abia atunci îți dai seama: în spatele tău, o brancardă se oprește, îți ceri iertare: nu v-am auzit, un zâmbet larg, tot numai dinți sclipitor de albi ca în reclamele cele mai reușite, îți răspunde: nu e nicio problemă, eu îmi cer scuze, sper că nu v-am speriat…

La UPU, bolnavii vin și pleacă spre alte destinații, după cum e nevoie.

La spital vin, stau ce stau, primesc tratament și pleacă ameliorați. Niciun doctor nu e Dumnezeu ca să poată vindeca în câteva zile ce ți s-a stricat în ani. Mai ales la cardiologie. Iar la Cardiologie 1 ca și la Cardiologie 2 ești consultat și tratat cum se cuvine.

Când m-am internat, nu știam pe mâna, mintea și sufletul cui voi intra. Da, da, pe ,,sufletul”căci fără suflet nu poți rezista în meseria asta. Le

MULȚUMESC

 medicului primar Rus Horațiu, doctor în Medicină și tinerei rezidente Vereguț Loredana, cu ochi sclipitori de inteligență și atenți la fiecare amănunt, că m-au luat în grijă oferindu-mi nu numai tratament medicamentos, ci și sfaturi pertinente. Prin acestea s-au implicat în vindecarea mea viitoare.

Gândul mi se îndreaptă de asemenea către cei doi tineri medici rezidenți Pogoreanu Vlad, care nu ezită a da lămuriri limpezi oricui le cere și Debu David, pe care nu l-am cunoscut, dar despre care am auzit numai de bine, căci, da, în lumea restrânsă a spitalului, a tuturor spitalelor, veștile circulă repede. Am vrut să le mulțumesc dumnealor și, în mod special, domnului rezident Dima Daniel, cel cu care am dat ochii mai întâi, însă eu plecând foarte târziu, nu i-am mai găsit. O fac acum.

Cât despre restul personalui, cel care suportă toate hachițele pacienților și cei din serviciile auxiliare, neștiuți (de la administrație, aprovizionare, poartă, bucătărie, spălătorie, și mai știu eu ce altele or fi), la ei nu ne gândim niciodată, darămite să le mulțumim.

Când intri în spital, policlinică, UPU, ambulanță sau cabinet de terapie ca medic, terapeut, asistent, infirmier, chiar și șofer pe ambulanță, îți lași grijile personale la poarta instituției, la fel ca și educatoarele, învățătoarele, profesorii, care și le lasă la ușa clasei. Altfel, nu poți.

Când intri la oricare dintre ele ca pacient, ele te urmăresc, însă lumea ți se restrânge și, automat, devii mai atent la noua lume. Îți iei noi puncte de reper: culoarea unei bluze sau pantalon, forma unui trup bine proporționat, tonul unei voci, o pieptănătură (ca cea cu cărare la mijloc și părul dat în lături ca două aripi de înger ușor aduse spre spate din prima mea noapte), o mână dibace care te înțeapă fără să simți, o privire plină de compasiune, un zâmbet larg, o bluză de halat alb, acum cu o delicată plătcuță bleu, impecabil apretat, ca al dragei de Doamna Cristina Lincariu, asistenta șefă de odinioară, halat a cărui posesoare nu mai știi dacă se numește Georgiana, Iuliana, Dana, Nicoleta sau altfel, și câte și mai câte…

ÎN ULTIMA NOAPTE,

singură fiind în salon, i-am cerut unei doamne asistente o foaie de hârtie. Îmi trecusem prin minte întâmplările din ultimele zile, o parte povestite aici. Mi-a adus-o cu drag. Când am întrebat-o cum o cheamă, ca să-mi notez numele dumneaei în vederea unui cuvânt de mulțumire pe care aveam întenția să-l las la plecare mi-a spus: ,,Nu e cazul! Toți suntem la fel. Suntem mulțumiți când pacienții sunt mulțumiți, când oamenii sunt mulțumiți. Pentru asta ne aflăm aici”.

În noaptea aceea n-am dormit. Nu din cauza diureticului, ori a ,,febrei externării.” Din cauza imaginilor care îmi fulgerau în minte ca niște flashuri. Pe care să o aleg ca să o pun pe foaia de hârtie adusă care aștepta să fie scrisă? Erau prea multe. Am amânat. Credeam că, odată ieșită pe poarta spitalului și ajunsă acasă, în lumea mea măruntă și largă în același timp, vor dispărea. Nu a fost să fie! De aceea o parte le-ați citit aici.

             Rodica Miulescu

Brașov, iunie 2026

Sursa foto: Pixabay (imagine cu titlu ilustrativ)