Rodica Matilda Miulescu: „Miros, colet netrimis, Bienala Albastră, muzeu”

Există vreo legătură între cuvintele din titlu?

 Probabil spuneți:

 -Niciuna!

-Oare?

Aflați adevărul dacă răspundeți la întrebarea:

 -Ați fost vreodată la Muzeul Tradițiilor Codlene?

Nu? Nici eu. Și nu numai la muzeu, nici măcar în Codlea.  Asta până duminica trecută, când am ajuns acolo datorită Bienalei Albastre, cel mai mare eveniment dedicat artelor vizuale din regiunea centru a României,  organizat, după cum îi și spune numele, o dată la doi ani.

Ca să fiu sinceră, nu vizitarea expoziției era singurul meu obiectiv. Doream cu tot dinadinsul să-l găsesc pe un codlean întâlnit doar de vreo două ori, cu care pierdusem legătura de prin 2008 sau 2009. Făcuse el față de altcineva un gest care mă impresionase. În 2015, amintindu-mi gestul lui, îi pregătisem un dar de suflet pe care nu reușisem să i-l ofer: omul își schimbase numărul de telefon și nu aveam cum să aflu dacă mai locuiește la aceeași adresă. Desigur, ați putea spune:

 -Ce mare scofală să te duci să verifici? Doar Codlea nu e Honolulu!  

Pentru dumneavoastră nu, dar pentru unele ca mine, da. De fapt știți cum e, îndeosebi cu noi, femeile. Mai întotdeauna vrem să rezolvam o sută de probleme în același timp, iar pentru a le rezolva, trebuie mai întâi să le găsim ori să ni le creăm personal. Se vede treaba că eu nu mi le găsisem. Încă! 

Deși știam câteva lucruri despre ea, această localitate aflată atât de aproape de noi, nu îmi oferise niciodată  mai înainte vreun motiv special care să mă poată determina să fac efortul de a merge până acolo. Ca orice brașovean, auzisem de Ștrandul cu apa la temperatura de 18 grade tot timpul anului, unde colegii mei mai sportivi se duceau pe vremuri cu bicicletele, admiram adesea în toiul zilei sau spre asfințit Măgura Codlei ,,meteorologul nostru de serviciu”. Fusesem, ca atâția alții, beneficiara produselor Coloromului, ale Serelor, ale Avicolei. Citisem pe vremuri că acest oraș era considerat a fi cea mai industrializată localitate din țară, dar nu crezusem, zicându-mi: ,,Vax! Propagandă comunistă!”. Și, fie vorba între noi, cine se duce să viziteze un oraș numai pentru că e cel mai ,,industrializat”? Aveam să aflu abia acum, din gura muzeografei, că, dat fiind numărul locuitorilor, nu fusese propagandă, ci purul adevăr.  Prin urmare, niciuna dintre aceste informații nu mă îndemnaseră la vizită, mai ales că nu aveam nici bicicletă, nici condiție fizică de excepție, nici mașină, nici prea mult timp liber și nici măcar ceva anume de făcut acolo. 

Cu scuze față de patriotismul local al codlenilor pentru neștiința mea, până la această Bienală habar nu avusesem că ar fi încă din 2016 beneficiarii unui muzeu. Pentru el poate m-aș fi dus. Cu toate că nu le caut cu lumânarea, îmi plac muzeele. Merg din când în când la cele din oraș, sau, când mă nimeresc, la cele din prin alte părți. Mă simt bine în atmosfera lor tihnită, cu amintiri dintr-o lume cu alte orizonturi. Tocmai de aceea m-am bucurat aflând că lucrările Bienalei Albastre și-au găsit locul de expunere nu numai la noi, ci și la Feldioara, Făgăraș, Codlea.

Aha! mi-am zis. Acum am ce face! Pot împușca doi iepuri dintr-o singură ochire! Poate o să ajungă acolo unde trebuie și pachetul pe care îl tot șterg de praf de nu mai puțin de opt ani, o să-mi satisfac și curiozitatea de a vedea cum s-a concretizat în plastică subiectul de anul acesta al Bienalei: Oxymoron.

Din fericire erau și alții curioși. Așa se face că, după ce am colindat Brașovul admirând celelalte expoziții, am mers împreună și la Codlea.

Nu am fost dezamăgiți. Lucrările, foarte frumoase, aflate într-o sală spațioasă, sunt aranjate cu aleasă știință astfel încât să ilustreze cât mai bine tema acțiunii. Însoțitorii mei au făcut câteva fotografii.

Am dorit să vedem și celelalte exponate. Aveam să constatăm că sunt extrem de valoroase. Despre ele nu vă povestesc pentru că găsiți destule informații în ghidurile turistice și pe internet. Voi aminti însă ceea ce nu se vede, ci se simte: căldura și dragostea cu care le privea și prezenta doamna muzeografă, al cărei nume nu am avut curiozitatea de a-l afla și pe care nu îl știu nici acum. Făcea adesea referiri la amintirile noastre, ori ne atrăgea atenția asupra vreunui amănunt pe care noi, cei trei vizitatori, nu-l observaserăm. Ajungând la puțin timp după ora 12, cea de deschidere a muzeului, am fost la început numai noi. Ni s-au alăturat apoi și alți vizitatori: o tânără mămică din Brașov, cu băiețelul ei de vreo 4 ani și o femeie din Dâmbovița.

Am plecat de acolo cu inima plină de bucurie. În drumul spre adresa ,,codleanului meu” am remarcat aspectul străzilor largi, curate, puțin circulate la ora aceea. La un moment dat, am simțit un miros familiar și totuși ușor străin. Părea a fi de conifere. Am inspirat profund și am exclamat: ,,Îmmm! Aer de Codlea!” și mi-a apărut în minte draga mea verișoară, pe care, în preajma aniversării a 85 de ani o întrebasem:

  -Găbițoncule, ce ai vrea tu să-ți trimit de aici?

Îmi răspunsese fără a sta pe gânduri:

-Aer de Brașov!

 -AER DE BRAȘOV?!? Nimic altceva? insistasem eu încurcată.

 -Da! Doar aer de Brașov!

Se refera, desigur, la cel de pe timpuri, când, tinere fiind, mergeam împreună în excursii, sau, știind că așa ceva nu e posibil, îmi spusese de fapt că nu dorea nimic.  

Mă gândisem, mă gândisem și… culmea! reușisem să i-l trimit. 

Cum? Nu vă spun ca să nu-mi fure cineva invenția căci nu am brevetat-o încă.

Cel de Codlea provenea de la niște copaci necunoscuți mie, cu fructe mari, în ciorchine, asemenea celor de tuia. Oare ar avea cineva bunăvoința de a ne lumina dându-ne amănunte despre ei?

Ajungând la adresa scrisă pe colet, am avut bucuria de a-l reîntâlni pe destinatar. Nu vă mai spun ce emoție am simțit că m-a recunoscut după atâția ani și, mai ales, când i-am văzut uimirea ca de copil în fața unui dar neașteptat.

Înainte de a părăsi orașul, am trecut iar pe la muzeu. Nu am mai intrat. Se auzea vocea muzeografei care vorbea unui alt grup de vizitatori. Ne-am mulțumit cu răcoarea binefăcătoare a gangului care duce spre Biserica Evanghelică Fortificată (între timp se făcuse foarte cald) și cu admirarea prin grilajul porții a zidurilor ei și a unei părți de grădină.

De ce v-am scris toate acestea?

Desigur, ați ghicit: în primul rând pentru a vă îndemna să mergeți și dumneavoastră la Muzeul Tradițiilor Codlene. Dacă ajungeți înainte de 1 noiembrie, mai prindeți exponatele de la Bienala Albastră, dar și fără ele, vă asigur că merită.

În al doilea rând pentru că, fiind curioasă din fire, tare aș dori să aflu amănunte despre copacii aceia cu miros atât de plăcut din apropierea muzeului. Aveți aici fotografia:

Mă întrebați dacă, așa cum am sperat, am împușcat doi iepuri dintr-o singură ochire?

Da, spre bucuria mea, i-am împușcat și, după cum v-ați dat deja seama, nu au fost numai doi, ci mai mulți.

Vă mai mirați că am ajuns fericită acasă, simțindu-mă îmbogățită? 

Despre cuvântul ,,oxymoron” nu vă spun nimic.

De ce?

Pentru că orice elev trecut prin gimnaziu știe de la orele de literatură română că este o figură de stil, cel mai cunoscut exemplu fiind cel dăruit nouă de Mihai Eminescu în poezia

 ,,ÎNTR-O LUME DE NEGURI”…

 Într-o lume de neguri

Trăieşte luminoasa umbră.

Mai întâi scăldată

În ceţi eterne şi sure,

…………………………

Vă las să citiți continuarea poeziei pe site-ul

sau în carte. Eu am găsit-o în ,,Eminescu –poezii-, ediție îngrijită de

PERPESSICIUS, 1958, ESPLA

Rodica Matilda Miulescu            Fotografii: Mirela și Alexandru Constantinescu

Brașov, 17 octombrie 2023