Rodica Matilda Miulescu: „Moș Ion Roată și Cuza Vodă m-au ajutat peste veac”

Da, chiar așa este! Deși prin ceea ce au făcut pentru țară le datorăm respectul și iubirea noastră, în cele ce urmează veți afla o poveste de viață personală.

 Mi s-a întâmplat cu câtva timp în urmă, pe strada Lungă atât de bine cunoscută tuturor.

 Plecasem cu treburi în oraș. Funcționam pe pilot automat. Știți cum e: picioarele merg, adesea mâinile lucrează, dar mintea umblă haihui. Uneori te trezești că ai plecat din casă și nu mai știi dacă ai stins focul, dacă ai încuiat ușa ori, mai grav, dacă ți-ai pus fusta pe tine ori nu. Te uiți, te întorci și constați că toate sunt în ordine, că trupul tău a executat totul fără greș, în timp ce tu erai atentă la gândurile, întâmplările, cuvintele, imaginile care se ți se perindau prin minte.

  Cam așa am pățit și eu în ziua aceea. La un moment dat m-am oprit fără motiv. Am decuplat pilotul și m-am pomenit pe strada mai sus menționată în dreptul numărului 5, unde acum se găsește hotelul Armatti. Știam că în secolul al XIX-lea, fusese acolo un han în care locuise, în drumul său spre exil, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Aflasem mai demult această informație de pe placa pusă pe zidul clădirii. Am început să o citesc, (oare pentru a câta oară?) în timp ce mâna mi s-a dus automat la obrazul din nou amorțit. Și, pentru prima dată, ajungând la numele lui Cuza, vocea mea interioară care citea nu mai era a mea, ci a mamei mele. Și m-am văzut în patul copilărieiluptându-mă a-mi ține deschiși ochii potopiți de somn, în timp ce mama, așezată pe marginea lui, spunea din ce în ce mai încet, din ce în ce mai rar:

… M-a scuipat  drept în obraz, de faţă cu slugile sale… şi cu alţi oameni ce se aflau atunci … încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine.

…  moş Ion Roată …..zice oftând:        

– Dar cu ruşinea cum rămâne, Măria-ta?

 – Cu ruşinea, iaca aşa ….zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul în fața mulțimii…..spune sătenilor….., că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.

 Iar mâna de pe obrazul meu de acum nu mai era a mea, ci a ei, a mamei, mângâietoare și… sărutul…Ea mă săruta sau chiar Cuza Vodă?

 În clipa aceea m-am luminat:

 –Aha!!! Aici e buba!!! Asta e cauza amorțelilor mele, a  ,,paresteziilor”!

 Doctorița așa le numise. Căci, da, pe nepusă masă îmi apăruseră niște amorțeli, mai întâi la obrazul drept, apoi la cel stâng, la început repede trecătoare pentru a devenI apoi din ce în ce mai persistente și a se extinde la buze, limbă, laringe. Abia atunci mă hotărâsem să merg la neurolog. Nu îmi găsise nimic. Din punct de vedere clinic eram sănătoasă. Îmi recomandase însă niște investigații suplimentare pe care le făcusem: nimic anormal. Atunci… de unde?

În fața casei aceleia, mi-am amintit! La fel ca pe Moș Ion Roată, și pe mine mă făcuse cineva să mă simt rușinată: rușinată de lipsa de rușine a lui, a celui care îmi aruncase cu dispreț și mânie un scuipat pe obraz, acuzându-mă grav că nu făcusem ce i-ar fi fost dumnealui pe plac. 

 Oh, nu! Nu mă scuipase ca boierul! Mă scuipase ca în zilele noastre, mai simplu, mai ,,elegant”, nu cu produsul corpului, ci cu al minții, prin cuvinte, nici măcar spuse în față în  prezența altora, pentru a mă putea apăra, ci aruncate   într-un e-mail înveninat. Cuvinte care dor, care dezonorează, atât pe cel care le pronunță/ scrie, cât și pe cel care le ascultă/ citește, cuvinte care… îmbolnăvesc!

Nu are rost să vă spun cine, când, cum și de ce mi le-a aruncat. E destul să știți că le-am simțit ca pe o agresiune, un pericol: ceva rece, murdar, scârbos pe obraz, (obrazul fiind simbolul identității omului). Și acest lucru resimțit de mine ca ceva îngozitor de dezgustător amenința să mă invadeze, să mă distrugă. Cât despre surpriza  neplăcută că cineva poate să îmi scrie așa, ce să mai vorbim?  

Ce reacții instinctive poate avea un om luat prin surprindere în fața unui pericol?

 Știți prea bine: luptă, fugi sau înțepenește. Sufletul, ori subconștientul, poate creierul meu (habar n-am care dintre ele) alesese din prima clipă înțepenirea și îi ordonase obrazului să nu mai simtă, să devină dur, asemenea unui scut care să nu-i permită invadatorului să pătrundă mai în adânc pentru a-și face treaba distructivă. De aceea apăruseră primele parestezii.

 Bine, bine, dar celelalte?

 Cu ele e altă poveste: au intervenit niște considerente personale. Dacă în trecut, când eram mai impulsivă, i-aș zis omului vreo două să mă țină minte (de data asta în scris, firește) și aș fi oprit din fașă agresiunea, acum, după ce am lucrat ani intregi cu mine însămi pentru a mă putea stăpâni mi-am spus: ,,Poate că mi se pare, poate nu a făcut-o cu intenție rea, o fi o scăpare, o fi vrut să mă ajute, etc “ și am răbdat. Am răbdat ca tot românul. Mereu spunem: ,,Lasă! Treacă de la noi! Mai bine să fie pace, să lăsăm loc de bună ziua! El e străin. Nu știe, sărmanul. Să-i dăm din destul tot ce e mai bun, chiar dacă nouă ne rămâne mai puțin”. Sperăm ca el să vadă singur că depășește măsura, că abuzează de omenia noastră. Ei bine, asta merge o vreme, până când ne ajunge cuțitul la os căci, din păcate, cel mai adesea el nu vede ori nu vrea să vadă. Nici agresorul meu nu a văzut sau  s-o fi prefăcut că nu vede. Necazul e că, tot întorcând și obrazul celălalt și tot înfrânându-mă, corpul meu a reacționat din nou, așa cum știe el. Pesemne că și-a zis:

 -Aha! Nu e bine să vorbim! Dar, dacă nu facem nimic, ăsta ne distruge! Ia să facem un alt perete aici, să înțepenim și limba și corzile vocale! Atunci mi-au apărut amorțelile acelea noi care m-au pus pe gânduri și m-au trimis la medic.   

Cam astea mi-au trecut ca fulgerul prin minte cât am stat în fața casei cu numărul 5 de pe strada Lungă.

 Dar ce v-am spus până aici, nu e totul.Știți foarte bine că Dumnezeu nu face nimic la întâmplare, că, de obicei ne trimite câte ceva supărător, fie ca să ne amintim vreo greșeală pe care e musai să o corectăm, fie pentru a învăța ceva.

 M-am întrebat deci:

-Oare și eu am făcut cuiva asemenea? Și eu am greșit?

  Răspunsul a venit instantaneu :

– OHOHOOOO!

 Mi-am continuat drumul plângând.

Plângeam de recunoștință: recunoștință pentru toți cei care contribuiseră la conștientizarea mea: mama, moș Ion Roată, Cuza Vodă, Ion Creangă, chiar și această casă, până atunci pentru mine o casă ca oricare alta, cu placa ei cu tot, ba chiar și agresorul. Și le mulțumeam.

 Plângeam și de rușine.De rușinea de a fi făcut și eu, deși nu-mi aminteam, același lucru altora crezând că procedez corect.

  Acolo, pe drum, mi-am cerut iertare cu vorbe atunci răsărite in minte, tuturor celor știuți și neștiuți, victime ale agresiunilor mele, adunați într-un cerc luminos și gândindu-mă la ei cu compasiune și iubire. A durat mult? A durat puțin?  Habar n-am cât a durat, dar a durut cumplit. Mergeam fiind din nou pe pilot automat. Plângeam fără să-mi pese de ce zice lumea. M-am oprit când m-am simțit ușurată.

 Abia apoi am început a lucra pentru dezamorsarea cauzei suferinței mele fizice. Am lucrat mai multe zile, indiferent de locul în care mă aflam. Mi-am adus aminte și de alte situații, de alte persoane cu care avusesem câte ceva de împărțit.

 Curios: nu toate mă chinuiseră.

Cele la a căror părere nu țineam nu mă afectaseră. La una chiar îmi venise să râd. Știam că atunci când arăți spre cineva cu un deget, cu trei arăți spre tine, deci de fapt se autoacuza.

   Rănile le produseseră cei cărora le făcusem culcuș în inima mea și ele erau adânci, unele încă mai sângerau. La ei nu râsesem. La ei suferisem în tăcere, fără a mă disculpa, fără a mă plânge, fără a reproșa. Probabil pentru că nu doream să mi-i scot de la inimă. Ignorasem aceste răni atâta amar de vreme. Acum venise timpul să le scot la iveală și să le vindec, dându-le celor care mi le produseseră libertatea de care și ei și eu aveam nevoie. De ce spun ,,dându-le libertatea”?

 Pentru că îi țineam înlănțuiți în suferința pe care mi-o provocaseră. Îi simțeam ca pe niște sclavi ai mei, fiindu-le la rându-mi sclavă iar asta mă îngreuna, mă impiedica să fiu măcar mulțumită dacă nu fericită.

 Dar persoana aceasta, ultima? Cauza ultimă a paresteziilor? Îi făcusem și ei culcuș în inima mea, deși nu ne văzuseram nici măcar o dată la chip și nu știa mai nimic personal despre mine? Posibil…

M-am întrebat, așa cum vă întrebați probabil și dumneavoastră, de ce, dacă nu ne știam nici măcar din vedere, m-a putut face să sufăr și să reacționez atât de violent?

 Știu și eu?  Vârsta, surpriza dureroasă neașteptată, vremurile, mi-au acutizat pesemne sensibilitatea?  Acea persoană umpluse paharul?

Doriți, desigur, să aflați rezultatul întâlnirii mele în amintire și trăire cu Moș Ion Roată și cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, întristat și el, desigur, foarte, în cele șase zile cât a locuit în hanul de la numărul 5 al străzii Lungi din orașul nostru.  Poate nu vă vine să credeți, dar paresteziile mi-au dispărut cu totul!  

 Mai e nevoie să spun că de atunci le port, Măriei Sale, Domnitorul și Măriei Sale Țăranul, sporită și pioasă recunoștință?

Ei, ce ziceți? Pot personajele istorice să ne ajute peste veac, fie și chiar numai pe unii dintre noi?

 Brașov, 24 ianuarie 2024                                 Rodica Matilda Miulescu

P.S.

 Alesele mele mulțumiri se îndreaptă și spre doamna Luminița Pricopi de la hotelul Armatti, care a ieșit  afară în plină noapte, pe ger, pentru a fotografia și a-mi trimite imaginea plăcii memoriale pe care am dorit să v-o reamintesc.  

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov