Arhive etichete: magazin brasovean

Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean II”

Au trecut multe zile de la  cele întâmplate anul trecut şi  deja relatate.  Am scăpat de obligativitatea măştilor, nu însă de teamă, de îngrijorare,  amplificate de ştirile transmise de mass-media şi nu numai,

Deunăzi, urcându-mă într-un autobuz cu  nu prea mulţi pasageri de diferite vârste,  deşi nu mirosea a nimic special și  totul era curat,  m-a izbit ceva greu, apăsător, ca o pâclă întunecată, sufocantă.

,,Ce e cu mine?”m-am   întrebat. ,,Acum câteva clipe mă simţeam bine. O fi intrat soarele  în  nori?”M-am uitat pe fereastră. Soarele era tot acolo,  cerul era tot albastru.  ,,Atunci?”

I-am privit pe  tovarăşii mei de călătorie.  Nu păreau speriaţi,  însă niciunul nu avea chipul senin. Câţiva erau  încruntaţi, cufundaţi în gânduri, vreo  trei priveau  în gol absenţi,   ceilalţi  butonau telefoanele.  Aveau totuși  o trăsătură comună: umerii  prăbușiţi.

,,Aha! Am  intrat pesemne  în vibraţie cu  starea lor! Ce e de făcut?”

Şi … mi-am amintit  trăirea  din magazin.   Instantaneu, colţurile gurii mi s-au ridicat, ochii mi s-au micşorat a zâmbet. Minune! Mi-am revenit!  Poate că  nu am influenţat  exteriorul,  dar viaţa mi s-a părut din nou minunată,  demnă  de a fi trăită  în ciuda tuturor greutăţilor  și a ameninţărilor.

Când am coborât, m-am întrebat:

Dacă eu, călătorind maximum 20 de minute,  am avut această  stare  nu tocmai plăcută  din care  m-am priceput să ies,  bieţii  şoferi cum s-or fi simţind timp de 8 ore? E drept că  ei nu au  vreme de introspecţie, dar sufletul lor simte!

Pe lângă oboseala fizică explicabilă,  cu ce încărcătură  psihică se duc  la cei dragi, acasă ?

Iar noi, beneficiarii muncii lor,  ce facem pentru ei în afară de compostarea biletului  din  cota parte a contravalorii căruia sunt plătiţi?

Le trimitem  în timpul călătoriei măcar  un gând  de  încurajare, aşa ca la concursul  din magazin, un mulţumesc?

………………………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am lăsat spaţiul liber pentru a-mi  şi  a vă  da răgazul de a vă  răspunde, de a-mi  răspunde.

Da, mie mi s-a întâmplat. Să vă povestesc:

Era dimineaţa unei zile lucrătoare, la o oră de vârf.  Mă grăbeam. Cineva îmi oferise locul din faţă,  de lângă  prima uşă a autobuzului. Cu toate că stăteam pe scaun, aveam emoţii: mi-e frică de frânele puse  pe neaşteptate. Neţinându-mă bine de bară, la una dintre ele îmi  fisurasem o coastă.

Am constatat  curând că  nu aveam de ce mă  teme. Mă aflam în deplină  siguranţă  nu numai pentru că  stăteam confortabil, ci şi  pentru că  autobuzul rula lin.  Şoferul conducea calm, atent şi nu rata nicio oportunitate de avansare  în aglomeraţia de pe şosea, semn pentru mine că voi ajunge la timp acolo unde eram aşteptată.  Imi amintesc că  la un moment dat i-am şi  spus  în gând:,,Bravo! Mulțumesc!”

I-am observat  gesturile. Erau  ample,  armonioase, înlănţuite ca şi cum nu ar fi condus  o  ditamai  maşinăria, ci o delicată iubită mult dorită invitată  la dans.  Sub mâinile lui  vehiculul se transformase  parcă  într-o  fiinţă vie.  Plăcerea cu care şofa devenise pentru mine

cvasi-palpabilă şi  îmi sugera ceva cunoscut, ceva văzut tare demult, la cineva, în  orice caz nu la el căci omul era tânăr.   Unde, când, la cine  nu-mi aminteam.

Tot scormonind  în memorie, am ajuns la sensul giratoriu de la intersecţia Toamnei cu Calea Bucureşti şi Zizinului.  Şi am văzut! Mai bine zis l-am revăzut  cu ochii amintirii pe miliţianul care, în timpul anilor mei de şcoală, dirija în acel loc circulaţia. O dirija cu atâta plăcere,  cu atâta bucurie  impregnată  în  gesturi   expresive, elegante,  încât lumea îl botezase ,,baletistul”. Unii  chiar se duceau nu numai o dată  pe jos până  acolo ca să-l admire.

Da, calmul și  bucuria  conducătorului auto  în  mâna căruia,  asemenea  tuturor beneficiarilor transportului  în  comun, îmi încredinţasem  o dată  în  plus  viaţa,  semănau cu ale ,,baletistului”,al cărui nume nu l-am ştiut niciodată  şi care poate că nici nu mai trăieşte decât în amintirea celor care l-au admirat, mulţi, puţini, câţi om mai fi pe lume.

Vă mai miraţi că, ajungând la staţia unde trebuia să cobor, luându-mi inima în dinţi  i-am ciocănit  şoferului în gemuleţ?

Mi-a deschis; m-a privit  întrebător şi, văzându-mă  în vârstă, uşor îngrijorat.

Schiţând un zâmbet, i-am spus:

-Vă felicit! Aţi condus impecabil: extrem  de elegant, frumos şi sigur autobuzul ! Vă  mulţumesc!

Nu şi-a crezut urechilor.  Revenindu-şi din uimire,  m-a răsplătit cu un zâmbet larg.

Am fost fericită:  prin tot comportamentul lui îmi înseninase ziua.

Poate i-am  adăugat si eu o rază de soare. Cine poate şti?

24 mai 2022 

            EPILOG

Revăd  cele scrise. Aş  vrea să le  împărtăşesc  altora. Poate  că  întâmplările respective ajută  pe cineva, plac ori aduc bucurie cuiva.

,,Pieptăn”  textul: mai schimb  o frază, mai adaug o literă  lipsă, mai pun sau şterg o virgulă. Mă  străduiesc să fiu atentă  îndeosebi la virgule pentru că, dându-i cândva ceva  spre

,,avizare”  unui  drag fost elev  mai şcolit şi mai deştept decât mine, acesta îmi spusese  între altele :

-Of , virgulele alea ale Dumneavoastră, Doamnă….

Recitesc. Tot nu sunt mulţumită: parcă lipseşte ceva. Dar ce? Nu ştiu nici ce este, nici unde este, nici  cum să caut.

Îmi fac treburile obişnuite fiind  pe pilot automat: gândul îmi e  întruna la  text.

Spre seară  îmi dau seama!

Nu, nu îmi dau seama ce îi lipseşte lui, ci că  musai am nevoie de  nişte biscuiţi anume! Atunci! Imediat!

Mă  pregătesc de plecare.

-Dar, mamă, avem destui biscuiţi !

-Nu! Acum! Chiar acum  trebuie să-i cumpăr! Nu te teme, nu păţesc  nimic.  Vreau

să-mi fac măcar o parte din paşii pentru punerea  în mişcare a limfei. Poate  mă întorc tot pe jos.  Sunt numai trei staţii până  la  magazinul acela!

Pe drum uit  preocuparea ce m-a bântuit o zi întreagă.  Ajung, cumpăr, mă  mai  învârt prin magazinele din jur. Văd că  e trecut  de ora 8.   Sacoşa  mi se pare cam grea. Amân paşii pentru limfă  pe altă dată.  Mă   îndrept  spre staţie. Văd de la distanţă  că e goală, semn că un autobuz tocmai a trecut.  Îmi spun:

-Nu-i nimic! Aştept!

Pentru liniştirea celor de acasă pe care vreau să  îi sun, mă  uit pe  tăbliţele cu  programul autobuzelor. Vai,  sunt numai două  file!  Celelalte au fost rupte de o mână ,,binevoitoare” şi luate drept amintire.   Autorul  a considerat pesemne că viaţa e prea monotonă  şi că avem neapărat nevoie de puţin suspans.

Aşteptarea  îmi e scurtată  de un autobuz  trecut, desigur,  pe una dintre listele lipsă.

La staţia mea coborâm cinci persoane printre care şi  un  băieţel  de vreo 4 ani.  Ajuns pe trotuar, copilaşul se  întoarce spre autobuz şi  strigă  cât poate de tare:

– Mulţumeeesc,  şoferuleee!

Pentru o clipă  rămân mută  de uimire. Iată :  încă cineva care mulţumeşte!

Tiparul meu mental  intervine însă  imediat:

-Nu aici trebuie să-i spui, ci acolo, la geam !.

Mămica  zâmbeşte şi, luându-l de mânuţă, se îndepărtează.

Ca să  nu plece copilul dezamăgit, strig în urma lor:

-Să  ştii că  şoferul te-a auzit şi  ţi-a răspuns !  A  zis: ,,Cu plăcere! ” Te asigur! L-am auzit eu!

Noaptea  dorm  buştean.  Dimineaţa, parafrazându-l pe fostul meu elev, mă  cert cu îngăduinţă,  dând ca de obicei vina pe altul.

-Of,  tiparele astea mentale ale noastre, Doamne…  Ce greşeală  am făcut  corectându-l pe copil! Dar am reparat-o… ăăă ..   măcar am încercat…  Deşi şoferul nu a auzit cuvintele puiului,  sufletul lui s-a bucurat,  nu-i aşa ? Ce zici?

Dumnezeu nu  îmi răspunde. De ce ar face-o? Ştim că  El lucrează  prin oameni,  prin fapte,  prin întâmplări. De aia trebuia eu să cumpăr neapărat  atunci  acei biscuiţi!

Acum ştiu şi ce îi lipsea textului meu: încă un  exemplu  pe lângă cel personal.

Şi cine putea să mi-l, să  ni-l ofere pe cel mai bun dacă  nu un copil  nevinovat întâlnit din întâmplare ?

Vă  întreb:

-De ce nu l-am  lua toţi drept model  pe  băieţelul acela minunat şi  nu  am umple inimile şi văzduhul cu  milioane  şi  milioane de ,,mulţumesc” ?

Ce ne-ar putea împiedica să ne amintim că, indiferent de vârstă, suntem şi noi copii,  că putem spune oricând, oriunde şi oricui  mulţumesc?   De pildă:

Mulţumesc şoferule , mulţumesc farmacisto, mulţumesc  măturătorule de stradă,

mulţumesc  pâine şi celor care au făcut ca eu să  te pot mânca, mulţumesc  aerule, mulţumesc

mare, mulţumesc  adiere răcoritoare, mulţumesc  învăţătoareo, ţie şi celor care  te-au  învăţat ca tu să mă înveţi pe mine, mulţumesc cerule senin,  mulţumesc pisicuţo,  mulţumesc trecătorule, mulţumesc mămico, mulţumesc ploaie, mulţumesc pământule, mulţumesc copacule, mulţumesc vrăbiuţo,  mulţumesc..  mulţumesc corpule al meu…mulţumesc viaţă….

 

Da!  Mulţumesc cititorule,  mulţumesc ,  mulţumesc…

 

Rodica Matilda Miulescu

9 iulie 2022 

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean I”

Mă aflam într-un  magazin, cam la vreun kilometru și jumătate de locuință. Deși încă slăbită, plecasem într-acolo  singură  pe jos ca într-o  adevărată  expediție cu gândul de a mă  întoarce din drum  dacă simt că  îmi e prea greu. Fusesem bolnavă.  Suferința sâcâitoare  și vremea potrivnică mă obligaseră să stau în casă peste limita suportabilităţii.

Ajunsesem fără probleme. Nu zăbovisem  printre rafturi. Ca să fiu sigură  că nu iau mai mult decât pot duce, căci vorba aceea ,,ochii văd, inima cere”, pusesem obiectele alese direct în plasă. În căutarea unei case mai libere, începusem din obișnuință jocul ,,Prețuiește,   încurajează, mulțumește și vei vedea minuni!” Nu îl știți, desigur. Îl inventasem într-o zi de mare aglomerație când o auzisem pe o tânără spunându-i însoţitoarei sale:

-Oricum, la oricare  ne-am așeza, la alta va merge mai repede!

Șoptisem:

-Chiar așa?

Mă  auzise şi  îmi răspunsese:

-Da! Cu norocul meu…

-Facem pariu că nu aveți dreptate?

-Pe ce?

Fusesem pusă în încurcătură: ce i-aş  fi putut oferi?

A insistat:

-Dacă pierd, ce câștig?

La auzul întrebării  cu iz pragmatic  am  căzut pe gânduri.

-Ştiu și eu?  Dacă pierdeți, plecăm primele. Dacă nu… timpul aşteptării ni se va părea mai  uşor de suportat.

După o scurtă tăcere am adăugat:

-Ar fi bine să stabilim nişte reguli.

-De pildă?

-Să ne încurajăm favorita: casiera. Ca pe stadion.

-Că doar n-o să începem să urlăm: ,,Hai ca-si-e-ra de la uu-nuuu! Hai, ca-si-eee -raaaa!!!”

Am izbucnit amândouă în  râs.

-Bine înţeles că nu. Îi spunem  în gând ce credem că ar putea să îi dea  încredere în ea, să o ajute să lucreze mai repede,  ce i-ar plăcea să  audă.

-Ce  i-ar plăcea să audă? De unde să ştiu ? Că n-o cunosc!

-Îi transmiteţi mental ce v-ar plăcea să auziţi dacă aţi fi în locul ei.

-Hm! Ce mi-ar plăcea să aud …ce mi-ar plăcea… Mi-ar plăcea nu să  aud, ci să  mi se

spună  clar  căă ..tocmai mi s-a mărit salariul, ori că…datorită… meritelor personale sunt trimisă  pentru un  schimb de experienţă…pe banii statului… în… Bahamas…

Însoţitoarea  ei a pufnit în  râs, ca şi  mine de alfel. A continuat:

-Doar atât?

-Doar atât!

-Şi cum ştim dacă am câştigat?

-La fel ca atunci când aţi văzut că ,,la alta merge mai repede”

-Fie!

Nu mai țin minte  dacă  am câştigat sau nu, dar jocul m-a ajutat să nu mă mai enervez când stau la vreo coadă.

De data aceasta  îmi alesesem de la distanţă casa la care  se afla  numai  o persoană. La celelalte era puhoi. Îndreptându-mă spre ea, mă bucurasem:  ,,Uite ce grijă are Dumnezeu de mine!  Vede că sunt obosită şi mă ajută. Mulţumesc, Doamne!”

Nu  observasem  că banda era plină până la capăt. Piuitul  super alert al scanerului  mă asigurase  însă că nu aveam de ce să îmi fac griji  în privinţa favoritei mele: chiar şi fără  încurajări lucra foarte repede.  I-am trimis totuşi  un gând de recunoştinţă.  Mi-am îndreptat apoi atenţia spre  ,,adversari”.  Ei  înaintau văzând cu ochii  în timp ce eu, devenită încetul cu încetul  nefericita purtătoare a unor pietre de moară imposibil de pus pe banda  în continuare plină, băteam pasul pe loc.

Vă întrebaţi pesemne de ce nu am  părăsit echipa perdantă, aşa cum se cam obişnuieşte  azi.

Poate că dacă aş fi părăsit-o, nu mi s-ar fi  întâmplat ce veţi afla îndată.  De fapt nici nu mi-a trecut prin minte să plec. Mă ştiţi doar: mi-s statornică din fire.

Şi îmi sunt şi foarte curioasă: nu mă  las până nu aflu cauza  necazului.

Atunci  şi acolo cauza nu era casieriţa, nici  aparatura,  nici eu, ci… aţi ghicit: persoana de dinaintea mea!

Se afla cu faţa spre  noi, cei din urma ei.  Între timp  ne înmulţiserăm. Era o femeie între două vârste, bine făcută.  La prima vedere nu se deosebea cu nimic de alţi cumpărători.  Am observat apoi  că avea totuşi ceva special care mă intriga:  în primul rând concentrarea cu care  urmărea  mâinile angajatei, ca și cum ar fi dorit să vadă dacă nu greșește, lucru pe care eu, acordând deplină încredere celui care mă serveşte,  nu îl fac niciodată  și  în al doilea, faptul că nu punea nicăieri mărfurile scanate, de parcă nu ar fi avut nici sacoșă, nici căruț, nimic.

Când piuitul scanerului s-a oprit din lipsă de spaţiu de depozitare, a privit  îndelung,  cu satisfacţie, grămada din faţa ei. M-am gândit că  trage de timp până apare un însoţitor cu o sacoşă. Dar nu! Nu aştepta pe nimeni. Mi-am dat seama de asta când a catadicsit  a se întoarce cu spatele, lăsând la vedere căruțul  pe jumătate plin, camuflat până atunci de trupul ei rotofei.  Fără grabă, și-a rânduit cu mare grijă și  socoteală  noile achiziții peste celelalte. Gesturile îi trădau o indiferenţă olimpiană faţă de  muritorii care urmau după ea.  Casierița  aștepta  ca femeia să-şi termine treaba  şi abia apoi o reîncepea pe a ei.   Aflasem deci cauza.

Ce era de făcut?

Aveam  de ales între a rămâne  calmă  acceptând  tăcută cu seninătate situaţia  şi a mă enerva explodând  mai  întâi  în mine, apoi,  eventual,  în exterior.  Deşi o vedeam pe femeia aceea ca pe o adversară care prin atitudinea şi comportamentul ei  îmi declarase război, am ales acceptarea.  Presupunând că face parte dintre cei care se hrănesc din energia eliberată de enervările celorlalți, am  prevenit-o însă în gând:

-Cu mine nu ți-ai găsit omul! Sunt vaccinată demult, de o viață! Și sunt tare, tare răbdătoare!

Lăsând-o în ale ei, mi-am îndreptat  privirile spre casieriță. Părea  abia intrată în adolescenţă: firavă, un  lujer  de fată, cu păr negru strâns cuminte la spate, din care doi zulufi răzleți, dar asimetrici, semn al propriei inițiative cu care se postaseră acolo, se odihneau de ambele părţi ale frunții. Ochii, și ei negri, la limita superioară a măștii urmăreau atenți activitatea mâinilor subțiri. Instinctul meu de mamă și bunică s-a trezit.  M-a traversat un val de duioşie pentru fiinţa aceea atât de fragilă, de delicată, pe care aş fi vrut să  o alint. Numai pentru o clipită toţi ceilalţi au dispărut şi  inima mea a pornit a-i cânta ,,Mă bucur că te întâlnesc!  Mă bucur că faci parte din viaţa mea, mă  bucur!”

Am revenit  în prezent. Cum între timp reuşisem să scap de pietrele  de moară care călătoreau  liniştite  spre destinaţie, am început  a-mi pregăti banii.  Cu toate că eram atentă la ce făceam, am simţit că  cineva mă priveşte. Nu e nimic deosebit: toţi simţim asta uneori. Deosebită  era bucuria ce mă cuprinsese: subtilă, luminoasă, blândă.

Să  vină  de la cumpărătoare?

Nu!  Îşi număra și ea cu mare atenţie banii pipăind pe rând fiecare bancnotă şi confrunta suma din mână cu cea  de  pe ecran.

De la casieriţă?

Da! În aşteptare, cu mâinile odihnindu-se  în poală, ea, fetiţa aceea,  se uita la mine. Când privirile ni s-au intâlnit, ochii  i s-au micşorat instantaneu  şi în  jurul lor au apărut încreţiturile caracteristice zâmbetului  spontan, sincer,  de recunoaştere.  Pe măsură ce ne priveam, pomeţii îi apăreau de sub mască şi ochii i se  făceau tot mai mici, aproape o linie, semn sigur al hohotului de râs:  râs mut de bucurie.   Iar bucuria ei   pulverizase într-o fracţiune de secundă  afurisitele, sufocantele măşti.  Prin ea mă îmbrătişase, aşa cum numai copiii mici  o fac  atunci când te iubesc.

Știam sigur că nu ne văzuserăm niciodată până atunci, totuși ea, copiliţa aceea, îmi dăruia mie, numai mie,  inima prinsă în  zâmbetul ei! Cum să nu fiu fericită?

Percepuse oare gândul acela iniţial de recunoştinţă,  o ajutase el  în vreun fel? Simţise răbdarea mea, sentimentele mele materne, cântecul inimii mele și ele ne uniseră, făcuseră ca sufletele noastre să se recunoască?  Cu toate că  aş fi vrut să o  îmbrăţişez,  i-am răspuns  numai surâzând sub masca  pe care o simțeam din nou pe gură şi pe nas.

Când  mi-a dat bonul, i-am  mulţumit inclusiv pentru zâmbet.

Nu mai  ştiu ce sau dacă a scos vreun cuvânt.  Atenția  îmi era în continuare agățată de ochii ei,  expresia sufletului ei.  Deşi aș fi vrut să mai rămân, din respect pentru  ceilalți nu am zăbovit.

Am plecat îmbogățită, fericită: nu făcusem doar banalul schimb produse-bani, ci  dăruisem şi primisem ceva mult mai important: dădusem din prea plinul iubirii mele  şi  mi se răspunsese tot cu iubire, iubire neprefăcută, lipsită de vreun interes. Din partea ei, ca şi din a mea,  nu fusese  nimic convenţional, forţat, impus,  scris în fişa postului unui salariat din comerţ sau  în codul bunelor maniere  al cumpărătorului, ci ceva  natural,  autentic, oferit din inimă şi tocmai de aceea  extrem de preţios! Toată atitudinea ei o dovedise.   Fetița aceea era cu totul acolo: cu trup și suflet pentru mine, pentru alţii, nişte străini. Era toată zâmbet răbdător, sincer, vindecător, dăruit cu ochii din lumina sufletului. Ştiu, ştiu sigur asta!

Vreţi să vă spun cum de ştiu, ce dovadă am?

Iată: oboseala  şi starea de slăbiciune îmi trecuseră  cu totul.  M-am  întors tot pe jos acasă.  Deşi  căram  mai mult decat  acel unic kilogram pe care îl pot duce, nu simțeam greutatea cumpărăturilor. În drum le-am  mai adăugat câte ceva. În ziua aceea toate mi-au mers ca pe roate: am reușit să fac tot ce îmi propusesem, fără a  mă mai chinui nici sfârșeala care de obicei mă trimitea la odihnă când îmi era lumea mai dragă, nici durerile. Nimic nu îmi mai stătuse împotrivă.

Seara, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, am revăzut-o şi pe fetița aceea, lumina ei, zâmbetul ei. Îmi îmbrăcase camera cu tot ce se afla în ea, într-un glob auriu, blând, mângâietor iar în mijlocul lui mă aflam eu, o femeie oarecare, cumpărătoare  anonimă.

Am extins acest glob în închipuire.  I-am cuprins în el pe toți cei dragi și, nădăjduiesc, toată planeta.

De ce spun ,,nădăjduiesc”?

Pentru că nu-mi mai amintesc. Mă cufundasem deja în somn cu surâsul  pe buze, sub pleoape și în suflet.

Duminică  dimineața m-am trezit tot cu el. Privindu-mă în oglindă, nu mi-am mai văzut nici vârsta, nici durerea înscrise pe chip, ci doar zâmbetul. Zâmbetul acela  plin de iubire și înțelegere, pe care vă doresc din toată inima să îl primiţi și dumneavoastră.

A mai trecut o zi. E luni, dis-de-dimineață. Trăirea aceea e tot cu mine. Merg la oglindă; îmi văd  cu uimire faţa luminoasă, apoi uşor umbrită de  gânduri, de  întrebări:

De ce, sau ce anume a vrut Dumnezeu să-mi arate cu această întâmplare?

De ce mie?

De ce tocmai acum, ori ,,numai” acum?

De ce m-a făcut să observ tot ce v-am povestit ?

Oare pentru că de câtăva vreme încoace zâmbesc din ce în ce mai rar?

Sau pentru că, privindu-i pe cei  din jur, cunoscuți sau necunoscuți, îi văd triști, încruntați,  îngândurați, îngrijoraţi, crispaţi, iar sufletul meu i-ar dori altfel, m-ar dori  pe mine, purtătoarea lui, altfel?

Nu găsesc răspunsul.  Dumneavoastră, cei care citiţi  îmi veţi spune, vă  veţi spune?

Un fapt e sigur însă: m-am hotărât! Mă voi strădui să zâmbesc mai des!

Şi-mi voi lăsa inima să cânte ca atunci: ,,Mă bucur! Mă bucur că te întâlnesc!Mă bucur  că faci parte din viaţa mea, mă  bucur”

Cui?

Mie însămi … celorlalți, chiar dacă de sub masca pe care o purtăm de doi ani încoace și care pare a ni se fi lipit nu numai de figură, ci și de inimă,  sau chiar și  fără  mască, ei nu văd nimic cu ochii fizici, fiind atenți la multe altele,  între care la loc de cinste se află nelipsitele telefoane mobile. Sufletul lor însă va simți și se va înviora. Va simți și se va înviora la fel ca sufletul meu, acolo,   într-un magazin brașovean ca oricare altul,  într-o  zi de sâmbătă  la o oră de vârf,  în plină  pandemie, datorită  unei modeste, necunoscute  casieriţe.

                                                           Rodica Matilda Miulescu

 

30-31 ianuarie 2022

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov