Arhive etichetă: reflectii

Proiectul „Bunicii în siguranță – Sistem de teleasistență”

Distribuirea kit-urilor în cadrul proiectul „Bunicii în siguranță-Sistem de teleasistență” către persoanele vârstnice din municipiul Brașov continuă.

De săptămâna viitoare, angajații Direcției de Asistență Socială Brașov, respectând regulile de protecție și distanțare fizică, se vor deplasa în comunitate pentru promovarea proiectului. Astfel, cu ajutorul tabletelor vor oferi spre vizionare ca reper filmulețul de prezentare al proiectului

și vor distribui materiale informative.

Reamintim că proiectul își propune să acorde fiecărei persoane vârstnice vulnerabile sentimentul că oricând este în siguranță, prin simpla apăsare a unui buton atașat unei brățări tip ceas putând apela în orice situație de risc la ajutorul oferit de personal specializat. Semnalul emis de brățară este automat către dispecerat, iar în funcție de complexitatea și gravitatea situației semnalate acesta va iniția protocol medical ce va indica acțiunile ce se impun a fi întreprinse (consiliere, apelare serviciul Ambulanță, aparținător sau personalul de îngrijire în evidența căruia se află).

Fiecare dintre beneficiarii proiectului va primi în mod gratuit un kit care conține un telefon cu taste mari, o brățară din silicon medical dotată cu un buton roșu de panică, rezistentă la apă și contact wireless la telefon. De asemenea se asigură plata unui abonament de telefonie mobilă și un abonament de teleasistență (prin care se asigură accesul permanent și direct la serviciile de dispecerat).

Pentru a beneficia de sistemul de teleasistență, persoana vârstnică sau aparținătorii acesteia pot contacta Direcția de Asistență Socială Brașov la numerele de telefon 0770736790/ 0770 725765. Distribuirea kit-urilor se va face pe principiul „primul venit, primul servit”.

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

Un sonet pe zi – Adrian Munteanu: „Stăpân mă cred” (text și interpretarea autorului)

STĂPÂN MĂ CRED

Stăpân mă cred pe tainele naturii
Când rup o creangă sau strivesc o floare,
Când gâza-n palma-nţepenită moare,
Când storc un fruct în cerul fad al gurii.

Dar n-aş putea s-aduc o zi cu soare,
Să schimb în ger răsufletul căldurii
Şi-n labirint tocmirile nervurii
Înşerpuite-n frunza călătoare,

Să poruncesc vulcanului să tacă,
Să fiu din hoţ un bun samaritean,
Sălbatic vânt în blând zefir să treacă,

Cutremurul să-l fac domol alean
N-aş reuşi. Vigoarea zilei pleacă.
Un rege nu-s. Sunt doar mărunt curtean.

(„Tăcerea clipei, Sonete 1”, Arania, 2005)

Video: YouTube

Adrian Munteanu

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

George ROCA de vorbă cu poetul și actorul Adrian MUNTEANU despre Sonetoterapie

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)  

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul  dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru…  cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul  dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor,  invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

  • pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie; 
  • pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
  • pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
  • pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
  • pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
  • pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
  • pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
  • pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
  • pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
  • pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
  • pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
  • pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
  • pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
  • pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
  • și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

         —————————–
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care  se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale.  Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Dacă e vorba de viitorul apropiat, vă anunț în premieră că drumul va continua și în alt fel. Sunt pe punctul de a termina și a da la tipar cea mai importantă carte a mea de sonete. Se numește „Paingul orb” și este alcătuită din trăirile mele cele mai adânci, legate de tot parcursul dramatic al vieții mele. Acele trăiri care m-au construit pe mine, cel de azi. Și poate că în multe cazuri experiențele mele sunt unice. În această carte cititorii îl vor recunoaște pe Adrian Munteanu cel tensionat, cel revoltat. Dar dacă toate aceste stări se întrupează – sunt convins eu, ca autor – într-un concept liric de calitate și pe un traseu insolit, nu poț decât să sper că va fi recunoscut demersul meu ca o nouă pagină în istoria sonetului românesc.

George ROCA: Oh, uitasem! Pe data de 23 iunie 2020 ați prezentat cel de-al o sutălea poem! Frumos titlu „Stăpân pe Univers”! Mi-a plăcut de la prima strofă… De aceea am facut-o motto la interviul nostru! Cu acesta se termina „Sonetoterapia”m sau vreți să scrieți/performați în continuare… să înscrieți 200… poate 500 de poeme. Nu uitați că… „Scripta Manent”!  

Adrian MUNTEANU: Deja m-a luat valul care nu mă părăsește, în sensul energiei nu al îndepărtării de țintă, și am precizat că drumul continuă. Deja azi când vorbim am trecut de Sonetoterapia cu numărul 110, semn că nu e loc de pauză, nu va fi vorba de așa ceva. O pauză ar putea fi doar în cazul unei boli, dar cred că și de pe patul de spital voi scrie.

George ROCA: Pentru cei care doresc să vă cunoască, pentru cei care nu v-au citit în profunzime, sau nu v-au ascultat recitările, v-aș ruga să dați cateva puncte de reper unde pot să vă întâlnească, să vă citească sau să vă asculte! Sper să se contureze încă o nouă carte de sonete…

Adrian MUNTEANU: Toate sonetele mele se găsesc pe contul meu de facebook unde există și grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”. În fiecare zi un nou sonet și interpretarea lui, pusă pe youtube, acolo unde o găsiți dacă accesați numele meu. De asemenea sonetul zilnic este postat pe site-ul meu, https://adrianmunteanu.ro. Acolo există  pagina care se numește chiar așa: „Sonetoterapie”. Pentru eventualii interesați de pretutindeni, în orice colț de lume s-ar afla, există și posibilitatea de a asculta sonetul zilnic  în direct  accesând „Radio Târgu Mureș”, în fiecare zi, de luni până vineri, aproximativ la ora 18:30, ora României. Mă aud acolo cu vocea și cu textul.

Cât despre (încă) o nouă carte, alta decât aceea pe care deja am anunțat-o și care va ieși negreșit în acest an, poate că va fi vorba în perspectiva nu prea îndepărtată și de o carte cu sonetele nepublicare în volume și care și-au găsit acum locul, cu modificări și uneori reconstrucții integrale, în proiectul meu de la care nu mă abat decât pentru a trage o nouă gură de aer și a-mi potrivi pasul spre înainte. În afară de asta, voi schimba registrul și mă așteaptă două romane cu pronunțate valențe autobiografice.

Îmi urez drum bun mie, inițiatorului și creatorului, și vă urez tuturor celor care vor continua să fie pe aproape, drum drept și sigur printre meandrele prezentului. Să nu uitați de minutul zilnic oferit de Adrian Munteanu cu dragoste și bucurie. E pentru fiecare dintre voi, adăugând câteva clipe de pace sau încrâncenate căutări interioare la necesarul echilibru prin frumos, prin armonie. Un minut așezat cu sufletul mai întâi și mai apoi cu mintea.

A consemnat,

George ROCA

Brașov – Sydney

Sfârșit de iunie 2020 

Până acum câteva luni locuia sub cerul liber. Acum, viaţa lui a luat un alt curs!

Vorbim despre C.C., un botoșănean prin naștere, pe care, însă orașul de sub Tâmpa l-a adoptat cu mult timp în urmă, bărbatul a trăit mai bine de cinci ani într-un cort, lângă bazinul de apă de pe Dealul Melcilor.

La cei 64 nu are nici un venit, deși a muncit într-o uzină brașoveană și în domeniul construcțiilor.

Într-una din misiunile de patrulare prin zonă, un echipaj al Politiei Locale a descoperit ,,locuința” improvizată și l-a identificat pe susnumitul. Date fiind condițiile total improprii în care acesta își ducea traiul, agenții Politiei Locale l-au îndrumat, la sfârșitul lunii aprilie, să se mute în Centrul pentru Persoane Fără Adăpost. Bărbatul s-a adaptat repede și bine la noile condiții de viața, astfel încât nu își mai dorește să ajungă din nou în stradă.

După ce au reușit să îi actualizeze actele de identitate, politistii locali, împreună cu reprezentanții Directiei de Asistenta Sociala din cadrul Primariei Brasov au pornit demersurile pentru a-l ajuta sa-si depuna dosarul, cu documentele necesare in vederea obtinerii pensiei care i se cuvine pentru munca depusă.

Sursa si imagini: comunicat remis La pas prin Brasov

Ultimele persoane carantinate părăsesc centrele în data de 25 mai

După două luni și jumătate de funcționare în care au fost gazde pentru românii întorși din străinătate, în ultimele zile, centrele de carantină s-au închis rând pe rând, ultimul care găzduiește încă 24 de persoane își va închide porțile în data de 25 mai, când vor pleca ultimele 4 persoane carantinate. În cifre, în municipiul Brașov au funcționat 6 centre de carantină, două în clădiri aparținând Municipalității, iar celelalte 4 în hoteluri. În această perioadă 608 persoane au stat, timp de 14 zile fiecare, în aceste centre. Cea mai mare parte a persoanelor din aceste centre au fost din afara municipiului Brașov, aproximativ 75%, din județele, Brăila, Botoșani, Constanța, Prahova sau Sibiu.

Având în vedere că persoanele care ajungeau în aceste centre veneau fie de la aeroport, fie de la vămile terestre, centrele erau deschise 24 din 24, fiind frecvente situațiile în care aceste persoane ajungeau noaptea, astfel că ele trebuiau cazate, trebuiau să primească lenjerie de pat, produse de igienă personală sau produse pentru igienizarea camerelor.

Pentru a afla cum a fost această perioadă pentru cei implicați în administrarea centrelor și furnizarea serviciilor pentru persoanele din centre am discutat cu Emil Pușcașu, șeful Serviciului Voluntar pentru Situații de Urgență, din cadrul Primăriei Brașov: „Sincer, a fost o perioadă grea. Atunci când trebuie să gestionezi 6 centre de carantină, cu multe persoane care vin și pleacă, unele cu nevoi speciale, și să fii disponibil 24 de ore din 24, este foarte greu. Intrările în centre nu erau programate, depindeau de convoaiele care veneau de la aeroporturi sau de la vamă, și veneau și noaptea, și dimineața, și peste zi, trebuia să fii oricând disponibil.

Unele persoane aveau copii mici, aveau nevoie de pampers, lapte praf, aparate pentru încălzit apa și pentru a le prepara hrana copiilor, altele erau bolnave și aveau nevoie de medicamente, sau pur și simplu urmau tratamente și nu puteau mânca mâncarea normală.

Trebuia să ne comunice ce au voie să mănânce, noi trebuia să avem grijă să le comunicăm celor care ne furnizau cateringul aceste lucruri, și hrana să fie diferită în fiecare zi. Am avut și situații în care oamenii au fost cooperanți, s-au organizat, au vrut să-și facă viața mai ușoară în centrul de carantină, și-au comandat televizoare sau playstation-uri, dar am avut și situații, zicem noi din rea-voință, când au rupt prosoape, au înfundat canalizarea, au distrus mobilier.

Chiar a trebuit la un moment dat să închidem un centru de carantină, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu canalizarea, am avut o coloană întreagă înfundată cu prosoape, bucăți de cearceaf și textile, și a trebuit să tăiem coloana pentru a rezolva situația. O altă situație mai deosebită a fost chiar la începutul perioadei de carantină, cu o persoană cu handicap din alt județ căreia i-a plăcut la noi, solicita când fructe, când sucuri, i-am satisfăcut cererile și la sfârșitul celor 14 zile ne-a comunicat că nu mai vrea să plece din centrul de carantină. Evident că nu putea rămâne acolo, așa că a fost nevoit să plece din centru”.

Pentru a menține funcționarea acestor centre în condiții optime, angajații primăriei, voluntarii Crucii Roșii și angajații hotelurilor au făcut eforturi deosebite. De la primirea persoanelor carantinate la orice oră, până la asigurarea anumitor nevoi mai speciale, de la pampers, lapte praf pentru bebeluși, până la încărcătoare de telefon sau cartele SIM

Astfel, în momentul în care o persoană ajungea în centru de carantină i se puneau la dispoziție lenjerie de pat, produse de igienă personală (pastă de dinți, periuță, săpun etc.) sau produse pentru igienizarea camerelor (mop, găleată, dezinfectanți, detergenți pentru diverse suprafețe sau pentru rufe etc.) și intrau în camerele care anterior fuseseră dezinfecate.

În fiecare dimineață se efectua dezinfecția spațiilor comune din aceste centre. La prânz voluntarii sau angajații primăriei aduceau fiecărei persoane carantinate mâncare și apă. Toate aceste produse se duceau la ușa fiecărei camere, ceea ce însemna un efort destul de mare pentru cei care le transportau. Ulterior se colecta gunoiul, care era tratat ca deșeu biologic și se procesa în regim special.

Pe lângă aceste activități, aceste persoane le mai duceau și lenjerile de pat, care trebuiau schimbate, pachetele primite de la aparținătorii persoanelor aflate în carantină sau, cei care doreau să își comande o mâncare mai deosebită, o puteau face, iar livrarea în interiorul centrului se făcea tot de aceste persoane. În tot acest timp, cei care derulau aceste activități erau îmbrăcați cu combinezoane, purtau măști de protecție, mănuși și viziere, indiferent dacă cât de cald era și câte zeci de kilograme de produse trebuiau cărate.

Cea mai parte a persoanelor cazate în aceste centre au avut un comportament adecvat situației, unii chiar au încercat să își facă viața mai ușoară, astfel că și-au comandat tot felul de produse electronice, inclusiv playstation, dar au fost și câteva situații în care cei aflați în centrele de carantină și-au descărcat ,,energia” pe obiectele din aceste centre, așa s-a ajuns la uși, geamuri, piese de mobilier rupte, oglinzi sparte sau obiecte sanitare distruse, sau persoane care, fie din necunoștință, fie din rea-voință, au înfundat rețelele de canalizare cu pamperșii, absorbante sau șervețele umede, sau au mutat paturile și mobilierul dintr-o cameră în alta, chiar la etaje diferite.

Cea mai gravă situație cu care ne-am confruntat a fost cea în care o persoană aflată într-un astfel de centru a înfundat toată rețeaua de canalizare după ce a aruncat la toaletă prosoape, bucăți de cearceaf și alte materiale textile, astfel încât a fost nevoie de evacuarea centrului de carantină, și de înlocuirea unei părți a rețelei principale de canalizare a clădirii.

Din fericire aceste situații au fost rare, ca și situațiile în care persoanele aflate în centrele de carantină au fost transportate la spital pentru diverse afecțiuni, iar și mai puține, cele la care a fost confirmată prezența coronavirusului, astfel că după trecerea perioadei de carantină, majoritatea acestor persoane au ajuns la domiciliile lor.

La 24 de ore după dezinfectarea tuturor spațiilor, se face o igienizare, după care se vor efectua reparațiile necesare, astfel încât aceste clădiri să poată fi utilizate pentru destinația lor.

Video: YouTube

Foto: Primaria Brasov

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

„Plutesc fără de corp”, de Adrian Munteanu – Un sonet pe zi (text și intepretare)

PLUTESC FĂRĂ DE CORP

Plutesc, fără de corp, în lumi astrale,
În timp ce trupul somnului se-ngână
Şi-n spaţiul meu, cel aplecat pe-o rână,
Nu e ocean, nici munte şi nici vale.

Sunetul blând, menit ca să rămână,
Pasul tăcut pe luminoase dale,
Zborul înalt şi amplu de petale
Se tot resping – ţinându-se de mână.

Vreau să mă-ntorc în trupul meu de seară
Fără să uit de visul cunoscut
Şi necuprins de ură şi ocară.

Dar n-am să pot fără un gest ştiut,
Fără priviri şi drumul ce coboară
Spre altă mladă, altfel de-nceput.

(2004- sonet nepublicat în volum)

În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

Adrian Munteanu
https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

Adrian MUNTEANU


Video: YouTube
Foto: arhiva Adrian Munteanu

 

Salvatori din pasiune

Eroii zilei

Au devenit parte din echipa pompierilor și luptă cot la cot pentru salvarea de vieți. Ei sunt cei care au ales să ofere ajutorul fără să primească nimic în schimb!

În cei patru ani de existență a programului ,,Salvator din pasiune”, peste 4.200 de voluntari s-au înscris la nivelul inspectoratelor pentru situații de urgență!

Rezultatele voluntarilor sunt impresionante, iar faptele vorbesc de la sine. Pe parcursul anului 2019 au participat la peste 40.468 de intervenții.

Vă mulțumim pentru tot!

ISU Brașov

Foto: ISU Brașov #ISUBrasov #pompierii #SMURD #SalvatorDinPasiune

Adrian Munteanu – Sonetoterapie (text și interpretare): „Pe-o funie de foc” – Un sonet pe zi

PE-O FUNIE DE FOC

Pe-o funie de foc îmi ţin fiinţa,
Alături de o pasăre şi-o floare,
De-un nor tălâmb bocit de-o ursitoare
Şi de un grai supus cu elocinţa.

Mai sus e altă lume de odoare,
Acoperindu-şi nurii cu velinţa.
Mai jos de mine scurmă neputinţa
De a străpunge verbul care moare.

Trei căi de fum, cu linii paralele,
Largi emisfere cu un miez gălbui
Hălăduiesc cu suflete rebele

Şi se preling în golu-n care sui.
Le simt pulsând, haotice inele,
Când încropesc un timp al nimănui.

(2004 – sonet nepublicat în volum)

Video: YouTube
În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

Adrian Munteanu
https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

Adrian MUNTEANU

Un sonet pe zi – Adrian Munteanu: „Îţi sunt obrajii limpeziţi de rouă” (text și interpretare)

ÎŢI SUNT OBRAJII LIMPEZIŢI DE ROUĂ

Îţi sunt obrajii limpeziţi de rouă
Şi tălpile de întuneric ninse.
Ating pe trupul tău din zori ne-nvinse
Uimita floare desfăcută-n două.

Pe coapse frâng tăceri în noi descinse.
Prin jilava surpare dată nouă
Ne asfinţesc păcatele şi plouă
Cu năluciri în dans năvalnic prinse.

Înlănţuiţi primim o dimineaţă
Şi rând pe rând zăgazurile cad.
Patu-i clădit din aştrii de verdeaţă,

Pereţii fac spre ceruri tainic vad,
Sălcii din vis sunt grinzi de nori pe viaţă,
Lumina clipei e-un feeric brad.

( „Tăcerea clipei, Sonete 1”, Arania, 2005)
În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

Adrian Munteanu
https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

Adrian MUNTEANU


Video: YouTube

Adrian Munteanu:„Mă simt întreg” – Un sonet pe zi (text și interpretare)

MĂ SIMT ÎNTREG

Mă simt întreg prin clipa care cheamă
Pe un răboj al frunzei ce se-ascunde.
În crugul toamnei verde must pătrunde
Urcând secunda-n ramul de aramă.

Sub clopotul izbit ca să inunde
Cu sunet grav,chemările din vamă
Un vifor strâmb a început să geamă
Zvârlind sămânţa poftelor fecunde.

Ajunge taina până-n largul mării
Şi se întoarce-n zborul amuţit.
M-agăţ uimit de marginea uitării

Privind cum veacul nu s-a mai clintit.
Mult prea departe-mpins, spre geana zării,
Se frânge-n sine timpul nesortit.

( „Casa fără ziduri, Sonete 2”, Arania, 2006)

În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

Adrian Munteanu
 https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/
http://www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

Video: YouTube