Arhive etichetă: reflectii

Mihai Eminescu -The Legend of the Evening Star & Other Poems: traducător Adrian G. Sahlean

Volumul   Mihai Eminescu -The Legend of the Evening Star & Other Poems: Translations by Adrian G. Sahlean  cuprinde versiuni suplimentare ale traducerilor din Eminescu care i-au adus lui Adrian G. Sahlean numeroase premii începând cu anul 2000, consacrându-l drept un retroversionist de elită în multiple genuri literare în lumea anglofonă. Sunt puțini români, chiar și din Diasporă, care știu ca tălmăcirea Luceafărului, inclusă în volum, a fost pusă în scenă off-Broadway de un regizor american în 2005 și 2008. Ediția (print-on-demand), reprezintă modalitatea curentă prin care cărțile sunt tipărite și comandate doar prin filierele internaționale de distribuiție (precum Amazon, Barnes & Noble, dar nu numai). (Am inclus mai jos, pentru conveniență, link-urile catre Amazon USAUnited KingdomFranțaGermania, (recomandată pt. România), Canada și Australia.

Global Arts Inc. Hardcover + Dust Jacket, $30.00 5.0 out of 5 stars

Recunoașterea lui Eminescu – cvasi-necunoscut în țările anglofone – prin intermediul acestui volum are nevoie de o susținere individuală masivă din partea românilor. Mi-a luat o vreme  înțeleg că instituțiile românești nu se vor implica vreodată în promovarea internațională a lui Eminescu – pe care eu o încerc de aproape 25 de ani. Vă solict ajutorul pentru trimiterea acestui mesaj cât mai multor prieteni și cunoștințe de pretutindeni. Puteți citi prin linkuri reacțiile critice și comentariile din SUA și Canada despre traduceri și despre autor pe situl Global Arts.

Transcriu mai jos îndemnul măgulitor făcut de scriitorul Cristian Mircea Săileanu (4 volume în română, 4 în engleză, și cel mai bun traducător a lui Caragiale.): Despre Adrian G. Sahlean am mai scris. Sahlean nu e un traducător, ci un retroversionist. Adică traduce din română înspre engleză, lucru de 10 ori mai complicat decât dacă ar face-o invers… Adăugați la asta faptul că Sahlean a tradus în engleză poeziile lui Mihai Eminescu. Nu, nu l-a tradus bine, l-a tradus excepțional de bine. Mulți au încercat înaintea lui, numai el a reușit… Dacă aveți vreo legătură cu limba engleză, dacă locuiți în SUA sau Anglia sau Australia, dacă aveți copii care învață engleza, dacă sunteți profesori de engleză, dați un ban pe cartea lui Sahlean… E o carte care nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă de român.”

Dar nu numai… Scopul meu este de a răspândi volumul, cu ajutorul dv, din aproape în aproape, către cititorii nativi, către universitățile anglofone și anglofile, către colegii, biblioteci, centre de studii est-europeene, etc. Nu se poate realiza fără ajutorul dumneavoastră! Nu ezitați să cumpărați această ediție bibliofilă unicăFondurile obținute din vânzări sunt folosite exclusiv pentru promovarea lui Eminescu în spațiul anglofon! 

Adrian George Sahlean
Global Arts Non-Profit
www.globalartsnpo.org
Eminescu Translations
www.luceafarul.com

Medicamentul miraculos: „Clipa de Bunătate”

N-ați simțit adeseori lunile acestea că nu vă mai găsiți locul în nebunia lumii de astăzi? Nu a fost săptămână în ultimul timp în care să nu aud o veste proastă, ba o cunoștință, ba un prieten bolnav, ba un deces în apropiere. Frica s-a așternut deasupra capetelor noastre la fel ca ceața asta apăsătoare care nu mai vrea să plece de pe cer și stă parcă parcă la pândă vrând să ne subjuge cu totul. Și noi suntem într-o continuă așteptare, cu simțurile pregătite să întâmpinăm răul care parcă nu mai vine ……

Și totuși, cum să facem să supraviețuim în felul acesta? Este în regulă să fim așa? Cum să ieșim din starea aceasta dăunătoare?

Îndrăznesc să spun că am găsit măcar o parte din medicamentul de supraviețuire. Testat, e drept de ani de zile, dar parcă zilele acestea și-a dovedit mai mult ca oricând eficiența: filantropia constantă. Știu ce spun pentru că v-am zis, l-am încercat pe propria-mi piele, apoi l-am sugerat copiilor mei, apoi apropiaților. A fost eficient aproape instant, de la prima plasă de portocale dăruită și s-a simțit într-o stare de bine, de mulțumire iar apoi de împăcare cu sine și cu ceilalți. Cu cât este folosit mai des cu atât gândurile pesimiste și starea de îngrijorare dispar mai repede.

„Este dovedit clinic”, filantropia aduce bucuria.

Ce ziceți, pesimiștilor, aveți curaj să îl încercați?

Mai în glumă, mai în serios, dacă vă încearcă vreo astfel de vitejie și vreți să îl testați, vă stăm la dispoziție cu plase de portocale, sacoșe de făină, mălai, sticle de ulei, haine, jucării care sunt așteptate de tot felul de famililii sau de copilași aflați în nevoie.

Vă umplem mașinile , vă dăm adresele iar dumneavoastră puteți deveni mesageri ai „Clipei noastre de bunătate” și pacienți pe cale de vindecare.Roxana Dobre, Asociația Sfânta Maria Cristian.

În vreme de pandemie, cu ajutorul donatorilor din țară și din străinătate, cu ajutorul preoților, al cadrelor didactice sau voluntarilor, mulțumirea și bucuria răzbate din sufletul celor ajutați la nevoie.

Mii de persoane vulnerabile, copii proveniți din familii numeroase sau vârstnici care locuiesc în cătune sau zone izolate au beneficiat de ajutor în perioada februarie – mai 2020 din partea Asociației „Sfânta Maria” din Cristian, județul Brașov.

În cadrul campaniei „Suntem împreună” au fost distribuite alimente neperisabile în zonele rurale din județele Brașov și Covasna în valoare de 35.000 de lei. Campania „Îmbracă un copil de paști”, dedicată copiilor din zonele rurale a însumat peste 75.000 de lei. Campania „Zece pentru zece”, dedicate câtorva zeci de copii a însemnat dotarea acestora cu tablete, cărți și rechizite în valoare de 15.000 de lei.

În 9 ani de la înființarea Asociației „Sfânta Maria” din Cristian – județul Brașov, toate campaniile desfășurate au însemnat împliniri și bucurii sufletești, încredere și biruință, efort și dăruire.

„Aveţi un ban? Cumpăraţi cerul! Nu aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, o pâine şi veţi primi Raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi chiar dacă veţi tăcea la Judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea”. Sfântul Ioan Gură de Aur

Asociația „Sfânta Maria” Cristian își desfășoară activitatea cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropoliei Ardealului, sub patronajul Parohiei Ortodoxe Cristian I, de peste 9 ani de zile  și se concentrează în mod special pe sprijinirea copiilor aflați în dificulăți materiale, prin programe educative și sociale, monitorizând în mod constant câteva sute de copii din zonele rurale din zona Brașovului.

Imagine preluată de pe pagina de facebook a  Asociației Sfânta Maria din Cristian, județul Brașov.  Donații și detalii: Adresa: str. Lunga nr. 117 Cristian, jud. Brasov – Cod: 507055. Tel: 0748 122 112

Recenzie: „Mălini”, volumul IV, de Eduard Dorneanu

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini din judeţul Suceava, a debutat editorial în 2011 şi este din 2017 membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Într-un interviu acordat anul trecut paginii ,,La pas prin Braşov”, disponibil pe site, scriitorul afirma: „Scriu despre satul românesc actual. Despre oameni și întâmplări reale. Nimic cosmetizat, doar realitate pură. Scriu despre viața mea, despre oamenii din jurul meu. Despre cei care mi-au bucurat zilele de tinerețe, nopțile de vară și anotimpurile trăite departe de labirint.”

În anul 2020 a publicat, la Editura Eikon, volumul IV din seria ,,Mălini”, carte ce poate fi lecturată atât în continuarea celor trei care au precedat-o, cât și sub forma unor povestiri independente. În format 13 x 20 cm, cartea conţine 17 capitole desfăşurate de-a lungul a 180 de pagini. Fiecare capitol descrie întâmplări recente sau din trecutul familiei autorului, petrecute în satul natal şi în împrejurimi.

Alături de personajele centrale, respectiv naratorul, mama sa şi Îngerul de pază sunt prezente chipuri din viaţa satului, precum Brăduţa, Flouşa, Rezuca, Finuţu, personaje comice, dar şi prietenii autorului, Ioana şi soţul ei, Lucian, și Helmut, un rom din Fălticeni. Inedite, dar specifice scriitorului sunt personajele din natură, cum ar fi pisica Ify, cocoşul Kenan, nucul Sybil, Regina Tuia, cireşul Ioana, vişinul Patterson:

„Îmi va fi greu să privesc locul acesta în zilele când Sybil nu va mai fi. E ciudat câţi pomi au plecat, departe de satul meu drag. Nu mai sunt merii raneţi, nu mai e părul domnesc, zarzării, salcia din curte, vişinii, iar din Regina Tuia a mai rămas doar un braţ. Cine ştie cum sunt drumurile pomilor? Să fie oare identice cu ale oamenilor care lasă urme pe care uitarea le şterge imediat? Pomii nu au nevoie de un nume aurit care să le vegheze plecarea. Nu au nevoie nici de cântece ritualice monotone şi învechite de egoism. Pleacă simplu, după ce mor în picioare.”

Am perceput cartea pe mai multe planuri. Pe de o parte o consider un manifest împotriva educaţiei precare şi a răutăţii oamenilor, pe care scriitorul îl prezintă cu ironia întâlnită în spusele personajelor:

„Merită să ne certăm de la aşa ceva? Vorba ceea, acuma să ne scuipăm pentru o anatemă? Cât poate să coste una? Uite, eu pot sî il rog pe băiatul meu, că are magazin, să ne aducă una, ba nu, chiar două ca să ducem şi la biserica catolică din Fălticeni. Las’ că îi spun eu ficiorului meu să aducă două anateme. Punem bani mai multe văduve şi ducem anatemele la biserică.”

Pe de o altă parte ea este o apreciere sensibilă la adresa familiei, a satului, pe care naratorul  îl consideră „cel mai frumos loc din Univers”, şi a Bucovinei. Regăsim întâmplări dinaintea anilor ’90, despre nedreptăţile la care a fost supus tatăl, dar şi din viaţa actuală trăită zi de zi alături de mamă. În dialogurile dintre doamna Dorneanu şi fiul ei, umorul învinge adesea amărăciunea situaţiei:

„ – Dacă ştiam că e aşa greu, plecam la oraş, de dimineaţă, spun trist.

– De ce?, întreabă mama. E chiar aşa de complicat să dai caş prin maşina de tocat?

– Asta e maşină? Cred că e soră cu maşina în care Burebista îşi storcea izmenele. Deloc nu merge. (…)

– Vrei să dai caşul pe răzătoare? Sau ştii o altă metodă? Poate cu o ascuţitoare. Ce zici?”

Iar într-un plan care poate să pară mai îndepărtat, dar care ne dezvăluie că există totuşi şi fericirea la Mălini, regăsim iubirea, cea dintre Eduard şi Ioana, pe care naratorul o numeşte „fluturiţă” şi care este „nespus de frumoasă”.

Cartea poate fi privită şi ca un document martor al cuvintelor şi expresiilor din regiune (amintesc doar de „Fâşcâi” , „Uăi” şi „D-api’ ”) dar şi al răsturnării sistemului de valori în societatea actuală comparativ cu lumea tradiţională a satului, pe care o cunoaștem deja prea bine din cărţile clasicilor.

Chiar dacă „nimeni nu dă doi bani celui care scrie. Nimănui nu îi pasă de orele, de nopţile, de anii în care muncesc neîncetat, fără odihnă, pentru ca încă o carte să vadă lumina tiparului. ”, am convingerea că ne vom bucura şi de alte volume scrise de Eduard Dorneanu pentru că  „E o viaţă simplă, curată de care nu mi-e ruşine. Şi mai e şi dragostea Domnului. O, da… ”       

Cărțile lui Eduard Dorneanu pot fi găsite în mare parte dintre librăriile din ţară: Libris, Eikon, Tracus Arte, Humanitas, Cărturești, Librărie.net, Mihai Eminescu, Sophia, Cartea Românească dar și în cele străine, cum ar fi Amazon sau AbeBooks.            http://www.librariaeikon.ro/index.php?controller=search&orderby=position&orderway=desc&search_query=Eduard+Dorneanu

Credit foto: Antonela Cristina Lungu

Vernisajul expoziției artistului plastic Gabriel Stan „El și Ea o persoană” – Magia picturii

Vernisajul expoziției artistului plastic Gabriel Stan „El și Ea o persoană” – Magia picturii în vreme de pandemie. Prezintă Ioan Dragoș Dimitriu, autorul și interpretul melodiei „El și Ea o persoană” și Sorin Ștefan Basangeac, filolog.

Prima compoziție după ani de cântat la pian este o producție 100% brașoveană. O melodie născută din culorile, formele, simbolurile, spațiul și timpul picturilor lui Gabriel Stan.

Creativitatea lui Gabriel Stan a fost transpusă de Dragoș Dimitriu în muzică. Emoție, iubire, speranță, încredere, bucurie și credință.

Vizitați expoziția artistului plastic Gabriel Stan „El și Ea o persoană” – Magia picturii de la Kron Art Gallery, str. Postăvarului 18. La Kron Art Galtery mai puteți vedea  și picturi din creația artistului plastic Carmina Mareș.


Video: YouTube

Ioan Dragoș Dimitriu, repere profesionale

Proiectul „Bunicii în siguranță – Sistem de teleasistență”

Distribuirea kit-urilor în cadrul proiectul „Bunicii în siguranță-Sistem de teleasistență” către persoanele vârstnice din municipiul Brașov continuă.

De săptămâna viitoare, angajații Direcției de Asistență Socială Brașov, respectând regulile de protecție și distanțare fizică, se vor deplasa în comunitate pentru promovarea proiectului. Astfel, cu ajutorul tabletelor vor oferi spre vizionare ca reper filmulețul de prezentare al proiectului

și vor distribui materiale informative.

Reamintim că proiectul își propune să acorde fiecărei persoane vârstnice vulnerabile sentimentul că oricând este în siguranță, prin simpla apăsare a unui buton atașat unei brățări tip ceas putând apela în orice situație de risc la ajutorul oferit de personal specializat. Semnalul emis de brățară este automat către dispecerat, iar în funcție de complexitatea și gravitatea situației semnalate acesta va iniția protocol medical ce va indica acțiunile ce se impun a fi întreprinse (consiliere, apelare serviciul Ambulanță, aparținător sau personalul de îngrijire în evidența căruia se află).

Fiecare dintre beneficiarii proiectului va primi în mod gratuit un kit care conține un telefon cu taste mari, o brățară din silicon medical dotată cu un buton roșu de panică, rezistentă la apă și contact wireless la telefon. De asemenea se asigură plata unui abonament de telefonie mobilă și un abonament de teleasistență (prin care se asigură accesul permanent și direct la serviciile de dispecerat).

Pentru a beneficia de sistemul de teleasistență, persoana vârstnică sau aparținătorii acesteia pot contacta Direcția de Asistență Socială Brașov la numerele de telefon 0770736790/ 0770 725765. Distribuirea kit-urilor se va face pe principiul „primul venit, primul servit”.

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

Un sonet pe zi – Adrian Munteanu: „Stăpân mă cred” (text și interpretarea autorului)

STĂPÂN MĂ CRED

Stăpân mă cred pe tainele naturii
Când rup o creangă sau strivesc o floare,
Când gâza-n palma-nţepenită moare,
Când storc un fruct în cerul fad al gurii.

Dar n-aş putea s-aduc o zi cu soare,
Să schimb în ger răsufletul căldurii
Şi-n labirint tocmirile nervurii
Înşerpuite-n frunza călătoare,

Să poruncesc vulcanului să tacă,
Să fiu din hoţ un bun samaritean,
Sălbatic vânt în blând zefir să treacă,

Cutremurul să-l fac domol alean
N-aş reuşi. Vigoarea zilei pleacă.
Un rege nu-s. Sunt doar mărunt curtean.

(„Tăcerea clipei, Sonete 1”, Arania, 2005)

Video: YouTube

Adrian Munteanu

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

George ROCA de vorbă cu poetul și actorul Adrian MUNTEANU despre Sonetoterapie

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)  

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul  dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru…  cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul  dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor,  invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

  • pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie; 
  • pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
  • pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
  • pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
  • pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
  • pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
  • pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
  • pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
  • pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
  • pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
  • pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
  • pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
  • pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
  • pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
  • și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

         —————————–
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care  se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale.  Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Dacă e vorba de viitorul apropiat, vă anunț în premieră că drumul va continua și în alt fel. Sunt pe punctul de a termina și a da la tipar cea mai importantă carte a mea de sonete. Se numește „Paingul orb” și este alcătuită din trăirile mele cele mai adânci, legate de tot parcursul dramatic al vieții mele. Acele trăiri care m-au construit pe mine, cel de azi. Și poate că în multe cazuri experiențele mele sunt unice. În această carte cititorii îl vor recunoaște pe Adrian Munteanu cel tensionat, cel revoltat. Dar dacă toate aceste stări se întrupează – sunt convins eu, ca autor – într-un concept liric de calitate și pe un traseu insolit, nu poț decât să sper că va fi recunoscut demersul meu ca o nouă pagină în istoria sonetului românesc.

George ROCA: Oh, uitasem! Pe data de 23 iunie 2020 ați prezentat cel de-al o sutălea poem! Frumos titlu „Stăpân pe Univers”! Mi-a plăcut de la prima strofă… De aceea am facut-o motto la interviul nostru! Cu acesta se termina „Sonetoterapia”m sau vreți să scrieți/performați în continuare… să înscrieți 200… poate 500 de poeme. Nu uitați că… „Scripta Manent”!  

Adrian MUNTEANU: Deja m-a luat valul care nu mă părăsește, în sensul energiei nu al îndepărtării de țintă, și am precizat că drumul continuă. Deja azi când vorbim am trecut de Sonetoterapia cu numărul 110, semn că nu e loc de pauză, nu va fi vorba de așa ceva. O pauză ar putea fi doar în cazul unei boli, dar cred că și de pe patul de spital voi scrie.

George ROCA: Pentru cei care doresc să vă cunoască, pentru cei care nu v-au citit în profunzime, sau nu v-au ascultat recitările, v-aș ruga să dați cateva puncte de reper unde pot să vă întâlnească, să vă citească sau să vă asculte! Sper să se contureze încă o nouă carte de sonete…

Adrian MUNTEANU: Toate sonetele mele se găsesc pe contul meu de facebook unde există și grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”. În fiecare zi un nou sonet și interpretarea lui, pusă pe youtube, acolo unde o găsiți dacă accesați numele meu. De asemenea sonetul zilnic este postat pe site-ul meu, https://adrianmunteanu.ro. Acolo există  pagina care se numește chiar așa: „Sonetoterapie”. Pentru eventualii interesați de pretutindeni, în orice colț de lume s-ar afla, există și posibilitatea de a asculta sonetul zilnic  în direct  accesând „Radio Târgu Mureș”, în fiecare zi, de luni până vineri, aproximativ la ora 18:30, ora României. Mă aud acolo cu vocea și cu textul.

Cât despre (încă) o nouă carte, alta decât aceea pe care deja am anunțat-o și care va ieși negreșit în acest an, poate că va fi vorba în perspectiva nu prea îndepărtată și de o carte cu sonetele nepublicare în volume și care și-au găsit acum locul, cu modificări și uneori reconstrucții integrale, în proiectul meu de la care nu mă abat decât pentru a trage o nouă gură de aer și a-mi potrivi pasul spre înainte. În afară de asta, voi schimba registrul și mă așteaptă două romane cu pronunțate valențe autobiografice.

Îmi urez drum bun mie, inițiatorului și creatorului, și vă urez tuturor celor care vor continua să fie pe aproape, drum drept și sigur printre meandrele prezentului. Să nu uitați de minutul zilnic oferit de Adrian Munteanu cu dragoste și bucurie. E pentru fiecare dintre voi, adăugând câteva clipe de pace sau încrâncenate căutări interioare la necesarul echilibru prin frumos, prin armonie. Un minut așezat cu sufletul mai întâi și mai apoi cu mintea.

A consemnat,

George ROCA

Brașov – Sydney

Sfârșit de iunie 2020 

Până acum câteva luni locuia sub cerul liber. Acum, viaţa lui a luat un alt curs!

Vorbim despre C.C., un botoșănean prin naștere, pe care, însă orașul de sub Tâmpa l-a adoptat cu mult timp în urmă, bărbatul a trăit mai bine de cinci ani într-un cort, lângă bazinul de apă de pe Dealul Melcilor.

La cei 64 nu are nici un venit, deși a muncit într-o uzină brașoveană și în domeniul construcțiilor.

Într-una din misiunile de patrulare prin zonă, un echipaj al Politiei Locale a descoperit ,,locuința” improvizată și l-a identificat pe susnumitul. Date fiind condițiile total improprii în care acesta își ducea traiul, agenții Politiei Locale l-au îndrumat, la sfârșitul lunii aprilie, să se mute în Centrul pentru Persoane Fără Adăpost. Bărbatul s-a adaptat repede și bine la noile condiții de viața, astfel încât nu își mai dorește să ajungă din nou în stradă.

După ce au reușit să îi actualizeze actele de identitate, politistii locali, împreună cu reprezentanții Directiei de Asistenta Sociala din cadrul Primariei Brasov au pornit demersurile pentru a-l ajuta sa-si depuna dosarul, cu documentele necesare in vederea obtinerii pensiei care i se cuvine pentru munca depusă.

Sursa si imagini: comunicat remis La pas prin Brasov

Ultimele persoane carantinate părăsesc centrele în data de 25 mai

După două luni și jumătate de funcționare în care au fost gazde pentru românii întorși din străinătate, în ultimele zile, centrele de carantină s-au închis rând pe rând, ultimul care găzduiește încă 24 de persoane își va închide porțile în data de 25 mai, când vor pleca ultimele 4 persoane carantinate. În cifre, în municipiul Brașov au funcționat 6 centre de carantină, două în clădiri aparținând Municipalității, iar celelalte 4 în hoteluri. În această perioadă 608 persoane au stat, timp de 14 zile fiecare, în aceste centre. Cea mai mare parte a persoanelor din aceste centre au fost din afara municipiului Brașov, aproximativ 75%, din județele, Brăila, Botoșani, Constanța, Prahova sau Sibiu.

Având în vedere că persoanele care ajungeau în aceste centre veneau fie de la aeroport, fie de la vămile terestre, centrele erau deschise 24 din 24, fiind frecvente situațiile în care aceste persoane ajungeau noaptea, astfel că ele trebuiau cazate, trebuiau să primească lenjerie de pat, produse de igienă personală sau produse pentru igienizarea camerelor.

Pentru a afla cum a fost această perioadă pentru cei implicați în administrarea centrelor și furnizarea serviciilor pentru persoanele din centre am discutat cu Emil Pușcașu, șeful Serviciului Voluntar pentru Situații de Urgență, din cadrul Primăriei Brașov: „Sincer, a fost o perioadă grea. Atunci când trebuie să gestionezi 6 centre de carantină, cu multe persoane care vin și pleacă, unele cu nevoi speciale, și să fii disponibil 24 de ore din 24, este foarte greu. Intrările în centre nu erau programate, depindeau de convoaiele care veneau de la aeroporturi sau de la vamă, și veneau și noaptea, și dimineața, și peste zi, trebuia să fii oricând disponibil.

Unele persoane aveau copii mici, aveau nevoie de pampers, lapte praf, aparate pentru încălzit apa și pentru a le prepara hrana copiilor, altele erau bolnave și aveau nevoie de medicamente, sau pur și simplu urmau tratamente și nu puteau mânca mâncarea normală.

Trebuia să ne comunice ce au voie să mănânce, noi trebuia să avem grijă să le comunicăm celor care ne furnizau cateringul aceste lucruri, și hrana să fie diferită în fiecare zi. Am avut și situații în care oamenii au fost cooperanți, s-au organizat, au vrut să-și facă viața mai ușoară în centrul de carantină, și-au comandat televizoare sau playstation-uri, dar am avut și situații, zicem noi din rea-voință, când au rupt prosoape, au înfundat canalizarea, au distrus mobilier.

Chiar a trebuit la un moment dat să închidem un centru de carantină, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu canalizarea, am avut o coloană întreagă înfundată cu prosoape, bucăți de cearceaf și textile, și a trebuit să tăiem coloana pentru a rezolva situația. O altă situație mai deosebită a fost chiar la începutul perioadei de carantină, cu o persoană cu handicap din alt județ căreia i-a plăcut la noi, solicita când fructe, când sucuri, i-am satisfăcut cererile și la sfârșitul celor 14 zile ne-a comunicat că nu mai vrea să plece din centrul de carantină. Evident că nu putea rămâne acolo, așa că a fost nevoit să plece din centru”.

Pentru a menține funcționarea acestor centre în condiții optime, angajații primăriei, voluntarii Crucii Roșii și angajații hotelurilor au făcut eforturi deosebite. De la primirea persoanelor carantinate la orice oră, până la asigurarea anumitor nevoi mai speciale, de la pampers, lapte praf pentru bebeluși, până la încărcătoare de telefon sau cartele SIM

Astfel, în momentul în care o persoană ajungea în centru de carantină i se puneau la dispoziție lenjerie de pat, produse de igienă personală (pastă de dinți, periuță, săpun etc.) sau produse pentru igienizarea camerelor (mop, găleată, dezinfectanți, detergenți pentru diverse suprafețe sau pentru rufe etc.) și intrau în camerele care anterior fuseseră dezinfecate.

În fiecare dimineață se efectua dezinfecția spațiilor comune din aceste centre. La prânz voluntarii sau angajații primăriei aduceau fiecărei persoane carantinate mâncare și apă. Toate aceste produse se duceau la ușa fiecărei camere, ceea ce însemna un efort destul de mare pentru cei care le transportau. Ulterior se colecta gunoiul, care era tratat ca deșeu biologic și se procesa în regim special.

Pe lângă aceste activități, aceste persoane le mai duceau și lenjerile de pat, care trebuiau schimbate, pachetele primite de la aparținătorii persoanelor aflate în carantină sau, cei care doreau să își comande o mâncare mai deosebită, o puteau face, iar livrarea în interiorul centrului se făcea tot de aceste persoane. În tot acest timp, cei care derulau aceste activități erau îmbrăcați cu combinezoane, purtau măști de protecție, mănuși și viziere, indiferent dacă cât de cald era și câte zeci de kilograme de produse trebuiau cărate.

Cea mai parte a persoanelor cazate în aceste centre au avut un comportament adecvat situației, unii chiar au încercat să își facă viața mai ușoară, astfel că și-au comandat tot felul de produse electronice, inclusiv playstation, dar au fost și câteva situații în care cei aflați în centrele de carantină și-au descărcat ,,energia” pe obiectele din aceste centre, așa s-a ajuns la uși, geamuri, piese de mobilier rupte, oglinzi sparte sau obiecte sanitare distruse, sau persoane care, fie din necunoștință, fie din rea-voință, au înfundat rețelele de canalizare cu pamperșii, absorbante sau șervețele umede, sau au mutat paturile și mobilierul dintr-o cameră în alta, chiar la etaje diferite.

Cea mai gravă situație cu care ne-am confruntat a fost cea în care o persoană aflată într-un astfel de centru a înfundat toată rețeaua de canalizare după ce a aruncat la toaletă prosoape, bucăți de cearceaf și alte materiale textile, astfel încât a fost nevoie de evacuarea centrului de carantină, și de înlocuirea unei părți a rețelei principale de canalizare a clădirii.

Din fericire aceste situații au fost rare, ca și situațiile în care persoanele aflate în centrele de carantină au fost transportate la spital pentru diverse afecțiuni, iar și mai puține, cele la care a fost confirmată prezența coronavirusului, astfel că după trecerea perioadei de carantină, majoritatea acestor persoane au ajuns la domiciliile lor.

La 24 de ore după dezinfectarea tuturor spațiilor, se face o igienizare, după care se vor efectua reparațiile necesare, astfel încât aceste clădiri să poată fi utilizate pentru destinația lor.

Video: YouTube

Foto: Primaria Brasov

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

„Plutesc fără de corp”, de Adrian Munteanu – Un sonet pe zi (text și intepretare)

PLUTESC FĂRĂ DE CORP

Plutesc, fără de corp, în lumi astrale,
În timp ce trupul somnului se-ngână
Şi-n spaţiul meu, cel aplecat pe-o rână,
Nu e ocean, nici munte şi nici vale.

Sunetul blând, menit ca să rămână,
Pasul tăcut pe luminoase dale,
Zborul înalt şi amplu de petale
Se tot resping – ţinându-se de mână.

Vreau să mă-ntorc în trupul meu de seară
Fără să uit de visul cunoscut
Şi necuprins de ură şi ocară.

Dar n-am să pot fără un gest ştiut,
Fără priviri şi drumul ce coboară
Spre altă mladă, altfel de-nceput.

(2004- sonet nepublicat în volum)

În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

Adrian Munteanu
https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

Adrian MUNTEANU


Video: YouTube
Foto: arhiva Adrian Munteanu