Arhive etichete: reflectii

Mihaela Malea Stroe: „Moș Ion Roată în pandemie”

Da, dragii moșului, io mi-s moșu’ Ion Roată, pe care-l știți de mult, de mult… Încă n-am răposat, cum ar fi vrut unii. N-am prea avut parte, la viața mea, de multă școală. Așa or fost vremile, neprielnice, de m-am nevoit să deslușăsc sângur buchea cărții.

Io nu judec pe nime’, nu strig defel că știu adevăru’! În timpuri grele, ca ăstea, când boierii să ceartă-ntre ei ca la balamuc și suduie de mama focului peste capul meu fără să mă vadă, fără să știe că mă aflu pe lume, nu mă bag, neam!, în nicio sfadă. Grija mea dintâi îi să am un coltuc de pită pe masă, de pe-o zi pe alta. Știți voi, boieri dumneavoastră, cum îi cu „pâinea noastă cea de toate zâlele”? Nu știți, nu, nice boabă, cum îi cu pita de fărină din covată, nice cu pita de suflet din Tatăl nostu…

De bună samă, nu mă lasă rece boleșnița care-o damblagit planeta, jalea-i mare și îs tare cu grijuri, da’, cu mintea mea de om de rând, șăd și cuget… oare de-a cui parte să stau, când voi ați rupt lumea-n două ca pe-o surcea: vaccinist ori nevaccinist? Pentru ori contra certificat verde? Să am încredere în autorități? Să n-am?! Tulai, Doamne, pe cine să crez și ce să fac?!

No, dacă pe mine nu mă duce capu’, musai să-i întreb pe boieri, că ei îs cu multă școală. Or’ măcar cu multe diplome, da, au diplome… de pot coperi cu ele tătă Casa Norodului. Ioi, a Poporului! Uite că mi-o fulgerat în minte Tudor din Vladimiri, cu „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”, de-aia am zâs „norod”. Știa el, pandurul, ceva-ceva ce nu să schimbă-n veci… că, și-amu, numa’ vorba vine că ar fi Casa Poporului, îi tăt a lor, a tagmei boierilor – moștenită de la boierii de dinainte, pe care i-o luat mama Gaia. Iar ăștia de azi uită, uită rău, săracii, că o să-i ia și pe ei cândva, n-or putea-o plăti cu aur, nice cu pietri scumpe, nice cu bănet ca să nu-i ia.

Bine. Îi întreb. Da’ ce m-oi face dacă unii mi-or răspunde una, alții – alta…, că ei îs, fără tăgadă, prinși în aprig război, de mai mare năuceala în tătă omenirea, nu numa’ la noi! Da’ mai curând nu mi-or răspunde, că n-au ei urechi de auzât moșnegi ca mine, nice gură de-a-mi răspunde. Din ce mi-o fost dat să văz de-aci, din bordeiul mărunt, de om nebăgat în samă, boierii ăștia, una zâc – alta fac, de parcă le grăiește gura sângură, fără ca vorba să le treacă, înainte – măcar fuga-fuguța –, prin cap.

Ieri-alaltăieri, după ce mi-am socotit că, până la pensia viitoare, din banii ce mi-or rămas oi cumpăra o pită și-o dărabă de slană (de-oi găsi slană de-aia, aproape expirată, la reduceri, altfel numa’ pită goală), am navigat (așa să zâce?), vrun ceas, pe internet. Am internet, cum să nu?, că mi l-o instalat ficioru’… și-l plătește el. M-o-nvățat și cum să umblu cu tastele. Navigam așa, fără busolă, că tăte busolele lumii s-or magnetizat-demagnetizat cu pandemia asta, de nu mai arată unde răsare soarele, unde asfințăște, unde-i miazăzi, unde-i miazănoapte… Și ce mi-or văzut ochii? O adresă. V-o dau și vouă: Top 10 informații înșelătoare | Vaccinare Covid (gov.ro), să citiți cu ochii voștri, de n-or fi șters ori schimbat între timp informațiile, că tare ușor să joacă unii de-a „uite-o, nu-i!” în lumea fără suflete de dincolo de glaja monitorului. Intru pe adresă, una oficială, că doară de-aia poartă sigla (sau logoul? să nu greșesc!) guvernului nost’. Acolo ne lămurește el, guvernul, mintenaș, cum îi treaba cu „informațiile înșelătoare”, le combate el, din grijă pentru noi, de le zboară, înșelătorilor, tăți fulgii în tăte punctele și subpunctele cardinale.

Notă: print screen de pe pagina https://vaccinare-covid.gov.ro/vaccinarea-sars-cov-2/top-10-informatii-inselatoare/

No, pe locul patru din top, „informația înșelătoare” sună așa: „Vaccinarea va fi obligatorie!” Boierii noștri o dezmințăsc cu tărie: „Vaccinarea împotriva COVID-19 este voluntară/ne-obligatorie. Se dorește o acoperire vaccinală cât mai mare pentru a limita răspândirea epidemică a virusului, dar nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Îmi șterg ochelarii, mă frec la ochi și citesc încă o dată: „nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Apăi, io ce să crez? Ficioră’-miu nu s-o vaccinat, muierea lui – da, că s-o tăt uitat la știri și i s-o făcut așa de tare frică, sărmana, de visa urât noaptea, că moare de covid, și să-neca de spaimă, ori să deștepta țipând ca din gură de șarpe că or încuiat-o unii în izoletă. Amu, ea poate mere la tăte molurile, la tăte restorantele, o fost și la festivalu’ ăla, un told or’ cum îi zâce, că io nu știu ce însamnă told. Ea, cum are certificatu’ verde, îi liberă ca pasărea ceriului, poate mere măcarunde, măcarcând, numa’ că nu-i place să margă sângură, fără bărbatu’-so. El – fără vaccin certificat, nu-i liber! El îi, cum s-ar zâce, restricționat.

Io, ce să fac?, mă tem că or ajunge copchiii ăștia la divorț, după cum unu-i hăis și altu’ – cea! Mare păcat ar fi, Doamne feri! Că să iubesc de când erau tineri și s-or înțăles ani buni în tăte-cele, până la dihonia asta care s-o-ntins amu ca râia, de la vlădică la opincă, și face zarvă grea pe tăt pământul.

Mă întreb, boieri dumneavoastră, de ce-oț’ fi dezmințât voi „informația înșelătoare” pălindu-ne în creștet cu o „dezmințâre” încă și mai înșelătoare?

Îi bai mare, amu, orișiunde, cu certificatu’ verde. Iar io, zâc zău lu’ Dumnezău drăguțu’, nu mai înțăleg nimic, de-aia șăd, în crucea nopții, cu capu-n mânurile ăste trudite, aspre și crăpate, și cuget, și tăt răsucesc câte văd, câte-aud, pe tăte părțile, de mi-or pierit somnu’ și tihna.

Boierii zâc că, dacă te vaccinezi, nu-i sâgur că nu faci boala. Îi sâgur, zâc ei, numa’ că, dacă o iei, faci formă ușoară, n-ajungi în copârșeu. De-o faci, o dai și la alții, asta-i bistoș, recunosc și boierii lucru’ ăsta, nu să pune de tătului-tăt stăvilar molimei. Și-atunci cum îi? Să zâcem că noru-mea, vaccinată, face, cum promit boierii, o formă ușoară. Îi cură nasu’, strănută – nu știe că-i beteagă de covid, crede că-i guturai, așa că umblă liber pe unde-i tună, intră unde vrea, cu virus cu tăt. Îi cu voie de la stăpânire să umble, că are certificat! De-ar vrea, s-ar putea duce și la Roma, ca badea Cârțan, să străbată țările pân-acolo cu picioru’. Ficioră’-miu, în schimb, poa’ să fie el sănătos-tun, să n-aibă nice puiu’-puiului de virus, dacă n-are certificat… geaba îi sănătos!  N-are voie să margă pe nicări! Ba azi, patronu’ lui, lovi-l-ar cataroiu’!, i-o pus în vedere să să vaccineze, că – de nu –, în două-tri săptămâni, îl lasă fără lucru. Amu îi fiert, ghietu’ de el, că are rate mari la bancă, pentru o prăpădită de garsonieră, și, dacă ar rămânea fără lucru, îi vai ș-amar, că banca nu-l iartă. Apăi, cum socotiți domniile voaste?! El, nu că-i ficioră’-miu, da’ îi, din fire, om zdravăn ca Parângu’ Mare, și muncitor cinstit, să pricepe bine la ce lucră… Drept îi să mi-l alunge, să mi-l lase pe drumuri, că nu-i vaccinat? Nu știu ce s-o alege, că el îi liber în cuget. Cu cât îl strânge careva mai tare cu ușa să facă ceva contra vrerii și credinței lui, cu atât nu face. Mai degrabă scoate ușa din țâțâni. Io l-am sfătuit, după mintea mea, să scoață pe hârtie ce scrie pe foaia aia de pe internet, a guvernului, cum că nu să iau măsuri împotriva nevaccinaților, și să-i arăte patronului ce scrie acolo clar, negru pe alb.  Habar n-am di ce s-o uitat lung la mine, o pufnit în râs și-o zâs „hai, mă tată, dumneata chiar crezi că hârtia aia are vreo valoare…?”. L-am întrebat: „Păi, dacă îi cu sigla guvernului, cum nu?!” Iar ficioru’ n-o mai zâs nimica, numa’ o dat, așa, molcuț, din mână… „Las-o moartă, tată, că dumneata nu știi!”

Pe urmă m-o informat noru-mea, drăguța, că certificatu’ îi valabil numa’ șase luni, că virusu’ îi nărăvaș, să tăt schimbă, să preface, îi tăt cresc tulpini noi ca la tufa de zmeuriș. Nu piere, că nu-i natural, îi făcut de om, și, ca să-l facă, o costat cât nice cu gându’ nu gândești, și trebe, una-ntruna, alt vaccin, și altu’, și altu’, în câte două-tri doze, și alt certificat verde… și tăt așa o s-o țânem, cât îi hăul și pârăul… Bani, bani, bani și iară bani! Undeva, la careva, s-or duce ei, nu? Că nu zboară-n vânt, aiurea, ca pufu’ de păpădie. S-adună de bună samă-n ceva jepuri adânci ca tăul fără fund, care nu să umple-n vecii vecilor. Banii – ochiul dracului, stăpânitor peste lume… Așa ceva, Doamne apără!, n-am pomenit de când maica m-o făcut!

Zâcea deunăzi Anica Stanii, vecina noastă de din sus, care știe ceva carte, o umblat la școli vestite, și vorbește ca domnii, zâcea așa: „Ia să vedem, dragă moș Ioane, ce atestă, de fapt, certificatul verde din buzunarul cetățeanului? Atestă că cetățeanul e vaccinat, nu că e sănătos! Ce atestă lipsa certificatului? Atestă că cetățeanul e nevaccinat, nu că e bolnav! Certificatul verde este o formă meșteșugită de discriminare și dezbinare, moșule dragă! Abuz!”

Io, din ce zâcea noru-mea, din ce zâcea Anica, am înțăles numa’ atâta: că s-o zărghit lumea, îi beteagă rău la cap. Ne betegim tăți, și mari, și mici, și bogați, și săraci, cât îi globu’ de rotund! Vecina crede că „am devenit cu toții psihotici” (ce-o fi vorba asta a ei?), ne-am slăbănogit, ne bolnăvim tăt mai iute, tăt mai rău din pricină că ne-or băgat dregătorii frica-n oase adânc, până la măduvă… O citit ea, undeva, că să poate chiar muri din frică. Bag samă că să poate, că frica mare  ne șubrezește inima, o face neputincioasă, și pot să jur, Doamne iartă-mă!, că și mintea ni să smintește… Ne bolunzâm de frică, nu rămânem citovi. Mă uit la noru-mea. N-o grăiesc de rău, că-i fată faină, îmi grijăște bine ficioru’, da’ nice-amu, că-i vaccinată, nu s-o mântuit de frică. Tăt cu câte două măști deodată umblă, și de iese numa’ zăce pași din casă, să ducă gunoiu’… Când o mărs la festival, și-o pus vizetă peste măști, parcă era Gagarin în cosmos. Ca ea, mai îs destui.

Da’ vă-ntreb, cinstiți boieri dumneavoastră, are ori n-are dreptate Anica Stanii când spune că, în limba asta, a certificatului verde, pe care o vorbiți voi amu, vaccinat însamnă, automat, sănătos/ inofensiv/ bun/ deștept/ nevinovat/ liber, iară nevaccinat însamnă, automat, bolnav/ periculos/ rău/ prost/ vinovat/ izolat ? Încotro mere, boierilor, treaba asta care țâne de vorbirea voastră și ne învrăjbește pe noi?

Întreb și io, nu pălesc pe nime’ cu bota! Batăr să știu, amu, la bătrânețe, dacă vă siliți să ne dați „reguli stricte de noi sinonime în limba română care slujesc lui divide et impera” cum spune Anica Stanii. Să știu, să nu mor prost când oi pleca Dincolo, la femeia mea, fie de-a dreapta Tatălui! Batăr să aflu cum vă orânduiți cuvintele, că mie, Ion Roată, mi să pare că să cam îngroașă gluma și că dă să să-ntoarcă roata dezunirii pe-acolo pe unde-o mai trecut, nu cu așa de demultă vreme în urmă. Și ne-alegem iară, în mijlocu’ drumului, cu bolovanu’ ăla mare, greu, pe care pălmașii, învrăjbiți, nu-l pot urni ca să-l scoată din cale. Or’ greșesc io întrebându-vă?!

Mihaela Malea Stroe

Notă: material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Mihaela Malea Stroe: „În oglinda retrovizoare…”

Am mărturisit, repetat, că sunt ani și ani de când refuz să mă mai uit la știrile tv, să ascult știri la radio. Totuși, trăim într-o eră în care, dacă nu alergăm noi după știri, vin ele buluc-bucluc spre noi, via e-mail/internet/telefon deștept.

Pe acelea, concesiv, le citesc din când în când și, evident, subiectul „covid” a fost și este cap de afiș de mai bine de un an încoace. Totuși, să citești informații e cu totul altceva decât să le asculți. Citind în gând, în ritmul, cu tonul/intonația personale, rămâi oarecum la adăpost de registrele vocale ba disperate, ba patetice, ba apocaliptico-alarmiste ori sobru-bocitoare, ba înverșunat-poruncitoare, ba instigatoare, ba isterico-revoltate, ba zeflemitoare ale personajelor de pe sticlă, personaje asimilabile când unor circari, când unor inchizitori, când unor ciocli, rarisim unor profesioniști ai informației nealterate care sunt… specie pe cale de dispariție. Citind, ești mai ferit de ceea ce ți se poate inocula emoțional și mental prin prestațiile nonverbale și paraverbale ale știriștilor, moderatorilor și/sau invitaților acestora. Poți compara, mai obiectiv, mai detașat, porția de adevăr fracturat, împănat cu minciuni credibile, servită „pe tavă”, cu ceea ce constați concret, verificabil, că se întâmplă în jurul tău.

Având în vedere rolul – fără îndoială major – pe care îl joacă presa (ca unealtă!) în informare/dezinformare/manipulare a maselor, mă tenta încă din iunie-iulie ale anului trecut ca, privind în oglinda retrovizoare, să fac o paralelă între momentul decembrie 1989 și puțin după, al așa-zisei noastre revoluții, și momentul 2020 al pandemiei încă actuale. Am amânat (dintr-un soi aparte de lene combinată cu saturație de subiectul „pandemie”), dar „factorul declanșator”, care m-a scos din lenevire, a venit prin „imaginea teroriștilor-oameni-păianjen”, pusă în balanță (în editorialul din Curtea de la Argeș nr. 6/2021, revistă pe care am primit-o, anticipat, în pdf) cu „butonul de lift care a îmbolnăvit de covid un etaj întreg al unui hotel, doar prin apăsarea lui cu un deget…, spusa distinşilor doctori care ne anunţau prin martie trecut că vin zile grele”.

Oglinda mea retrovizoare a început să bată până la vremea în care ni se impunea să dăm crezare exclusiv „presei oficiale” – singura pretins-propagatoare a adevărului, să nu ascultăm (era strict interzis!) „Vocea Americii” sau „Europa liberă” care, ni se spunea, mint de îngheață apele. Direcția oficială pe-atunci era indicată de emisiunea „Vorbește Moscova” care se difuza la ore fixe și întrerupea, din câte îmi amintesc, orice alte emisiuni.

Acum, în repetitive „mesaje de interes public” ni se cere să credem exclusiv informațiile oficiale! Direcția oficială n-o mai trasează Moscova, dar (alt)cineva tot are grijă în noul context unional… să nu ne abatem și, Doamne feri!, s-o luăm, de capul nostru, independent, pe căi nemarcate. În prezent, ceea ce ar putea contrazice versiunea oficială nu este strict interzis, că nu se mai poate din cauza (sau grație, depinde din perspectiva cui privim) evoluției tehnologice – dar este compromis, luat în derâdere, descalificat, catalogat fake, iar cei care, vai!, apleacă urechea și la alte surse sau la opinii diferite (fie ele venite din SUA, Franța, Germania, Italia, Suedia, Singapore etc.) sunt… proștii lumii, inculți, conspiraționiști, putiniști, „răspândaci”, reacționari (că „dușmani de clasă”, „dușmani ai noii ordini sociale”, „dușmani ai poporului” au ieșit din trend).

Revin la momentul ’89, la știrile servite de Televiziunea Română Liberă (?!), la setea năprasnică de a afla ce se întâmplă, sete care fie ne-a ținut cu sufletul la gură în fața micilor ecrane, fie, pe unii dintre noi (sătui de răul îndurat și dornici, în naivitatea noastră de atunci, „să punem umărul” la schimbarea istorică), ne-a scos în stradă, în bătaia gloanțelor, la proteste. Eram panicați (izbânda presei!) că, dacă nu acționăm eroic, se întoarce roata și rămânem cu Ceaușescu și regimul lui dictatorial. Dacă ne-am fi desprins de emanațiile radio-tv, să gândim „la rece”, ne-am fi dat seama că „zarurile erau (deja) aruncate”, schimbarea („catifelată” la alții, sângeroasă la noi) se petrecea ireversibil pentru toate țările aflate pe orbita sovietică. Era exclus să constituim „excepția”! Înfierbântați însă, am înghițit tot ce ne livra presa „liberă”: imaginile terifiante ale cadavrelor învinețite, tumefiate, tăiate, apoi cusute cu sârmă, de la Timișoara, prezența teroriștilor, mai greu vizibili decât coronavirusul, dar care sigur coborau în rapel de pe acoperișuri (nu se știe cum ajungeau acolo), intrau în locuințe, în instituții, ne mitraliau, se ascundeau prin păduri – inclusiv în Poiana Brașov, în Masivul Postăvarul – și ne vânau… De frică, în iarna aceea ne-am „distanțat” voluntar de pârtiile de schi. Psihoza colectivă s-a prelungit. În vara lui ’90 încă tresăream („Iar se trage?!”) până și la pocnetele țevilor de eșapament. „Cine-a tras în noi după 22?” a rămas o întrebare fără de răspuns. Am înghițit, creduli, știri care ne anunțau că au fost otrăvite bazinele de alimentare cu apă potabilă, că au intrat teroriștii în Spitalul de Copii din Brașov. Când s-a dat știrea asta, mă aflam (cu soțul și fetița noastră de 3 ani și jumătate) relativ aproape de Spitalul de Copii, la finii noștri, unde ne prinsese „revoluția”, tranșând (cu pauze de privit la tv și de ieșit la proteste) porcul de Crăciun pe care îl cumpăraserăm împreună. Am sunat imediat la spital („V-au atacat? Suntem aproape, vă putem ajuta?”). O doamnă ne-a răspuns calm că „nu-i adevărată știrea, nici vorbă de atac terorist! Suntem bine.”

Am sunat insistent la televiziune, să le cerem să dezmintă informația, să liniștească oamenii. Au fost imposibil de contactat. Ulterior am înțeles că, și dacă am fi reușit să vorbim cu ei, vrând să îndreptăm știrea strâmbă (sau „fabricată”?) trâmbițată pe post, am fi trecut noi drept „dezinformatori”. Mesajul liniștitor n-ar fi ajuns la public de vreme ce necesară momentului era panica generală.

Au fost locuri și situații în care s-a tras, cu adevărat. Au fost morți și răniți, cu adevărat. „Păcat, păcat, de sângele vărsat!” Păcat strigător la cer de suferința celor onești, singurii autentic-revoluționari: „vom muri și vom fi liberi!”, „mai bine mort decât comunist!”, „noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu ne câștigăm/ libertatea noastră!” Din sacrificiul, curajul și dorința lor de libertate și dreptate, o lungă serie postdecembristă de oportuniști aroganți, ipocriți, agramați, lacomi, nevertebrați, corupți, incompetenți, cameleonici, și-a croit samavolnic trepte pentru funcții cât mai înalte și pentru averi fabuloase.

Au fost, la „revoluție”, multe ordonanțe și ordine haotice, multe știri false, contradictorii sau gonflate, menite să acționeze sinergic, să creeze și să amplifice panica, starea de surescitare, derută și confuzie a mulțimii.

Asupra blocului finilor noștri, s-au abătut, în câteva seri la rând, sute și sute de trasoare șuierătoare, mixate cu zgomote de împușcături, dar, la lumina zilei, am constatat că fațada blocului e neatinsă. Au fost simulatoare?! De citit și mărturia „Șobolanii din Gara de Nord” (Cătălina Hașotti, Armele lui Max, Ed. Betta, Buc., 2019). Cine le-a folosit și de ce? Probabil n-o să știm niciodată. După ani, privită în oglinda retrovizoare, imaginea noastră târându-ne – cu mic, cu mare – de-a bușilea prin apartament, pe sub ferestrele camuflate, ca să fim în „unghi mort”, nu în calea gloanțelor, a devenit tragi-comică. La fel, amintirea serii în care, rămase în casă, fina, eu, pruncuțele noastre, cumnata și o bunică, am încercat, în absența soților, să baricadăm ușa apartamentului cu un cuier de hol pe care nu l-am putut clinti, oricât ne-am opintit, pentru că… era fixat în perete. Azi, scena luptei cu bietul cuier apare ilară, dar atunci eram îngrozite de gândul că vin teroriștii, de aceea nici nu ne-am lămurit pe loc de ce nu răzbim să-l mutăm. Tot atunci, pe la miezul nopții, cu fina și cumnata ei, căutam de zor un satâr. „Operațiunea porcul” (o namilă de aproape 200 kg) se încheiase, dar, în zăpăceala și spaima noastră, rătăciserăm „arma albă”. Ne închipuiam, naiv, că o să ne apărăm eroic fetițele și pe bunică de automatele „oamenilor-păianjen” cu… satârul. Să nu râzi, cu lacrimi triste și amare, de tine-însuți când te uiți înapoi?

Mai mult: se lansase zvonul că teroriștii ocupă case, poduri, turle, apartamente nelocuite și trag de acolo. Cât de lesne și de spornic țese coșmaruri imaginația pradă panicii inoculate, aveam să aflăm curând.

Cum am lipsit de acasă, ne-am pomenit că, știind unde suntem, ne sună vecinii, gata să cheme armata, disperați că la noi s-au instalat teroriști. Auziseră, seara, pași apăsați, zgomote de mobilă mutată de colo-colo. Să venim urgent! Am lăsat fetița în grija finei și… am venit! Ușa apartamentului era intactă, totuși, atinși de frica reală a celor de pe scara blocului, ne-am oprit întâi la vecina care locuia perete-n-perete cu noi. De la ea am pândit pe rând, cam două ceasuri, cu urechea lipită de peretele comun, doar-doar o să auzim zgomote suspecte înainte de a pune pe jar vreo patrulă militară. Neauzind, ne-am luat inima-n dinți și ne-am dus acasă: mobila neclintită, ioc teroriști! Vecinii, agitați, susțineau că nu era părelnic ce auziseră. Excluzând o halucinație colectivă, am căutat sursa zgomotelor ce s-ar fi putut realmente propaga, în seara anterioară, la câteva apartamente. Și… da: vecinul de deasupra cususe ceva la o mașină veche, cu pedală, greoaie și gălăgioasă (asta era „mobila mutată”), în timp ce fetițele lor se jucaseră sărind de pe canapea pe covor (iată și „pașii apăsați”). Panica semănată cu sârg de presă dăduse roade: a deformat, în mintea oamenilor, realitatea.

Momentul pandemic 2020, are, sigur, altă dimensiune, alt dramatism, dar năravul presei a rămas neschimbat: să fie „angajată plenar” în informarea/dezinformarea/manipularea maselor. Cu mult mai mult spor acum, întrucât beneficiază de o mulțime de canale, posturi, rețele (cele de „socializare” – de neprețuit ajutor în manipulare!). Beneficiază de jonglerii tehnice noi: editare de imagini, colaje, holograme, „construcții” computerizate atât de verosimile încât nu poți fi sigur dacă e realitate sau „făcătură” ce ți se servește, iar să crezi fanatic, absolut, în „adevărul” livrat de un anume post preferat, este letal. O doză de dubito ergo cogito, cogito ergo sum cartezian, în aceste condiții, face bine.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea mulțimii în ’89 nu mai constituie tocmai o mare și impenetrabilă enigmă.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea lumii întregi în 2020 (la noi cu mare exces de zel) dacă încă nu se vede limpede-cristal, pesemne de la distanță ceva mai mare se vor desluși multe.

Din cât am citit și cumpănit în ultimul an și mai cu seamă din reacțiile semenilor prinși strașnic în mrejele presei, se deduce, și fără să fi stat cu creierul în televizor, că scenariul inoculării panicii și-a păstrat, în timp, componentele de bază: imagini terifiante din belșug, știri gonflate, prioritar și preponderent morbide, informații contradictorii, cocteiluri de un pahar cu adevăr la două cu minciună sau invers, după gust. Plus haos, ordonanțe, decizii, acțiuni și măsuri ilogice (la 200-300 de cazuri covid confirmate – stare de urgență, cu restricții ultra-severe, la peste 15.000 de cazuri – relaxarea restricțiilor). Plus ton jurnalistic de întunecați vestitori ai apocalipsei care, prin agentul „în-corona-t” – pare-se made in China, ne pândește de pe clanță, butonul liftului, tejghele, cărți, bancnote, întrerupătoare, de pe tastele bancomatelor, telefoanelor, computerelor, de pe haine și pantofi, ne așteaptă pe banca din parc, din autobuz, din sala de concert, pe firele de praf… Poate ataca din aer, din ploaie, din vânt, din respirația aproapelui…, de oriunde, de peste tot. Cei care (inclusiv câțiva cercetători germani și americani) au cutezat să susțină, acum un an, că suprafețele nu-i priesc virusului, îl lasă fără vlagă, au fost, atunci, discreditați. Contribuiau la scăderea panicii?? S-a dovedit, între timp, că au avut dreptate. O cercetătoare din Australia (fiziciană) demonstra, tot la vremea aia, de ce nici pe haine nu prea izbutește să se prindă: de mic și ușurel ce e, nu-l lasă legile fizicii, îl zburătăcesc curenții fini de aer pe care îi stârnim în mers. A fost ignorată. Eram sfătuiți să facem „enclave” în casă, unde să lepădăm hainele și încălțămintea cu care venim de afară. Australianca îndrăznea să calmeze spiritele? Urât din partea ei, dar a avut și ea dreptate!

Micul terorist fără mitralieră, nu cobora, ca în ’89, de pe acoperișuri (se zice că ar avea puțin-puțin „rău de rapel”), dar la noi (nu știu dacă și la alții) i-au ieșit în față, mai an, blindate și patrule cu muniție de război. Piticania nu s-a sinchisit de măsura asta grandioasă, dar oamenii, da, s-au simțit timorați, intimidați, amenințați, îngrădiți, nu protejați. Cu atât mai mult cu cât exista, încă viu în memoria multora – precedentul: „iar se trage?” Dacă, după torentul de „certitudini” că inamicul e omniprezent, nu intraserăm în panică pe măsura așteptărilor (cui?), ni s-a servit un supliment motivațional. Qui prodest?! Nicidecum maselor! Doar se știe că panica, stresul, ca și statul în casă, șubrezesc imunitatea. Ei, și?! Reclamele tv (la astea mă uit, că au tâlcul lor) ne îmbie cu puzderie de adjuvante noi care… o întăresc. De mirare că încă nu s-a inventat hârtia igienică imuno-protectoare.

Privind din nou în retrovizoare, iată că gesturi serioase din primăvara trecută, devin ilare. Sub imperiul panicii, ne-am apucat atunci să… spălăm bani (la propriu și perfect legal). Când a dispărut spirtul sanitar de pe rafturi (tot panica indusă a creat criza de spirt și a deschis ușa pentru speculanți) am cumpărat – și n-am fost singura – alcool rafinat căruia i-am schimbat destinația: în loc să facem lichioruri, am spălat cu el gresia, faianța, uși, ferestre, clanțe, robinete, chiuvete, să intre, naibii, virusul în comă alcoolică! Mirosea casa a crâșmă din Dealu Mare, de unde nu lipseau decât cupa de pe masă și cântecul de jale al lui Laie Chioru. Când oarece somitate medicală de la noi a decretat că alcoolul nu ne scapă de bâzdâganie, mai eficient e clorul – evident că s-au golit instantaneu rafturile cu cleaner-e pe bază de clor. Am reușit (cu „pile”) să cumpăr pastile de cloramină, le-am dizolvat în apă și am spălat iar prin toată casa. A fost mai rău decât cu rachiul: mirosea înțepător a clor, ca în wc-urile publice de demult. Și mai rău a fost de cei care, de frică, folosind în exces „rețeta” somității, s-au ales cu arsuri și iritații urâte. Noroc cu un articol din New York Times în care un biochimist (sau biolog? nu mai știu) spunea că orice produs care dizolvă grăsimile (detergenți, săpun obișnuit) e bun: anihilează dușmanul topindu-i costumașul de proteină. L-am crezut pe american și… am revenit iute la detergenții folosiți de obicei. Mai am, spre neuitare, 12 din cele 20 de pastile de cloramină obținute cu greu. I le-aș dărui „somității”…, dar nu mai țin minte cine era.

Termoscanerele și obligația verificării temperaturii – iaca nouă pricină de gâlceavă! Oricât de logice ar fi fost argumentele celor care susțineau că termo-jucăriile nu sunt relevante în privința stării de sănătate (pe asimptomatici nu-i detectează, cei cu febră mare nu umblă brambura, febra mică poate avea multe alte cauze), investiția s-a făcut, practica s-a impus și – qui prodest? – cineva pesemne a câștigat berechet din afacerea asta. Sau să fi fost doar o chestiune de „aliniere”?! Am testat, anul trecut, acuratețea jucăriei. Intrasem într-un magazin după ce am umblat prin soare torid. Temperatura verificată la intrare? 280C. Aerul condiționat rece, din magazin, m-a salvat de hipotermie: la ieșire, când am cerut eu să mi se ia temperatura, aveam… 320C! O prietenă, la alt magazin, m-a întrecut: a intrat la cumpărături cu 260C! Să nu credeți că a dus-o cineva cu targa acolo! Nu, a mers bine-mersi pe picioarele ei! Recent, am iscodit câțiva gardieni dotați cu termoscanere, de la mai multe supermarketuri. N-au depistat, de-a lungul întregului an, pe nimeni cu febră peste 370, deși cazurile de covid s-au tot înmulțit. Un gardian mai vorbăreț, care discutase pe tema asta cu colegii, a ținut să-mi spună că „aparatele ăstea, doamnă, rar trec de 35 de grade! Ori îs anume reglate așa, ori îs defecte.” Am putea crede că media temperaturilor scanate în pandemie la cumpărătorii români se învârte în jurul a 330C. Deși nativ dăruiți cu suflet cald, conform termoscanerelor (tot made in China?), trupește, suntem o nație cam… „rece”.

A nu se crede că, dacă îmi îngădui aici ironii și autoironii retrospective, înseamnă că bagatelizez situația! Virusul (natural sau de laborator, cum o fi el) există, pandemia la fel! Se petrec drame cu adevărat (forme grave ale bolii, sechele pe termen lung, decese) în toată lumea! Spaima, boala și moartea nu sunt lucruri de șagă! Nici sacrificiile medicilor și asistentelor/asistenților care, în acest timp, s-au dăruit exemplar, până la epuizare, profesiei lor ca să salveze viețile bolnavilor. Li se cuvin din plin toată recunoștința, tot respectul și toată admirația noastră!

Dar, din păcate, panica amplificată de autorități prin mercenarii din presă, bâjbâiala, bâlbâiala, haosul general, sistemul sanitar lipsit de resurse, imixtiunea masivă a politicului într-o problemă sanitară au îngreunat munca – deja covârșitoare a – personalului medical. Cei care ar fi trebuit să gestioneze situația prin și cu calm, luciditate, echilibru, să liniștească masele, în loc să le isterizeze asigurând teren pentru obsesii, nevroze, psihoze, depresii, s-au dovedit inapți s-o facă. Sau n-au vrut??? Un succes răsunător totuși au obținut – scindarea severă a societății în deștepți și proști și asmuțirea unora asupra altora: tineri = deștepți vs. seniori = proști, pro-mască = deștepți vs. anti-mască = proști, pro-vaccinare = deștepți vs. anti-vaccinare = proști, pro-surse oficiale de informare = deștepți vs. pro-surse extinse de informare = proști. Categoria înțelepților echilibrați (care totuși există) e ignorată…

Citeam undeva că autoritățile, presa și cadrele medicale suedeze au evitat deliberat sintagma radicală „virusul ucigaș” tocmai pentru a nu induce ideea că, odată contaminat, nu ai cale de scăpare. Cine a propus evitarea ei este, indiferent ce profesie va fi având, un fin psiho-sociolog care știe sau intuiește perfect puterea cuvântului, impactul asupra receptorilor. Pentru astfel de subtilități, trebuie și să ai un IQ respectabil, și să fii voitor de bine! Prin comparație: la noi, aceeași sintagmă a constituit (dacă nu cumva constituie și acum) un refren obsesiv, îngroșat.

Pentru a fi paralizantă, frica trebuie să fie atotcuprinzătoare. Dacă, în ’89, mai exista cineva care nu se temea de revenirea lui Ceaușescu, trebuia să se teamă măcar de „teroriști”. În 2020, dacă nu ne-a turtit chiar pe toți o teamă abisală de virus, trebuia cârpită lesa fricii măcar prin razii polițienești și amenzi. În fine…

În ultimul an, sursa de informații pe care am consultat-o oarecum constant, întrucât mă scutește de comentarii și interpretări gata-preparate de alții și turnate în timpane când din stânga, când din dreapta, este site-ul Hopkins (https://gisanddata.maps.arcgis.com/apps/opsdashboard/index.html#/bda7594740fd40299423467b48e9ecf6)

Statisticile lor (cu toată relativitatea unor cifre oficiale) oferă, pe de o parte, destule date pentru a constata cât de straniu vălurită este dinamica pandemiei în spațiu și timp. Pe de altă parte, ridică o serie de întrebări legitime în privința raportului număr de cazuri covid confirmate/ număr de decese în diferite țări. Nu rețin în ce lună și zi a anului trecut ne situam „la egalitate” cu belgienii în privința cazurilor de covid confirmate: cca. 148.000 și la ei, și la noi, dar, frapant!, cca. 10.000 de decese la ei, 5.000 de decese la noi. Ce să înțelegi? Că sistemul nostru sanitar e mai performant decât al lor? Mira-m-aș! Că sistemul nostru imunitar e mai bun, deși o ducem mai prost decât ei? Că virusul e blând cu noi și aspru cu ei? Am urmărit o vreme nefericita „competiție”. Ba treceam noi în față, ba ei. Astăzi (25 mai 2021) suntem înaintea lor și ca număr de contaminări, și ca număr de decese. Ne-am șubrezit? S-a înrăit virusul la noi? Tocmai acum, când pe graficul nostru curba arată că maladia descrește?! Sau: cum se explică (genetic?, sanitar?, nutrițional?, politic???…) faptul că sunt țări „norocoase”, în care, de când s-a ivit pandemia până azi, 25 mai, numărul de decese raportat la îmbolnăviri, este mic față de cel din multe alte țări: în Bhutan (1/1.411), Burundi (6/4.546), Singapore (32/61.860), Qatar (547/215.742), Emirate (1654/557.619) etc.?!

Poate vor răspunde, cândva, cercetătorii… Sau anchetatorii?!

Până o fi să mai privesc în oglinda retrovizoare, închei, nădăjduind că ne-a rămas un fir de genă din aceea care (zice legenda) îi făcea pe daci să înfrunte moartea râzând: „Domnule doctor – întreabă pacientul – când se va termina pandemia?” „Nu știu – răspunde medicul –, că nu mă pricep la politică!”…

Mihaela Malea Stroe

(text publicat în  www.curteadelaarges.ro, p. 4)

P.S. O actualizare, de pe site-ul Hopkins, azi, 19 iulie 2021, privind rata mortalității, care se menține scăzută în: Bhutan (2/2421), Laos (5/3.426), Burundi (8/5.802), Singapore (36/63.073), Qatar (599/224.278), Emirate (1.898/660.978) etc. Mongolia, acum, la aprox. 148.000 de cazuri, câte erau în Belgia și România la un moment dat, înregistrează 740 de decese (740/148.424), nu 5.000, ca la noi, respectiv 10.000, atunci, la belgieni. Încă un aspect: în Bangladesh (17.894 de decese la 1.103.989 de cazuri covid), situația este mult mai bună, în clipa de față, decât în Belgia (25.209/1.103.413), în condițiile în care, zice site-ul, în Bangladesh s-au administrat (n.b.!) numai 10.108.224 doze de vaccin (la o populație de circa 158.000.000 de locuitori!!!), iar în Belgia  – 12.700.513 doze, la o populație de circa 11.000.000 de locuitori… Care este firul logic/științific în această ininteligibilă și global haotică stare de lucruri???

Nu am explicații, nu trag concluzii, consider că merită destulă încredere cifrele raportate oficial pe site. Presupun că încă este legal să reflectez la datele statistice, la ce spun ele, și să(-mi) pun întrebări, chiar dacă nu voi găsi sau primi răspunsuri. (MMS)

Mihaela Malea Stroe

Credit foto: Dan Strauti

2020, anul în care ceasul culturii românești „s-a reglat” după orologiul din Piața Sfatului! – de Alexandra Grancea

Arta rămâne artă, indiferent de vremurile pe care le trăim…

2020 ne-a adus experiențe pe care nu cred că le vom mai trăi vreodată…

Las aici povestea unui an 2020, haotic, plin de griji și descumpănire, în ceea ce a privit, și încă privește cultura.

Totul a început în martie… Și tot atunci, și am motive întemeiate să afirm acest lucru, ceasul culturii românești s-a reglat după orologiul din Piața Sfatului… Am dat un reper. Și o nouă direcție avea să se manifeste curând în toată țara, mai ales în zona instituțiilor de gen ca cea în care mă manifest în prezent. Știți momentul acela când bate gongul? Așa a fost și în cultură în această pandemie. La Brașov, Filarmonica a dat startul.

Un nou curent prinsese toata România în ceea ce privea manifestarea artistică. Și, uitându-mă acum în urmă, realizez că sunt momente în viață, care știm cu siguranță, că ne vor marca pentru totdeauna.

Așa că, te invit în povestea mea!

Acum, în ultima zi a unui an cum nu a mai cunoscut cultura până acum, simt că este nevoie de o profundă conștientizare a ceea ce înseamnă cu adevărat actul artistic.

Cine sunt eu? Alexandra, de la Fila! PR cu temperament și culoare, și cu mult entuziasm, ce parcă, îmi curge prin vene. Și, da! Ohh, da… IUBESC VIAȚA și IUBESC OAMENII (uneori mai găsesc și neiubibili).

De ce fac asta? Pentru că avem nevoie să ne manifestăm în trăire și simțire autentică (mă rog, cine poate)!  Și da, chiar dacă pare ciudat, am avut noroc în pandemie!

Se tot poate ca manifestarea mea să fie subiectivă, dar sunt sigură că mai găsesc și alți subiectivi printre cei ce vor citi acest articol (desigur că îmi doresc să îl cititi, poate chiar să vă placă). Și asta nu pentru ce sunt, sau cum sunt, ci pentru că atunci în martie, în plină pandemie, am ales! Să mă port altfel, să mă manifest altfel. Să acționez!

Toți erau confuzi și chiar ușor speriați. Peste cultură avea să se tragă cortina. La propriu. Simțeam că pot să fac ceva. Simțeam că pot să contribui la păstrarea unei stări de așa zisă normalitate a comunității din care fac parte. Era ca și cum aveam motoarele turate și numai nu îndrăzneam să plec de pe loc. Mă simțeam mică și, totuși, mare! Simțeam că îmi asum o responsabilitate de drum lung, pentru că habar nu aveam cât va ține și cum va decurge treaba asta ce se aruncase asupra noastră.  Dar am avut întotdeauna o convingere clară (care de altfel mă însoțește în ceea ce fac), aceea că oamenii iubesc muzica. Și că au nevoie de ea. Și unii, s-ar putea să nu înțeleagă nimic din asta.

Dar, cu această convingere în mine, am dat startul.  O nouă lumină în care arta s-a manifestat. Cu temere, dar cu speranță, Filarmonica Brașov, avea să fie prima instituție care a transmis LIVE concerte înregistrate, activitatea practic, nefiind întreruptă, chiar dacă Brașovul a fost în stare de urgență. În anul 2020, cei peste 140 de ani ai Filarmonicii au avut un cuvânt greu de spus! 140 de ani pe care i-am luat ancoră în toată această călătorie nebună, aceea de a continua activitatea, într-o vreme în care toți eram în șomaj tehnic (inclusiv eu). Și ce dacă? Tu ai o treabă de facut! Mai ales că poți! – asta era ce auzeam în mintea mea, mereu. Și am pornit!

Zi de zi, cu o plăcere nebună,  lucram de acasă, cu mai mult spor parcă decât de obicei… Îmi dădeam seama că Filarmonica Brașov va scrie o poveste. Nu pot să vă descriu starea mea de atunci!

Atât ca PR, provocarea fiind maximă pentru orice specialist în domeniu, cu tot ce decurge din treaba asta, cât și ca om care e binecuvântat să trăiască aici, într-un Brașov de poveste, a fost un an fabulos. Cu de toate, pentru toți… Dar știți ceva? Povestea aceasta e născută din istoria locului. Asta îi dă greutate și farmec aparte. Și când istoria devine ancora ta, nu te poți clătina așa ușor. Nu te mai pierzi în negura fricii sau a neîncrederii. Și Brașovul are rădăcini mult prea puternice pentru ca o instituție precum Filarmonica Brașov, un AMBASADOR al Culturii, să se oprească.

Și, într-o  buimăceală nebună, ca o ironie a sorții, muzica a continuat să se facă auzită.

Prima campanie inițiată în pandemie, Muzica dă putere, a fost una care a dat o altă față Filarmonicii Brașov. Și a fost primită, preluată și rostogolită apoi, într-un fel sau altul, peste tot în țară. Și au urmat și altele…

A fost o experiență extraordinară! Cu muzică, prin muzică, într-un loc, undeva acolo, pierdut în mrejele  tehnologiei, dar pe care l-am numit și acceptat cu toții ca fiind Sala Virtuală. Acolo, oamenii s-au unit, cu mai multă sinceritate ca oricând, cu frică și cu speranțe, solidari! Cu toate valorile ce îi aduseseră în același loc, Filarmonica! Chiar dacă aveam restricții de distanțare, practic am fost mai apropiați ca niciodată.

Filarmonica Brașov era vie! Asemeni unei persoane, care prin fiecare postare, interacțiune sau concert transmis, nu făcea altceva decât să spună „sunt aici, nu vă temeți!”

Și uite-așa, pandemia a devenit un motor de creativitate pentru mine… A fost anul care a marcat diferențierea din punct de vedere profesional. Și nu a fost vorba despre supraviețuire. Ci despre adaptare la o nouă realitate. Cu asumarea profesionistului. Și mai mult, cu entuziasmul unei fete care se ancorase în cei 143 de ani de Fila… O adaptare între două realități,  istoria și pandemia. Și am dezvoltat noi aptitudini și noi atitudini. Am devenit deschizător de drumuri. Iar în momente de criză, deschizătorii de drumuri nu sunt prea iubiți, sau înțeleși. Dar ei sunt cei care au curajul să înfrunte necunoscutul și să aducă o nouă lumină. Și pentru asta, iubesc și mai mult ceea ce fac… Am fost bucuroasă, pentru mine și pentru Brașovul meu, când Filarmonica a avut un cuvânt de spus de care au ținut seama suratele… Știam că aceea este calea… deja făceam asta de ceva vreme (nu prea am făcut treaba „gazetărește”, ci mai mult cum am simțit, și asta m-a ajutat mult, la pachet cu orice tehnică, Slava Domnului!)

Și rezultatele au apărut. Și s-au văzut. Și s-au simțit. Artiștii se simteau din nou artiști, chiar dacă nu erau pe scenă, la propriu. Erau pe scenă, în fața tuturor celor ce alegeau să-i privească pe orice ecran, de pe orice device.

Am ales să fiu prezentă în acea realitate, să fiu cea care vă întâmpină cu sufletul și cu inima în Sala Virtuală, am ales să empatizez cu fiecare like, comentariu, apreciere sau susținere pe care voi, fiecare în parte, o acordați Filarmonicii. Știam că acestea se adresează oamenilor, artiștilor acestei minunate instituții! Era indubitabil, o comunicare de la suflet, la suflet! Filarmonica era calea prin care comunitatea se regăsea nu doar cu puterea ochilor, privind la un concert, ci și cu puterea sufletului!

Ca PR am încercat să aduc în fața voastră, dincolo de acte, birocrație, programe și orice altceva, o Filarmonică umană, vie. Pentru mine nu e locul de muncă. E pur și simplu, Fila! Acolo plec în fiecare dimineață, mă întâlnesc cu ea și o ascult să văd ce îmi mai povestește. Pentru ca apoi, să pot să vă povestesc și vouă.

Cum adică, vie? Prin ei. Toți oamenii angajați la Filarmonică. Artiști sau nu. Deopotrivă, toți au o contribuție care face ca muzica să nu se oprească.

Pandemia a defint o noua paradigmă a lumii artistice. Și tot ea, pandemia a adus o nouă dimensiune a ceea ce înseamnă asumare pe zona manifestării culturale.

Cui îi trebuie cultură în pandemie? Sau în vreme de criză? La ce ne ajută?

Dacă aveți asemenea întrebări, vă rog să vă gândiți cum ar fi fost pandemia fără muzică, fără artă, fără concerte transmise? Fără interacțiune și fără solidaritate?

Dacă vă întrebați de ce ceasul culturii românești s-a reglat dupa orologiul din Piața Sfatului (metaforic vorbind), nu este pentru că s-a cântat din turn (ceea ce s-a întâmplat, oricum),  ci pentru că atunci când întunericul pandemiei bătea la ușa culturii în România, Filarmonica Brașov a fost în frunte!

Iar eu, PR Filarmonicii, aveam și am o datorie morală, dincolo de orice funcție, aceea de a mă reinventa, reinventând manifestarea.

Toata lumea era speriată. Unele instituții au oprit activitatea – „nu se cântă, suntem în pandemie”. Dar tot în acelasi timp, la Brașov, muzica se făcea auzită.

Filarmonica Brașov nu s-a oprit 143 de ani. De ce s-ar fi oprit acum? Aveam tehnologie iar impulsul de a acționa a venit spontan. Mereu am crezut că a acționa este un talent. Unul înnăscut, nu dobândit. Și că, da, poti face performanță! Indiferent de vremuri! Am ajuns la peste 42.000 de urmăritori! Și nu e puțin deloc, mai ales în această zonă. În statisticile comparative Facebook, Filarmonica Brașov este pe primul loc! Știu că experiența sălii de spectacol nu poate fi înlocuită, dar, în adâncul sufletului, m-am bucurat alături de toți ceilalți. Ceea ce am împărtășit cu cei care ne urmăreau pe canalele de socializare, a depășit granițele Brașovului și ale României. Mărturie stau mesajele primite din toate colțurile lumii… America, Anglia, Italia, Spania, Canada, Olanda, Rusia, etc…

Filarmonica Brasov a devenit un alt fel de acasă, apartenență pentru brașoveni. În plină pandemie, un reper de normalitate, pentru alți colegi artiști din țară, în nebunia lui 2020.

Acum, la sfârșit, un lucru merită ținut minte: în 2020 Filarmonica Brașov a adăugat o nouă filă în măreția poveștii ei de peste 140 de ani!

O filă 2020 ce va rămâne cumva și povestea mea…

Alexandra Grancea

PR Filarmonica Brașov

Baci dibaci și nedibaci, de Mihaela Malea Stroe

De mult am devenit refractară la subiectele politice sau care au conotație politică. A trecut mai bine de un deceniu de când nu urmăresc la tv nici știri (m-am lămurit de mult ce conțin), nici dezbateri, nici ce partide promit luna de pe cer și marea cu sarea, că, oricum, ne mint. Sunt, totuși, lucruri neprelucrate în studiouri, lucruri care sar în ochi sau în timpane din realitatea imediată, fără să urmărești cu insistență sinucigașă circul mediatic.

Astfel, de-o vreme, mă agasează până la revoltă frecvența tot mai sporită a expresiei „românii – un popor de proști”, cu varianta „popor mioritic” (termen cu bună-știință și cu o vizibilă rea-intenție re-semantizat negativ de către unii), adică „o turmă de proști”.

La urma urmei, metaforic vorbind, orice popor este o „turmă”, cu oi albe, negre, țigăi, merinos ori țurcane, sănătoase-tun sau lovite de streche, „turmă” aflată în grija unor „baci”, mai mult sau mai puțin pricepuți. Dacă bacii sunt dibaci, pe lângă oi pasc și capre, și măgari, cresc porci pentru Ignat și dulăi ciobănești (mioritici) pentru bună pază.

Noi, românii, nu suntem mai altfel decât alții, nici în bine, nici în rău. Poate că „în bine” vom fi având bile albe în plus, ca orice popor pașnic, lipsit de porniri prădalnice și de trufie năroadă. Incontestabil, însă, bacii sunt aceia cărora le revin datoria și răspunderea să aibă grijă de oi, că turma… „cum o crești, așa o ai”. Sau, în registru vegetal, dacă poporul este ca un lan de grâu, de porumb, de orz, de lucernă, atunci  – „cum îl cultivi, așa îl ai”.

Dacă bacii noștri se tot vaită în gura mare că „turma e proastă” și transmit masiv, pe toate canalele, acest mesaj (în fapt, o justificare perfidă pentru eșecurile lor!), turma va începe să chiar creadă că e proastă și – să nu fie nimănui de mirare! – o să se comporte ca atare! A cui e vina?! Sau altfel: cineva, nu rețin cine, spunea că un popor este ca un copil. Subscriu. Psihologia modernă recomandă ferm ca adulții/maturii să nu transmită copiilor mesaje negative – „ești prost, dobitoc, idiot, tâmpit” etc., pentru că îi traumatizează, iar efectele vor fi negative pe termen lung. Noi am avut de prea multe ori ocazia să-i auzim pe maturii (?) noștri conducători vorbind pe nas despre „turma proastă” (alcătuită, zic ei, din „huligani”, „golani”,„idioți”, „viermi”, „țațe”, „mitocani”, „țoape”, „momârlani”, „pămpălăi”, „fataliști”) ca să nu ne mai mire efectele asupra „copilului” pe care ei, teoretic, îl cresc, practic îl disprețuiesc și-l neglijează.

Lozinca „românii – un popor de proști” a fost preluată din zbor și e folosită de o masă emfatică, mai ales în țară, dar, într-o măsură mai mică, și printre românii emigrați. Sunt deja prea mulți cei care și-au însușit-o și o agită ca pe un stindard, fără să o treacă prin filtrul gândirii personale (presupunând că dispun de așa ceva). Deși sunt români, se exceptează pe ei înșiși de la regula pe care o flutură. Adică, vezi Doamne, ei sunt cei deștepți, observatori din afară (din afara propriului neam, ca niște ochi dislocați din orbite?).  Dacă-i numărăm pe „deștepții” care susțin că suntem „proști”, posibil să dăm peste o majoritate… Și-atunci: suntem proști sau suntem deștepți? Sau, pur și simplu, am avut prea mult timp parte de prea mulți ciobani care au inoculat turmei convingerea că e „proastă”? Deși nu era proastă, și-au propus (și au lucrat pe brânci la asta) s-o prostească. Se pare că, parțial, au și reușit.

Străinii care vin pe-aici și au de-a face cu „turma” noastră se crucesc să audă cu cât dispreț și silă am ajuns să vorbim noi despre noi înșine și, văzând că suntem oameni ca toți oamenii, nu un depozit de rebuturi, ei nu pricep, în ruptul capului, de ce ne autoponegrim. N-au cum să priceapă, neștiind că, în ultimele decenii, așa am fost „educați” de către cei care ne conduc: să credem că suntem proști, înapoiați, hoți, leneși, necivilizați, vicioși, inculți, lași, incorigibili. Am fost intensiv „educați” așa, pe toate căile. Prin potopul de știri agresive, preferențial-negative difuzate la ore de maximă audiență. Prin lungi seriale de comedie autohtonă deșănțată în care apărem exclusiv ca personaje accentuat negative, deposedate de orice urmă de omenie. Prin etichetările radicale emanate de politicieni. (Paranteză: cu politicienii e bucluc – nu te poți edifica niciodată cine sunt „proștii” și cine „deștepții” din perspectiva lor. Etichetările făcute de ei depind de cine pe cine votează, or, cum ei sunt cameleonici și alienant de interschimbabili partinic… se iscă o grozavă harababură. Dacă, scârbit/ năucit de-atâtea combinări de n luate câte k pritocite în culise, nu-i votezi deloc, dumnealor te consideră, la unison, român „prost și fatalist”). Prin eseurile și pamfletele unor români dăștepți cărora li s-a acrito-borșit să fie români, ei – pasămite – fiind parașutați (cu năvodul găurit?) din alte sfere-stratosfere de la foarte înalte în sus…, de unde nu li se văd nojițele opincilor și-ai putea jura că s-au născut gata-încălțați cu pantofi de fițe Pierre Cardin. Prin salutul radiofonic (repetitiv, ca să turtească la sigur circumvoluțiunile ascultătorilor) al unui jurnalist (fie iertat!): „Salutare,… am venit să vă spun că sunteți proști”.

Un rol în panoramarea malițioasă a „prostiei” românului îl au și interviurile stradale, cu întrebări intenționat banale, întrebări la care cu siguranță un procent covârșitor dintre români ar răspunde, fără ezitare, corect. Tertipul este că posturile selectează și fac publice strict răspunsurile celor care se bâlbâie, bat câmpii, răspund greșit, incoerent sau nu știu să răspundă. Impresia eronată care amprentează mentalul colectiv este că, de vreme ce nimeni (vai nouă, chiar nimeni???) nu știe să răspundă corect, prostia domină! Câți spectatori conștientizează că repondenții au fost anume aleși din procentul mic, nereprezentativ, al celor neșcoliți sau mai sărăcuți cu mintea, și, deci, teoria prostiei dominante este non-validă? Un alt tertip – șiragurile de „perle” de la bacalaureat, postate din belșug și cu șanse mari de diseminare pe net, pe rețele de socializare. Din păcate, prea puțini, numai cei care lucrează în domeniu, își pot da seama că destule sunt contrafăcute. Nici perlele autentice nu sunt neapărat rodul prostiei, unele pot apărea din grabă, din neatenție, din cauza emoțiilor… În majoritate, neputând depista falsurile, receptorii le înghit pe toate, la grămadă, considerându-le multe și reale dovezi ale prostiei tinerei generații. Într-un astfel de șirag, postat cu pretenția că ar fi proaspăt, am descoperit perle copiate/furate (de anonimul care l-a ticluit) dintr-o cărticică a lui Nicolae Saftu, „Râsete fără catalog”, publicată prin… 1977!, când tânăra generație, acum „înfierată cu mânie”, era încă foarte departe de a veni pe lume. O fi mizat, X-ul respectiv, că nimeni nu-l va prinde cu mâța-n sac. La ce și cui folosește falsul ăsta (care, din nefericire, nu e singular)?! Întreb și eu, ca moș Ion Roată.

Și dacă, într-adevăr, vedem acum studenți mai slab pregătiți decât altădată liceenii, și liceeni mai slab pregătiți decât altădată elevii de gimnaziu, nu înseamnă că tinerii noștri sunt mai „proști” și, în niciun caz, nu e vina lor. Situația, fără îndoială – gravă, se datorează sabotorilor sistemului de învățământ, care, pe lângă alte multe decizii nefericite pe care le-au luat, au relativizat selecția, înlocuind admiterile serioase și concurența acerbă cu „dosariade” irelevante. Metaforic vorbind din nou, este ca și cum un cioban crescător de oi bune de lapte, dar cu lână de slabă calitate, ar aștepta să scoată profit aruncând laptele și vânzând lâna, iar dacă afacerea lui scapătă, se lamentează și dă vina pe turmă.

În schimb, veștile bune sunt cenzurate. Abia-abia răzbat spre public numele tinerilor participanți la olimpiade internaționale (de matematică, informatică, filosofie etc.), reveniți în țară cu medalii de aur, de argint, de bronz. Nici despre câștigătorii olimpiadelor naționale nu se vorbește. Și nici numele adulților care se impun la diverse concursuri de artă, de cercetare științifică nu sunt popularizate, deși există personalități care ne reprezintă cu brio. Întreb iar, ca moș Ion Roată: la ce și cui folosește așezarea lor sub obrocul anonimatului? Deloc puțini, sunt ei trecuți sub tăcere tocmai pentru că ar dinamita cu succes teoria prostiei generalizate? Pentru că ar dovedi că, în pofida sabotării învățământului, „mai nasc și-n România oameni” (cum ar zice cronicarul)?

La strânsă concurență cu „românii sunt proști” a fost pusă în circulație (și exportată) altă găselniță „educativă” very cool: „mi-e rușine că sunt român”. Altfel spus, „atenție, eu, ăsta, care mă rușinez a fi român, am nasul mai cârn decât Spătarul Milescu, sunt mai Nae decât Vasilică, mai Agamiță decât Dandanache, mai Coriolan decât Drăgănescu și mai cartof decât barabula!” Dacă-l iei pe insul cool la bani mărunți și-l întrebi, concret, ce motive/ argumente personale are să se rușineze, vezi imediat că habar n-are să răspundă cu propriile vorbe, că repetă ca papagalul ce i s-a lipit de timpane și de meninge de la alții, mai firoscoși. Convenabil, nu?, pentru tendințele (sau să le zic „directivele”?) de diluare/anulare a sentimentului de apartenență la un neam. Nouă, celor cărunți, care am mai avut parte de așa ceva, schema îndoctrinării ne este destul de cunoscută. Politica comunistă, prin zeloșii ei, îi dădea zor cu „mândru mi-s că sunt român”, cu „mândri” „tătuci” salvatori ori cu „fii ai poporului”, cârmaci meșteri pe o „mândră corabie”. „Mândria” creștea pe toate gardurile, umflată cu pompa propagandei de partid, mai-mai să facă „poc!”. La polul (aparent) opus, politica corectă (?) o ține langa prin brusturi cu, mda, „rușinea” de a fi român, așadar „prost”. Groaznică rușine, pe care zice-se că n-o poți spăla decât lepădând veșmintele nației și credința, ca să te scalzi gol-pușcă în gârla tulbure a europenizării, globalizării, universalizării, transgalactizării și să ieși pe tăpșan ca om nou (chestia cu „omul nou” au plagiat-o de la comuniști). Pe urmă, dacă ești cuminte, poate primești pro-vest(a) de salvare, colacul, covrigul de pe coada câinelui… ceva, acolo, un „(h)ai noroc!” că te-ai scăldat.

Politi comunistă, politi corectă, cum o dai tot la cacofonie ajungi, că doar nu vorbea în dodii  un mare învățat român despre politica curvă (a istoriei). În limba română, chiar apelând la exonime („politica curtezană a istoriei”) politica tot cacofonică rămâne. O fi știind ea, limba noastră, care-i tâlcul aici, și probabil de-aia, ca s-o amuțească, se ocupă unii de stâlcirea ei.

Între „mândria” (exagerată a) unora și „rușinea” (exagerată a) altora, n-o fi loc și pentru puțină normalitate? Între „lumina” care ne intra orbitor în ochi de la răsărit și „lumina” care (strămutându-și sediul… hidrocentral) ne intră orbitor în ochi de la apus, bine-ar fi să ne ridicăm privirea și rugile spre lumina lină din lumină care vine de la… Cel de Sus. Singura lumină vrednică de încredere și de slavă. Avem nevoie de o infuzie de dragoste pentru neam și țară, de o dragoste netrâmbițată apocaliptic, dar adevărată și înfăptuitoare. Avem nevoie de cugete curate, echilibrate, deparazitate și de „mândria” bombastic-sforăitoare de odinioară, și de „rușinea” prefabricată, lipsită de orice temei, de acum.

Privitor la răspunderea care aparține, fără discuție, conducătorilor, circula pe net, în urmă cu niște ani, o anecdotă care, în esență, spunea cam așa: Dumnezeu, asistat de Sf. Petru, a purces la împărțit Pământul. Unor neamuri le-a dat mult deșert, altora tundră, altora stepe… Românilor le-a dat – în proporții ideale – și dealuri, și munți, și câmpii, și păduri, și fluviu, și deltă, și mare, și bogății ascunse sub pământ. Mirat, Sf. Petru îi atrage atenția că pe români i-a cam favorizat și nu e drept față de ceilalți. Dumnezeu cade pe gânduri, cum să dreagă situația, apoi îi răspunde: „Stai să vezi ce conducători le dau!” A circulat un timp mesajul original, până când cineva din tagma suspușilor (ori a supușilor slugarnici) s-a „urzicat” și a schimbat enunțul final: „Stai să vezi ce popor le dau!”, lansând pe cybervaluri varianta menită să le aducă lor apă la moară. Atât faptul că schimbarea e defectă din punctul de vedere al logicii, cât și intenția de a alinia mesajul realist inițial la direcția en vogue, a inculpării poporului, țin de evidență.

Acum, după ce conducătorii promiși în anecdotă au prăduit, întrupați în realitate, darurile divine care făceau nedreaptă împărțeala Pământului și au risipit turma, oare putem nădăjdui ca Sf. Petru să intervină, cu același simț al dreptății, să-i atragă Domnului atenția că ar fi timpul să ne facă parte de niște păstori înțelepți, capabili să păstreze puținul care a rămas?

Fie-mi îngăduită povestirea unei situații-parabolă pe care o cunosc îndeaproape, ca martor direct al întâmplărilor.

În urmă cu vreo opt ani, la liceul unde am lucrat, au fost aprobate clase de F.R. (frecvență redusă). Să considerăm, de dragul parabolei, că elevii sunt „turma”, iar diriginta/dirigintele – „baciul”. F.R. înseamnă clase neperformante, eterogene, formate din adulți care nu și-au încheiat studiile medii, n-au fost de mult la școală, au probleme și griji, familii, serviciu, au vârste și etnii diferite și, ca adulți, au o personalitate gata-formată, greu de (re)modelat la o adică. Pe scurt – o „turmă” greu de păstorit. O colegă a fost numită „băciță” la o astfel de clasă pe care a condus-o trei ani, timp în care n-a pierdut din turmă decât câțiva elevi care fie au plecat din țară, fie au avut probleme de sănătate. Știu detalii pentru că îmi vorbea, în pauze sau după ore, despre elevii pe care îi îndrăgise încă din prima lor zi de școală, când se adunaseră în clasă… liceeni întârziați, nesiguri și parcă temători să revină în bănci. Ca să le spulbere îndoielile, îi întâmpinase cu: „Aici, la școală, eu vă sunt mamă. Dacă aveți necazuri, vă rog să-mi spuneți întâi mie!” Mai târziu avea să-mi spună cu mâhnire: „Știi, lumea îi consideră pe cei de la F.R. cam prostovani. Nu-i drept, dar, și de-ar fi, sunt prostovanii mei, mi-s dragi, și o să am grijă de ei cât pot de bine!” Le-a ascultat păsurile, i-a respectat, i-a încurajat, i-a ajutat cu sfaturi și cu vorbe bune. Când a fost cazul, i-a mustrat. I-a stimulat să învețe, stabilind ierarhii simbolice (nu aveau medii de premianți, dar îi felicita pe cei aflați pe primele locuri, iar ei se bucurau că strădaniile lor dau roade și „diriga” le vede). S-a ținut scai de ei să nu abandoneze, să înțeleagă importanța studiilor, i-a sfătuit să fie buni colegi, să fie uniți și de ajutor unii-altora. Inițiase o mică tradiție ca, la sfârșitul fiecărui semestru (redus, în cazul lor, la cinci săptămâni), să iasă la un suc, o bere, o cafea, să discute, să se cunoască mai bine. Când programul de lucru i-a permis, i-a și însoțit. „E un prilej să le spun celor mai stângaci, mai neșlefuiți, despre normele de politețe la intrarea într-un local, să nu vorbească tare în public, să nu uite de vă rog și de mulțumesc”, zicea. I-a întâmpinat și păstorit cu drag, ei au simțit asta și cei mai mulți i-au răspuns pe măsură.

Așa se face că, după trei ani, au încheiat cu bine clasa a XI-a 33 de elevi, toți promovați încă din iunie, cu medii măricele. Bilanț foarte bun pentru „marginalul” F.R. I-a lăudat și i-a încurajat să aspire la mai mult decât la o adeverință de absolvire a liceului. Era bucuroasă și optimistă: „Dacă vor continua să învețe tot așa, cel puțin jumătate dintre ei au șanse să ia bacalaureatul”, mi-a spus. La consiliul profesoral de încheiere a fost felicitată pentru rezultatele frumoase obținute cu clasa. „Mulțumesc, dar n-am făcut nimic extraordinar, senzațional… Mi-am iubit și mi-am respectat clasa, am susținut-o… Atât. E normal, e firesc…”, a răspuns.

În toamna aceluiași an și-a încheiat „mandatul” de dascăl. S-a pensionat. Clasa (deja închegată și pusă pe brazdă) a fost preluată de altă colegă, pentru următorii doi ani, cât mai aveau până să termine liceul. După o vreme, am aflat de la ei că noua „băciță” i-a tratat de la început cu dispreț, le-a vorbit de sus, i-a făcut să se simtă neînsemnați și ridicoli. Fără să încerce să-i cunoască, i-a considerat din capul locului proști, necivilizați, chiulangii, smiorcăiți-șmecheri care se plâng prea mult de probleme personale… Nu s-a implicat, nu i-a ascultat, nu i-a îndrumat, a interesat-o indemnizația de diriginte (ce-i drept, mică, nestimulativă pe-atunci), nu binele turmei de care răspundea. Le-a subminat încrederea pe care predecesoarea ei le-o insuflase. Dezamăgiți, au semnalat situația la direcțiune, dar nimeni nu i-a băgat în seamă, probabil pe motiv că „sunt adulți, să se descurce!”. Da, erau, după buletin, adulți, dar cu statut de turmă fără păstor. Am auzit-o pe una dintre eleve spunându-i secretarei liceului: „De când s-a pensionat doamna dirigintă, parcă suntem orfani”. Tensiunea între ei și a doua dirigintă s-a întețit. I-au răspuns, tot mai apăsat, cu moneda resentimentară a disprețului și a tonului arogant cu care ea însăși îi tratase. Am încercat să-i vorbesc. Mi-a replicat sec, victimizându-se: „Las-o baltă, că ăștia nu merită nimic! Sunt grei de cap, leneși, obraznici, nu știu decât să se plângă și să pretindă. Bine că termină și pleacă la vară din școală, că mi-au mâncat zilele și nervii!”

Așa se face că, în numai doi ani, sub noua conducere, s-a ales praful de „turmă”. Neglijați, 15 elevi au abandonat, rând pe rând, cursurile, iar dintre cei 18 care au rămas, la finalul clasei a XIII-a au fost numai 9 promovați în iunie, ceilalți 9 – corigenți! La sesiunea din vară a bacalaureatului, abia 2 dintre cei promovați au îndrăznit să se prezinte.

Nu se poate spune că a doua dirigintă n-a făcut nimic. A făcut obligatoriile statistici, rapoarte, referate, procese-verbale, a calculat medii generale, a numărat absențe motivate și nemotivate, a pus note la purtare, a completat, încheiat și predat la arhiva școlii cataloagele clasei… Birocratic, s-a achitat de sarcini. De hârtii s-a ocupat, de sufletele „prostovanilor” din turmă – nu! A rânduit hârtiile, a lăsat de izbeliște oamenii. A făcut ce trebuia, dar nu și ce se cuvenea.

Două „băcițe” au avut în grijă una și aceeași „turmă”, unul și același „material uman”, cu aceleași defecte și calități. Prima a adunat turma, a pus-o pe picioare, a doua a derutat-o, a șubrezit-o și a risipit-o. Simplă chestiune de atitudine față de turmă a fiecăreia dintre ele. Atitudine diferită, rezultate diferite…

La fel se petrec lucrurile și în păstorirea „turmei” neamului!

Concluzia este că, indiferent cum ar fi „materia primă”/ norodul – poate fi și de calitatea a doua sau a treia – decisiv este ca diriguitorii să facă ce se cuvine, nu să-și bată joc de turmă, cu gândul numai la indemnizații grase și la propriile interese. Lor le revin, în mod expres, datoria și răspunderea de a scoate la iveală ce e mai bun, mai valoros din cei pe care îi conduc, respectându-i, îndrumându-i, prețuindu-i și răsplătindu-i cum se cuvine.

Cârcotașii vor spune, probabil, că „parabola” asta nu se potrivește, pentru că elevii nu-și votează/aleg diriguitorul, el fiind numit prin decizie directorială.

Nu contează! Ales sau numit, baciul care ajunge în fruntea oilor are o unică datorie supremă: grija față de turmă. O datorie pentru care nu există derogări și pentru abaterea de la care nu există scuze. Când lucrurile merg rău, turma nu e nici de vină și nici de condamnat, vinovați sunt aceia care, în loc să mâne oile la pășune, le hăituiesc spre prăpastie. Iar când în viața turmei apare o lungă succesiune de (nedi)baci, care în loc să o iubească, să o adune, să o îngrijească și să o sporească (adică să fie mioritici în sensul corect al termenului, nu în cel răstălmăcit de răuvoitori), o disprețuiesc, o prostesc, o învrăjbesc, o risipesc… la ce poți să te aștepți?

Nu, românii nu sunt proști, sunt doar de mult prea multă vreme prost conduși!

Mihaela Malea Stroe

(în „Curtea de la Argeș”, nr 1, ian. 2020)

La plivit, în… lanul de cuvinte: „Buruieni lexicale”, de Mihaela Malea Stroe

Stricătorii de limbă (sintagmă consacrată) se aleg, de cele mai multe ori, din rândurile politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat, s-a consemnat. Astăzi, acestei tabere de torționari i se aliază și mercenarii făcători de reclame și unii dintre traducătorii de filme. Las deoparte aspectele mult discutate (invazia de anglicisme, greșelile de tipul „care” în loc de „pe care” sau „are decât un măr”, „ca și”-smele, celebrele „succesuri” și „almanahe”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de azi). Las la o parte și cultul – că putem vorbi de un cult al – licențiozității și sindromul Tourette despre care vorbea Magda Ursache într-un articol, înțepând cu vârful condeiului noianul de înjurături din stradă, filme, literatură…

Mă opresc la reclame, gândindu-mă ce impact au – prin repetitivitate – și cât de ușor pot impune auzului public forme incorecte, anglicisme, barbarisme, cât de ușor pot răspândi tot felul de bălării lexicale. Oare câți au citit articolul în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”, impusă de jurnaliști, la care s-a ajuns „prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și câți sunt cei care, captivi ai televizoarelor, de zeci de ori pe zi, în reclama la crema adezivă Corega, o aud pe protagonistă spunând „într-un final, la nunta fiicei mele, m-am hotărât…”? Vocea autorizată a Rodicăi Zafiu (prof. univ. dr.), ajunge la doar câțiva receptori și n-are niciun spor în fața vocii soacrei mici din reclamă, auzită, repetat, zi de zi, de o majoritate. Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri corecte, cu nuanțe distincte odinioară (în final și într-un târziu), au fost reduse la una singură, strâmbă și găunoasă.

Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări incorecte, se contaminează cu sensuri improprii, din engleză, cuvinte care în limba română aveau înțelesuri clare, chiar specializate. De pildă „epic” sau „dramatic”.  Asta se întâmplă din pricina ignoranței fudule a celor care concep/interpretează reclamele și a traducătorilor. Iată câteva mostre: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru sute de produse”, „prinde o seară epică la Procinema”, Van Damme „[…] va face șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de aur), „micul lui dejun s-a schimbat […] pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval). Dacă „poveste epică” e pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de „grandios”, „epopeic”), dacă „seară epică” și „incursiune epică” sunt, la limită, acceptabile, „reduceri epice”, „șpagat epic” și „omletă epică” intră neîndoios în zona barbarismelor ridicole. Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la un documentar), „crema X vă va schimba dramatic înfățișarea” (reclamă la o cremă de față). Nici un vorbitor/receptor de limbă română teafără nu va cumpăra o cremă care să-i schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar știind că, în engleză, „dramatic” poate însemna și „impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.

Tot de la maeștrii în traduceri/subtitrări cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată, netemătoare, care nu se teme de nimeni. Or, ne-temută este opusul: persoana de care nimeni nu se teme), „Am început să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier, personajul din film crea viori), „Era renumit pe toată mapa Indiei” (mapa, de la engl. map, în loc de întinderea/cuprinsul/harta). „La tour” în româna aproximativă a traducătorului înseamnă „turul” – un personaj feminin nemulțumit de propria siluetă se lamentează: „Arăt ca Turul Eiffel”.

Altă năzbâtie: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face rabdă multe – poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul, poți face în pantaloni (de frică), poți face curat, poți face gălăgie, poți face mătănii, poți face focul… Dar poți face chiar orice?! Cum să faci o aroganță? Dicționarul spune:Aroganță s. f. – Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie disprețuitoare; înfumurare…”. Să substituim și să vedem ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”, „am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”„am făcut o înfumurare”. Adică… te pui cu mass-media?! Dacă în loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus „a comite o aroganță” poate am negocia, dând aroganței un nou înțeles, acela de infracțiune. Căci inițiatorii și consumatorii unor astfel de buruieni lexicale sunt un fel de infractori, de atentatori la sensurile firești ale cuvintelor în spațiul privat al limbii române.

Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu Paraschivescu spunea într-un interviu că există o legătură între cum gândește și cum vorbește cineva. Valabil și pentru stricătorii de limbă! Cum limba pe care ei o vorbesc e un talmeș-balmeș, așijderea și gândirea lor. Necazul vine din faptul că indivizii în discuție au tupeu, au acces la microfon, au priză la public și, implicit, ocazia și capacitatea (ei ar spune capabilitatea!) de a-i strica pe mulți… în vorbire și gândire.

Revenind la reclame, două concurează pentru titlul de „cea mai stupidă”. Una la iaurt: „Ai văzut noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de arătoase!”, cu varianta „[…] noile ambalaje […] și frumoase, și gustoase”. Dacă ambalajele sunt gustoase, mare (sau epică?) va fi ispita de a le mânca! Cealaltă te îmbie cu o pizza hut și te îndeamnă: „[…] savureaz-o cu ambele mâini!” Până să intru în coliziune cu reclama asta, n-am știut că avem mâinile dotate cu papile gustative. Sigur, prima reacție este să râzi copios, dar apoi dai în plâns, deoarece reclame de acest soi demonstrează îndoielnica înzestrare intelectuală a celor care le concep.

Aproape de locul fruntaș se află și reclama „puiului fericit”. Cât de fericit poate să fie un pui decapitat, jumulit, refrigerat, așezat pe tăviță și învelit în giulgi de plastic transparent, numai el, puiul, știe. Pentru ca ironia… sorții să fie complet-cinică, o voce nevinovată, de copil, îl mai și îmboldește: „Zboară, puiule, zboară!” Să zboare… unde?! Spre rotisor sau spre tigaie, probabil.

Nu mi-a pierit simțul umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă aluzivă, cu substrat fin, cum a fost aceea de promovare a unui produs antibalonare, reclamă care, într-o română cu puternic accent moscovit, asigura cumpărătorul că „tăiem gazele definitiv” (reclama a fost repede retrasă, o fi mâniat politically pe cineva!), sunt multe altele al căror pretins umor mă deprimă. Cât de mare este riscul ca pălămida semănată de mass-media în lanul de cuvinte să prindă rădăcini o arată mass-media însăși. Într-un elan zărghit al dorinței de epatare, un canal tv a lansat cândva mutantul lexical „poveștiri” . Prin contaminare cu mutantul repetat zilnic, o informație culturală, care se cuvenea transmisă în limba română literară, s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor „[…] a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui Creangă”. Serios?!

Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale topicii limbii române, iute poți umple sacul menajer sau pe cel destinat deșeurilor toxice după ce urmărești câteva emisiuni împănate cu reclame și transmise în intervale orare de maximă audiență. Așa, ca să se confirme rolul educativ al audio-vizualului!

De niște ani, deja, repetitiv este și anunțul (incorect): „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părinții ori familia”. Mai logic și mai pe românește: „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul părinților sau împreună cu familia”!

Greu la deal cu boii mici! Cui îi pasă? Vigilentul CNA are ace de multe cojoace, numai pentru cojocul stricătorilor de limbă n-a găsit nici măcar un bold bont. N-o fi, în componența CNA, chiar nimeni apt să tresară și să reacționeze când limba română cade pradă borfașilor?

Harnică-foc este mass-media și în strădania de a îmbogăți vocabularul prin schimbarea categoriei gramaticale: în reclame, substantivele sunt silite să devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza (se promit „premii crăciunizate la reîncărcare”), ștrumf – a ștrumfi („îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula. În fine, a emojiona. Cu a emojiona  am avut puțin de furcă până să-i aflu taina. Am crezut că inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian, dar nu. Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu emoji (emojiconi? emojicoane? emojiconuri? ce gen or fi?) și de-acolo ne-am pricopsit cu noul verb. Mai extenuant va fi fost efortul celor care au inventat reversul – verb, și încă la negativ, torturat să devină substantiv: amatorilor de semințe Nutline li se promit „premii de nuplecabilitate”.

Desigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc restrâns, „prostindu-ne” și inventând sau stâlcind, în glumă, cuvinte. Totuși, când prosteala și stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic, repetitiv, când au impact mare și sunt virulent contagioase, nu-i amuzant, ci maladiv. Este, vorba lui Creangă, „cumplit meșteșug de tâmpenie”, generator de turbulențe în gândire, cu repercusiuni asupra vorbirii/exprimării și reciproc! Dacă la asta adăugăm ce susțin psihologii, anume că repetitivitatea direcționează gândirea, avem (încă o dată!) confirmarea că televizorul funcționează iremediabil ca „tembelizor”. Nu e (de) glumă, este realitate patologică.

„Prosteala” din reclame nu asigură o vânzare mai bună a produsului. Ea rămâne, fără nicio justificare, un mare deserviciu adus limbii române și vorbitorilor ei. Azi-mâine o să ne pomenim, după ilustrul model oferit de mass-media, că aspiratorăm, ciorbărim, cozonăcim, paharim, lingurim, naftalinăm, farfurizăm… De butonat, deja butonăm de zor cu toții, intrarea glorioasă a butonării în vocabularul activ deja s-a petrecut. Cine știe? Poate se vor da premii și pentru efortul de nurespectabilitate a normelor firești, dacă tot e în mare vogă nefirescul.

Oricum, plătim triplu pirul și cucuta servite „pe sticlă” de agresorii limbii române! Întâi la figurat, prin scâlcierea limbii. Apoi la propriu: o dată direct, prin abonamentul tv. A doua oară indirect: cum pe producători îi costă din greu reclamele, își recuperează paguba umflând prețul produselor pe care le cumpărăm (adesea la sfatul cuiva din anturaj, nu pentru că ne-ar fi convins vreo reclamă).

O altă invazie parazitară, răspândită ca neghina în lanul de cuvinte – diminutivita.

Un articol scris de Radu Paraschivescu pe tema românei diminutivale m-a întors cu șase-șapte ani în urmă, când am asistat la cincisprezece lecții demonstrative susținute de tinere dăscălițe aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat frisoane abuzul de diminutive. Orele-model au mustit de „joculețe”, „filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”, „bilețele” – în fine, tot arsenalul dobândit de absolvente cel mai probabil la „cursulețele” de „pedagogicuță” (modernă!) în facultate. A fost ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie tratați ca la grădiniță, dar, din politețe, și-au mascat zâmbetele când li s-a cerut să deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un „joculeț”. Am încercat să le absolv pe tinere de vina contaminării cu morbul diminutivării. Dacă așa au învățat, așa aplică învățătura! Nu-i vina lor. Și am socotit că o fi o maladie locală, trecătoare. Dar, câteva luni mai târziu, la București, la „Gaudeamus”, între două lansări de carte, o tânără „capitalistă” – în sens caragialian – își exersa decibelii vorbind câtorva cunoscuți despre cartea ei abia lansată. Studiase noile metode pedagogice, al căror succes e garantat prin „filmulețe”, „joculețe”… Și a început să dea amănunte despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era caldă. Aveam dovada că diminutivita este mai răspândită decât mi se păruse și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar acolo, în noua abordare psiho-pedagogică. Cine-o răspândește? Tinerii cărora, în facultate, urmașii lui Chicoș Rostogan sau ai lui Makarenko – pedagogi aliniați la noile tendințe și direcții, bune-rele, cum or fi, alinierea să triumfe! – le-au agățat în vârful limbii piercinguri cu diminutive.

Atunci n-am reflectat și la alți posibili distribuitori ai neghinei, dar…

Eficient este și internetul, pe ulițele căruia circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”. Lasă că „filmulețul” e varianta lexicală siropoasă a videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci aurii de rață, simpatici pui de arici, veverițe zglobii, căței ori pisoi pufoși… La categoria „animăluțe” intră de-a valma și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși, în ipostaze duioase, când – de mirare lucru! – se lasă mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Ce-ar simți regele junglei dacă ar înțelege că este etichetat drept „animăluț”?

Eficiente sunt și reclamele. De „n” ori pe zi, coana Chiva ne momește sucul gastric, dar și centrii gândirii, cu mărgeluțe de brânzicuță, cu bulgărași dolofani sau cu biobulgărași de biobrânzică, în timp ce o gospodină urbană pregătește aromata Knorbiță. În altă reclamă, un angajat vrea să-și strămute sălăriuțul la o bancă mai acătări. În alta, un nou șampon alungă monstruleții cuibăriți în podoaba capilară. Tot de nenumărate ori pe zi, o fetiță se laudă „facem multe prostioare” (reclamă la bomboane), un îngeraș de cățel așteaptă porția de bucățele savuroase din meniu, aflăm că „văcuța veselă” ne pregătește „o gustare distractivă”, în timp ce, în lumea jucăriilor, „un cățel învinge-un elefănțel”.

Și încă: am avut ocazia să citesc înainte de publicare cartea unei tinere despre pelerinajul ei la Santiago de Compostela. Textul – înțesat cu diminutive. Aflată la sute de kilometri depărtare, tânăra tânjea după un ceiuț/ceiuleț sau un nesulică de acasă și căuta păpică sau un papa-bun de ostoit foamea. Abuzul de diminutive a subminat până la prăbușirea în derizoriu conținutul unei cărți vrednice să consemneze o experiență spirituală. Un astfel de text, odată publicat, împrăștie și el buruiana.

Primejdioasă este și ispita de a-i imita ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca unse cu superglue. Îi imiți ca să le ridiculizezi năravul, să atragi atenția asupra maladiei și, imitând, te pomenești că-ți intră „virusul” în reflex iar apoi, chiar conștientizându-l, greu scapi de el. Doamne, ferește!

Prea lungă deja și în alarmantă creștere este lista cuvintelor al căror înțeles se smintește la umbra nebunariței anglofile. O fi nebunarița buruiană de leac, dar numai ca tinctură, administrată de specialiști cu pipeta, nu – după cheful inșilor fără discernământ – cu hârdăul… Foarte toxică de felul ei, poate duce la vertij mental, buimăceală și anemie semantică letală. Din păcate tot mai des, stricătorii de limbă folosesc anapoda cuvintele: suspicios în loc de suspect/dubios (subtitrare: „Nu are nimic suspicios la maxilar.”), umanitate în loc de omenie („Mințind, și-a pierdut umanitatea.”), caracter în loc de personaj („A creat un caracter lipsit de caracter.”), a argumenta în loc de a (se) certa, a (se) focusa în loc de a (se) focaliza, a (se) concentra, patetic în loc de jalnic/ridicol/caraghios, locație pentru loc/spațiu, expertiză în loc de experiență, admirativ în loc de admirabil, realistic în loc de real/realist, instant în loc de instantaneu/subit/brusc/dintr-odată („Iulia a devenit instant geloasă.”), tehnic în loc de practic/de fapt/în principiu („Tehnic, după testul acesta, vei fi angajat la noi.”), a suporta în loc de a sprijini/a susține/ a ajuta („Familia m-a suportat financiar în timpul facultății.”), determinat în loc de hotărât („E o persoană foarte determinată.”) etc.

Această neosinonimie zăludă prejudiciază limba prin ambiguizare semantică, încețoșează sau chiar deturnează mesajul. Determinat, în limba română citovă, nu-i totuna cu hotărât. A fi determinat este consecința unei presiuni exterioare care știrbește liberul-arbitru: „În aceste condiții, sunt determinat/constrâns/forțat/obligat să plec”. A fi hotărât vine din interior, implică liberul-arbitru și acceptă reflexivul: „În aceste condiții, sunt hotărât/(m-)am hotărât/(m-)am decis să plec”. Determinarea poate fi și urmare a unui discurs convingător, dar tot exterioară rămâne: „Prin ce mi-ai spus, m-ai determinat/m-ai convins să-mi schimb programul”. La fel, una este „o persoană suspicioasă” și cu totul altceva „o persoană suspectă”, una este să spui cuiva „Nu te mai sprijin!” și altceva să-i spui „Nu te mai suport!” etc.

Discuția poate fi mult extinsă, întrucât vizează nuanțe și subtilități proprii limbii române, maltratate în prezent de lenea minții, de snobismul și de superficialitatea vorbitorilor/traducătorilor „după ureche”. S-ar putea turna un foarte lung serial cu titlul „Analfabetism funcțional pe micile ecrane”.

S-a spus de multe ori că limba este ca un organism viu, că se poate apăra singură, asimilând ce-i priește și lepădând, cu timpul, ce-i dăunător ori străin ființei sale. Trecutul adeverește că nu e prima oară când ea se confruntă cu buruieni semănate de snobii și ariviștii autohtoni slugarnic-fascinați de „frații” (vitregi și vremelnici), veniți – care dincotro – cu tăvălugul istoriei și că, după o vreme, mătrăgunele dispar. Așa au dispărut „i pak” și „za” din Scrisoarea lui Neacșu, „anteriul de șamalagea” și „imineii de saftian” ai lui Dinu Păturică, „furculisioanele” Chiriței pașoptiste, „muzica de pisici” și excesul de germanisme al jurnaliștilor ardeleni admonestați odinioară de Titu Maiorescu.

Totuși, niciodată până acum, clanul semănătorilor de buruieni n-a fost atât de numeros, de ignorant, de agresiv și de perseverent în stricăciuni (pe tiparul perseverare diabolicum) și niciodată înainte n-a avut la dispoziție atâtea facilități tehnice prin care să grăbească și să sporească pagubele. Păturică n-a pierit, doar a dat imineii pe șuzi, se focusează managerieze un mare bisnis și face tim-bilding în uic-end. Chirița de azi, o schini, fuge la șoping, își ia un mast hev, face selfiuri, apoi șeruiește și dă laicuri pe feisbuc. Jurnaliștii, (prea)plini de self-istim, se cred big-boșii trendi/fensi ai cuvintelor. Ca să fie cul, în loc să corecteze greșelile vorbitorului de la colțul străzii, ei le preiau cu elan și le cultivă intensiv pe micile ecrane și în reviste anti-culturale de mare tiraj, din categoria celor care au mai mult imagini decât text, să nu obosească cititorul. Nău coment!

De aceea, acum, o mână de ajutor din partea iubitorilor limbii române ar fi binevenită. Bună ideea Magdei Ursache privind „Serviciul Securităţii Limbii Române” pentru cei „din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.” Pe când un departament (CNA?) care, cu amenzi serioase, ca la francezi, să plivească buruienile semănate de mass-media în lanul de cuvinte? Și asta înainte ca lanul să devină pârloagă prielnică invazivei ambrozii, cu polenul ei alergen…

Numai că, din păcate, răul nu se oprește aici. E prolific. Face pui pe te miri unde și se răspândește.

Prof. Dr. Mihaela Malea Stroe (Comunicare prezentată la Colocviul „Cultura limbii române”, 31 aug. 2019, Brașov, Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”)

„De veghe în…” grădina limbii cu scriitoarea și profesoara Mihaela Malea Stroe

Mihaela MALEA STROE*** este numele sub care semnează Mihaela Stroe (n. Malea), n. 17  iunie 1957, Braşov. Poetă, prozatoare, eseistă. Absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. Profesor de limba și literatura română la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Braşov(1980 – 2015). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, din 2009. Colaborări cu poezie, proză, teatru, eseu şi cronică de carte la publicaţiile:Astra, Revista română, Şcoala braşoveană/Corespondenţe, Sinteze literare, Tribuna învăţământului, Gazeta de Transilvania, Axioma, Tribuna, Tabor, Luceafărul, Vitralii, Dacia Literară, Cetatea culturală, Hyperion, Steaua, Observator cultural, Spaţii culturale, Sisif, Curtea de la Argeș, Aisberg, Mozaic, Euphorion,România literară,Südostdeutsche Vierteljahresblätter, Alternanțe,Lumină Lină, New York Magazine, Information Bulletin. Colaboratoare la cinci volume colective. Membră în comitetele redacţionale ale revistelor Astra, Libris şi Vatra veche. A debutat în revista Liceului „Andrei Şaguna”, Muguri, 1973. Debut editorial cu romanul Fatimata, Editura Arania, 1995. Poeme traduse de Hans Bergel și Valeria Manta Tăicuțu în limbile germană, franceză şi engleză. Premii literare: premiul pentru debut „Darie Magheru”, acordat de USR – filiala Braşov, pentru volumul Fatimata, 1997; menţiune specială, acordată de Uniunea Democrat Creştină – Braşov, pentru piesa Remiza, 1998; premiul „Arania” pentru cercetare ştiinţifică, pentru volumul Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, în 2002; Marele Trofeu în cadrul concursului judeţean „Braşovul văzut de tineri” (2007) pentru realizarea proiectului „Scriitori braşoveni”, premiul filialei USR Brașov, „Cartea anului” ex-aequo, pe 2016 , pentru volumul Clipa de grație.***

***preluare de pe pagina http://www.usrbrasov.ro/mihaela-malea-stroe/

Pamflet: „Noi și bătaia”

Circulă de o vreme pe net un textișor anonim, amuzant, cam superficial și scris cam într-un răspăr căutător de nod în papură, despre aptitudinile noastre definitorii, descifrabile, zice… semnatarul anonim, în limba pe care o vorbim. Mi-am îngăduit să adaug și eu câte ceva din ce oferă, cu multă generozitate, limba noastră. În italic sunt trecute mai jos preluările selective din textul inițial.

În limba română se ascunde un secret despre natura noastră românească. Noi suntem, prin excelență, niște bătăușiNe place bătaia! Așa zice autorul anonim, ignorând sensul adesea figurat al „bătăii” și faptul că multe expresii pe care el le socotește pur românești, deci caracteristice exclusiv nouă, circulă fest și în alte limbi romanice, ba, la o analiză atentă, cu „bătaie lungă”, unora dintre expresii li se pot zări până și rădăcinile latinești.

Noi avem de multe ori un simț exagerat al autoironiei și un fel rar de a ne bate joc de noi înșine. Adică… ne batem singuri cuie în talpă și, din cauza asta, se întâmplă, din când în când, și să batem pasul pe loc.

Nu-i vorbă, putem fi bătăioși, cu bun-simț și discreție. Bătăioși fără aroganță, pătrățele pe abdomen, tupeu și bicepși cultivați la sala de făcut mușchi. Putem străbate și cărări nebătute, deși în textișorul anonim se spune că noi nu parcurgem un drum, noi îl batem. Uneori… îl batem de pomană! Cum, tot de pomană, ne batem gura dacă interlocutorul e bătut în cap și nu pricepe mesajul, nici… unde bate vorba noastră. E ca și cum „popa ar bate toaca pentru o babă surdă”. Dacă o situație ne dă de furcă sau bătăi de cap, știm că e mai bine să batem în retragere o vreme, fără să ne dăm bătuți. Când suntem gânditori sau îngândurați, când intenționăm să facem ceva, ne bate un gând. Sau mai multe. Inima noastră de român nu pompează, ci bate! Cât timp bate, e bine! Dacă s-ar opri… O, nu! Ar însemna că… ne-a bătut ceasul! Să batem în lemn! Oare să nu știe autorul nostru că inima „bate” și la francezi („ton amour fait battre très fort mon coeur”) și, încă mai abitir, la temperamentalii italieni („l’amore che provo per te è come sentire il cuore battere all’impazzata”) sau chiar la nemți, mai temperați de felul lor („das Herz bis zum Hals schlagen”)?! Mi-l și imaginez pe autorul critic și „nebătăuș” al textișorului declarându-i în șoaptă persoanei iubite: „măi, dragă, când sunt cu tine, inima mea… pompează nebunește!”.

Dar noi, pentru că „bătaia e ruptă din rai”, nu prea tragem nimănui „o mamă de bătaie”, nici „o bătaie soră cu moartea”, mai degrabă batem mătănii ori ascultăm cum bat clopotele. De exemplu la vecernie, când „se bate ziua cu noaptea”.

Unii dintre noi pierd timpul bătând străzile. De la hoinărit, pot apărea probleme de confort. Că pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci, scurt, – ne bat! Ștrengarii, bată-i vina!, se întâlnesc în timpul liber să bată mingea, la o miuță, pe maidan.

Suntem sociabili, comunicativi, ne place familiaritatea, totuși asta nu înseamnă că ne batem pe umăr oricând sau că ne batem pe burtă cu oricine. Suntem ospitalieri cu un nevoiaș care bate la ușa noastră. Când pleacă cineva de care abia așteptăm să scăpăm îi urăm „Drum bun și cale bătută!”

Unora le plac funcțiile, ahtiați fiind să bată cu pumnul în masă. Ca să-și atingă scopul, inșii ăștia sunt ca giruetele: se răsucesc după cum bate vântul și bat temenele în orice direcție.

Dacă tot veni vorba de urări, ca să urăm de bine cuiva îi spunem: „Bată-te norocul să te bată!”. Sau, tot cu simpatie, mai evaziv: „Bată-te să te bată!” Nu lipsesc nici urările pentru dușmani: „Bătu-l-ar sărăcia!”, „Bătu-l-ar focul!”, „Bată-l Dumnezeu să-l bată!”, știind noi clar că „Dumnezeu nu bate cu bățul”. Urările astea, fie de bine, fie de rău, nu „se bat cap în cap”, doar reflectă stări de spirit variate. Dumnezeu este invocat pentru că privirea Lui bate departe și, când adevărul pe care îl spui pare atât de incredibil încât interlocutorul te privește sceptic, zicem: „Să mă bată Dumnezeu dacă te mint!” În schimb, nu-l numim pe cel necurat, îi spunem „bată-l crucea!” și nu-i semn bun dacă ni se bate ochiul stâng.

Revenind la plăceri, ne place și să jucăm sau măcar să batem din picioare în ritmul muzicii, să batem tactul cu degetele pe masă. Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „Bătuta”. Iar în Oltenia… (cu) „două fire, două paie, (se) ia Ciuleandra la bătaie”! Unora, ce-i drept, ne place să batem apa-n piuă!, altora „să batem apa până iese untul” sau – celor cicălitori din fire – să-i batem pe alții la cap. Ne plac aniversările și, când cineva împlinește un număr rotund de ani, spunem că a împlinit „n” ani… „bătuți pe muchie”. Oferim, la astfel de ocazii binevenite, câte un buchet de flori „bătute” (liliac, narcise, frezii, maci), mai bogate în petale decât suratele lor simple.

Sunt și unii care, fără să vrea, după ce i-a bătut rău soarele-n cap, bat câmpii, cu sau fără grație. Dacă se ivește o împrejurare prielnică, de care trebuie profitat rapid, ne place (sau intuim că e bine) să acționăm ca fierarul, adică: să batem fierul cât e cald. „Battre le fer tant qu’il est chaud”, zic și frații noștri francezi, și frații italieni: „Bisogna battere il ferro finché è caldo”.

Sunt și lucruri pe care le socotim absurde sau inutile, și-atunci avem înțelepciunea să… nu ne mai batem capul cu ele, mai ales dacă, simultan, ne bat din greu alte griji. Nu obișnuim să batem monedă pentru orice fleac și nici nu ne batem cu pumnii în cap din nimicuri, dar ne înrudim bine cu Don Quijote și ne trezim în postura celui care se bate cu morile de vânt.

Acolo unde alții sugerează, unde spun pe ocolite ce vor, noi batem un „apropo” sau, mult mai plastic, batem șaua să priceapă iapa!
Când încheiem o afacere noi batem palma. Înțelegerea, bazată pe strângere de mână și cuvânt de onoare, poate fi definitivă, adică rămâne „bătută în cuie”, nu e nevoie s-o batem la mașină pe hârtie, s-o parafăm sau să ne batem cu pumnii în piept. Dacă partenerul n-o respectă, putem să-i batem obrazul și apoi să batem toba, ca să afle și alții că e un tip necinstit și că, în cazul lui, e valabil proverbul românesc: „gura bate fundul”.

Dacă doi se încaieră și unul se alege cu hematoame care bat în vânăt și bat la ochi, spunem că victoriosul „a bătut la el ca la fasole”. Să fie clar: ca la sacul cu păstăi de fasole, lovit cu bățul în bătătura gospodarului, ca să iasă boabele bune din tecile uscate. A nu se confunda cu zona culinară, cu felul de a pregăti fasolea, fasole bătută! La care, cât ai bate din palme, se poate adăuga o cană răcoritoare cu laptele nostru bătut.

În timp, ne-a bătut și norocul, ne-a bătut și soarta.

Ne-a bătut soarta că am avut de dus multe bătălii nedorite, aflându-ne când „în bătaia săgeții”, când „în bătaia puștii”, când „în bătaia tunului”. Între două bătălii, ne-au bătut brume și grindini, crivățul și seceta, cutremure și boli, dar n-am uitat să batem coasa ca să cosim fân pentru vite, să batem nucul ca să-i strângem roadele, să țesem artistic pânza la război cu fire „bătute” cu spata în urzeală, să batem albușurile cu zahăr pentru bezele, să batem covoarele ca să fie curat. N-am uitat să combatem coropișnițele și filoxera. Să batem recorduri. Odată i-am „bătut la fundul gol” pe barcelonezi la fotbal. Portarul nostru a fost imbatabil. Le-am luat Cupa Campionilor și le-am bătut în pumni „sâc! sâc!”. Gimnastele noastre olimpice au „bătut” calculatoarele care încă nu știau să afișeze nota 10. Odinioară i-am „bătut-măr” pe turci la Podul Înalt, la Călugăreni/Giurgiu, iar mai apoi la Plevna… Nu degeaba pe-atunci coroanele voievodale și regale erau „bătute-n pietre scumpe”! Încununau pe merit niște frunți demne de respect și niște minți luminate.

Ne-a bătut norocul că n-am fost niciodată într-atât de bătuți de vânt pe-afară și nici atât de abătuți pe dinlăuntru încât să nu mai facem haz de necaz. Simțul umorului ne-a ajutat mereu să răzbatem când ne-a fost greu, să străbatem anii fără să ne abatem de la calea cea dreaptă și de la ceea ce este important.

                                                                 Mihaela Malea Stroe, dec. 2020

Mihai Eminescu -The Legend of the Evening Star & Other Poems: traducător Adrian G. Sahlean

Volumul   Mihai Eminescu -The Legend of the Evening Star & Other Poems: Translations by Adrian G. Sahlean  cuprinde versiuni suplimentare ale traducerilor din Eminescu care i-au adus lui Adrian G. Sahlean numeroase premii începând cu anul 2000, consacrându-l drept un retroversionist de elită în multiple genuri literare în lumea anglofonă. Sunt puțini români, chiar și din Diasporă, care știu ca tălmăcirea Luceafărului, inclusă în volum, a fost pusă în scenă off-Broadway de un regizor american în 2005 și 2008. Ediția (print-on-demand), reprezintă modalitatea curentă prin care cărțile sunt tipărite și comandate doar prin filierele internaționale de distribuiție (precum Amazon, Barnes & Noble, dar nu numai). (Am inclus mai jos, pentru conveniență, link-urile catre Amazon USAUnited KingdomFranțaGermania, (recomandată pt. România), Canada și Australia.

Global Arts Inc. Hardcover + Dust Jacket, $30.00 5.0 out of 5 stars

Recunoașterea lui Eminescu – cvasi-necunoscut în țările anglofone – prin intermediul acestui volum are nevoie de o susținere individuală masivă din partea românilor. Mi-a luat o vreme  înțeleg că instituțiile românești nu se vor implica vreodată în promovarea internațională a lui Eminescu – pe care eu o încerc de aproape 25 de ani. Vă solict ajutorul pentru trimiterea acestui mesaj cât mai multor prieteni și cunoștințe de pretutindeni. Puteți citi prin linkuri reacțiile critice și comentariile din SUA și Canada despre traduceri și despre autor pe situl Global Arts.

Transcriu mai jos îndemnul măgulitor făcut de scriitorul Cristian Mircea Săileanu (4 volume în română, 4 în engleză, și cel mai bun traducător a lui Caragiale.): Despre Adrian G. Sahlean am mai scris. Sahlean nu e un traducător, ci un retroversionist. Adică traduce din română înspre engleză, lucru de 10 ori mai complicat decât dacă ar face-o invers… Adăugați la asta faptul că Sahlean a tradus în engleză poeziile lui Mihai Eminescu. Nu, nu l-a tradus bine, l-a tradus excepțional de bine. Mulți au încercat înaintea lui, numai el a reușit… Dacă aveți vreo legătură cu limba engleză, dacă locuiți în SUA sau Anglia sau Australia, dacă aveți copii care învață engleza, dacă sunteți profesori de engleză, dați un ban pe cartea lui Sahlean… E o carte care nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă de român.”

Dar nu numai… Scopul meu este de a răspândi volumul, cu ajutorul dv, din aproape în aproape, către cititorii nativi, către universitățile anglofone și anglofile, către colegii, biblioteci, centre de studii est-europeene, etc. Nu se poate realiza fără ajutorul dumneavoastră! Nu ezitați să cumpărați această ediție bibliofilă unicăFondurile obținute din vânzări sunt folosite exclusiv pentru promovarea lui Eminescu în spațiul anglofon! 

Adrian George Sahlean
Global Arts Non-Profit
www.globalartsnpo.org
Eminescu Translations
www.luceafarul.com

Medicamentul miraculos: „Clipa de Bunătate”

N-ați simțit adeseori lunile acestea că nu vă mai găsiți locul în nebunia lumii de astăzi? Nu a fost săptămână în ultimul timp în care să nu aud o veste proastă, ba o cunoștință, ba un prieten bolnav, ba un deces în apropiere. Frica s-a așternut deasupra capetelor noastre la fel ca ceața asta apăsătoare care nu mai vrea să plece de pe cer și stă parcă parcă la pândă vrând să ne subjuge cu totul. Și noi suntem într-o continuă așteptare, cu simțurile pregătite să întâmpinăm răul care parcă nu mai vine ……

Și totuși, cum să facem să supraviețuim în felul acesta? Este în regulă să fim așa? Cum să ieșim din starea aceasta dăunătoare?

Îndrăznesc să spun că am găsit măcar o parte din medicamentul de supraviețuire. Testat, e drept de ani de zile, dar parcă zilele acestea și-a dovedit mai mult ca oricând eficiența: filantropia constantă. Știu ce spun pentru că v-am zis, l-am încercat pe propria-mi piele, apoi l-am sugerat copiilor mei, apoi apropiaților. A fost eficient aproape instant, de la prima plasă de portocale dăruită și s-a simțit într-o stare de bine, de mulțumire iar apoi de împăcare cu sine și cu ceilalți. Cu cât este folosit mai des cu atât gândurile pesimiste și starea de îngrijorare dispar mai repede.

„Este dovedit clinic”, filantropia aduce bucuria.

Ce ziceți, pesimiștilor, aveți curaj să îl încercați?

Mai în glumă, mai în serios, dacă vă încearcă vreo astfel de vitejie și vreți să îl testați, vă stăm la dispoziție cu plase de portocale, sacoșe de făină, mălai, sticle de ulei, haine, jucării care sunt așteptate de tot felul de famililii sau de copilași aflați în nevoie.

Vă umplem mașinile , vă dăm adresele iar dumneavoastră puteți deveni mesageri ai „Clipei noastre de bunătate” și pacienți pe cale de vindecare.Roxana Dobre, Asociația Sfânta Maria Cristian.

În vreme de pandemie, cu ajutorul donatorilor din țară și din străinătate, cu ajutorul preoților, al cadrelor didactice sau voluntarilor, mulțumirea și bucuria răzbate din sufletul celor ajutați la nevoie.

Mii de persoane vulnerabile, copii proveniți din familii numeroase sau vârstnici care locuiesc în cătune sau zone izolate au beneficiat de ajutor în perioada februarie – mai 2020 din partea Asociației „Sfânta Maria” din Cristian, județul Brașov.

În cadrul campaniei „Suntem împreună” au fost distribuite alimente neperisabile în zonele rurale din județele Brașov și Covasna în valoare de 35.000 de lei. Campania „Îmbracă un copil de paști”, dedicată copiilor din zonele rurale a însumat peste 75.000 de lei. Campania „Zece pentru zece”, dedicate câtorva zeci de copii a însemnat dotarea acestora cu tablete, cărți și rechizite în valoare de 15.000 de lei.

În 9 ani de la înființarea Asociației „Sfânta Maria” din Cristian – județul Brașov, toate campaniile desfășurate au însemnat împliniri și bucurii sufletești, încredere și biruință, efort și dăruire.

„Aveţi un ban? Cumpăraţi cerul! Nu aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, o pâine şi veţi primi Raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi chiar dacă veţi tăcea la Judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea”. Sfântul Ioan Gură de Aur

Asociația „Sfânta Maria” Cristian își desfășoară activitatea cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropoliei Ardealului, sub patronajul Parohiei Ortodoxe Cristian I, de peste 9 ani de zile  și se concentrează în mod special pe sprijinirea copiilor aflați în dificulăți materiale, prin programe educative și sociale, monitorizând în mod constant câteva sute de copii din zonele rurale din zona Brașovului.

Imagine preluată de pe pagina de facebook a  Asociației Sfânta Maria din Cristian, județul Brașov.  Donații și detalii: Adresa: str. Lunga nr. 117 Cristian, jud. Brasov – Cod: 507055. Tel: 0748 122 112

Recenzie: „Mălini”, volumul IV, de Eduard Dorneanu

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini din judeţul Suceava, a debutat editorial în 2011 şi este din 2017 membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Într-un interviu acordat anul trecut paginii ,,La pas prin Braşov”, disponibil pe site, scriitorul afirma: „Scriu despre satul românesc actual. Despre oameni și întâmplări reale. Nimic cosmetizat, doar realitate pură. Scriu despre viața mea, despre oamenii din jurul meu. Despre cei care mi-au bucurat zilele de tinerețe, nopțile de vară și anotimpurile trăite departe de labirint.”

În anul 2020 a publicat, la Editura Eikon, volumul IV din seria ,,Mălini”, carte ce poate fi lecturată atât în continuarea celor trei care au precedat-o, cât și sub forma unor povestiri independente. În format 13 x 20 cm, cartea conţine 17 capitole desfăşurate de-a lungul a 180 de pagini. Fiecare capitol descrie întâmplări recente sau din trecutul familiei autorului, petrecute în satul natal şi în împrejurimi.

Alături de personajele centrale, respectiv naratorul, mama sa şi Îngerul de pază sunt prezente chipuri din viaţa satului, precum Brăduţa, Flouşa, Rezuca, Finuţu, personaje comice, dar şi prietenii autorului, Ioana şi soţul ei, Lucian, și Helmut, un rom din Fălticeni. Inedite, dar specifice scriitorului sunt personajele din natură, cum ar fi pisica Ify, cocoşul Kenan, nucul Sybil, Regina Tuia, cireşul Ioana, vişinul Patterson:

„Îmi va fi greu să privesc locul acesta în zilele când Sybil nu va mai fi. E ciudat câţi pomi au plecat, departe de satul meu drag. Nu mai sunt merii raneţi, nu mai e părul domnesc, zarzării, salcia din curte, vişinii, iar din Regina Tuia a mai rămas doar un braţ. Cine ştie cum sunt drumurile pomilor? Să fie oare identice cu ale oamenilor care lasă urme pe care uitarea le şterge imediat? Pomii nu au nevoie de un nume aurit care să le vegheze plecarea. Nu au nevoie nici de cântece ritualice monotone şi învechite de egoism. Pleacă simplu, după ce mor în picioare.”

Am perceput cartea pe mai multe planuri. Pe de o parte o consider un manifest împotriva educaţiei precare şi a răutăţii oamenilor, pe care scriitorul îl prezintă cu ironia întâlnită în spusele personajelor:

„Merită să ne certăm de la aşa ceva? Vorba ceea, acuma să ne scuipăm pentru o anatemă? Cât poate să coste una? Uite, eu pot sî il rog pe băiatul meu, că are magazin, să ne aducă una, ba nu, chiar două ca să ducem şi la biserica catolică din Fălticeni. Las’ că îi spun eu ficiorului meu să aducă două anateme. Punem bani mai multe văduve şi ducem anatemele la biserică.”

Pe de o altă parte ea este o apreciere sensibilă la adresa familiei, a satului, pe care naratorul  îl consideră „cel mai frumos loc din Univers”, şi a Bucovinei. Regăsim întâmplări dinaintea anilor ’90, despre nedreptăţile la care a fost supus tatăl, dar şi din viaţa actuală trăită zi de zi alături de mamă. În dialogurile dintre doamna Dorneanu şi fiul ei, umorul învinge adesea amărăciunea situaţiei:

„ – Dacă ştiam că e aşa greu, plecam la oraş, de dimineaţă, spun trist.

– De ce?, întreabă mama. E chiar aşa de complicat să dai caş prin maşina de tocat?

– Asta e maşină? Cred că e soră cu maşina în care Burebista îşi storcea izmenele. Deloc nu merge. (…)

– Vrei să dai caşul pe răzătoare? Sau ştii o altă metodă? Poate cu o ascuţitoare. Ce zici?”

Iar într-un plan care poate să pară mai îndepărtat, dar care ne dezvăluie că există totuşi şi fericirea la Mălini, regăsim iubirea, cea dintre Eduard şi Ioana, pe care naratorul o numeşte „fluturiţă” şi care este „nespus de frumoasă”.

Cartea poate fi privită şi ca un document martor al cuvintelor şi expresiilor din regiune (amintesc doar de „Fâşcâi” , „Uăi” şi „D-api’ ”) dar şi al răsturnării sistemului de valori în societatea actuală comparativ cu lumea tradiţională a satului, pe care o cunoaștem deja prea bine din cărţile clasicilor.

Chiar dacă „nimeni nu dă doi bani celui care scrie. Nimănui nu îi pasă de orele, de nopţile, de anii în care muncesc neîncetat, fără odihnă, pentru ca încă o carte să vadă lumina tiparului. ”, am convingerea că ne vom bucura şi de alte volume scrise de Eduard Dorneanu pentru că  „E o viaţă simplă, curată de care nu mi-e ruşine. Şi mai e şi dragostea Domnului. O, da… ”       

Cărțile lui Eduard Dorneanu pot fi găsite în mare parte dintre librăriile din ţară: Libris, Eikon, Tracus Arte, Humanitas, Cărturești, Librărie.net, Mihai Eminescu, Sophia, Cartea Românească dar și în cele străine, cum ar fi Amazon sau AbeBooks.            http://www.librariaeikon.ro/index.php?controller=search&orderby=position&orderway=desc&search_query=Eduard+Dorneanu

Credit foto: Antonela Cristina Lungu

Vernisajul expoziției artistului plastic Gabriel Stan „El și Ea o persoană” – Magia picturii

Vernisajul expoziției artistului plastic Gabriel Stan „El și Ea o persoană” – Magia picturii în vreme de pandemie. Prezintă Ioan Dragoș Dimitriu, autorul și interpretul melodiei „El și Ea o persoană” și Sorin Ștefan Basangeac, filolog.

Prima compoziție după ani de cântat la pian este o producție 100% brașoveană. O melodie născută din culorile, formele, simbolurile, spațiul și timpul picturilor lui Gabriel Stan.

Creativitatea lui Gabriel Stan a fost transpusă de Dragoș Dimitriu în muzică. Emoție, iubire, speranță, încredere, bucurie și credință.

Vizitați expoziția artistului plastic Gabriel Stan „El și Ea o persoană” – Magia picturii de la Kron Art Gallery, str. Postăvarului 18. La Kron Art Galtery mai puteți vedea  și picturi din creația artistului plastic Carmina Mareș.


Video: YouTube

Ioan Dragoș Dimitriu, repere profesionale