Arhive etichete: Rodica Matilda Miulescu

Rodica Matilda Miulescu: „Primul mărţişor”

Clipa de emotie, ,

Nu-mi   amintesc când l-am primit pe primul. Eram probabil prea mică. Ştiu doar că  venea o dimineaţă în care găseam  unul pe pernă, iar mama avea unul  pe piept.  Ni le punea tata înainte de a pleca la uzină. Îmi plăcea. Era întotdeuna  fin, din borangic, cu ciucurei mici, delicaţi, unul roşu, altul alb, aşa cum este tradiţia.  Era prins de un cartonaş. Mult, mult mai târziu aveam să aflu că  acel cartonaş  se numeşte ,,carte de vizită”. Cartonaşul  avea un desen în tuş, frumos colorat cu acuarele.  După ce îl admiram îi dădeam mamei  mărţişorul să mi-l prindă la  rochiţă.

Au urmat primul ceas de mână adevărat, nu de jucărie, când am împlinit 10 ani,  primul aparat de fotografiat, un Smena, la … nu mai  ştiu ce vârstă,   primul stilou Pelikan cu peniţă  de aur când devenisem deja profesoară.  Economisisem  câteva luni pentru el. Reuşisem să-l cumpăr printr-o cunoştinţă vânzătoare, căci nu se prea găseau  asemenea stilouri ,,la vedere”. Din păcate nu l-am folosit prea mult. Stăpânindu-mi eroic nervii,  l-am  frânt în două la o oră

ca să  nu-l arunc în capul unui obraznic din fundul clasei. De atunci nu am mai avut niciodată  un stilou al meu  oricât de ieftin, preferând să  le cer  copiilor să-mi împrumute unul. După  fiecare notă  scrisă în catalog îl puneam cu grijă  deoparte ca nu cumva să  se repete scena cu Pelikanul şi să  rămână  dragul copil fără  stilou şi eu de ruşine.  Aşa se face că  am ieşit la pensie  fără  instrument. Noroc că  între timp s-a aprobat  folosirea pixurilor  în documentele oficiale iar stilourile, cu sau fără  peniţă  de aur, au ieşit  la pensie şi ele, cam toate.

Ce doream să  vă  povestesc? A, da!  Despre  primul mărţişor primit de la altcineva decât de la tata. De fapt nu a fost primul, ci primele.

Vă  previn: povestea va fi cam lungă. De aceea, deşi  mi-ar părea rău, nu mă  supăr dacă părăsiţi  pâş pâş,  unul câte unul. pagina. O să  mi-o  spun mie  însămi, ca în fiecare an în această  perioadă, căci prea mi-i dragă.

Nu-mi  aduc aminte exact câţi ani să fi avut, în ce clasă să fi fost. Viaţa curgea lin: şcoală, casă, joaca pe afară cu prietenii cât se putea de mult, indiferent de vreme. Pentru a nu ne mai deranja părinţii cu ciocănitul la uşă şi cu ,,Tanti, îl / o lăsaţi pe… X   pe afară? “ întrebare

inutilă pentru că  niciodată  tanti nu spunea ,,nu”, ne fluieram.

Într-o zi  mă  aud  fluierată  pe înserat. Ies pe balcon. Jos, cei doi prieteni ai mei, Aldino  şi Puiu.   Îi  întreb prin semne ce vor.  ,,Prin semne”  pentru că tata nu mă  lăsa  nici măcar să vorbesc tare, darămite să  strig! ,,Ca să  nu deranjăm vecinii”, zicea el!

Cei  doi nu mă  cheamă ca de obicei  la joacă, ci doresc să vină la mine şi mă întreabă  dacă se poate. Hm! Auzi vorbă: dacă  se poate! Sigur că  se poate:  uşa le e mereu deschisă.

Le fac semn să urce.

Urcă, intră, se opresc în hol.  Par altfel decât de obicei. Sunt  îmbrăcaţi ca de sărbătoare, cu toate că  nu e ziua mea de naştere.

Gândindu-mă  că  vor să  mă întrebe ceva  la lecţii, le spun să  intre în sufragerie. Ni se  întâmpla adesea să  ne consultăm, ba chiar să ne facem unii altora temele: ei  mie la fizică  şi matematică, unde, deşi toceam de îmi săreau ochii, eram tufă  de Veneţia  la fel ca şi  acum, eu lor la franceză  şi uneori la română,  dacă  nu se întâmpla să  fie Mioara C.  prin preajmă. Am  practicat sportul ăsta ani buni şi cu alţi prieteni şi vecini, deranjându-i uneori pe unii deja  studenţi. Spre lauda lor, indiferent ce ar fi avut de făcut în acel moment, cei solicitaţi îşi  lăsau treaba  baltă şi ne ajutau.  Toată  lumea era mulţumită: părinţii  şi profesorii, că  eram cuminţi  şi ne făceam temele, noi că  lucram numai la ce ne plăcea. Cred că numai studenţii care ne ajutau nu aveau decât  mulţumirea de a se bucura de bucuria noastră, a tuturor.

Să  revin la cei doi.  În loc să  meargă în sufragerie sau măcar să-mi spună  ce vor, lucru neobişnuit, îşi dau coate, îndemnându-se unul pe altul.

-Ei, ce-i?  Ce temă  trebuie să  fac?

-Păăi,  ştii… Hai, spune tu! zice unul  lovindu-l cu cotul pe  celălalt.

Celălalt face acelaşi gest uitându-se crunt la primul şi  tace  eroic .

Scena  mută cu  îndemnuri din sprâncene şi cap, uitături urăte şi împunsături de coate se  repetă  de vreo două-trei ori  până  când  eu, pierzându-mi răbdarea:

-Ei, hai, ziceţi  odată!  Ce vă  tot codiţi!

-Noi am venit…

-Văd!! Ce aveţi de scris?

-De scris?!? Noi?!? Aaa, nu! Nu avem nimic de scris. Am vrea…Am venit să …

-Da, da , noi am venit  că…am vrea… ,

-Ăăăă…   să…să ne dai câte o cană  cu apă!  Că  ne e sete!  Da, da , să  ne dai câte  o cană  cu apă!  Că  ne e sete! zice  repede, cu chipul luminat ca şi cum  atunci  şi-ar fi amintit,  primul.

-Da, tare, tare sete!  întăreşte al doilea.

Sincer: i-am crezut, că  parcă li se uscase gâtul, vorbeau un pic răguşit şi se înroşiseră  la faţă. Credeam că  din cauza ghionturilor.

-Şi pentru asta v-aţi codit atâta ? Ce mare scofală ?

Într-adevăr, nu era mare scofală.  De nenumărate ori, prinşi cu joaca, uitam  de sete. Dacă  nu mai puteam  şi nu  mai puteam,  nu ne mai osteneam să  ne ducem acasă.  Mergeam la balconul cel mai apropiat şi strigam: ,,Tantiii … X , sau Y, sau  Z “după cum se nimerea

,,Vreti să-mi daţi şi mie o cană  cu apă ?” Iar  Tanti X, Ysau Z, se executa imediat. O  beam

pe nerăsuflate  şi o tuleam înapoi  mulţumind din fugă :,,Sărumânaaa”

-De ce n-aţi  spus aşa de la început? Vă  aduc apa imediat! .

Mă  duc in bucătărie, iau două căni din bufet, o umplu pe una cu apă de la chiuvetă. Da,

de la chiuvetă! Pe atunci nu se  ştia de apa plată.  Am aflat de existenţa ei la primul  Cerb  de Aur de la Braşov când  o vedetă  de peste hotare al cărei nume nu mi-l amintesc  a cerut să i se aducă apă plată, că, cică,  ea numai din asta bea!  Vorbea lumea că, din fericire, organizatorii ştiind ce e, au dat dispoziţie să se îmbutelieze la iuţeală, special pentru ea, apă de izvor. Noi o beam toţi de la chiuvetă   pe cea care venea din  muntele Ciucaş. Era minunată, ziceai că e minerală. Beam apă plată,  vezi Doamne, ca vedetele, fără să  ştim! Umplu  cana cu apă şi i-o duc unuia dintre ei. O  bea, însă  nu pe nerăsuflate cum  s-ar fi crezut după  vorbele lor, ci  cam cu noduri. Dau să  mă întorc în  bucătărie ca să-i aduc apa  şi celuilalt

-Nu, nu te mai duce! Mie nu-mi mai e sete, zice el. Plecăm, că ne grăbim.

-Noi am plecat!  spune   însetatul  punând mâna pe clanţă  uşurat.

Nu apuc să  zic  nimic, că  ei o şi  şterg  afară din casă. Dau nedumerită  din umeri  şi-mi văd  de treabă, fără  a-mi pune întrebări.  Abia a doua zi, când mama m-a pus să  ştreg praful, am dezlegat misterul ciudatei lor comportări: pe măsuţa din hol, cea pe care o mai am încă, 1-am găsit două  pliculeţe  cu mărţişoare: o pasăre măiastră  din sticlă  cu irizaţii multicolore cum nu mai văzusem până  atunci, de la Puiu  şi un căţeluş  din os de la Aldino.

Nu-mi mai  amintesc dacă le-am purtat vreodată  pe piept. Le port de o viaţă în inimă.

Le scot cu duioşie de acolo ori de câte ori e 1 Martie, sau  ori de câte ori  îmi e dor  de noi, toţi copiii acelor ani.

Poate vreţi să  ştiţi dacă   mai am cele două  mărţişoare.

Le mai am, tot aşa cum mai am şi altele, unele foarte bătrâne, care se odihnesc într-o cutie, alături de alte ,,bijuuri” şi pe care le redescopăr când fac curăţenie mare.

-Mama, cu astea ce faci? Le mai ţii ?

-Da! Le mai ţin!  Imi face plăcere să le văd. V-am mai spus: sunt de la foştii mei elevi.  Îmi  amintesc de ei.

Cele două, căţeluşul de os şi pasărea fragilă de sticlă m-au însoţit mereu ca nişte comori:

la facultate, cărate  dus-întors de patru ori pe an în valizele cu alte comori: cărţile.  (Numai bietul tata  şi poşta română ştiu cât de grele erau!) Apoi ,  după  măritiş, la schimbările de domiciliu.

Nu  am băgat de seamă când, cum, pasărea măiastră  şi-a luat zborul. Nu ştiu pe unde o fi,  dacă  mai dă  din aripi, ori o fi murit căci nu i-am găsit cioburile.

Căţeluşul  îl mai am. De  fiecare 1 Martie îl scot  la plimbare cu grijă ca să  nu-l pierd.  Nu mai e alb curat cum era  când mi-a fost dăruit.  S-a murdărit un pic de la atâtea plimbări şi nu pot să îi fac baie.

Doriţi să  îl vedeţi ?

Nu, nu pot să-l fotografiez, dar voi  ruga pe cineva să  îl deseneze.  E o problemă totuşi.

Îi cunoaşteţi  pe artişti: mereu pun o particică  din sufletul lor în ceea ce fac.

Aţi spus ceva?  Aţi spus ,,Cu atât mai bine?“

Atunci vă provoc să  găsiţi amănuntul adăugat şi să vă bucuraţi, să vă  bucuraţi din plin,   Apoi,  dacă   inima vă  îndeamnă şi  aveţi timp, spuneţi-ni-l  şi nouă, ca să  ne bucurăm toţi, împreună.

Şi mai e ceva interesant.   Obiectele acelea micuţe, fărâmiţe de lumină şi drag,  au prevestit parcă viitorul. Puiu, cel care  emoţionat foarte mi-a dăruit  pasărea măiastră, din câte am aflat a plecat peste mări şi ţări.  Nu ştim nimic  de el  deşi inimile noastre ar dori asta.  Folosesc pluralul  pentru că şi  prietenul nostru comun, cel care, sacrificându-se, a băut apa fără a-i fi sete  şi care, în  ciuda vârstei  şi-a păstrat candoarea,  ar dori.  Nici el  nu mai are nicio veste de foarte multă  vreme. Mai trăieşte, o fi murit? Tare mi-ar plăcea ca gândul meu, amintirea noastră  să-l ajungă. Dacă  îl întâlniţi, vă  rog vorbiţi-i de ea!

Nu,  Aldino nu este soţul meu. Suntem prieteni, prieteni de o viaţă.  Copiii lui mi-au fost elevi.  Ne  auzim din când în când la telefon, ne mai amintim de dragii foşti învăţători şi profesori, plecaţi de mult timp  la Domnul, de ceilalţi colegi ai noştri, ne spunem ce ne fac copiii, nepoţii, cum o mai ducem cu sănătatea.  Nu vorbim de politică, nici de greutăţile materiale.  Ele nu încap între noi. Nu  încap  de atâta duioşie…

                                                       Rodica Matilda Miulescu

 desen de Alice Constantinescu

 

sfârşit de februarie 2023

Rodica Matilda Miulescu: „Ca fulgii de zăpadă”

Clipa de emotie, ,

Suntem nenumăraţi ca fulgii de zăpadă;
Nu semănăm unul cu altul, fiind câte un diferit poem.
Inconştient, tânjim ca alt fulg să ne vadă,
Să ne vorbească, să ne asculte, să devenim ales tandem.
Sclipim modest în felul nostru fiecare,
Dar împreună, ce miraj!
Ne pregătim o viaţă pentru sărbătoare,
Însă  chiar  în preziua ei strigăm: O, Doamne, dă-mi curaj!
Şi Soarele, căldura ne găsesc
Uniţi în apă, ascultând şi înmulţindu-i cântul.
Am fost, desigur, unici, dar dumnezeiesc
Şi am trăit pentru a ne-mbogăţi pe noi şi cerul şi pământul.

Rodica Matilda Miulescu

februarie 2023

Poem publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Matilda Miulescu: „De la una la alta”

Reflecţii,

DE  LA  UNA  LA  ALTA,

pornind de la articolele ,,Inflație și cercuri”,,Artă culinară postmodernă” și ,,Un fel de colind” de  Mihaela Malea Stroe 

Avem aici o voce clară a conştiinţei noastre.

Ea-şi cheamă înspre  traiul celor mulţi auditoriul.

Deşi de obicei senină ne conduce către Astre,

Acuma  spune  cu durere  prin ce trece muritorul.
Doar-doar acei care de noi toţi sunt aleşi, conducătorii,

Îşi vor aduce aminte din a cui pâine de secoli au mâncat,

Vor pune ţara mai presus de binevoitorii

Care doresc s-o aibă toată, bucată cu bucată, scoasă la mezat.
 

Dar Io Ştefan, deşi mort, toate le vede, totul ştie!

El va avea cuvântul greu de spus la judecată…

Atunci când vom ajunge fiecare-n veşnicie,

După a noastră inimă şi faptă vom primi răsplată.
Noi ne rugăm şi pentru ei ca pentru orişicine

C-aşa ne este datul sfânt ce vine din străbuni:

Să nu-i răspundem răului cu rău, ci cu mult bine,

Cu Dumnezeu uniţi în acţiune şi în gând să trecem prin furtuni.
****

SPOVEDANIE LA BISERICĂ

-Urăşti pe cineva?

După câteva momente de gândire, trecându-mi rapid în revistă  duşmanii, ezitând uşor:

-Cred că… nu. Când mă gândesc la cei care m-au urmărit. batjocorit, lovit, înşelat, nedreptăţit, furat, minţit, pe care altă dată aş fi vrut să-i văd morţi, dispăruţi de pe faţa pământului, nu mi se mai strânge stomacul, nu mi se mai încleştează pumnii, nu mi se mai întunecă mintea, nu mai simt nici furie, nici revoltă, nici reproş, nici regret. Nu-i mai judec. Simt doar ruşine.

-Ruşine? De ce?

-Pentru ce am gândit, pentru ce am simţit și făcut atunci, pentru ce aş fi vrut să se întâmple. Cred că i-am iertat, dar nu sunt prea sigură.

-De ce nu ești sigură?

-Pentru că, iată, nu pot uita ce mi-au făcut.

-Ar fi trebuit să fii tâmpită ca să uiţi!

Tresar și îmi îndrept spre preotul duhovnic privirile ţinute până atunci în pământ.

-Dar… se spune că ai iertat cu adevărat doar când ai uitat.

-Dacă ai uita, te-ar lovi din nou ei sau alţii şi nu ai şti să te fereşti. Te-au lovit ca să înveți. Să înveţi să te fereşti. Să înveţi să nu mai faci tu răul, să nu fi ca ei.

(din  Rodica Matilda  Miulescu și colaboratorii  ,,ÎN DRUM “ vol II pag 55-56  Editura Transilvania  Brașov 2015)

Au trecut  ani de atunci. Cuvintele părintelui duhovnic îmi răsună în urechi ori de câte ori sunt pusă în situația de a mă supăra pe cineva, de a detesta, de a urî și… iert… iert… iert. De fapt nu pot ierta instantaneu, dar mă străduiesc. Lucrez cu mine însămi atât de mult, încât în cele din urmă, cu ajutorul Celor de Lumină şi Iubire de Sus, reuşesc.

De ce v-am împărtășit fragmentul acesta?

Pentru că, ştiti bine, ceea ce ni se întâmplă acum, înregistrat  parțial pe retina, în mintea și sufletul doamnei Mihaela Malea Stroe, e menit  parcă a ne face să ne supărăm, să ne înfricoşăm, să detestăm, să criticăm şi să-i urâm pe cei care, prin modul de a conduce, ne-au adus țara în sapă de lemn, făcându-ne nesiguri nu numai pe ziua de mâine, ci şi pe clipa de față. Prin urmare este explicabil faptul că dorim a ne vedea scăpați de ei cât mai repede, deşi noi înşine i-am ales chiar dacă nu i-am votat.

Da, da, i-am ales, chiar dacă nu i-am votat!

-Cum aşa? vă întrebați cei asemenea mie, necunoscători în ale legilor şi ale politicii.

Încerc să vă explic, nu de alta, dar ca să înțeleg şi eu. La materia asta sunt ca profesorul  nu prea bine pregătit.  Cu toate că nu  pricepe lecția, fiind  obligat să o predea an de an, o explică de atâtea ori, încât în cele din urmă  minunea se întâmplă. Atunci exclamă fericit: ,,Aha! Aşa stă deci treaba! Măi, ce deştept sunt!”

Am căutat material didactic pe Google.  Am găsit

.Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, cu modificările și completările ulterioare –Text actualizat

Spun drept:am citit  numai articolele care mă interesau. Iată ce am aflat:

1  În țara noastră a vota nu este o obligație, ci un drept.

2  Votul este secret.

3  Buletinele de vot sunt identice.

4 Pentru ca votul să fie considerat valid,  deci pentru a fi luat în seamă la numărătoare, ștampila cu inscriptia ,,votat” se pune obligatoriu într-un anumit fel.

5  Numărul de persoane cu drept de vot apare numai la stabilirea numărului de candidați.

6  La numărătoarea voturilor pentru anunțarea rezultatelor se ține seama doar de numărul voturilor valide,  nu  şi  de numărul celor care au votat.

Date fiind cele de mai sus, când se numără voturile nimeni nu știe dacă sau cum ai votat  tu, X tu, Y, tu, Z. Prin urmare nu poți cere nimănui să țină cont de părerea ta. Nu ai decât să votezi aiurea, că nu contează. E ca și cum nu ai votat deloc. Votul tău va fi considerat invalid și scos de la numărătoare. Prin urmare, dacă nu votezi sau dacă îți invalidezi votul crezând că astfel le dai o palmă celor propuși, de fapt îți dai palma ție însuți. Vei fi obligat, fie că îți place, fie că nu, să te supui hotărârii celor care au votat, mulți, puțini câți sunt, exprimându-și opțiunea prin punerea ștampilei conform indicațiilor clare stabilite de lege.

E ca la hotărârile luate în ședința asociației de proprietari. Dacă nu ai fost prezent sau, fiind prezent,  ai tăcut, neopunându-te în mod clar și ferm unei decizii pe care o consideri păguboasă,  se consideră că  ești de acord cu ea.

Se pune întrebarea:

-Ce mai putem face acum noi, cei mulți,  care simțim fiecare pe propria piele efectul hotărârilor luate de aleșii noștri? Oare chiar nimic?

Putem face multe, în funcție de pregătirea, de știința, de conștiința, de dorința fiecăruia de a se implica sau nu.

Primul lucru este chiar cel pe care îl face doamna Mihaela Malea Stroe: să ne spunem cât mai mulți, pe toate canalele posibile, în mod pașnic, civilizat, păsul. Să nu mai tăcem, să nu mai fim ,,mulțimea mută“ ca la alegeri, ci să arătăm ceea ce suntem în realitate, adică ,,mulțimea gânditoare și vorbitoare“ începând  chiar de acum!

De ce este nevoie să ne exprimăm?

Pentru că se pare că cei care ne conduc au pierdut legătura cu noi și noi cu ei. Pierzându-se această legătură, ei nu știu ce ne doare.

Din ce cauză s-a pierdut legătura ?

Unul dintre motive ar putea fi faptul că noi, acordându-le deplină încredere, nu i-am deranjat  nici cu e-mailuri ori scrisori, nici cu telefoane, nici cu cereri de audiențe, nici cu întâlniri, nici cu petiții, nici cu solicitări de vizite inopinate la fața locului, nici cu sugestii clare, serios argumentate,  prezentate calm,  hotărât,  pe limba lor, venite de la mai mulți oameni, nu numai de la unul-doi specialiști, buni cunoscători ai impactului pe termen scurt, mediu  și lung al  deciziilor pe care urmează  să le adopte, ori tocmai le-au adoptat, nici prin vreun alt mijloc necunoscut nouă, însă știut de ei și de lege.  Sau, poate, i-am deranjat prea puțin și nu prea des.

Şi, mai ales, pe cei mai mulți nu i-am deranjat niciodată, cel puțin după  știința mea, pentru a le spune un ,,mulțumim”, pentru a le arăta că  îi vedem și le apreciem eforturile, munca depusă în folosul țării, pentru a le cere scuze pentru obișnuința noastră de a fi darnici cu injurăturile și critica și  zgârciți cu laudele și  recunoștiința, obișnuință pe care poate, o au și  domniile lor, când le apărem în minte.

Prin urmare de unde să afle bieții oameni ce  gândim, ce simțim, ce trăim, ce vrem noi, cei care îi plătim pentru a ne apăra interesele? Căci da, banii pe care îi primesc drept leafă, bani care, din punctul nostru de vedere nu sunt tocmai puțini, banii de la buget, știe oricine, sunt tot ai noștri, preluați de stat din buzunarele noastre sau din resursele țării.

Este firesc deci ca unii, cărora le-a ajuns deja cuțitul la os,  precum și cei  care au o viziune mai largă și cam știu ce urmează să se întâmple dacă nu se intervine la timp, să își dorească să scape de ei.

Nu mă credeți?

Nici eu nu am crezut până în ziua în care, trimițând corespondenților mei un material intitulat PĂMÂNTUL STRĂVECHI AL ROMÂNIEI ,,VORBEȘTE” DE ISTORIA OMENIRII, am primit următorul răspuns:

,,De aia ne storc toți de bogății și noi acceptăm ca proștii prin clasa politică… Mare blestem pe neamul nostru… Cum să îl anihilăm…????”

Vă spun drept: m-au trecut fiori. În mintea mea mișunau năzbâtii.Mișunau pentru că în nopțile de veghe, ori  în cele de coșmar, nopți de chin, îi vedeam adesea în închipuire sau  în vis, pe posibilii noștri urmași. Erau  cumplit de triști și îmi spuneau acuzator:

-Buni, Matale ai trăit pe vremea aceea. Dumnezeu ți-a permis să te naști și să trăiești liberă în țara asta minunată. Știm că nu ai dus-o întotdeauna pe roze. Știm pentru că ai vrut și ai reușit, la fel  ca toți  ceilalți înaintași  ai noștri,  să lași în amintirea celulelor noastre ce ai avut mai bun. Îți și le mulțumim. Ne-ați  lăsat însă și amintirea frustrărilor, a durerilor, a tristeților, a emoțiilor nerezolvate, a  revoltei mute, a nedumeririlor. Pe lângă ale Matale și ale lor,  mai avem și noi dureri și nedumeriri.

-Ce dureri și  ce nedumeriri, iubiților?

-De ce ați acceptat ca din unicul popor care nu mai avea nicio datorie externă, să deveniți datori vânduți  în doar câteva decenii?

De ce ați acceptat și lăsat să devenim sclavi în țara noastră?

De ce ați fost de acord să ne pierdem identitatea?

De ce ne-ați condamnat la chin?

De ce exemplul  înaintașilor nu v-a fost călăuză? Cum de ați uitat de Decebal,  Mircea, Ştefan, Brâncoveni, Eminescu,  și de… și de… și de… și de …? ( Imi înșirau nume de personalități demult uitate sau de care nici nu auzisem.)  Cum?

De ce ați lăsat să se acopere cu otrăvuri mărturiile dăinuirii noastre pe acest pământ, averea noastră de neînstrăinat? Ar fi trebuit ca tot poporul să strige într-un glas ca unul: NU! NU! NU!

Unde e pământul curat pe cale l-ați moștenit,  pe care ar fi trebuit să ni-l lăsați nouă și  celor care vin după noi  în starea în  care l-ați primit,  unde sunt legumele și  fructele noastre sănătoase, cu gust ca niciunde în altă parte? Unde ne sunt albinele, cântătorii, pădurile, aerul nostru pur, apa noastră vie? Unde sunt atâtea altele?

Cum de ați permis uriașele, puternicele cuptoare cu microunde care vă distrugeau  încetul cu  încetul? Japonezii le-au interzis pe cele casnice, voi de ce le-ați cumpărat pe cele uriașe? De ce nu ați ascultat  ce spuneau  specialiștii, oameni cu aleasă  conștiință și știință solidă, de netăgăduit, care vă avertizau asupra pericolelor care urmau să vă pască?

Cum de ați  uitat toate cele învățate la orele de istorie  universală din școală, printre care și despre acei simpli țărani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au știut ce să facă atunci când au fost opresați ?

De ce ați acceptat să vă schimbe  pâinea cea de toate zilele  introducând în ea lucruri pe care  pe meleagurile noastre  numai păsările și reptilele le mănâncă, deoarece numai ele au enzime pentru a le digera?

Cum de nu v-ați putut organiza să vă uniți toți în rugăciune la aceeași oră pentru iertarea și  salvarea voastră, care ar fi fost și a noastră?

Nu v-au povestit stră-străbunicii voștri ce făceau  pe secetă prelungită sau ploi interminabile? Nu v-au spus că atunci când stihiile cerului se năpusteau asupra satelor, cu mic, cu mare, uitând de dușmănii personale, ieșeau cu preoții, prapurii și  icoanele în câmp și se rugau la Dumnezeu iar EL le  îndeplinea  rugămintea, oprind ca prin minune urgia?  Sau că, în timp de molime, pe lângă rugăciunea personală, o făceau și  pe cea  continuă  pentru binele colectiv și clopotele bisericilor băteau fără încetare? Poate nu credeți, dar molima îi ocolea! Da, da, clopotele băteau neîncetat! Nimeni nu se supăra că sunetul lor nu îl lasă să doarmă până târziu în week-end!  Ei intuiseră ce  demonstrează  savanții despre vibrațiile vindecătoare.

Voi, suflete aflate în trupuri de tină și lumină, de ce nu ați făcut atunci, la începutul secolului XXI, nimic, nimic, nimic  pentru binele vostru și al nostru?

Ce era să le răspund?  Aș fi putut să le spun despre lehamitea de care îmi vorbesc adesea cunoștințele,  de faptul că  avuseserăm prea multe așteptări care ne fuseseră  înșelate  și îmi aduceam aminte de vorba mamei mele, când mă bucuram pentru vreo schimbare de șef:  ,,Ei, mamă, mamă, zicea ea,  schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor!” Știa dumneaei ce știa! Acum o  înțelegeam: așa se  întâmplase  și cu noi, un popor întreg.

Încercam să le spun…  Mă linișteau; știau dinainte ce vreau să spun. Când mă trezeam dimineața, mă  întrebam:

-A fost coșmar sau a fost vocea conștiinței mele care nu  îmi dă pace, tot  așa cum nici a voastră, cei care citiți, nu vă dă uneori pace?

Cu mintea limpede le povesteam interlocutorilor mei nocturni că dădusem în urmă cu nu mai știu cât timp peste o emisiune cu master chefi în care un tinerel frumușel la chip și curățel, familist,  pregătise cu aplomb o ,,minunată” mâncărică din viermi, care, numai văzând-o, îmi produsese o puternică reacție viscerală, drept care îl concediasem de pe ecran cu un șut  imaginar în părțile moi și un ,,marș afară, măgarule!”, fără a mai aștepta hotărârea juriului, care sper că a fost  aidoma cu a mea.

Sau că, vorbind cu cei care, ziceam eu, se pricep cât de cât la tehnică și atrăgându-le atenția asupra  cuptoarelor cu microunde și întrebându-i despre delicatele, elegantele, sveltele  antene pe care le vedeam apărând în oraș, privindu-mă condescendent, mă linișteau spunând:

-Sunt foooarte bune!  Dumneavoastră  nu  sunteți bine informată! Datorită  acestor antene  îți apare semnalul la calculator  și la mobil cu… trei milionimi de secundă mai repede!  Cât despre cuptorul de care vorbiți am și  eu unul acasă și sunt mulțumit de el!

Ori că, sfătuindu-i pe cei ai căror copii mici sau alți membri ai familiei mai sensibili nu puteau dormi să scoată  telefoanele mobile din cameră și să închidă noaptea ruterele,  îmi răspundeau:

– De ce? Pe mine nu mă deranjează!  Eu dorm foarte bine și cu mobilul sub cap!

Aș fi putut oare să le  atrag  acestora atenția  că o mulțime dintre noi, inclusiv eu și ei, cu, ori fără telefon mobil sub cap, dormim  încă ,,în papuci” cu toate că ne vedem toată ziua de treburi?  Știau și  ei asta, dar nu doreau să  recunoască.

.         Totuși! Chiar și adormiți fiind, de ce nu facem nimic? mă întreb.

Putem avea un milion de motive: comoditate, frică, neștiință, lașitate, poate o poziție materială și socială avantajoase, privilegiate, ochelari de cal, etc. O mai fi și concepția cvasi-generală „las’că merge și așa”, ori faptul că obișnuiți a fi toleranți nici  nu ne-am gândit  să reacționăm  încă  sau, poate, neputință, sau faptul că bunicii noștri au trecut prin două războaie mondiale și tot n-au murit.

Da, așa este, însă atunci nu atenta nimeni și nimic la credința strămoșească, la familia tradițională, la ființa umană  așa cum este ea lăsată de Dumnezeu, adică o ființă demnă, conștientă de demnitatea ei, de identitatea ei conferită de un nume personal, nu de un șir de cifre! Atunci  nu se străduia nimeni să ne pervertească  sufletesc, fizic, mental  copiii. Nici  nu se  străduia  nimeni să ne învrăjbească unii împotriva altora pe nesimțite prin frică așa cum s-a întâmplat ulterior.

Să revin la cuvântul care mi-a dat fiori. Am luat Dex-ul:

,,ANIHILA  vb: a înlătura, a anula efectul unui lucru, acțiunea cuiva sau a ceva”.

De fapt corespondentul meu, căruia de asemenea  îi mulțumesc, mă întreba mai mult retoric, cum să împiedicăm înfăptuirea  altor rele mai mari și, eventual, cum  să le reparăm pe cele deja făcute.

Sincer: nu știu! Nu știu cum să anihilăm blestemul, cum  să anihilăm  sau măcar să atenuăm  efectele acțiunilor clasei politice, mai bine zis a unora din clasa politică, din punct de vedere sufletesc, mental, fizic, material. Partea de vindecare sufletească, mentală și fizică o las pe seama preoților, psihologilor, medicilor.  Pe cea materială  s-ar cuveni s-o las economiștilor, dar cui îi pasă de o oarecare ca mine?  În acest domeniu, merg pe mâna  lui Dumnezeu și îmi spun, la fel ca Mircea, Domnul Ţării Românești, din Scrisoarea III a lui Mihai  Eminescu: ,,De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi”.   Datorită  duhovnicului meu, căruia  îi rămân profund îndatorată, inclusiv pentru cuvintele pe care le-ați aflat la început,  știu cum să  atenuez  efectul acțiunilor dureroase pentru mine, cea de acum, și pentru ai mei, cei din viitor, câți și dacă va vrea Domnul să fie. Știu cum să mă și să îi protejez cât de cât din punct de vedere emoțional, sufletesc și mental, lucru nu tocmai ușor. Nu îmi e ușor pentru că nici nu am terminat bine cu un aspect și vin alte zece spre mine. Mă străduiesc să nu mă încarc cu resentimente, cu frică sau ură, ca să nu le transmit lor spre rezolvare.

Cum?

Prin  înțelegere, iertare și iubire.

Spunându-i acest lucru unei prietene, a sărit ca arsă:

-Cuuuum?! Tu vrei să-i înțeleg, să îi iert și să-i mai și iubesc pe ăștia care… și care…au făcut… și fac… etc. Nu, nu, nu! Nu pot! Nu pot și basta!

Era pornită rău.

-Spune-mi și mie de ce nu poți. Eu cum pot?

-Păi în afară de cele cu prețurile, cu știrile, cu situația internațională, în afară de toate indicațiile prețioase venite dinafară și respectate ad litteram, impuse nouă fără discernământ, mai sunt și altele impuse pe șestache, unele  de care te lovești unde nici cu gândul nu gândești. Ai ști și tu dacă ai fi pățit ca mine… Simt că mă sufoc!

– ????!!!???

-Să vezi: M-am gândit  într-o zi  să mă duc la medic, doar ca să văd cum mai stau cu sănătatea, că nu am nimic deosebit. Dar nu se știe niciodată… Ce mi-am zis? Ce să-l mai deranjez pe medicul de familie, hai mai bine să mă duc direct, contra cost, la un specialist de care auzisem că e grozav. Zis și făcut! Pun mâna pe telefon și sun la policlinica unde lucrează.

-Știu, știu, o întrerup eu, melodia enervantă, apoi bla-blaul cu ,,apelul poate fi înregistrat”, cu așteptarea…

-Nu, nu numai asta. Alta și mai „măreață”.

Eu: Domnișoară, aș dori să știu când oferă consultații domnul doctor X.

Ea: Numele Dumneavoastră, vă rog!

Am crezut că nu m-a auzit bine și îi repet numele doctorului.

Ea: Nu, nu al domnului doctor, al Dumneavoastră!

Deci m-a înțeles! Fată deșteaptă, ce mai!

Eu: Dar nu vreau să mă programați.

Ea, blând: Am înțeles. Numele Dumneavoastră, vă rog.

Pentru că nu mă prezentasem când apelasem, iar ea își spusese numele, am crezut că îmi atrage astfel subtil atenția asupra impoliteții mele. Ii spun deci numele.

Ea:  CNP -ul Dumneavoastră, vă rog!

Eu: Nu, nu vreau să mă programați acum. Acum aș dori  doar să-i cunosc  programul, ca să știu dacă pot veni și când anume.

Ea: Da, da, cnp-ul Dumneavoastră, vă rog!

CNP- ul? Pentru o informație, m-am gândit. Ce fac ăștia cu CNP-ul meu, că doar nu sunt la bancă să scot bani din cont!

Eu: Nu îl știu pe de rost!

Ea: Îmi pare rău! Nu vă pot spune când are consultație doctorul la care doriți să veniți, dacă nu cunosc cnp-ul Dumneavoastră!

Eu: De ce? Nu aveți acolo programul? Începusem să mă enervez.

Ea, tot calmă: Ba da, dar nu mi se deschide sistemul!

Fulgerător mi-a trecut prin minte că nu e prea deșteaptă sau că o fi foarte obosită de vreme ce nu poate răspunde la așa o întrebare simplă, fără consultarea ,,sistemului”cu ajutorul cnp-ului meu, mare specialist în calculatoare!

Eu: Atunci ce e de făcut?

Ea: Puteți veni aici, ca să aflați.  Cu buletinul! Că și aici trebuie să notăm CNP-ul ca să vă răspundem.

Ce era să fac? I-am spus numele, cnp-ul, mai urma să mă întrebe adresa, dar asta o poate afla oricine de vreme ce le știe pe celelalte două. Poate doar numărul de la pantofi îl mai am secret,  că nu mi-am mai cumpărat demult o pereche! Îți dai seama? Toate astea, la telefon!!!! Bine că nu mi-a cerut numărul contului bancar, că pe ăla chiar nu aveam de unde să i-l dau, că, știi bine, nu am cont.

-Ei, nu fi și tu așa…

-Stai, stai! mi-a tăiat ea vorba. Că nu știi tot! Ai mai trimis în ultima vreme bani cu poșta?

-Nu! De ce? am întrebat eu uimită nevăzând legătura.

-Eu, da! M-am dus la oficiul ,,meu” poștal. Mi-s dragi fetele  de acolo: amabile, săritoare. Deși își cunosc clienții vechi, nu stau la povești cu ei în dauna celor care așteaptă, dar în timp ce ochii și mâinile le lucrează, găsesc un cuvânt bun pentru fiecare. Dorind să le ușurez munca și știind că e de obicei coadă și că  oficiantele, puține la număr, nu au timp de pierdut, m-am dus pregătită până în dinți cu totul pe hârtie, ca la carte: destinatar, expeditor, cod poștal, ș. a. m. d,  plus bani potriviți,  Când mi-a venit rândul, i-am întins mândră și sigură pe mine angajatei cele pregătite și am așteptat liniștită să-mi dea chitanța. Începe ea să scrie și numai ce o aud:

-Ați uitat să treceți CNP-ul!

Zâmbesc bucuroasă:,,Bine că mai e cineva care face și glume!” și… tac. Ea insistă:

-Nu ați scris CNP-ul, doamnă…Z

Crezând că glumește cu mine, că ne știm de o viață și, fiind sub impresia pățaniei cu policlinica, zâmbesc din nou și întreb cu subînțeles:

-Al meu sau al destinatarului?

-Al Dumneavoastră!

-Și… fără, nu se poate?

-Din păcate, nu!

Să nu fi trimis banii, nu puteam, așa că i-am spus în gura mare CNP-ul, să-l audă toți cei din urma mea, că n-am nimic de ascuns.

Și tu pe ăștia vrei să îi  iert, ba încă să îi  mai și iubesc, pe ăștia cărora nu le mai plac numele noastre, ci ne vor pe toți cifre?!? Nu numai că ne vor, dar, considerându-ne probabil animale, insecte ori mai știu eu ce bâzdâganie, nici  nu au minima politețe de a ne întreba dacă vrem să fim cifre!       Cifre într-un ,,sistem”!!! Ei, uite; mie îmi place numele meu din moși-strămoși și n-am chef să mi-l schimb nici pentru un milion de cifre!

Mă tot întreb: la ce i-o fi trebuit la policlinică  cnp-ul pentru a-mi spune o informație, că plăteam, nu ceream gratuitate ca să păgubesc statul care are banii tot de la mine! Să vadă că nu sunt un strigoi venit la consultație, numai așa, de dragul de a speria lumea? La ce le trebuie cnp-ul la poștă și, mâine-poimâine, mai știu eu pe unde?

Nu, nu mă refer la angajați, că ei sunt ca mine și ca tine, respectă niște reguli aiuristice impuse de alții de aici și din afară. Tu ești oarbă de-a binelea? Nu îi vezi pe ăștia  cum sunt, ce fac? Cum să îi iubești?

Era ambalată rău.

-Stooop! Oprește-te! Te simți bine?

-Cum să mă simt bine?

Tocmai aici e clenciul: ca să te simți în primul rând tu bine, trebuie să îi  ierți și să îi iubești!

-???

-Altfel îi faci ostatici care îți dau bătăi de cap.  Ostatici ai gândurilor, ai simțirii tale, o armată de prizonieri nevăzuți, chinuitori, care te-ar bântui mereu.

Auzindu-mă, se mai înmuiase:

-Nu știu cum i-aș putea iubi. Dragoste cu sila nu se poate! Şi apoi, la ce ar servi? Ar simți? I-ar face mai conștienți, mai responsabili față de ei înșiși, față de noi, mai buni?

-Categoric! Orice ființă se schimbă când e văzută, când se simte, se știe apreciatâ,  iubită. Atunci dă tot ce e mai bun din ea. Amintește-ți cum erai când…

A rămas puțin pe gânduri zâmbind parcă unei umbre. Apoi:

-M-ai convins! Cum să procedez?

-La fel ca mine și ca mulți alții. Ascultă: Pe cine iubești tu mai mult și mai mult?

-Parcă n-ai ști că sunt singură! Pisica!

-Foarte bine! Uite: îți imaginezi că ființa pe care o iubești, în cazul tău, pisica,  se află în fața ta. Între tine și ea, în linie dreaptă, pui persoana pe care o detești sau o urăști, după care începi să îi transmiți pisicii iubire, iubire și iar iubire, un fluviu de iubire. O încarci deci cu iubirea ta. Între tine și ea aflându-se și persoana sau persoanele detestate, iubirea ta trece prin ele și le încarcă și pe ele.

-Și ele simt?

-Categoric!  Nu numai că simt, dar și reacționează!  Își schimbă atitudinea. Am probat și nu numai o dată.

-Și crezi că merge și cu draga noastră clasă politică?

-Și! Poate cu unul-doi politicieni nu, dar cu ceilalți, da! Da! Le acord încrederea mea, deși  au ajuns acolo și neaveniți fiind favorizați  de sistemul votării pe liste de candidați. Și apoi gândește-te la presiunea care e pusă pe ei, aflați între ciocan și nicovală! Fie vorba între noi nu aș vrea să fiu în locul niciunuia.

Imaginează-ți pentru o clipă: o țară întreagă să le trimită  iertare și  iubire, iubire și iertare  pornite din inimă, tuturor politicienilor, tuturor celor aflați la conducere, tuturor celor din ministere, din tot aparatul de stat… sau, măcar să se roage pentru ei, ca și cum s-ar ruga pentru propria familie!!! Am vedea minuni! S-au mai făcut rugăciuni colective cu rezultate uimitoare în America, în alt context și cu alt scop, pentru unii mai răi decât ei.  Am auzit asta de la domnul Dumitru Constantin Dulcan și  nu numai  de la dumnealui!  Au mai scris, au spus și alții demni de încredere. Chiar dacă n-ar fi decât istorisirea despre rugăciunea colectivă continuă a întregului sat în timp de molime de care ți-a povestit străbunica ta  și tot ar merita să fie încercat. N-ar avea nimeni nimic de pierdut,  nu ar face nimănui niciun rău.

-Poate că ai dreptate. La urma urmei țara este ca un sat imens, o familie uriașă, cu tot felul de membri. De ce să nu ne rugăm cu înțelegere și iubire pentru toți?

A rămas pe gânduri. Se vedea că o frământa ceva. Am tăcut, lăsând-o să se adune până când am auzit-o:

-In sat nu era mare lucru  să se roage toți în același timp. Dacă  începeau să bată clopotele, știau  ce  înseamnă asta  și făceau ce le spunea preotul, el bucurându-se, la fel ca  în unele sate din zilele noastre, de cea mai mare  putere de influențare, mai mare decât a  primarului ori a jandarmului, dacă or fi avut  jandarm.

Cum să se roage  în aceeași zi, la aceeași oră, în același minut, toată suflarea României în  seolul XXI?    Ce rugăciune  să alegi, că toate sunt bune…

-Oare cea a părintelui Gherontie Puiu, întemeietorul și  fostul stareț al mânăstirii Caraiman ar fi potrivită?

-Aa, da! Aceea cu ,,Întoarce-i, Doamne, la bunătate și la rugăciune pe toți vrăjmașii mei. Amin”?

-Da, da! Aceea!  Îți amintești? Părintele o dădea scrisă fiecărui om care venea  la cuvioșia  sa cerându-i  sfat și o însoțea doar de indicația: ,,Spune Mata rugăciunea asta  de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile și ai să vezi!”, fără alte precizări.

Am  spus-o, când a fost cazul, concentrându-mă pe ea, cam oriunde. Uneori nu aveam timp s-o gândesc de  treizeci  de ori la rând, că intervenea câte ceva. O  continuam mai târziu. Ştii ce am observat?. Mă simțeam extraordinar de bine când o spuneam cu bucurie, ca și cum rezultatul era deja dobândit. Cred că aplicam intuitiv niste recomandări din Biblie, n-aș putea  spune care, recomandări confirmate de cercetările savanților: emoția pozitivă și dorirea binelui celuilalt, te ajută în  primul rând pe tine  însuți. Incet încet i-am făcut niște adăugiri  după capul meu. Acum o spun așa:

  ,,Cu iubire, bucurie, smerenie și recunoștință  Îți mulțumesc Doamne, că  îi  întorci la bunătate și la rugăciune pe toți vrăjmașii noștri și ne  întorci și pe noi toți, așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere pentru  fiecare, toți, toate, tot. Amin. Mulțumesc tuturor. Amin, amin, amin!”

-De ce ,, noștri” și nu ,,mei” , de ce  să ne întorci ,,și pe noi toți”?

De ce,,așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere pentru fiecare,  toți, toate, tot”?

Cine sunt acei ,,tuturor” ca să le mulțumești?

De ce tuturor?

-Când spun ,,noștri”, ,,și pe noi toți”  cuprind  toată familia: veri, unchi, toate rudele, prietenii,  vecinii, cunoscuții. E posibil ca și ei să aibă vrăjmași pentru care nici nu concep că se pot ruga,  cu toate că și aceia au nevoie de ajutor pentru a se putea schimba  în cazul  în care ar dori să  facă acest pas. Şi apoi, cinstit vorbind,  sunt eu  bună  întotdeauna? Dacă aș fi bună, aș mai  avea dușmani? Vorba aceea: ,,nu iese fum până nu faci foc”  iar pe Dumnezeu nu  IL mint, nici  pe mine.

Ţi-am mai povestit de nașii mei minunați, Ilie  și  Maria. Mă miram că se roagă atât de mult pentru noi, fără  a aștepta măcar un ,,mulțumesc”. Ştiam că se roagă: simțeam.  I-am întrebat într-o zi de ce se ostenesc atât pentru mine. Mi-au răspuns: ,,Tu ai avut și ai poverile tale. Nu ai știut sau nu ai putut să te rogi pentru ajutor. Uneori nu poți nici acum, că te potopesc și trebuie să le faci față. Nu-ți mai stă gândul la rugăciune. Se cuvine să  te ajutăm să le duci, să ne  ducem poverile unii altora atunci când sunt prea grele și  nu mai putem. De aceea înmulțim rugăciunea, ca  să fim  ajutați toți”. Ce mă împiedică să le urmez exemplul dacă pot, atunci când pot?

De ce ,,așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere…”?

Pentru că, poate, unii nu vor să se întoarcă, nu vor să se schimbe.  Li se respectă liberul arbitru, fără însă a face rău celorlalți.

-Măi, ce deșteaptă ești!

-Nu eu sunt deșteapta. Asta am învățat-o de la Mitruț  Branc.

-Cine sunt acei ,,tuturor”?

-Sunt o mulțime. În primul rând Dumnezeu care îmi ascultă  cererea și  mi-o  îndeplinește,  apoi Maica Domnului care l-a inspirat  pe părintele Gherontie,  părintele însuși  care mi-a dat-o,  vrăjmașii care au venit în viața mea  pe de o parte ca să mă  învețe ce este răul  pe care să nu-l fac  și  pe de altă parte pentru a-mi arăta că nu sunt perfectă, că mai am de lucru cu mine însămi. Suntem  de asemenea  noi toți, cei care ar trebui să fim întorși  la bunătate și  la rugăciune, spre binele nostru  și al tuturor. Poate că mai sunt și alții care nu-mi vin în minte în acest moment.

– M-ai convins.  Cred că am să spun și eu ca tine rugăciunea parintelui Gherontie Puiu.  Mai am o  dilema: cu viitorul ce faci? Nu mă refer la viitorul personal, ci la cel al  României.

-Cu viitorul?  Viitorul începe azi. Nu stiu cine a spus asta, dar mi de pare frumos și  mobilizator. Familiar  vorbind,  ÎI ,,pasez”  lui  Dumnezeu problema, fără a-L lăsa numai pe El să muncească. Îmi fac și eu partea de treabă. Pentru că  sunt  politicoasă încep prin a-I mulțumi  pentru conducătorii  minunați pe care ni-i va scoate în cale  și  pentru înțelepciunea pe care ne-o dă pentru a-i putea vedea, aprecia, pentru puterea de a-i susține.

– De unde crezi tu că  ne scoate EL  astfel de conducători? Face așa… hocus-pocus  și …uite conducătorul ideal, coborât cu hârzobul din cer? Ia-l, neamule!?

Am izbucnit amândouă în râs. Apoi:

-Hm! N-ar fi rău să ne pice para  mălăiață în gura lui Nătăfleață, dar pe Terra nu prea merge așa. Oamenii nu apar din neant;  pot fi văzuți, cunoscuți. Unii, fie că se află acum la conducere, fie că nu,  sunt sau  au mai fost în  atenția  opiniei publice,  se găsesc materiale despre ei.  Trebuie numai să  le căutăm,  să comparăm ce au făcut cu ceea ce au declarat persoanele respective și  să vedem  dacă  faptele  și spusele lor sunt  în armonie și răspund nevoilor și  dorințelor, aspirațiilor poporului, națiunii, țării.

            – Îți dai seama ce spui? Noi suntem milioane și ei câteva sute, ori mii. Cum să le  știe, ba să le mai și satisfacă pe toate ?

  –Nu e chiar atât de greu.

 –Convinge-mă!

-Bine. Te rog să  îți imaginezi  cum ai vrea să fie partenerul tău de viață, luat cu acte în regulă. Calitățile fizice nu  sunt importante.

 -Nu văd legătura, dar  fie! Va dura ceva timp: sunt foarte pretențioasă.

-Am răbdare.

           În timp ce  se gândea, mi-am trecut în  revistă răspunsurile altor câțiva prieteni. Incepuseră cu  dragostea: dragostea pentru ei / ele, copii, pentru toți ai lor si capacitatea de a-și considera partenera/ partenerul egal cu ea/ el. Abia apoi   veneau celelalte:  respectul  față de propria persoană, de ceilalți, discernământul, fermitatea și curajul  în situații limită, omenia, diplomația, compasiunea, intransigența în fața amestecului altora, oricât de apropiați, în  treburile interne ale familiei,  la nevoie ieșirea din tipare, din spiritul de turmă, hărnicie,  înțelepciune, chibzuința în  administrarea bunurilor materiale, grija și puterea de a asigura siguranța fizică, materială  și emoțională, capacitatea de a-și  înfrânge orgoliul personal  când e spre binele familiei și  altele.   Fiecare le prioritizase altfel,  însă aceste  calități se găseau cam la toți cei întrebați, e drept nu prea mulți

A inceput și ea: iubirea…  A continuat  aproximativ la fel ca ceilalți.

            –Să-ți  arăt  acum legătura. Chiar tu ai remarcat faptul că țara poate fi asemuită cu un sat mai mare, cu o familie uriașă. Ei bine, așa cum vrei și ar trebui să fie capul familiei, așa ar trebui să fie capul țării. Ţi-am citat-o pe Sanda, pe care o cunoști  și tu. Când spunem ,, capul țării” nu ne referim numai la o singură persoană, ci la toți cei mari sau mai puțin mari  care conduc orice colectiv, fie el cât de mic.  Dacă ei ar conștientiza cât de importanțti sunt în  calitate de ,,cap al familiei” și și-ar asuma responsabilitatea, lucrurile ar merge altfel. Iar în  privința hotărârilor luate pe repede  înainte, le amintim  obiceiul  de a se ruga pentru ajutor de Sus al  medicilor buni care asta fac  înainte  de a se afla în fața pacienților iar în cazuri  deosebite uită de orgolii și cer părerea confraților.  Se gândesc nu numai la actul medical punctual, ci și la consecințele lui, la viitorul  bolnavului. Nici croitorii nu se grăbesc: măsoară  de trei ori înainte de a tăia o dată.  Sunt atâția alții, din toate profesiile care întâi chibzuiesc și apoi acționează.

-Buun! Am înțeles. Să revenim la punctul de la care am plecat.  După ce te-ai documentat, ce faci?

-Nu numai după, ci chiar de acum! Acționez!

-Acționezi?!? Cum?

-După puterile mele. Şi bine ar fi să nu fiu singura.  De pildă  mi se pare normal să nu facem economie de laude și recunoștință atunci când  sunt corecți, să le atragem atenția  ferm, dar civilizat, cu blândețe și bună cuviință când credem că greșesc și, mai ales, să le spunem ce dorim, ce așteptăm de la ei.  Nu e cazul și nici momentul de a ne menaja  telefoanele, calculatoarele, ori pixurile și foile de hârtie.

-Tu vrei ca eu să scriu?!? Nici nu mă gândesc! Eu n-am talent la scris!

-Da, da, eterna scuză a unora modești!  Nu-ți cere nimeni să ai talent ca doamna Mihaela Malea Stroe,  însă nu e mare scofală să scrii  într-un e-mail cam  așa:

 Stimate Domnule/  Stimată Doamnă( funcția, prenumele, numele )

 Sunt…..( prenumele  și numele tău), cetățean român.

          Vă mulțumesc  pentru modul în care ați( vorbit, votat, susținut cauza , etc…) Intervenția Dumneavoastră la… m-a bucurat.

 Vă felicit  din toată inima.

 Cu aleasă prețuire, ….

       prenumele  și numele tău

 sau:

 Stimate Domnule/ Stimată Doamnă.(funcția, prenumele, numele)

 Mă numesc……

           Cu nespus regret mă văd nevoit/ă  a vă spune ca m-ați dezamăgit  prin ( votul ,  declarația, felul în care ați abordat ,  etc) care s-au dovedit a fi dăunătoare pentru interesele României și  ale poporului român din care am onoarea de a  face parte.

  Respectuos vă rog ca pe viitor să…

 Cu  cele mai bune gânduri,  

prenumele și  numele tău

Să  știi ca ei citesc toată corespondența.  De ce să nu o folosim? Și nu în ultimul rând, să ne rugăm  ca buni creștini ce ne suntem,  măcar cum putem  fiecare, cum știm, unde și  când putem, poate chiar cu rugăciunea  dată de părintele Gherontie

Vrei să-ți  mai spun una  care mi-a mers la inimă? Am găsit-o în cartea domnului profesor doctor Pavel Chirilă  ,,MĂNĂSTIREA CĂLUGĂRA – UN PUSTNIC CARE STRIGĂ DIN PUSTIU: (Editura Christiana – București 2021), la pagina 6.

       ,,Învață-i, Doamne, pe robii Tăi să nu otrăvească leagănul creației Tale, să-l păstreze întreg și curat și să trăiască în pace cu toți oamenii, ca să nu fie ei înșiși pricină a suferinței lor.

           Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-ne putere ca să-i iubim pe vrăjmașii noștri, pentru ca binecuvântarea și viața să  stăpânească în inimile noastre și în toată lumea Ta.Amin!”     

                                                            ***

Pusesem punctul final și  mă pregăteam să semnez când a sunat telefonul.

– Te-am deranjat? Ce făceai?

-Tocmai terminasem de transcris un fragment de rugăciune care îmi place și pe care doresc

să-l împărtășesc.

-Rugăciune? Tu crezi că ne mai ascultă cineva, că noi mai contăm în fața lui Dumnezeu, așa biciznici cum suntem?

-Da! Contăm! Contăm foarte mult!  Dacă fiecare picăturică de apă din ocean, chiar și  dintre cele din  adâncul cel mai adânc al Groapei Marianelor ar fi gândit ca tine, tu n-ai mai putea vedea marea, oceanul

-și  dacă fiecare fir de nisip… mi-a preluat ea vorba

-Da, pe umerii fiecărui firicel de nisip, pe umerii fiecărei picături de apă se sprijină Cerul!

Depinde numai de picătura de apă din  adâncul oceanului sau  de firul de nisip din întinsul pustiului să Il vadă, căci EL  pe fiecare ne știe, ne vede, ne ascultă, ne ajută!

Note

Acest material nu ar fi  fost conceput și scris

-dacă doamna Mihaela Malea Stroe, la care fac referire  în  versurile de la  început, nu ar fi   semnalat  cu suflet îndurerat, cu emoție autentică, aleasă știință și talent aspectele consemnate în  articolele menționate în titlu,

-dacă ele  nu ar fi fost publicate de minunata revistă ,,La pas prin Brașov”,

-dacă discutând uneori îndelung cu prietenele  Lidia, Sanda, Loredana, Mihaela, Lucia, Camelia  și prietenul Ioan, ei nu mi-ar fi semnalat și lămurit, fie și numai printr-un singur cuvânt, o singură observație, unele aspecte  necunoscute sau neînțelese de mine până atunci,

-dacă ,,domnii” Google și  Dex  nu mi-ar fi stat la dispoziție cu informații pertinente la orice oră,

-dacă nu m-ar fi trecut prin gând că ceea ce scriu i-ar putea fi de folos fie și numai unui singur om.

Le mulțumesc deci cu aleasă recunoștință domniilor lor, tuturor celor pomeniți aici, tot la fel cum vă mulțumesc și dumneavoastră, cei necunoscuți mie,  pentru bunăvoința  și răbdarea de a-l citi.

   Rodica Matilda Miulescu

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Matilda Miulescu: „Acum, la Anul, La mulţi ani şi în veşnicie!”

Clipa de emotie, , ,

Domnul toate să le dea:
Sănătoşi, voioşi să fiţi
Şi voi şi ai voştri iubiţi,
Pace-n suflete şi-n ţară
Cum a fost odinioară
Când eram tineri cu toţii
Şi nu ne ştiam nepoţii!

Aş mai spune da-s grabită
Că mi-s oalele pe plită
Îmi aştept oaspeţi la masă,
Vreau să mă fac şi frumoasă.
Anul Nou nu mă aşteaptă
Ştie că de toate-s aptă:
Cu o mână scriu o rimă,
Cu a doua -mi fac o grimă
Părul din fugă-l buclez,
Mai amestec în orez…
Nu vreau să vă plictisesc
Deci acum vă părăsesc.
Însă nu o fac de tot.
Vai! Sunt încă în capot!
Şi la uşă bate Anul,
Oaspeţi dragi sunt cu toptanul:
,,Hai, poftiţi, iubiţii mei!”

Mulţumirile le-nchei.
Unii mi-aţi urat în gând.
V-am simţit ades plângând.
Domnul să vă răsplătească
Şi în viaţa pământească şi în lumea cea cerească
Acum, la Anul, La mulţi ani şi în veşnicie!

Rodica Matilda Miulescu

31 decembrie 2022

Publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Credit foto:  Anna-Louise

Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean II”

Reflecţii,

Au trecut multe zile de la  cele întâmplate anul trecut şi  deja relatate.  Am scăpat de obligativitatea măştilor, nu însă de teamă, de îngrijorare,  amplificate de ştirile transmise de mass-media şi nu numai,

Deunăzi, urcându-mă într-un autobuz cu  nu prea mulţi pasageri de diferite vârste,  deşi nu mirosea a nimic special și  totul era curat,  m-a izbit ceva greu, apăsător, ca o pâclă întunecată, sufocantă.

,,Ce e cu mine?”m-am   întrebat. ,,Acum câteva clipe mă simţeam bine. O fi intrat soarele  în  nori?”M-am uitat pe fereastră. Soarele era tot acolo,  cerul era tot albastru.  ,,Atunci?”

I-am privit pe  tovarăşii mei de călătorie.  Nu păreau speriaţi,  însă niciunul nu avea chipul senin. Câţiva erau  încruntaţi, cufundaţi în gânduri, vreo  trei priveau  în gol absenţi,   ceilalţi  butonau telefoanele.  Aveau totuși  o trăsătură comună: umerii  prăbușiţi.

,,Aha! Am  intrat pesemne  în vibraţie cu  starea lor! Ce e de făcut?”

Şi … mi-am amintit  trăirea  din magazin.   Instantaneu, colţurile gurii mi s-au ridicat, ochii mi s-au micşorat a zâmbet. Minune! Mi-am revenit!  Poate că  nu am influenţat  exteriorul,  dar viaţa mi s-a părut din nou minunată,  demnă  de a fi trăită  în ciuda tuturor greutăţilor  și a ameninţărilor.

Când am coborât, m-am întrebat:

Dacă eu, călătorind maximum 20 de minute,  am avut această  stare  nu tocmai plăcută  din care  m-am priceput să ies,  bieţii  şoferi cum s-or fi simţind timp de 8 ore? E drept că  ei nu au  vreme de introspecţie, dar sufletul lor simte!

Pe lângă oboseala fizică explicabilă,  cu ce încărcătură  psihică se duc  la cei dragi, acasă ?

Iar noi, beneficiarii muncii lor,  ce facem pentru ei în afară de compostarea biletului  din  cota parte a contravalorii căruia sunt plătiţi?

Le trimitem  în timpul călătoriei măcar  un gând  de  încurajare, aşa ca la concursul  din magazin, un mulţumesc?

………………………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am lăsat spaţiul liber pentru a-mi  şi  a vă  da răgazul de a vă  răspunde, de a-mi  răspunde.

Da, mie mi s-a întâmplat. Să vă povestesc:

Era dimineaţa unei zile lucrătoare, la o oră de vârf.  Mă grăbeam. Cineva îmi oferise locul din faţă,  de lângă  prima uşă a autobuzului. Cu toate că stăteam pe scaun, aveam emoţii: mi-e frică de frânele puse  pe neaşteptate. Neţinându-mă bine de bară, la una dintre ele îmi  fisurasem o coastă.

Am constatat  curând că  nu aveam de ce mă  teme. Mă aflam în deplină  siguranţă  nu numai pentru că  stăteam confortabil, ci şi  pentru că  autobuzul rula lin.  Şoferul conducea calm, atent şi nu rata nicio oportunitate de avansare  în aglomeraţia de pe şosea, semn pentru mine că voi ajunge la timp acolo unde eram aşteptată.  Imi amintesc că  la un moment dat i-am şi  spus  în gând:,,Bravo! Mulțumesc!”

I-am observat  gesturile. Erau  ample,  armonioase, înlănţuite ca şi cum nu ar fi condus  o  ditamai  maşinăria, ci o delicată iubită mult dorită invitată  la dans.  Sub mâinile lui  vehiculul se transformase  parcă  într-o  fiinţă vie.  Plăcerea cu care şofa devenise pentru mine

cvasi-palpabilă şi  îmi sugera ceva cunoscut, ceva văzut tare demult, la cineva, în  orice caz nu la el căci omul era tânăr.   Unde, când, la cine  nu-mi aminteam.

Tot scormonind  în memorie, am ajuns la sensul giratoriu de la intersecţia Toamnei cu Calea Bucureşti şi Zizinului.  Şi am văzut! Mai bine zis l-am revăzut  cu ochii amintirii pe miliţianul care, în timpul anilor mei de şcoală, dirija în acel loc circulaţia. O dirija cu atâta plăcere,  cu atâta bucurie  impregnată  în  gesturi   expresive, elegante,  încât lumea îl botezase ,,baletistul”. Unii  chiar se duceau nu numai o dată  pe jos până  acolo ca să-l admire.

Da, calmul și  bucuria  conducătorului auto  în  mâna căruia,  asemenea  tuturor beneficiarilor transportului  în  comun, îmi încredinţasem  o dată  în  plus  viaţa,  semănau cu ale ,,baletistului”,al cărui nume nu l-am ştiut niciodată  şi care poate că nici nu mai trăieşte decât în amintirea celor care l-au admirat, mulţi, puţini, câţi om mai fi pe lume.

Vă mai miraţi că, ajungând la staţia unde trebuia să cobor, luându-mi inima în dinţi  i-am ciocănit  şoferului în gemuleţ?

Mi-a deschis; m-a privit  întrebător şi, văzându-mă  în vârstă, uşor îngrijorat.

Schiţând un zâmbet, i-am spus:

-Vă felicit! Aţi condus impecabil: extrem  de elegant, frumos şi sigur autobuzul ! Vă  mulţumesc!

Nu şi-a crezut urechilor.  Revenindu-şi din uimire,  m-a răsplătit cu un zâmbet larg.

Am fost fericită:  prin tot comportamentul lui îmi înseninase ziua.

Poate i-am  adăugat si eu o rază de soare. Cine poate şti?

24 mai 2022 

            EPILOG

Revăd  cele scrise. Aş  vrea să le  împărtăşesc  altora. Poate  că  întâmplările respective ajută  pe cineva, plac ori aduc bucurie cuiva.

,,Pieptăn”  textul: mai schimb  o frază, mai adaug o literă  lipsă, mai pun sau şterg o virgulă. Mă  străduiesc să fiu atentă  îndeosebi la virgule pentru că, dându-i cândva ceva  spre

,,avizare”  unui  drag fost elev  mai şcolit şi mai deştept decât mine, acesta îmi spusese  între altele :

-Of , virgulele alea ale Dumneavoastră, Doamnă….

Recitesc. Tot nu sunt mulţumită: parcă lipseşte ceva. Dar ce? Nu ştiu nici ce este, nici unde este, nici  cum să caut.

Îmi fac treburile obişnuite fiind  pe pilot automat: gândul îmi e  întruna la  text.

Spre seară  îmi dau seama!

Nu, nu îmi dau seama ce îi lipseşte lui, ci că  musai am nevoie de  nişte biscuiţi anume! Atunci! Imediat!

Mă  pregătesc de plecare.

-Dar, mamă, avem destui biscuiţi !

-Nu! Acum! Chiar acum  trebuie să-i cumpăr! Nu te teme, nu păţesc  nimic.  Vreau

să-mi fac măcar o parte din paşii pentru punerea  în mişcare a limfei. Poate  mă întorc tot pe jos.  Sunt numai trei staţii până  la  magazinul acela!

Pe drum uit  preocuparea ce m-a bântuit o zi întreagă.  Ajung, cumpăr, mă  mai  învârt prin magazinele din jur. Văd că  e trecut  de ora 8.   Sacoşa  mi se pare cam grea. Amân paşii pentru limfă  pe altă dată.  Mă   îndrept  spre staţie. Văd de la distanţă  că e goală, semn că un autobuz tocmai a trecut.  Îmi spun:

-Nu-i nimic! Aştept!

Pentru liniştirea celor de acasă pe care vreau să  îi sun, mă  uit pe  tăbliţele cu  programul autobuzelor. Vai,  sunt numai două  file!  Celelalte au fost rupte de o mână ,,binevoitoare” şi luate drept amintire.   Autorul  a considerat pesemne că viaţa e prea monotonă  şi că avem neapărat nevoie de puţin suspans.

Aşteptarea  îmi e scurtată  de un autobuz  trecut, desigur,  pe una dintre listele lipsă.

La staţia mea coborâm cinci persoane printre care şi  un  băieţel  de vreo 4 ani.  Ajuns pe trotuar, copilaşul se  întoarce spre autobuz şi  strigă  cât poate de tare:

– Mulţumeeesc,  şoferuleee!

Pentru o clipă  rămân mută  de uimire. Iată :  încă cineva care mulţumeşte!

Tiparul meu mental  intervine însă  imediat:

-Nu aici trebuie să-i spui, ci acolo, la geam !.

Mămica  zâmbeşte şi, luându-l de mânuţă, se îndepărtează.

Ca să  nu plece copilul dezamăgit, strig în urma lor:

-Să  ştii că  şoferul te-a auzit şi  ţi-a răspuns !  A  zis: ,,Cu plăcere! ” Te asigur! L-am auzit eu!

Noaptea  dorm  buştean.  Dimineaţa, parafrazându-l pe fostul meu elev, mă  cert cu îngăduinţă,  dând ca de obicei vina pe altul.

-Of,  tiparele astea mentale ale noastre, Doamne…  Ce greşeală  am făcut  corectându-l pe copil! Dar am reparat-o… ăăă ..   măcar am încercat…  Deşi şoferul nu a auzit cuvintele puiului,  sufletul lui s-a bucurat,  nu-i aşa ? Ce zici?

Dumnezeu nu  îmi răspunde. De ce ar face-o? Ştim că  El lucrează  prin oameni,  prin fapte,  prin întâmplări. De aia trebuia eu să cumpăr neapărat  atunci  acei biscuiţi!

Acum ştiu şi ce îi lipsea textului meu: încă un  exemplu  pe lângă cel personal.

Şi cine putea să mi-l, să  ni-l ofere pe cel mai bun dacă  nu un copil  nevinovat întâlnit din întâmplare ?

Vă  întreb:

-De ce nu l-am  lua toţi drept model  pe  băieţelul acela minunat şi  nu  am umple inimile şi văzduhul cu  milioane  şi  milioane de ,,mulţumesc” ?

Ce ne-ar putea împiedica să ne amintim că, indiferent de vârstă, suntem şi noi copii,  că putem spune oricând, oriunde şi oricui  mulţumesc?   De pildă:

Mulţumesc şoferule , mulţumesc farmacisto, mulţumesc  măturătorule de stradă,

mulţumesc  pâine şi celor care au făcut ca eu să  te pot mânca, mulţumesc  aerule, mulţumesc

mare, mulţumesc  adiere răcoritoare, mulţumesc  învăţătoareo, ţie şi celor care  te-au  învăţat ca tu să mă înveţi pe mine, mulţumesc cerule senin,  mulţumesc pisicuţo,  mulţumesc trecătorule, mulţumesc mămico, mulţumesc ploaie, mulţumesc pământule, mulţumesc copacule, mulţumesc vrăbiuţo,  mulţumesc..  mulţumesc corpule al meu…mulţumesc viaţă….

 

Da!  Mulţumesc cititorule,  mulţumesc ,  mulţumesc…

 

Rodica Matilda Miulescu

9 iulie 2022 

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean I”

Reflecţii, , , ,

Mă aflam într-un  magazin, cam la vreun kilometru și jumătate de locuință. Deși încă slăbită, plecasem într-acolo  singură  pe jos ca într-o  adevărată  expediție cu gândul de a mă  întoarce din drum  dacă simt că  îmi e prea greu. Fusesem bolnavă.  Suferința sâcâitoare  și vremea potrivnică mă obligaseră să stau în casă peste limita suportabilităţii.

Ajunsesem fără probleme. Nu zăbovisem  printre rafturi. Ca să fiu sigură  că nu iau mai mult decât pot duce, căci vorba aceea ,,ochii văd, inima cere”, pusesem obiectele alese direct în plasă. În căutarea unei case mai libere, începusem din obișnuință jocul ,,Prețuiește,   încurajează, mulțumește și vei vedea minuni!” Nu îl știți, desigur. Îl inventasem într-o zi de mare aglomerație când o auzisem pe o tânără spunându-i însoţitoarei sale:

-Oricum, la oricare  ne-am așeza, la alta va merge mai repede!

Șoptisem:

-Chiar așa?

Mă  auzise şi  îmi răspunsese:

-Da! Cu norocul meu…

-Facem pariu că nu aveți dreptate?

-Pe ce?

Fusesem pusă în încurcătură: ce i-aş  fi putut oferi?

A insistat:

-Dacă pierd, ce câștig?

La auzul întrebării  cu iz pragmatic  am  căzut pe gânduri.

-Ştiu și eu?  Dacă pierdeți, plecăm primele. Dacă nu… timpul aşteptării ni se va părea mai  uşor de suportat.

După o scurtă tăcere am adăugat:

-Ar fi bine să stabilim nişte reguli.

-De pildă?

-Să ne încurajăm favorita: casiera. Ca pe stadion.

-Că doar n-o să începem să urlăm: ,,Hai ca-si-e-ra de la uu-nuuu! Hai, ca-si-eee -raaaa!!!”

Am izbucnit amândouă în  râs.

-Bine înţeles că nu. Îi spunem  în gând ce credem că ar putea să îi dea  încredere în ea, să o ajute să lucreze mai repede,  ce i-ar plăcea să  audă.

-Ce  i-ar plăcea să audă? De unde să ştiu ? Că n-o cunosc!

-Îi transmiteţi mental ce v-ar plăcea să auziţi dacă aţi fi în locul ei.

-Hm! Ce mi-ar plăcea să aud …ce mi-ar plăcea… Mi-ar plăcea nu să  aud, ci să  mi se

spună  clar  căă ..tocmai mi s-a mărit salariul, ori că…datorită… meritelor personale sunt trimisă  pentru un  schimb de experienţă…pe banii statului… în… Bahamas…

Însoţitoarea  ei a pufnit în  râs, ca şi  mine de alfel. A continuat:

-Doar atât?

-Doar atât!

-Şi cum ştim dacă am câştigat?

-La fel ca atunci când aţi văzut că ,,la alta merge mai repede”

-Fie!

Nu mai țin minte  dacă  am câştigat sau nu, dar jocul m-a ajutat să nu mă mai enervez când stau la vreo coadă.

De data aceasta  îmi alesesem de la distanţă casa la care  se afla  numai  o persoană. La celelalte era puhoi. Îndreptându-mă spre ea, mă bucurasem:  ,,Uite ce grijă are Dumnezeu de mine!  Vede că sunt obosită şi mă ajută. Mulţumesc, Doamne!”

Nu  observasem  că banda era plină până la capăt. Piuitul  super alert al scanerului  mă asigurase  însă că nu aveam de ce să îmi fac griji  în privinţa favoritei mele: chiar şi fără  încurajări lucra foarte repede.  I-am trimis totuşi  un gând de recunoştinţă.  Mi-am îndreptat apoi atenţia spre  ,,adversari”.  Ei  înaintau văzând cu ochii  în timp ce eu, devenită încetul cu încetul  nefericita purtătoare a unor pietre de moară imposibil de pus pe banda  în continuare plină, băteam pasul pe loc.

Vă întrebaţi pesemne de ce nu am  părăsit echipa perdantă, aşa cum se cam obişnuieşte  azi.

Poate că dacă aş fi părăsit-o, nu mi s-ar fi  întâmplat ce veţi afla îndată.  De fapt nici nu mi-a trecut prin minte să plec. Mă ştiţi doar: mi-s statornică din fire.

Şi îmi sunt şi foarte curioasă: nu mă  las până nu aflu cauza  necazului.

Atunci  şi acolo cauza nu era casieriţa, nici  aparatura,  nici eu, ci… aţi ghicit: persoana de dinaintea mea!

Se afla cu faţa spre  noi, cei din urma ei.  Între timp  ne înmulţiserăm. Era o femeie între două vârste, bine făcută.  La prima vedere nu se deosebea cu nimic de alţi cumpărători.  Am observat apoi  că avea totuşi ceva special care mă intriga:  în primul rând concentrarea cu care  urmărea  mâinile angajatei, ca și cum ar fi dorit să vadă dacă nu greșește, lucru pe care eu, acordând deplină încredere celui care mă serveşte,  nu îl fac niciodată  și  în al doilea, faptul că nu punea nicăieri mărfurile scanate, de parcă nu ar fi avut nici sacoșă, nici căruț, nimic.

Când piuitul scanerului s-a oprit din lipsă de spaţiu de depozitare, a privit  îndelung,  cu satisfacţie, grămada din faţa ei. M-am gândit că  trage de timp până apare un însoţitor cu o sacoşă. Dar nu! Nu aştepta pe nimeni. Mi-am dat seama de asta când a catadicsit  a se întoarce cu spatele, lăsând la vedere căruțul  pe jumătate plin, camuflat până atunci de trupul ei rotofei.  Fără grabă, și-a rânduit cu mare grijă și  socoteală  noile achiziții peste celelalte. Gesturile îi trădau o indiferenţă olimpiană faţă de  muritorii care urmau după ea.  Casierița  aștepta  ca femeia să-şi termine treaba  şi abia apoi o reîncepea pe a ei.   Aflasem deci cauza.

Ce era de făcut?

Aveam  de ales între a rămâne  calmă  acceptând  tăcută cu seninătate situaţia  şi a mă enerva explodând  mai  întâi  în mine, apoi,  eventual,  în exterior.  Deşi o vedeam pe femeia aceea ca pe o adversară care prin atitudinea şi comportamentul ei  îmi declarase război, am ales acceptarea.  Presupunând că face parte dintre cei care se hrănesc din energia eliberată de enervările celorlalți, am  prevenit-o însă în gând:

-Cu mine nu ți-ai găsit omul! Sunt vaccinată demult, de o viață! Și sunt tare, tare răbdătoare!

Lăsând-o în ale ei, mi-am îndreptat  privirile spre casieriță. Părea  abia intrată în adolescenţă: firavă, un  lujer  de fată, cu păr negru strâns cuminte la spate, din care doi zulufi răzleți, dar asimetrici, semn al propriei inițiative cu care se postaseră acolo, se odihneau de ambele părţi ale frunții. Ochii, și ei negri, la limita superioară a măștii urmăreau atenți activitatea mâinilor subțiri. Instinctul meu de mamă și bunică s-a trezit.  M-a traversat un val de duioşie pentru fiinţa aceea atât de fragilă, de delicată, pe care aş fi vrut să  o alint. Numai pentru o clipită toţi ceilalţi au dispărut şi  inima mea a pornit a-i cânta ,,Mă bucur că te întâlnesc!  Mă bucur că faci parte din viaţa mea, mă  bucur!”

Am revenit  în prezent. Cum între timp reuşisem să scap de pietrele  de moară care călătoreau  liniştite  spre destinaţie, am început  a-mi pregăti banii.  Cu toate că eram atentă la ce făceam, am simţit că  cineva mă priveşte. Nu e nimic deosebit: toţi simţim asta uneori. Deosebită  era bucuria ce mă cuprinsese: subtilă, luminoasă, blândă.

Să  vină  de la cumpărătoare?

Nu!  Îşi număra și ea cu mare atenţie banii pipăind pe rând fiecare bancnotă şi confrunta suma din mână cu cea  de  pe ecran.

De la casieriţă?

Da! În aşteptare, cu mâinile odihnindu-se  în poală, ea, fetiţa aceea,  se uita la mine. Când privirile ni s-au intâlnit, ochii  i s-au micşorat instantaneu  şi în  jurul lor au apărut încreţiturile caracteristice zâmbetului  spontan, sincer,  de recunoaştere.  Pe măsură ce ne priveam, pomeţii îi apăreau de sub mască şi ochii i se  făceau tot mai mici, aproape o linie, semn sigur al hohotului de râs:  râs mut de bucurie.   Iar bucuria ei   pulverizase într-o fracţiune de secundă  afurisitele, sufocantele măşti.  Prin ea mă îmbrătişase, aşa cum numai copiii mici  o fac  atunci când te iubesc.

Știam sigur că nu ne văzuserăm niciodată până atunci, totuși ea, copiliţa aceea, îmi dăruia mie, numai mie,  inima prinsă în  zâmbetul ei! Cum să nu fiu fericită?

Percepuse oare gândul acela iniţial de recunoştinţă,  o ajutase el  în vreun fel? Simţise răbdarea mea, sentimentele mele materne, cântecul inimii mele și ele ne uniseră, făcuseră ca sufletele noastre să se recunoască?  Cu toate că  aş fi vrut să o  îmbrăţişez,  i-am răspuns  numai surâzând sub masca  pe care o simțeam din nou pe gură şi pe nas.

Când  mi-a dat bonul, i-am  mulţumit inclusiv pentru zâmbet.

Nu mai  ştiu ce sau dacă a scos vreun cuvânt.  Atenția  îmi era în continuare agățată de ochii ei,  expresia sufletului ei.  Deşi aș fi vrut să mai rămân, din respect pentru  ceilalți nu am zăbovit.

Am plecat îmbogățită, fericită: nu făcusem doar banalul schimb produse-bani, ci  dăruisem şi primisem ceva mult mai important: dădusem din prea plinul iubirii mele  şi  mi se răspunsese tot cu iubire, iubire neprefăcută, lipsită de vreun interes. Din partea ei, ca şi din a mea,  nu fusese  nimic convenţional, forţat, impus,  scris în fişa postului unui salariat din comerţ sau  în codul bunelor maniere  al cumpărătorului, ci ceva  natural,  autentic, oferit din inimă şi tocmai de aceea  extrem de preţios! Toată atitudinea ei o dovedise.   Fetița aceea era cu totul acolo: cu trup și suflet pentru mine, pentru alţii, nişte străini. Era toată zâmbet răbdător, sincer, vindecător, dăruit cu ochii din lumina sufletului. Ştiu, ştiu sigur asta!

Vreţi să vă spun cum de ştiu, ce dovadă am?

Iată: oboseala  şi starea de slăbiciune îmi trecuseră  cu totul.  M-am  întors tot pe jos acasă.  Deşi  căram  mai mult decat  acel unic kilogram pe care îl pot duce, nu simțeam greutatea cumpărăturilor. În drum le-am  mai adăugat câte ceva. În ziua aceea toate mi-au mers ca pe roate: am reușit să fac tot ce îmi propusesem, fără a  mă mai chinui nici sfârșeala care de obicei mă trimitea la odihnă când îmi era lumea mai dragă, nici durerile. Nimic nu îmi mai stătuse împotrivă.

Seara, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, am revăzut-o şi pe fetița aceea, lumina ei, zâmbetul ei. Îmi îmbrăcase camera cu tot ce se afla în ea, într-un glob auriu, blând, mângâietor iar în mijlocul lui mă aflam eu, o femeie oarecare, cumpărătoare  anonimă.

Am extins acest glob în închipuire.  I-am cuprins în el pe toți cei dragi și, nădăjduiesc, toată planeta.

De ce spun ,,nădăjduiesc”?

Pentru că nu-mi mai amintesc. Mă cufundasem deja în somn cu surâsul  pe buze, sub pleoape și în suflet.

Duminică  dimineața m-am trezit tot cu el. Privindu-mă în oglindă, nu mi-am mai văzut nici vârsta, nici durerea înscrise pe chip, ci doar zâmbetul. Zâmbetul acela  plin de iubire și înțelegere, pe care vă doresc din toată inima să îl primiţi și dumneavoastră.

A mai trecut o zi. E luni, dis-de-dimineață. Trăirea aceea e tot cu mine. Merg la oglindă; îmi văd  cu uimire faţa luminoasă, apoi uşor umbrită de  gânduri, de  întrebări:

De ce, sau ce anume a vrut Dumnezeu să-mi arate cu această întâmplare?

De ce mie?

De ce tocmai acum, ori ,,numai” acum?

De ce m-a făcut să observ tot ce v-am povestit ?

Oare pentru că de câtăva vreme încoace zâmbesc din ce în ce mai rar?

Sau pentru că, privindu-i pe cei  din jur, cunoscuți sau necunoscuți, îi văd triști, încruntați,  îngândurați, îngrijoraţi, crispaţi, iar sufletul meu i-ar dori altfel, m-ar dori  pe mine, purtătoarea lui, altfel?

Nu găsesc răspunsul.  Dumneavoastră, cei care citiţi  îmi veţi spune, vă  veţi spune?

Un fapt e sigur însă: m-am hotărât! Mă voi strădui să zâmbesc mai des!

Şi-mi voi lăsa inima să cânte ca atunci: ,,Mă bucur! Mă bucur că te întâlnesc!Mă bucur  că faci parte din viaţa mea, mă  bucur”

Cui?

Mie însămi … celorlalți, chiar dacă de sub masca pe care o purtăm de doi ani încoace și care pare a ni se fi lipit nu numai de figură, ci și de inimă,  sau chiar și  fără  mască, ei nu văd nimic cu ochii fizici, fiind atenți la multe altele,  între care la loc de cinste se află nelipsitele telefoane mobile. Sufletul lor însă va simți și se va înviora. Va simți și se va înviora la fel ca sufletul meu, acolo,   într-un magazin brașovean ca oricare altul,  într-o  zi de sâmbătă  la o oră de vârf,  în plină  pandemie, datorită  unei modeste, necunoscute  casieriţe.

                                                           Rodica Matilda Miulescu

 

30-31 ianuarie 2022

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Matilda Miulescu: „Copilului nenăscut”

Clipa de emotie,

Copilului nenăscut                       

                                 Tuturor copiilor (din carne şi oase sau de suflet) care   aşteaptă să se nască, ori de abia s-au născut                                         

Pământ şi Cer se contopesc în tine:
Tu eşti copilul meu cel nenăscut.
În tine am pus dorinţa de mai bine
Şi năzuinţa ca vei face tot ce n-am putut.

De-ţi va fi grea lăsata-mi moştenire,
Mă iartă! Doar atât m-am priceput.
Dar nu uita că-n armonie şi iubire
Noi doi, părinţii tăi, te-am conceput.

Am modelat întâi în vis a ta fiinţă
Punând în ea ce am avut mai bun.
Te-om  învăţa să treci senin prin suferinţă
Şi să presari numai lumină-n al tău drum.

Fii dar bine venit în a mea viaţă,
Odorul meu cel  încă nenăscut!
De abia aştept să ne vedem la faţă
Şi să ne recunoaştem! Ştii? În veşnicie noi ne-am cunoscut. 

                                                     Rodica Matilda Miulescu

Iunie 2016

Poem publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Credit foto: Dan Strauti – Acasă la origini este un proiect creat și inițiat de Asociația La blouse roumaine IA, implementat la nivel local și regional în parteneriat cu Federația Fundațiile Comunitare din România. Este un proiect-mărturie despre apartenenţa noastră la o familie, un neam și o cultură tradiţională extrem de bogată şi variată.

Rodica Matilda Miulescu: „Copilule”

Clipa de emotie, ,

Copilule,

                                 Cândva, demult, cu neştiută vreme-n urmă,

                                 Atuncea când pământul se făcu,

                                 UN TATĂ scrise-n veci, ca să rămână:

                                ,,Acesta este darul Meu: oglinda Mea eşti Tu!”

Ai o zi, o lună, un an, cinci, zece, … nouăzeci?

Nu contează!

Ai citit aici numai începutul poveştii adresată copilului din tine care doarme, sau se joacă, sau râde, sau cântă și dansează, sau plânge speriat, sau face pozne, sau se îndoapă pe furiş cu dulciuri, sau citește sub plapumă, la lumina lanternei… sau… sau… câte şi mai câte…

Se vrea a fi primul dar pe care îl primeşti în acest minunat 1 IUNIE.

Dacă ai deja altele, pune-le lângă el!

Dacă e primul, bucură-te aşa cum mă bucur şi eu că ţi-ai făcut culcuş în inima mea.

Poate vei continua povestea, ori, de ce nu? o vom continua împreună, dacă nu în fapt, măcar în intenţie şi suflet, acum, ori altă dată, când va fi să fie.

Cu drag,

Rodica Matilda Miulescu

1 IUNIE,  cu mulţi ani în  urmă şi acum

Foto: Dan Strauti – Acasă la origini este un proiect creat și inițiat de Asociația La blouse roumaine IA, implementat la nivel local și regional în parteneriat cu Federația Fundațiile Comunitare din România. Este un proiect-mărturie despre apartenenţa noastră la o familie, un neam și o cultură tradiţională extrem de bogată şi variată.

Proză publicată în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Rodica Matilda Miulescu: „CUM AM FOST VINDECATĂ într-o zi de Izvorul Tămăduirii DE O SUFERINŢĂ FIZICĂ NEGLIJATĂ”

Clipa de emotie,

Ca oricine, și noi am fost obligaţi din când în când a apela la medici. Nu știu cum s-a făcut că mai întotdeauna Dumnezeu ne-a trimis la oameni bine pregătiţi profesional, de o calitate morală de excepţie, cu dragoste de meserie și pacienţi, care au reușit să ne scoată din necaz. Unii m-au onorat nu numai cu atenţia, ci și cu prietenia domniilor lor. De aceea știu că se roagă pentru fiecare bolnav, iar acum sunt convinsă că rugăciunea pentru cineva înseamnă trimitere de lumină și iubire asupra lui și încredinţare în mâna doctorului suprem, Dumnezeu.

De ce vorbesc despre domniile lor aici?

Nu numai pentru că sunt niște persoane luminoase, ci și pentru că de la una dintre ele, am aflat că în satul Cuciulata în fiecare an, de Izvorul Tămăduirii, apare apă într-o fântâniţă. Cu acest prilej se face o procesiune religioasă urmată de sfântul maslu cu mai mulţi preoţi, după care oamenii iau apa, o ţin și o folosesc ca și agheasma, pentru toate necazurile.

Auzind-o povestind acestea și multe alte întâmplări din copilăria ei fericită alături de un tată înţelept, o mamă iubitoare, fraţi și colegi puși pe șotii, mi-am dorit să merg și eu acolo de vreun Izvor al Tămăduirii. I-am rugat deci pe Dragi să mă ajute să-mi îndeplinesc dorinţa.

De la o vreme, uitasem de această rugăminte. Întâmplarea a făcut să aflu că am o colegă de liceu care locuiește acolo și mi-am amintit. Deși nu ne văzuserăm de foarte mulţi ani, am contactat-o pentru a-i cere informaţii suplimentare.

Elena, așa o cheamă pe ea, o adevărată doamnă și mamă a satului cum aveam să constat mai târziu, mi-a dat toate relaţiile despre drum.  M-a prevenit că, în ciuda obiceiului sătenilor, nu s-a auzit să se facă vreodată vreo tămăduire cu apa izvorului și că în ultimii doi ani, din cauza secetei, apa nu a apărut. Prin urmare e posibil să nu apară nici în anul în curs, tot atât de secetos. Aflând că nu am mașină, a promis să se intereseze cum pot ajunge acolo cu alt mijloc de transport. Nu numai că s-a interesat, dar chiar mi-a pus la dispoziţie o mașină cu șofer. Așa se face că au putut beneficia de eveniment încă două persoane: nașa mea și o prietenă.

Ziua era superbă: soarele strălucea, vegetaţia era proaspătă în ciuda secetei. Biserica, veche, cu cimitirul îngrijit, arătau mână de gospodari. Ne-am bucurat sufletele admirând interiorul bisericii, unde se vedea clar vrednicia părintelui, un om mărunţel, tânăr și iute ca argintul viu. Am trecut și printre morminte, unde colega mea aprindea lumânări nu numai la morţii ei, ci și la alţii, pe care îi consideră tot ai ei.

Nu după multă vreme de la sosirea noastră, clopotele au început să bată și, cu prapurii și icoanele în frunte, am pornit toţi în urma veșmintelor fluturânde ale preoţilor. Mergeau repede, cu spor. Mă ţineam mai anevoie de ei, poate și pentru că voiam să absorb toată frumuseţea din jur. Ca să nu mă plictisesc pe drum, Elena mă dăduse în grija unei lele și ea îmi povestea necazurile ei de femeie simplă. O ascultam cu o ureche compătimitoare, că doar și eu le aveam pe ale mele și știam ce înseamnă să te înţeleagă cineva.

După ce am trecut de drumul cu praf gros făcut de fabrica de ciment de la Hoghiz, am simţit imperios nevoia de a merge desculţă, voind a mă pătrunde de energia locului. Eram și cu lelea și în alt timp, în altă lume. Iarba era ca mătasea, pietrele prietenoase. Îmi venea să mă aplec și să sărut acest pământ înnobilat de atâţia pași de credincioși.

Am ajuns la fântâniţă printre ultimii. Nu izvorâse. Așa cum mă sfătuise Elena, mi-am pus apa pe care o adusesem de acasă alături de alte sticle pline. Maslul curgea liniștit, lumea asculta cu pioșenie; până și copiii mici erau copleșiţi de importanţa momentului și se  mișcau cu băgare de seamă, fără a scoate niciun cuvinţel. Era atâta bună cuviinţă acolo, cum nu mai întâlnisem în altă parte! Preoţii au spus rugăciunile de sfinţire a apei. M-a impresionat faptul că formula folosită de ei era diferită de cea pe care o știam din oraș. Ei cereau ca „această apă, care se sfinţește cu Puterea și Lucrarea Sfântului Duh” să fi e bună pentru „vindecarea sufletului, minţii și trupului”. Aminteau deci, toate componentele

fiinţei umane, așa cum le știm fiecare!

M-am așezat pe haina pusă pe pământ, la umbra unui copac, mai sus de Fântâniţă. În faţa mea se deschidea priveliștea, cu fabrica de ciment într-o parte, cu câmpurile înverzite în cealaltă, cu oamenii întârziaţi care continuau să vină înșiraţi ca mărgele mișcătoare pe haturi. Mi-i imaginam desculţi, așa cum mersesem eu cu puţin timp înainte și îmbrăcaţi în fote și iţari.

Am închis ochii. În citirea domoală a pomelnicelor, i-am văzut pe cei care, de veacuri, veneau în această Zi Binecuvântată să ia vindecare de la Sfântul Duh, de la mila Maicii Domnului și de la toate Fiinţele de Lumină și Iubire chemate de rugăciunea smerită a tuturor. Parcă nu mai erau numai preoţii și enoriașii din faţa mea, ci și toţi cei care slujiseră sau fuseseră vreodată prezenţi în acel loc.

Și m-am gândit și la părintele Arsenie și la slujbele pe care le oficia la paraclisul din pădure, slujbe la care nu fusesem niciodată, dar care, acum, prin rugăciunea acestor modești preoţi de ţară, veneau și la mine și la ceilalţi ca să ne lumineze, să ne vindece, să ne îndrepteze.

La sfârșit, preoţii au rămas ultimii ca să ne miruiască fiecare pe fiecare. Am primit astfel de șapte ori binecuvântare. După ce ultimul credincios a trecut prin faţa lor, au plecat și ei, cu pas grăbit, prinzându-ne din urmă și salutându-ne conform bunei cuviinţe strămoșești păstrată încă în sat.

Am mers încet, din nou desculţă atât cât s-a putut, dorind, instinctiv, a prelungi senzaţiile și clipele acelea magice, pline de lumină, pioșenie și iubire. Eram singura care făcuse acest lucru, dar oamenii aceia simpli, cu bun simţ, păreau a nu observa nimic anormal.

Înainte de a pleca spre Brașov, Elena ne-a omenit, așa cum ar fi făcut bunica mea de la ţară dacă aș fi cunoscut-o, căci, nu-i așa, nu se cuvine să plece creștin neomenit de la casa ta.

Ajunsă acasă, am constatat cu uimire că umărul drept, cel care era de multă, multă vreme înţepenit și pe care nu îl mai puteam mișca decât anevoie, despre care nu spusesem nimănui pentru că, „las‘ că trece el când i-o veni timpul!, ce să mă mai plâng pentru un așa fleac, când avem atâtea altele de rezolvat“, nu mă mai durea deloc și puteam din nou să-mi mișc braţul drept, de parcă nu ar fi avut niciodată nimic!

Iată că se făcuse o vindecare miraculoasă la Fântâniţa din Cuciulata, acolo unde nu se auzise vreodată că s-ar fi făcut vreuna!

Mi-a părut rău pentru neglijenţa mea. Dacă aș fi fost inspirată să merg înainte la doctori ca să-mi ateste cu acte neputinţa, ar fi existat o dovadă oficială a unei minuni făcute într-un loc modest, neștiut de nimeni, de undeva din România, unde niște preoţi săraci, smeriţi, conștiincioși, se roagă de sute de ani, fără cine știe ce plată, așa cum au învăţat de la strămoși, pentru sătenii „lor”. Se roagă cu credinţă și cu o perseverenţă de Sisif, fără a avea confirmări materiale, palpabile, că rugăciunea le e ascultată.

Eu sunt convinsă acum că atunci au fost în rugăciune nu numai cei în carne și oase, ci și toţi cei care, măcar o singură dată, au slujit acolo și chiar și Părintele Arsenie chemat de amintirea Nașei mele care îl cunoscuse și de trăirea mea, care îl știu doar din poze și din mângâierea aceea noptatică, dăruită atunci când i-am cerut, când sufletul meu i-a cerut, iertare. Mai știu că au fost în spirit toţi cei care au asistat vreodată la sfinţirea apei de Izvorul Tămăduirii și că ei toţi au făcut posibilă această minune asupra unei femei venite fără intenţia de a se vindeca pe sine, ci pentru a se ruga pentru ai ei și ai altora și pentru toţi românii, așa cum îi promisese cândva Maicii Domnului. Lor și Celor de Sus li se cuvine toată cinstea și lauda și mulţumirea.

A trecut deja un an de atunci. Umărul tot nu mă doare și pare a fi mai sănătos decât oricând. Anul acesta a plouat. Cu siguranţă Fântâniţa a izvorât. Nu am reușit să mai merg la ea, așa cum îmi promisesem cu un an înainte. Parcă nu mă mai trăgea inima să fac în ziua respectivă atâta drum. De Izvorul Tămăduirii am fost la sfinţirea apei în oraș.

Când am sunat-o pe Elena să o felicit de ziua onomastică, am aflat că Sfântul Maslu s-a ţinut mai târziu pentru că se construia un paraclis la Fântâniţă și nu fusese gata la timpul potrivit. De asta nu trebuia să merg acolo! „Dragii“avuseseră și acum grijă de mine: știind că am destulă treabă aici cu scrierea cărţii și nu numai, mă scutiseră de un drum inutil. Dar vindecarea umărului meu este certă și le mulţumesc cu smerenie, atâta câtă pot avea eu, tuturor celor care au contribuit la această minune.

Se poate pune întrebarea:

Cum de eu m-am vindecat și alţii nu? Vă amintiţi? Elena mă prevenise că „nu se știe” să se fi făcut vreo vindecare la Fântâniţă.

În primul rând, ar trebui să facem o observaţie:

Poate că alţii, deși s-au vindecat, nu au mărturisit. De ce oare? Din prea mare smerenie, din teama de a nu fi socotiţi făloși, de frică de gura lumii sau, așa ca mine, pentru că nu aveau documente care să ateste că au fost bolnavi și acum nu mai sunt?

În al doilea rând, de ce mi s-a întâmplat mie, un om ca toţi oamenii?

Poate pentru că mă aflam în momentele acelea într-o stare de recunoștinţă nemărginită pentru modul perfect în care EI aranjaseră totul, fără ca eu să fac altceva decât să mă rog. Eram recunoscătoare pentru drumul minunat și transportul atât de confortabil, pentru prezenţa unor fiinţe dragi, pentru biserica pe care o descoperisem cu uimire și admiraţie, pentru procesiunea venită parcă din alt timp, pentru ziua minunată și pentru tot ce îmi imaginasem în timpul slujbei religioase.

De ce se împliniseră toate atât de firesc, de lin, de frumos?

Pentru că în momentul în care apelasem la „Dragi“, fusesem absolut sigură că dorinţa îmi va fi îndeplinită.

Cum?

Așa cum cerusem, adică „așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere pentru mine, pentru familia mea și pentru lucrarea divină“. (Pentru mine și familia mea e bine să fiu sănătoasă, iar pentru lucrarea divină să mărturisesc vindecarea pentru ca și alţii să o poată dobândi în aceleași condiţii).

Și adăugasem, atenţie! ceea ce Mitruţ scrisese la sfârșitul rugăciunii de alchimizare și spunea neîncetat la fiecare terapie pe care o făcea: „iar mie să îmi daţi credinţa că se împlinesc ca și cum s-au împlinit deja. Amin!“

Pentru că, la capitolul credinţă nu prea stau grozav, de fiecare dată completez pentru mintea mea cam năbădăioasă: „iar mie să îmi daţi credinţa fermă, de nezdruncinat, de mie la sută, că toate, toate se împlinesc ca și cum s-au împlinit deja. Amin, amin, amin!“

Aceste cuvinte, repetate adesea și întărite de un exemplu viu, m-au învăţat ce înseamnă

CREDINTA FERMA IN DUMNEZEU   si in ajutorul  Lui  neconditionat.

Exemplul mi-a fost oferit de o băbuţă.

Rodica Matilda Miulescu

Fragment din  cartea ,, IN  DRUM -INTALNIREA CU  MiNE”- vol I , Editura Transilvania Expres/ Brasov 2015

Rodica Matilda Miulescu: „Mărţişorul iernii II”

Clipa de emotie, , , , , , , , , , , ,

Cu bucurie, tuturor celor care au văzut, admirat, înregistrat şi, poate, difuzat inclusiv pe You Tube, întâmplarea meteorologică de excepţie din 4 martie 2022 şi în special revistei ,,La pas prin Braşov” şi domnului Dan Străuţi care a botezat-o atât de frumos şi sugestiv

,,Mărţişorul iernii”

Iarna s-a trezit acum
Mărţişoare să  trimită
Zvon de zurgălăi pe drum.

Ea turnă într-o clipită
Aur alb plin cu parfum
Dintr-o viaţă fericită
Şi ni-l aşternu noian
Pe străzi, pe copaci, pe case!
(Nedându-l de Noul An
În cămări mult îi rămase.)

Îl vărsă acum de un cot
Pacea să ne-o amintească:
Prea eram negri de tot
Prinşi în lumea cea lumească.

Îngeri ne-au cântat la geam
Când am primit Mărţişorul
Şi am  chemat întregul neam
Să  îi fie admiratorul.

  Rodica Matilda Miulescu

6 martie 2022

Poem publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov
Video: YouTube