Arhive etichetă: Sonetoterapie

Sonetoterapie – Adrian Munteanu: „Se-nalţă bradul” (text și interpretarea autorului)

SE-NALŢĂ BRADUL

Se-nalţă bradul. Singur stă şi-aşteaptă,
Fără să ştie ce va fi să vină
O rază frântă, implorând lumină,
Viforniţa muşcând din el nedreaptă?

Doar stânca albă e cu el vecină.
Priviri de muguri către ea îndreaptă
Şi-o creangă-n cer a mai suit o treaptă,
Desferecând izvoare de răşină.

Departe-i drumul. Cerbul nu-l întrece
Şi poarta lumii a deschis visând,
Înveşmântat cu brumă-n noaptea rece

În preajma unui tron în slavă stând,
Al norilor ce nu mai vor să plece.
Dar primul trăsnet va veni curând.

(„Tăcerea clipei, Sonete 1”, Arania, 2005)

Video: YouTube
Adrian Munteanu

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

George ROCA de vorbă cu poetul și actorul Adrian MUNTEANU despre Sonetoterapie

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)  

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul  dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru…  cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul  dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor,  invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

  • pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie; 
  • pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
  • pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
  • pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
  • pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
  • pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
  • pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
  • pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
  • pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
  • pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
  • pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
  • pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
  • pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
  • pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
  • și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

         —————————–
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care  se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale.  Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Dacă e vorba de viitorul apropiat, vă anunț în premieră că drumul va continua și în alt fel. Sunt pe punctul de a termina și a da la tipar cea mai importantă carte a mea de sonete. Se numește „Paingul orb” și este alcătuită din trăirile mele cele mai adânci, legate de tot parcursul dramatic al vieții mele. Acele trăiri care m-au construit pe mine, cel de azi. Și poate că în multe cazuri experiențele mele sunt unice. În această carte cititorii îl vor recunoaște pe Adrian Munteanu cel tensionat, cel revoltat. Dar dacă toate aceste stări se întrupează – sunt convins eu, ca autor – într-un concept liric de calitate și pe un traseu insolit, nu poț decât să sper că va fi recunoscut demersul meu ca o nouă pagină în istoria sonetului românesc.

George ROCA: Oh, uitasem! Pe data de 23 iunie 2020 ați prezentat cel de-al o sutălea poem! Frumos titlu „Stăpân pe Univers”! Mi-a plăcut de la prima strofă… De aceea am facut-o motto la interviul nostru! Cu acesta se termina „Sonetoterapia”m sau vreți să scrieți/performați în continuare… să înscrieți 200… poate 500 de poeme. Nu uitați că… „Scripta Manent”!  

Adrian MUNTEANU: Deja m-a luat valul care nu mă părăsește, în sensul energiei nu al îndepărtării de țintă, și am precizat că drumul continuă. Deja azi când vorbim am trecut de Sonetoterapia cu numărul 110, semn că nu e loc de pauză, nu va fi vorba de așa ceva. O pauză ar putea fi doar în cazul unei boli, dar cred că și de pe patul de spital voi scrie.

George ROCA: Pentru cei care doresc să vă cunoască, pentru cei care nu v-au citit în profunzime, sau nu v-au ascultat recitările, v-aș ruga să dați cateva puncte de reper unde pot să vă întâlnească, să vă citească sau să vă asculte! Sper să se contureze încă o nouă carte de sonete…

Adrian MUNTEANU: Toate sonetele mele se găsesc pe contul meu de facebook unde există și grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”. În fiecare zi un nou sonet și interpretarea lui, pusă pe youtube, acolo unde o găsiți dacă accesați numele meu. De asemenea sonetul zilnic este postat pe site-ul meu, https://adrianmunteanu.ro. Acolo există  pagina care se numește chiar așa: „Sonetoterapie”. Pentru eventualii interesați de pretutindeni, în orice colț de lume s-ar afla, există și posibilitatea de a asculta sonetul zilnic  în direct  accesând „Radio Târgu Mureș”, în fiecare zi, de luni până vineri, aproximativ la ora 18:30, ora României. Mă aud acolo cu vocea și cu textul.

Cât despre (încă) o nouă carte, alta decât aceea pe care deja am anunțat-o și care va ieși negreșit în acest an, poate că va fi vorba în perspectiva nu prea îndepărtată și de o carte cu sonetele nepublicare în volume și care și-au găsit acum locul, cu modificări și uneori reconstrucții integrale, în proiectul meu de la care nu mă abat decât pentru a trage o nouă gură de aer și a-mi potrivi pasul spre înainte. În afară de asta, voi schimba registrul și mă așteaptă două romane cu pronunțate valențe autobiografice.

Îmi urez drum bun mie, inițiatorului și creatorului, și vă urez tuturor celor care vor continua să fie pe aproape, drum drept și sigur printre meandrele prezentului. Să nu uitați de minutul zilnic oferit de Adrian Munteanu cu dragoste și bucurie. E pentru fiecare dintre voi, adăugând câteva clipe de pace sau încrâncenate căutări interioare la necesarul echilibru prin frumos, prin armonie. Un minut așezat cu sufletul mai întâi și mai apoi cu mintea.

A consemnat,

George ROCA

Brașov – Sydney

Sfârșit de iunie 2020 

Adrian Munteanu: „Când am împins pe negândite uşa” – Sonetoterapie (text și interpretarea autorului)

CÂND AM ÎMPINS PE NEGÂNDITE UŞA

antisonet 1

Când am împins pe negândite uşa
Ce a scâncit prelung şi fără clanţă
Am auzit din casă o romanţă.
Lângă uluci a apărut mătuşa.

Unchiaşul, cel ce fuse ordonanţă,
Clipeşte hâtru, scormonind cenuşa.
Stă într-un colţ întunecos păpuşa,
Dar amănuntul n-are importanță.

Rostesc: hello, cum o mai duci bătrâne?
– Ce să mai fac? Genunchiul m-a durut!
Pe-un dinte strâmb un geamăt îi rămâne.

Mătuşa spune: e un prefăcut.
– Ia spune-mi drept – o-ntreb – că nu se pune:
Câte-un drăguț mai ai la aşternut?

(„Casa fără ziduri, Sonete 2”, Arania, 2006)

Video: YouTube
Adrian Munteanu

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

Adrian Munteanu: „Iubesc Omul” – Sonetoterapie (text și interpretarea autorului)

IUBESC OMUL

De-aş fi întreg, n-aş sfâșia delfinii
Din marea agitată a fiinţei,
Nu aș rămâne-n cercul neputinţei,
N-aş pune vămi spre patria luminii,

N-aş sufoca miracolul seminţei,
Nu m-aş vedea în dansul de erinii,
N-aş cultiva pe-ascunse stânci actinii,
Ca să-mi devore pajiştea voinţei.

N-aş căuta prin iarba-naltă gnomul
Care-mi ucide cerbul săgetat,
Din rădăcini îmi prăvăleşte pomul

Şi-mi lasă-n trup ecoul ferecat.
Nu-mi îndrăgesc făptura, iubesc Omul,
Cel inocent și din vecii creat.

(2004 – sonet nepublicat în volum)

Video: YouTube
În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

Adrian Munteanu: „Foc şi apă” – Sonetoterapie

FOC ȘI APĂ

Din vreascuri adunate cu migală
Se naşte Leul Verde, începutul.
Crengi ude strâng. Acesta-i tot avutul,
Dar nu sporeşte flacăra vitală.

Veghez un ram. Cu el îmi ferec scutul
Încrederii în curgerea domoală,
Dar alt potop vigoarea lui o spală.
Din fibre moi înlătur tandru lutul.

Atunci abia porneşte să se-mbine
Văpaia ce s-o apăr n-am ştiut
Şi Leul Roşu, fremătând prin mine,

În taină urcă. Schele au căzut.
Se logodeşte Focul din destine
Cu Apa Vieţii, şipot nenăscut.

(2004 – sonet nepublicat în volum)

Video: YouTube
Adrian Munteanu

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

Sonetoterapie – Adrian Munteanu: „Braşov – traversând vecia”

Braşov – traversând vecia

Să nu mai văd cum trupu-ţi se prelinge
Printre coline, sărutând amiaza
Şi din înalturi asfinţeşte raza
Ce-n tihna crucii din altar învinge?

Să nu mai simt cum ne-mpresoară oaza
Pădurilor şi umbra lor atinge
Bătrânul Şchei când peste uliţi ninge
De se opreşte-n neştiuturi fraza?

Vom adăsta mereu în toamna blândă,
Cu truda-n sânge, depănând poveşti;
Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă

Să ducă-n taina cerurilor veşti.
Ce simplu spun: mi-eşti drag! Ne-am pus osândă
Să traversăm vecia în caleşti.

(„Ferestre în cetate, Sonete 4”, Arania, 2008)

Video: YouTube


Adrian Munteanu

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/
Credit foto: Alin Alberto

Sonetoterapie: „Ce are ea mai mult”, de Adrian Munteanu

CE ARE EA MAI MULT

Ce are ea mai mult decât o alta,
De nu scânteia ce-a-mplinit izvodul?
Ochii veghează din înalturi podul
Sprâncenelor, sculptate-n nori cu dalta,

Sâni ca hulubi ce sparg trufaș năvodul
Pe mal însufleţit din prea înalta
Lucrare-a mâinii poposind în halta
Plăcerilor de a supune rodul.

Roua de crin i-a licărit pe frunte,
Buzele strâng râvniri ce mă răpun,
Picioarele, ca marmura din munte,

Sfinţesc himera focului nebun,
Iar gura ei avidă e o punte
Pe care-o sorb, păcatul să-mi supun.
Video: YouTube

Adrian Munteanu

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

Adrian Munteanu: „De n-aş primi un trup” – Sonetoterapie

DE N-AŞ PRIMI UN TRUP

De n-aş primi un trup şi-o nouă viaţă,
Aş vrea să fiu un gnom suit pe creste,
O salamandră-n flăcările-agreste,
Un silf vioi ce-n valuri se răsfaţă.

Mai mult ca toate, peste toate-aceste,
M-aş căuta în marea de verdeaţă,
O nereidă s-o privesc în faţă
Printre luceferi, ca într-o poveste.

De m-ar iubi cu apriga-i candoare,
Am strânge-n pumni seminţele de har,
Am căuta în sărutări răcoare

Şi-n posedări desăvârşit vlăstar.
Aş da orice, şi clipa care moare,
Să pot zidi, pentru noi doi, altar.

(„Femeie!, Sonete 5, Minerva, 2009)

Video: YouTube


În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/
www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

„Abrupt atac”, de Adrian Munteanu – Sonetoterapie

ABRUPT ATAC

experiment 1

Abrupt atac arípă amuţită
Amorfe-accente aspru amputate
Adăpostesc apusuri amânate
Având alături arma aţintită

Afinităţi adesea admirate
Aur ascund alica aţipită
Acea arcadă amplu alungită
Ardea alcoave-acerb asediate.

Atent ascult aceeaşi abordare
A acoladei axului astral
Amurgurile asfințesc altare

Actinii-albastre au ajuns aval
Adevereşte-ardenta alternare
Acord adus aproape abisal

(„Casa fără ziduri, Sonete 2”, Arania, 2006, modificat)

Video: YouTube
În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

adrianmunteanu.ro

www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

Adrian Munteanu: „Clipă eternă” (text și interpretarea autorului) – Sonetoterapie

CLIPA ETERNĂ

Un răsărit de soare. Dimineaţă.
Şi un apus la ceas de înserare.
Cu ce-am oprit secunda de culoare,
Ce-am adunat ca să-nfirip o viaţă?

Îmi spuneţi voi: e TIMPUL în mişcare,
Tumult de aripi pe un fir de aţă,
Lovind în poarta orelor de ceaţă
Şi cuibărind fiinţa în visare.

Dar nu-i simt trupul, gestul, mărginirea
Acestui zeu ţâşnit din vag afund,
Insinuând sub unghii amăgirea

De-a ne zidi sălbatic şi rotund.
O Clipă doar îşi dăruie iubirea
Eternităţi în spaţii o ascund.

( 2004 – sonet nepublicat în volum)

Video: YouTube
În orice colț de lume v-ați afla, vă invit să ascultați în direct, în fiecare zi, de luni până vineri, la ora 18,30, ora Romaniei, UN SONET ROMÂNESC, accesând RADIO TÂRGU MUREȘ.

Autor și interpret ADRIAN MUNTEANU

Home


https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

Adrian MUNTEANU