Arhive etichete: videosonet

Adrian Munteanu – Videosonet 38: „Doi sturzi”

Detașarea de subiect aduce o dublă finalitate. Pe de o parte o evidențiere a întregului și pe de altă parte o identificare a nuanțelor.

Procedeul joacă și rol de catalizator energetic pentru creatorul care simte noutatea de atitudine, abandonarea traseului prea intens circulat.

Contrarietatea este resimțită și de lector ca o redeșteptare a vibrațiilor.

DOI STURZI
antisonet 2

Când să parchez în faţa casei mele,
Văd locul ocupat şi nu m-ajută
Privirea calmă, Intru în derută.
A fost o zi cu-o sută de belele.

Vine vecinul, cel bolnav de gută.
– A cui e rabla? zic, pornit pe rele.
Simt că mă ia pe loc cu ameţele.
– Sunt musafiri la numărul o sută.

– Şi chiar la mine s-au găsit să steie,
Să nu-mi pot pune roata lângă scări?
– Câte bordeie-atâtea obicee!

Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.
Din portbagaj apuc nervos o cheie….
Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Adrian Munteanu – Videosonet 22: Brașov, aleea de Sub Tâmpa (duminica)

În cazul unui obiectiv real pe care ochiul poetului îl are în vedere, există două maniere de abordare: o prezentare „simul descriptio”, vizând amănuntele concrete ale locului, trăsăturile definitorii, și una „ descriptio viventium”, orientată pe trăirile generate de peisaj, în concordanță cu starea autorului.

Între cele două există și o diferență de poziție. Prima rămâne pe un plan orizontal, cea de a doua urmărește verticalitatea.

De această dată am preferat o variantă intermediară.

Brașov, aleea de Sub Tâmpa (duminica)

Talaz de oameni, menajere-n ţoale
Obraznice prin dezgoliri de pulpe,
Adolescente jinduind să-ntrulpe
Femei mature de la sfârc la poale.

Nu-i nici un loc pe bănci. Priviri de vulpe
Trimit săgeţi. Răspund cu-n zâmbet moale,
Să nu-mi aşez trăiri pe stânci domoale,
Ca să-mi preschimb traseu-n mii de culpe.

Târziu dispar. Doar eu îmi îmi urc ţinutul
Printre mirări din ochi de prunc nătâng.
Am pus sonetul pe hotar drept scutul

De istoviri, în veci să nu mă plâng.
L-am zămislit pe-alei şi-mi e avutul
Ce-ntr-un târziu m-am nevoit să-l strâng.

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Credit foto: Dan Strauti

Adrian Munteanu – Videosonet 21: „Mi-am găsit soție”

Un coleg cu poziție importantă în breaslă mi-a precizat că – după opinia sa care nu admitea contraziceri – sonetul nu se încadrează „paradigmei literare contemporane”.

Pentru autorul acestui sonet paradigma este aceea care vine din interior și îl face să se simtă împlinit.

N-ar mai fi de urmărit decât variabilele conținute de structura sonetului ce urmează și imaginile ce îi completează conturul. Dacă vă place, înseamnă că aceasta este paradigma.

MI-AM GĂSIT SOŢIE

În pârgul toamnei mi-am găsit soţie.
Nu-i de pe-aici, dar nici de prea departe.
De unde-au scris uimirile o carte,
Tăind adânc din simetrii felie.

I-am dăruit şirag din şapte arte,
Acorduri şapte prinse-n pălărie.
În părul ei de aur pur adie
Vocale dulci şi voluptăţi deşarte.

Sublimă-n trup, cu glasul de cristaluri,
Tremurătoare-n puf de păpădii,
Mi-a fermecat simţirile la baluri

Cu pasul ei, cu şoaptele ei vii.
Iubitei rime, zâna mea din valuri,
Îi voi rămâne mire pe vecii.

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Videosonet 19: „Doi sturzi”, de Adrian Munteanu

Antisonetul, așa cum l-am numit, nu e doar un surâs forțat, aruncat peste marasmul zilei. E un zâmbet necesar. Tot în ideea echilibrului. Mutația ține mai mult de orientarea conceptuală. De la teme clasice și reiterate de veacuri (dragoste, natură) se trece la decodarea orizontului din imediata noastră vecinătate, la relația dintre ceea ce mișcă în apropiere și propriile noastre comprehensiuni. In extenso, putem spune că sinonimul antisonetului este chiar ființa.

PS: Să mai spună cineva că sonetul nu poate sta la braț cu noi, cei de azidictionar de sinonimeDD!

DOI STURZI

antisonet 2

Când să parchez în faţa casei mele,
Văd locul ocupat şi nu m-ajută
Privirea calmă. Intru în derută.
A fost o zi cu-o sută de belele.

Vine vecinul, cel bolnav de gută.
– A cui e rabla? zic, pornit pe rele.
Simt că mă ia pe loc cu ameţele.
– Sunt musafiri la numărul o sută.

– Şi chiar la mine s-au găsit să steie,
Să nu-mi pot pune roata lângă scări?
– Câte bordeie-atâtea obicee!

Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.
Din portbagaj apuc nervos o cheie….
Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.
Adrian Munteanu

Video: YouTube

Adrian Munteanu: Videosonet 14 – „Camera trăirii”

La început am simțit nevoia unei deslușiri interioare, a unei autocunoașteri profunde. Aceasta nu numai pentru a limpezi ceea s-a conturat în timp, ci și pentru a înlesni augmentările viitoare. Am continuat apoi punându-mi întrebarea cât de adâncă poate și trebuie să fie această căutare și observare a refugiilor ființei, cât eram dispus să mă destăinui și să mă deconspir celor ce ar dori, fie și accidental, să vină în întâmpinarea mea, ca autor, ca însuflețire?

Dacă aș fi consfințit doar la o ștergere a prafului de pe unghere uitate de timp, aceasta nu putea fi decât o stârnire a pulberei așternute pe afecte și acumulări episodice, dar stările ar fi rămas în continuare nedezvăluite, imobile. Era nevoie de folosirea unui instrument mai pătrunzător, de o tăietură mai adâncă, până la hotărnicia simțurilor. Operațiunea determina astfel un adevărat catharzis, așa cum este de fapt, în finalitatea ei, poezia.

M-am simțit mai bine așa, am fost mai adevărat, mai deplin. Ca o confirmare a unui asemenea proces de incizie și eliberare, am păstrat mereu aproape sonetul următor, iar el s-a regăsit constant în recitalurile mele oferite românilor din toate marginile lumii.

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Credit foto: Dan Strauti

Videosonet 10: „Vreau un sfat”, de Adrian Munteanu

Adrian Munteanu: „În căutările ființei mele, trudă care reprezenta, de o bună bucată de vreme, prioritatea fiecărei zile și poate a fiecărei clipe, se punea problema felului în care puteam finaliza strădania, ieșirea la lumină, spre cititori. La răstimpuri simțeam că nu poate fi suficient să prezinți starea, cu asocieri de metafore, dar numai la nivelul unei exprimări poetice rafinate, așa cum o reclama sonetul. Era nevoie uneori de introducerea unei povești care să ducă la același final pe care îl avea și elaborarea nesofisticată din alte încercări, dar, în plus, să marcheze o diversificare în construcție. Povestea în sine devenea o provocare, pentru că trebuia să o finalizezi în spațiul restrictiv al celor 14 versuri impuse de forma fixă.

Mi-au plăcut provocările. Faptul că am ales sonetul atunci când am decis să ies în arena literară este deja cea mai grăitoare dovadă.

Iată o poveste într-un sonet. O poveste care este, la urma urmei, tot despre propria ființă”:

Colecția de artă George Șerban

Pictor: Victor Vasarely (1906 – 1997) – Serigraphy, 1972

Video: YouTube

Credit foto: Dan Strauti

Videosonet 9: „Stăpân mă cred pe tainele naturii”, de Adrian Munteanu

Ceea ce cred că mi-a reușit în tot ce am scris până acum este insertul de sinceritate, adevărul trăirilor explorate în adâncul ființei mele. Uneori până la autoflagelare. Fără reținere, fără jumătăți de măsură, fără rest, fără zone rămase nedezvăluite, chiar dacă mă putea copleși un sentiment de umilință. Culmea acestei revelări de sine am atins-o în „Paingul orb”, unde confesiunea se apropie de sfâșiere. Dar și până la acest din urmă volum atitudinea pe această linie a fost constantă și este echivalentul unei purificări interioare.

Poezia poate avea – în primul rând pentru creatorul ei și, mai apoi, pentru cititorii ei – un efect de adevărat catharsis.

Adrian Munteanu

Video: YouTube

Credit foto: Dan Strauti