Arhive etichetă: Creangă

La plivit, în… lanul de cuvinte: „Buruieni lexicale”, de Mihaela Malea Stroe

Stricătorii de limbă (sintagmă consacrată) se aleg, de cele mai multe ori, din rândurile politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat, s-a consemnat. Astăzi, acestei tabere de torționari i se aliază și mercenarii făcători de reclame și unii dintre traducătorii de filme. Las deoparte aspectele mult discutate (invazia de anglicisme, greșelile de tipul „care” în loc de „pe care” sau „are decât un măr”, „ca și”-smele, celebrele „succesuri” și „almanahe”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de azi). Las la o parte și cultul – că putem vorbi de un cult al – licențiozității și sindromul Tourette despre care vorbea Magda Ursache într-un articol, înțepând cu vârful condeiului noianul de înjurături din stradă, filme, literatură…

Mă opresc la reclame, gândindu-mă ce impact au – prin repetitivitate – și cât de ușor pot impune auzului public forme incorecte, anglicisme, barbarisme, cât de ușor pot răspândi tot felul de bălării lexicale. Oare câți au citit articolul în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”, impusă de jurnaliști, la care s-a ajuns „prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și câți sunt cei care, captivi ai televizoarelor, de zeci de ori pe zi, în reclama la crema adezivă Corega, o aud pe protagonistă spunând „într-un final, la nunta fiicei mele, m-am hotărât…”? Vocea autorizată a Rodicăi Zafiu (prof. univ. dr.), ajunge la doar câțiva receptori și n-are niciun spor în fața vocii soacrei mici din reclamă, auzită, repetat, zi de zi, de o majoritate. Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri corecte, cu nuanțe distincte odinioară (în final și într-un târziu), au fost reduse la una singură, strâmbă și găunoasă.

Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări incorecte, se contaminează cu sensuri improprii, din engleză, cuvinte care în limba română aveau înțelesuri clare, chiar specializate. De pildă „epic” sau „dramatic”.  Asta se întâmplă din pricina ignoranței fudule a celor care concep/interpretează reclamele și a traducătorilor. Iată câteva mostre: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru sute de produse”, „prinde o seară epică la Procinema”, Van Damme „[…] va face șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de aur), „micul lui dejun s-a schimbat […] pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval). Dacă „poveste epică” e pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de „grandios”, „epopeic”), dacă „seară epică” și „incursiune epică” sunt, la limită, acceptabile, „reduceri epice”, „șpagat epic” și „omletă epică” intră neîndoios în zona barbarismelor ridicole. Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la un documentar), „crema X vă va schimba dramatic înfățișarea” (reclamă la o cremă de față). Nici un vorbitor/receptor de limbă română teafără nu va cumpăra o cremă care să-i schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar știind că, în engleză, „dramatic” poate însemna și „impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.

Tot de la maeștrii în traduceri/subtitrări cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată, netemătoare, care nu se teme de nimeni. Or, ne-temută este opusul: persoana de care nimeni nu se teme), „Am început să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier, personajul din film crea viori), „Era renumit pe toată mapa Indiei” (mapa, de la engl. map, în loc de întinderea/cuprinsul/harta). „La tour” în româna aproximativă a traducătorului înseamnă „turul” – un personaj feminin nemulțumit de propria siluetă se lamentează: „Arăt ca Turul Eiffel”.

Altă năzbâtie: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face rabdă multe – poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul, poți face în pantaloni (de frică), poți face curat, poți face gălăgie, poți face mătănii, poți face focul… Dar poți face chiar orice?! Cum să faci o aroganță? Dicționarul spune:Aroganță s. f. – Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie disprețuitoare; înfumurare…”. Să substituim și să vedem ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”, „am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”„am făcut o înfumurare”. Adică… te pui cu mass-media?! Dacă în loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus „a comite o aroganță” poate am negocia, dând aroganței un nou înțeles, acela de infracțiune. Căci inițiatorii și consumatorii unor astfel de buruieni lexicale sunt un fel de infractori, de atentatori la sensurile firești ale cuvintelor în spațiul privat al limbii române.

Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu Paraschivescu spunea într-un interviu că există o legătură între cum gândește și cum vorbește cineva. Valabil și pentru stricătorii de limbă! Cum limba pe care ei o vorbesc e un talmeș-balmeș, așijderea și gândirea lor. Necazul vine din faptul că indivizii în discuție au tupeu, au acces la microfon, au priză la public și, implicit, ocazia și capacitatea (ei ar spune capabilitatea!) de a-i strica pe mulți… în vorbire și gândire.

Revenind la reclame, două concurează pentru titlul de „cea mai stupidă”. Una la iaurt: „Ai văzut noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de arătoase!”, cu varianta „[…] noile ambalaje […] și frumoase, și gustoase”. Dacă ambalajele sunt gustoase, mare (sau epică?) va fi ispita de a le mânca! Cealaltă te îmbie cu o pizza hut și te îndeamnă: „[…] savureaz-o cu ambele mâini!” Până să intru în coliziune cu reclama asta, n-am știut că avem mâinile dotate cu papile gustative. Sigur, prima reacție este să râzi copios, dar apoi dai în plâns, deoarece reclame de acest soi demonstrează îndoielnica înzestrare intelectuală a celor care le concep.

Aproape de locul fruntaș se află și reclama „puiului fericit”. Cât de fericit poate să fie un pui decapitat, jumulit, refrigerat, așezat pe tăviță și învelit în giulgi de plastic transparent, numai el, puiul, știe. Pentru ca ironia… sorții să fie complet-cinică, o voce nevinovată, de copil, îl mai și îmboldește: „Zboară, puiule, zboară!” Să zboare… unde?! Spre rotisor sau spre tigaie, probabil.

Nu mi-a pierit simțul umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă aluzivă, cu substrat fin, cum a fost aceea de promovare a unui produs antibalonare, reclamă care, într-o română cu puternic accent moscovit, asigura cumpărătorul că „tăiem gazele definitiv” (reclama a fost repede retrasă, o fi mâniat politically pe cineva!), sunt multe altele al căror pretins umor mă deprimă. Cât de mare este riscul ca pălămida semănată de mass-media în lanul de cuvinte să prindă rădăcini o arată mass-media însăși. Într-un elan zărghit al dorinței de epatare, un canal tv a lansat cândva mutantul lexical „poveștiri” . Prin contaminare cu mutantul repetat zilnic, o informație culturală, care se cuvenea transmisă în limba română literară, s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor „[…] a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui Creangă”. Serios?!

Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale topicii limbii române, iute poți umple sacul menajer sau pe cel destinat deșeurilor toxice după ce urmărești câteva emisiuni împănate cu reclame și transmise în intervale orare de maximă audiență. Așa, ca să se confirme rolul educativ al audio-vizualului!

De niște ani, deja, repetitiv este și anunțul (incorect): „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părinții ori familia”. Mai logic și mai pe românește: „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul părinților sau împreună cu familia”!

Greu la deal cu boii mici! Cui îi pasă? Vigilentul CNA are ace de multe cojoace, numai pentru cojocul stricătorilor de limbă n-a găsit nici măcar un bold bont. N-o fi, în componența CNA, chiar nimeni apt să tresară și să reacționeze când limba română cade pradă borfașilor?

Harnică-foc este mass-media și în strădania de a îmbogăți vocabularul prin schimbarea categoriei gramaticale: în reclame, substantivele sunt silite să devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza (se promit „premii crăciunizate la reîncărcare”), ștrumf – a ștrumfi („îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula. În fine, a emojiona. Cu a emojiona  am avut puțin de furcă până să-i aflu taina. Am crezut că inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian, dar nu. Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu emoji (emojiconi? emojicoane? emojiconuri? ce gen or fi?) și de-acolo ne-am pricopsit cu noul verb. Mai extenuant va fi fost efortul celor care au inventat reversul – verb, și încă la negativ, torturat să devină substantiv: amatorilor de semințe Nutline li se promit „premii de nuplecabilitate”.

Desigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc restrâns, „prostindu-ne” și inventând sau stâlcind, în glumă, cuvinte. Totuși, când prosteala și stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic, repetitiv, când au impact mare și sunt virulent contagioase, nu-i amuzant, ci maladiv. Este, vorba lui Creangă, „cumplit meșteșug de tâmpenie”, generator de turbulențe în gândire, cu repercusiuni asupra vorbirii/exprimării și reciproc! Dacă la asta adăugăm ce susțin psihologii, anume că repetitivitatea direcționează gândirea, avem (încă o dată!) confirmarea că televizorul funcționează iremediabil ca „tembelizor”. Nu e (de) glumă, este realitate patologică.

„Prosteala” din reclame nu asigură o vânzare mai bună a produsului. Ea rămâne, fără nicio justificare, un mare deserviciu adus limbii române și vorbitorilor ei. Azi-mâine o să ne pomenim, după ilustrul model oferit de mass-media, că aspiratorăm, ciorbărim, cozonăcim, paharim, lingurim, naftalinăm, farfurizăm… De butonat, deja butonăm de zor cu toții, intrarea glorioasă a butonării în vocabularul activ deja s-a petrecut. Cine știe? Poate se vor da premii și pentru efortul de nurespectabilitate a normelor firești, dacă tot e în mare vogă nefirescul.

Oricum, plătim triplu pirul și cucuta servite „pe sticlă” de agresorii limbii române! Întâi la figurat, prin scâlcierea limbii. Apoi la propriu: o dată direct, prin abonamentul tv. A doua oară indirect: cum pe producători îi costă din greu reclamele, își recuperează paguba umflând prețul produselor pe care le cumpărăm (adesea la sfatul cuiva din anturaj, nu pentru că ne-ar fi convins vreo reclamă).

O altă invazie parazitară, răspândită ca neghina în lanul de cuvinte – diminutivita.

Un articol scris de Radu Paraschivescu pe tema românei diminutivale m-a întors cu șase-șapte ani în urmă, când am asistat la cincisprezece lecții demonstrative susținute de tinere dăscălițe aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat frisoane abuzul de diminutive. Orele-model au mustit de „joculețe”, „filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”, „bilețele” – în fine, tot arsenalul dobândit de absolvente cel mai probabil la „cursulețele” de „pedagogicuță” (modernă!) în facultate. A fost ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie tratați ca la grădiniță, dar, din politețe, și-au mascat zâmbetele când li s-a cerut să deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un „joculeț”. Am încercat să le absolv pe tinere de vina contaminării cu morbul diminutivării. Dacă așa au învățat, așa aplică învățătura! Nu-i vina lor. Și am socotit că o fi o maladie locală, trecătoare. Dar, câteva luni mai târziu, la București, la „Gaudeamus”, între două lansări de carte, o tânără „capitalistă” – în sens caragialian – își exersa decibelii vorbind câtorva cunoscuți despre cartea ei abia lansată. Studiase noile metode pedagogice, al căror succes e garantat prin „filmulețe”, „joculețe”… Și a început să dea amănunte despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era caldă. Aveam dovada că diminutivita este mai răspândită decât mi se păruse și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar acolo, în noua abordare psiho-pedagogică. Cine-o răspândește? Tinerii cărora, în facultate, urmașii lui Chicoș Rostogan sau ai lui Makarenko – pedagogi aliniați la noile tendințe și direcții, bune-rele, cum or fi, alinierea să triumfe! – le-au agățat în vârful limbii piercinguri cu diminutive.

Atunci n-am reflectat și la alți posibili distribuitori ai neghinei, dar…

Eficient este și internetul, pe ulițele căruia circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”. Lasă că „filmulețul” e varianta lexicală siropoasă a videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci aurii de rață, simpatici pui de arici, veverițe zglobii, căței ori pisoi pufoși… La categoria „animăluțe” intră de-a valma și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși, în ipostaze duioase, când – de mirare lucru! – se lasă mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Ce-ar simți regele junglei dacă ar înțelege că este etichetat drept „animăluț”?

Eficiente sunt și reclamele. De „n” ori pe zi, coana Chiva ne momește sucul gastric, dar și centrii gândirii, cu mărgeluțe de brânzicuță, cu bulgărași dolofani sau cu biobulgărași de biobrânzică, în timp ce o gospodină urbană pregătește aromata Knorbiță. În altă reclamă, un angajat vrea să-și strămute sălăriuțul la o bancă mai acătări. În alta, un nou șampon alungă monstruleții cuibăriți în podoaba capilară. Tot de nenumărate ori pe zi, o fetiță se laudă „facem multe prostioare” (reclamă la bomboane), un îngeraș de cățel așteaptă porția de bucățele savuroase din meniu, aflăm că „văcuța veselă” ne pregătește „o gustare distractivă”, în timp ce, în lumea jucăriilor, „un cățel învinge-un elefănțel”.

Și încă: am avut ocazia să citesc înainte de publicare cartea unei tinere despre pelerinajul ei la Santiago de Compostela. Textul – înțesat cu diminutive. Aflată la sute de kilometri depărtare, tânăra tânjea după un ceiuț/ceiuleț sau un nesulică de acasă și căuta păpică sau un papa-bun de ostoit foamea. Abuzul de diminutive a subminat până la prăbușirea în derizoriu conținutul unei cărți vrednice să consemneze o experiență spirituală. Un astfel de text, odată publicat, împrăștie și el buruiana.

Primejdioasă este și ispita de a-i imita ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca unse cu superglue. Îi imiți ca să le ridiculizezi năravul, să atragi atenția asupra maladiei și, imitând, te pomenești că-ți intră „virusul” în reflex iar apoi, chiar conștientizându-l, greu scapi de el. Doamne, ferește!

Prea lungă deja și în alarmantă creștere este lista cuvintelor al căror înțeles se smintește la umbra nebunariței anglofile. O fi nebunarița buruiană de leac, dar numai ca tinctură, administrată de specialiști cu pipeta, nu – după cheful inșilor fără discernământ – cu hârdăul… Foarte toxică de felul ei, poate duce la vertij mental, buimăceală și anemie semantică letală. Din păcate tot mai des, stricătorii de limbă folosesc anapoda cuvintele: suspicios în loc de suspect/dubios (subtitrare: „Nu are nimic suspicios la maxilar.”), umanitate în loc de omenie („Mințind, și-a pierdut umanitatea.”), caracter în loc de personaj („A creat un caracter lipsit de caracter.”), a argumenta în loc de a (se) certa, a (se) focusa în loc de a (se) focaliza, a (se) concentra, patetic în loc de jalnic/ridicol/caraghios, locație pentru loc/spațiu, expertiză în loc de experiență, admirativ în loc de admirabil, realistic în loc de real/realist, instant în loc de instantaneu/subit/brusc/dintr-odată („Iulia a devenit instant geloasă.”), tehnic în loc de practic/de fapt/în principiu („Tehnic, după testul acesta, vei fi angajat la noi.”), a suporta în loc de a sprijini/a susține/ a ajuta („Familia m-a suportat financiar în timpul facultății.”), determinat în loc de hotărât („E o persoană foarte determinată.”) etc.

Această neosinonimie zăludă prejudiciază limba prin ambiguizare semantică, încețoșează sau chiar deturnează mesajul. Determinat, în limba română citovă, nu-i totuna cu hotărât. A fi determinat este consecința unei presiuni exterioare care știrbește liberul-arbitru: „În aceste condiții, sunt determinat/constrâns/forțat/obligat să plec”. A fi hotărât vine din interior, implică liberul-arbitru și acceptă reflexivul: „În aceste condiții, sunt hotărât/(m-)am hotărât/(m-)am decis să plec”. Determinarea poate fi și urmare a unui discurs convingător, dar tot exterioară rămâne: „Prin ce mi-ai spus, m-ai determinat/m-ai convins să-mi schimb programul”. La fel, una este „o persoană suspicioasă” și cu totul altceva „o persoană suspectă”, una este să spui cuiva „Nu te mai sprijin!” și altceva să-i spui „Nu te mai suport!” etc.

Discuția poate fi mult extinsă, întrucât vizează nuanțe și subtilități proprii limbii române, maltratate în prezent de lenea minții, de snobismul și de superficialitatea vorbitorilor/traducătorilor „după ureche”. S-ar putea turna un foarte lung serial cu titlul „Analfabetism funcțional pe micile ecrane”.

S-a spus de multe ori că limba este ca un organism viu, că se poate apăra singură, asimilând ce-i priește și lepădând, cu timpul, ce-i dăunător ori străin ființei sale. Trecutul adeverește că nu e prima oară când ea se confruntă cu buruieni semănate de snobii și ariviștii autohtoni slugarnic-fascinați de „frații” (vitregi și vremelnici), veniți – care dincotro – cu tăvălugul istoriei și că, după o vreme, mătrăgunele dispar. Așa au dispărut „i pak” și „za” din Scrisoarea lui Neacșu, „anteriul de șamalagea” și „imineii de saftian” ai lui Dinu Păturică, „furculisioanele” Chiriței pașoptiste, „muzica de pisici” și excesul de germanisme al jurnaliștilor ardeleni admonestați odinioară de Titu Maiorescu.

Totuși, niciodată până acum, clanul semănătorilor de buruieni n-a fost atât de numeros, de ignorant, de agresiv și de perseverent în stricăciuni (pe tiparul perseverare diabolicum) și niciodată înainte n-a avut la dispoziție atâtea facilități tehnice prin care să grăbească și să sporească pagubele. Păturică n-a pierit, doar a dat imineii pe șuzi, se focusează managerieze un mare bisnis și face tim-bilding în uic-end. Chirița de azi, o schini, fuge la șoping, își ia un mast hev, face selfiuri, apoi șeruiește și dă laicuri pe feisbuc. Jurnaliștii, (prea)plini de self-istim, se cred big-boșii trendi/fensi ai cuvintelor. Ca să fie cul, în loc să corecteze greșelile vorbitorului de la colțul străzii, ei le preiau cu elan și le cultivă intensiv pe micile ecrane și în reviste anti-culturale de mare tiraj, din categoria celor care au mai mult imagini decât text, să nu obosească cititorul. Nău coment!

De aceea, acum, o mână de ajutor din partea iubitorilor limbii române ar fi binevenită. Bună ideea Magdei Ursache privind „Serviciul Securităţii Limbii Române” pentru cei „din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.” Pe când un departament (CNA?) care, cu amenzi serioase, ca la francezi, să plivească buruienile semănate de mass-media în lanul de cuvinte? Și asta înainte ca lanul să devină pârloagă prielnică invazivei ambrozii, cu polenul ei alergen…

Numai că, din păcate, răul nu se oprește aici. E prolific. Face pui pe te miri unde și se răspândește.

Prof. Dr. Mihaela Malea Stroe (Comunicare prezentată la Colocviul „Cultura limbii române”, 31 aug. 2019, Brașov, Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”)

„De veghe în…” grădina limbii cu scriitoarea și profesoara Mihaela Malea Stroe

Mihaela MALEA STROE*** este numele sub care semnează Mihaela Stroe (n. Malea), n. 17  iunie 1957, Braşov. Poetă, prozatoare, eseistă. Absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. Profesor de limba și literatura română la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Braşov(1980 – 2015). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, din 2009. Colaborări cu poezie, proză, teatru, eseu şi cronică de carte la publicaţiile:Astra, Revista română, Şcoala braşoveană/Corespondenţe, Sinteze literare, Tribuna învăţământului, Gazeta de Transilvania, Axioma, Tribuna, Tabor, Luceafărul, Vitralii, Dacia Literară, Cetatea culturală, Hyperion, Steaua, Observator cultural, Spaţii culturale, Sisif, Curtea de la Argeș, Aisberg, Mozaic, Euphorion,România literară,Südostdeutsche Vierteljahresblätter, Alternanțe,Lumină Lină, New York Magazine, Information Bulletin. Colaboratoare la cinci volume colective. Membră în comitetele redacţionale ale revistelor Astra, Libris şi Vatra veche. A debutat în revista Liceului „Andrei Şaguna”, Muguri, 1973. Debut editorial cu romanul Fatimata, Editura Arania, 1995. Poeme traduse de Hans Bergel și Valeria Manta Tăicuțu în limbile germană, franceză şi engleză. Premii literare: premiul pentru debut „Darie Magheru”, acordat de USR – filiala Braşov, pentru volumul Fatimata, 1997; menţiune specială, acordată de Uniunea Democrat Creştină – Braşov, pentru piesa Remiza, 1998; premiul „Arania” pentru cercetare ştiinţifică, pentru volumul Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, în 2002; Marele Trofeu în cadrul concursului judeţean „Braşovul văzut de tineri” (2007) pentru realizarea proiectului „Scriitori braşoveni”, premiul filialei USR Brașov, „Cartea anului” ex-aequo, pe 2016 , pentru volumul Clipa de grație.***

***preluare de pe pagina http://www.usrbrasov.ro/mihaela-malea-stroe/