Arhive etichete: Disprețul

Mihaela Malea Stroe: „Câteva stereotipii postdecembriste”

Deunăzi mi-am vizitat două prietene, două distinse doamne octogenare, cu o vastă experiență de viață, odinioară foarte active, pasionate de profesia lor și cu însemnate performanțe în domeniul cercetării științifice.

Am povestit de una – de alta și, cum-necum, discuția a derapat la un moment dat spre campaniile electorale care, la noi (dar și aiurea) sunt însoțite, fără excepție, de circul manipulator aferent. Una dintre doamne ne-a spus că s-a decis de ceva vreme să nu mai voteze, să nu mai participe în niciun fel la mascarada periodică. Pentru această decizie, cei tineri din familie au mustrat-o: „Dacă nu votezi, n-ai dreptul nici să critici, nici să te revolți!”

Deși m-am desprins și eu de mult de arena dezgustătoarelor trânte politice aborigene, mi-am amintit instantaneu că – de prin 2000 încoace – am tot auzit această replică, în variantă generalizată, repetată mecanic nu doar de tinerii cărora „repezeala”/superficialitatea li se pot (încă) ierta, ci și de persoane mature: „Cine nu votează, n-are dreptul să se revolte și să critice!”. Nu știu cine a lansat această stupizenie devenită una dintre stereotipiile propagandistice suprapartinice strașnic înșurubate în mintea alegătorilor pătrunși până în rărunchi (mare lucru orgoliul!) de misia lor electorală…

Turmentați, ca personajul lui Caragiale, acum mai mult la figurat decât la propriu, nu se ostenesc să discearnă că dreptul la vot (slavă Domnului că nu-i obligație, ca în „epoca de aur”!) este un drept cetățenesc! Dreptul la revoltă și atitudine critică este un drept general-uman, inalienabil, prin urmare nu poate fi condiționat (de către nimeni, niciunde, nicicând) de exercitarea prealabilă a celui cetățenesc. Și nu par să conștientizeze că numai tiranii încearcă (fără succes deplin și definitiv, după cum ne arată istoria) să interzică revolta. Nu e nevoie de un IQ einsteinian pentru a înțelege asta. E nevoie, în schimb, de un dram de independență în gândire pentru a respinge replicile găunoase, tiparele, șabloanele furnizate de-a gata prin gura presei, prin gura politicienilor ori a detașamentelor de propagandă. Nu îndemn pe nimeni să nu voteze, însă cei care spun (parafrazându-l pe N. Djuvara) că absența de la vot înseamnă lașitate sau că românii nu prea votează… din lene (Liiceanu, într-un interviu cu Buhnici), ar trebui să ia în calcul și faptul că absenteismul poate fi o formă de revoltă, de protest pașnic, o palmă non-violentă, simbolică, pe obrazul gros și insensibil ca pielea de bizon al politicienilor care ne-au dezamăgit, și dezamăgit, și dezamăgit, indiferent de culoarea carnetului lor de partid. N-o fac și n-o vor face întrucât ipoteza protestului, a refuzului de a gira prin vot incompetența, fățărnicia, hoția este, neîndoielnic, extrem de incomodă pentru ei.

Pentru somnul adânc, dulce și liniștit al „aleșilor”, sunt – firește – preferabile ipotezele anesteziant-sedative care acuză lașitatea ori lenea alegătorilor.

O altă formulă stereotipă se reiterează cu regularitate în promisiunile electorale, respectiv în abandonarea lor. Se pot distinge, în mare, trei tipare de discurs: al candidatului, al câștigătorului și al învinsului. În campanie, toți candidații „vând” electoratului proiecte bogate și lucioase ca blana ursului din pădure, pentru ca, la scurt timp după instalarea în fotoliile puterii, câștigătorii să înceapă să se lamenteze și să-și justifice neputințele. Nu pot realiza ce și-au propus ba pentru că trupa aflată anterior la conducere a lăsat în urmă „un dezastru fără precedent” și găuri negre în buget, ba pentru că opoziția le pune bețe-n roate, ba pentru că… n-are ursul coadă!

Toți invocă aceleași insurmontabile dificultăți. Iar învinșii, ajunși în opoziție, au și ei, de fiecare dată, scuze și acuze trase la indigo: ba că s-au comis fraude electorale, ba că electoratul n-a votat inteligent, ca să le permită lor încă un mandat, în timpul căruia… bla, bla, bla, sigur i-ar fi crescut ursului carpatin o minunată coadă de vulpe polară.

Păi să nu te scârbești până la refuz auzind, periodic, neschimbatele lor… mici variațiuni pe aceeași temă? De parcă, în funcție de rezultatele alegerilor, și-ar împrumuta unii altora discursurile, ca să nu-și epuizeze resursele (cât de precare?) de materie cenușie trudind să compună unele noi. Am asistat, cu niște ani în urmă, la o scenă cumva inedită și ilară, într-un context neoficial. Context în care un senator – ignorând că se încheiase de vreo trei luni campania în urma căreia, după două fericite mandate „la putere”, picase, cu partidul lui cu tot, …în fotoliile opoziției – se adresa celor de față expunând patetic genialele proiecte ale partidului său care, vai!, nu se pot materializa din vina electoratului care… n-a votat inteligent! Cineva l-a întrebat „de ce nu le-ați realizat în opt ani cât ați fost la putere?”. S-a prefăcut că nu aude, dar întrebarea a produs un mic scurtcircuit.

Vorbitorul a renunțat subit la tiparul de discurs al învinsului, și, înlocuindu-l cu tiparul de discurs al câștigătorului, a început să deplângă „dezastrul fără precedent” în care se zbate țara. Lovit de amnezie spontană, uitase că tocmai el și-ai lui fuseseră îndelung și până de foarte curând la putere, așadar „reușita” dezastrului… li se datora chiar lor!

Adeseori am auzit și îndemnul stereotip: „Du-te, dom’le, să votezi, că, dacă nu te duci, îi favorizezi pe ceilalți”. Interlocutorul presupune, în acest caz, că preferații lui sunt, negreșit, și ai tăi. Am „testat” o dată cât de fidel este un asemenea ins propriului îndemn. Îmi devoalase că îl susține pe X. Mi-am îngăduit să mă joc puțintel, spunându-i că da, bine că m-a convins! O să merg la vot și o să votez cu Y (contracandidatul lui X). S-a răzgândit imediat: „Aaa, nu, nuuu, mai bine stai acasă, mai bine nu vota!”. A deschis iute robinetul atributelor drăgălașe din schița de portret pe care presa aservită lui X o pusese pe piață: „Să-l votezi pe idiotul ăla, pe infractorul ăla, pe nesimțitul și incultul ăla?!” Nu-i vorbă, presa aservită lui Y realizase, și ea, în aceleași drăgălașe tonuri, schița de portret a lui X. Pentru o corectă și amicală reciprocitate! N-am comentat. I-am mai spus insului doar că, în algebra politică pe care „democrația originală” postdecembristă mi-a predat-o consecvent, X = Y sau, eventual, XY.

Am plecat zâmbind lăuntric (recunosc: ușor malițios) la gândul că interlocutorul meu sigur se perpelește și regretă că m-a convins să fiu cetățean… model. Se temuse că, neparticipând la vot, i-aș „favoriza pe ceilalți”. În această situație, îi rămânea, totuși, o incertitudine călduță: buletinul meu necompletat, va fi sau poate nu va fi folosit în sforăriile nocturne de culise electorale în favoarea rivalilor. Declarând că o să particip și că o să votez cu „ceilalți”, i-am demolat incertitudinea. Cum să nu se perpelească sărmanul?

În fine, o altă des întâlnită replică stereotipă, tot suprapartinică, a celor care își fac din politicienii preferați idoli pe care sunt dispuși să-i disculpe în toate împrejurările, este: „orice popor are conducătorii pe care îi merită”. Altfel spus, „nu vă plângeți: la așa popor, așa aleși!” Disprețul lor se revarsă (conform unei tendințe în mare vogă – blamarea poporului – despre care am scris altădată) se revarsă, deci, prioritar, asupra electoratului. Dacă „idolii” lor au pierdut alegerile, disprețul se extinde și asupra conducătorilor vremelnici care i-au biruit. Am fost curioasă dacă cei care aruncă replica asta în stânga și în dreapta au habar pe cine citează și i-am întrebat pe câțiva dintre ei: „cine zice?”. Nici vorbă să știe careva! Au preluat, încă o dată, mecanic, fără discernământ, după ureche, o afirmație decupată manipulator dintr-un cu totul alt context, folosind-o pe post de bâtă ca să dea cu ea… în balta versatil-toxică a politichiei, să împroaște de jur-împrejur! Oare împroașcă inconștient sau dorind cu dinadinsul să contamineze cu stereotipiile lor  și arealul (cât a mai rămas din el) gândirii libere, non-șablonarde?!

Nu este nevoie să deții un doctorat în psihologie ca să intuiești că o asemenea afirmație acru-astringentă s-a născut din frustrările emitentului, după cum nu este nevoie să fii tobă de istorie ca să înțelegi că afirmația nu are decât, cel mult, valoare de ornament. Am verificat: originalul spune că „orice națiune își are conducătorii pe care îi merită” și s-a ivit din frustrările postrevoluționare ale contelui pesimist Joseph de Maistre (în „Considerații despre Franța” ,1796). Se poate presupune, cu minim risc de eroare, că, atunci când s-a exprimat în acest fel, contele s-a referit la francezii lui, generalizând concluzia doar ca să nu fie (gest „aristocrat”, la urma urmei!) excesiv de contondent la adresa propriului neam.

Nici de Maistre, nici cei care, inapți să cumpănească independent, depolitizat, îi vântură acum prin aer, ca la iarmaroc, agurida frustrării de secol XVIII, nu ar putea răspunde cu argumente pertinente unor întrebări simple: cum rămâne cu „meritele” unor națiuni pe care ghilotina politică le-a tranșat fără scrupule în măcelăria istoriei? Merită coreenii ori vietnamezii din Nordul țărilor respective, un anume tip de conducători/ de regim politic, iar cei din Sud – un cu totul alt tip?! Sau, mai aproape de noi și până nu de mult: cum s-au evaluat „meritele” unora și altora dintre nemții aparținând unei singure națiuni, când Germania a fost sfârtecată de zidul Berlinului? Meritau nemții din Est un anume tip de conducători/de regim politic, iar cei din Vest – altul?!  Sau: ce schimbare fabuloasă și radicală trebuie să se petreacă în răstimp uluitor de scurt cu spiritul unei națiuni, așa încât ea să merite astăzi coroană regală, iar mâine să merite seceră și ciocan?

Oricât de popular, de retoric-decorativ și de (aparent) convenabil ar fi pentru unii în prezent, citatul din de Maistre este inadecvat, lipsit de fibra temeiniciei.

Mult mai temeinic și mai realist se dovedește monologul lui Iona, personajul din piesa omonimă a lui Sorescu, monolog construit pe metaforă transparentă:

„- Plevușca, săraca.

– Ea duce greul mărilor și oceanelor.”

Dar, ca să identifici și să admiți această realitate, trebuie să fii onest și cu tine însuți, și cu ceilalți. Or, în politică, fie ea și înfășată-mbălsămată ca o mumie cu mult trâmbițata „corectitudine”, nu prea rămâne loc pentru onestitate. În schimb, întotdeauna se găsește sau – dacă nu – se face loc berechet (au „rechinii” mare grijă de asta!) pentru tipare și stereotipii menite să spele creierele vii de păcatul mereu impardonabil al… gândirii pe cont propriu.

Mihaela Malea Stroe

Notă: articol publicat în www.curteadelaarges.ro