Hrana care înfometează

Recomandari
Redactia
3 iulie 2017
0
5 minutes read

Mircea Doreanu

Gabriel Stan îşi continuă proiectul unei gnoseologii particulare cu „Selfiefrenia” , adâncind fără să reia şi fără autocitare demersul de până acum, în special „În labirintul celor 12 simţuri” ( editura KronArt, 2006). Nu este singurul care consideră selfie-ul o boală vecină schizofreniei şi onirofreniei, posibil letală, după cum au dovedit-o sinistre evenimente recente. Este primul care, din câte ştiu, sistematizează simptomele maladiei şi oferă o posibilă profilaxie ideatică, fără să plece de la un caz, fără studiu de caz. Pune în mişcare un flux narativ care îşi abstrage studiul din scientism, din mişcarea, dialogică în primul rând, a puţinelor personaje – nu am reţinut decât o fâşie de culori care pune în relief gândirea autorului. Conexiunea nu putea să o facă altcineva decât Narcis, reper al meditaţiei bazate pe logică, intuiţie şi revelaţie. Tetragrama este completată de vizionarismul care le cuprinde pe toate. Această balenă albastră care este selfie-ul nu se va opri până nu îşi va egala greutatea cu cea a sufletelor înghiţite: la maturitate cântăreşte 1500 de kilograme, iar sufletele sunt aproape imponderabile. Gabriel Stan are omenitatea de a povesti mitul înainte de a-l desluşi: Narcis este o figură tragică, un nebun melancolic, iar autospecularitatea, din latinescul „spaecullum” ( oglindă, oglindire ) este o atitudine pe măsură, provenită dintr-o frustrare profundă : narcisistul îşi iubeşte imaginea, dar nu se iubeşte pe sine. Dacă autorul ocoleşte orice anecdotică, eu nu o voi face. Am un vecin, pensionar cumsecade, căruia de curând i-a murit soţia. Din cauza asta suferă şi are dese, scurte accese de plâns. Şi-a cumpărat de curând un telefon nou şi a ţinut să-l văd şi eu. L-a deschis. A apărut imaginea tutelară. Ăsta sunt eu !, a zis Petrică. O interpretare de bun-simţ, fără nici un fel de psihanaliză. „Ăsta sunt eu”, nu omul din carne şi oase de lângă tine, ci faţa obosită şi ştirbă care zâmbeşte din telefon. Pe lângă selfie, voodoo, cu asasinarea în efigie, cu tot, este o distracţie oarecare din Haiti, New Orleans şi Harlem. ( Poate nu aş fi pomenit întâmplarea, dacă pe vecin nu l-ar fi chemat, de familie, Bucur.) Pentru selifie-man şi selfie-woman, oglinda celuilalt este deformantă, îl sluţeşte, nu îl reprezintă : nu e el, şi aici trebuie să reiau, pentru că primeşte noi conotaţii, răstocitul citat din Sartre – l’enfer, c’est les autres: „Omulșobolan se vede motan, omuliepuraș se vrea leu, omulporumbel se vrea vultur, etc. Masca fricii îşi caută o altă mască, mai curajoasă și mai fioroasă„.

Gabriel Stan îşi subintitulează cartea şi fals roman S.F. Un prieten, doctor în S.F., mi-a spus că genul nu se mai numeşte astfel, ci, vai, speculative-fiction.

Reiau : nu oglinda, nici ea, în cele din urmă, nu ne arată aşa cum suntem, ci numai noi ne vedem într-adevăr. Infinit mai puţine, dar există şi cazuri în care omul motan se visează şobolan, omul vultur se vrea porumbel, femeia frumoasă se crede boccie şi ca urmare îşi poceşte viaţa corespunzător, omul spadă se crede măturică şi se comportă ca atare.

O etapă în ascensiunea către vizionarism este delirul oniric organizat, beţia controlată a imaginaţiei : „câte un fachir (…) levita călare pe un leu cu aripi sau în faţa ciclopului ce rupea lanţuri şi autoturisme în două. În mijloc trona un elefant alb, imens, de 10 etaje, din trompa căruia curgeau râuri de bere …”

“Ceea ce cred eu că este important: nu doar să identificăm maladiile sociale, dar să le şi înţelegem și mai ales să căutăm remediile vindecătoare”, scrie autorul, după care ne dă impresia de a ne lăsa sur notre soif. Începe capitolul „Peste munţi” cu frumoasa poveste de dragoste dintre Mattias şi Rhuna, scindată textual de un program politic cu atât mai credibil pe cât este de aberant. Pe bună dreptate, Gabriel Stan nu îşi doreşte didacticismul şi nu perorează. Soluţia vizibilă din întregimea textului este : Râurile izvodite de racordarea la internet nu pot fi contracarate decât de racordarea la transcendent. Pletora de imagini, salvată de esenţialitate. Să nu lăsăm spaţiul eternului ocupat de efemer; care şi-l are pe al lui, meritat, seducător câteodată, necesar. Hrana care ne înfometează trebuie să rămână cartea, mai ales Cartea. Îl consider pe Gabriel Stan un continuator inspirat al lui William Blake, prin acţiunea lui artistică amplă şi concertată.