6 februarie 2025

Alice Constantinescu: „Despre răbdare și frumos, cu Radu Tătaru, restaurator la Muzeul de Artă Brașov”

 Alice Constantinescu: „Despre răbdare și frumos, cu Radu Tătaru, restaurator la Muzeul de Artă Brașov”

La Brașov, timpul înseamnă artă, iar arta se măsoară și în timpul petrecut de restaurator în atelierul său. În prima jumătate a lunii august, Muzeul de Artă a mutat atelierul de restaurare a lucrărilor în prima sală, creând o operă unică, vie, plină de povești, invitând vizitatorii să stea de vorbă cu specialistul, pentru a afla o mică parte din frumusețea muncii sale.

Nu m-am putut abține să nu intru și am îndrăznit să-l întrerup pe Radu Tătaru din munca migăloasă pe care o făcea, curățând un tablou mai mare decât mine – atât ca vârstă, cât și ca înălțime. „Portret de femeie în port săsesc (Portretul Friedei Teutsch)”, opera artistului brașovean Friedrich Miess, se afla în capătul sălii. Era impunătoare, dar, totodată, fragilă, țintuită pe un suport, aflată în cea mai vulnerabilă stare: în mijlocul procesului de curățare, restauratorul căutând frumusețea originală, acoperită de praful vremurilor.

Radu Tătaru lucrând la restaurarea tabloului lui Friedrich Miess, „Portret de femeie în port săsesc (Portretul Friedei Teutsch)”

„Una dintre etapele unei restaurări, cea de curățare, presupune îndepărtarea unui strat de murdărie ancrasată – așa se numește în termeni de specialitate, adică s-a prins foarte bine de stratul de vernis (lacul de protecție a lucrării)”, explică Radu. Acest strat de impurități trebuie îndepărtat pentru a reda culoarea originală. Dacă la începutul curățării, un ochi nepriceput ar fi considerat nuanțele tabloului ca fiind cele originale, după curățarea unei treimi din lucrare diferențele sunt evidente. O diferență mare de nuanță se observă chiar din primele minute, după efectuarea unui test de curățare, prin care restauratorul determină dacă are solventul potrivit și care este nuanța originală a culorii. Adesea, după îndepărtarea ramei, de sub aceasta, fiind o zonă protejată, reies nuanțele reale folosite de pictor, iar în acest fel, restauratorul știe ce nuanță să caute sub stratul de murdărie.

După curățarea integrală a lucrării, aceasta va fi vernisată din nou, aspect care îi va mări profunzimea și va reda prospețimea originală, atât de admirată de noi toți în timpul unui vernisaj.

Mărturisesc că niciodată nu am stat prea mult să mă gândesc la însemnătatea acestui cuvânt „vernisaj”, deși am o plăcere vinovată să caut noi expoziții la care să merg, fie să-mi hrănesc ochii lacomi cu ceva frumos, fie pentru a-mi liniști sufletul agitat de viața de zi cu zi. Am aflat de la Radu că vernisaj provine tocmai de la acel strat de vernis (lacul de protecție, rășina naturală sau sintetică), adăugarea sa fiind ultima procedură dintr-o restaurare, pregătind lucrarea pentru expunere, oferindu-i protecție, ca o îmbrățișare caldă după o vizită la medic, în care ultimele cuvinte sunt: „Ești perfect sănătos. Vei fi bine!”.

Diferențele de nuanță dintre o porțiune curățată și restul lucrării care urmează să fie curățată

O mică parte din munca unui restaurator la muzeu

„Acum curăț cu un soi de săpun, un săpun neionic – este mai puțin dur, nu e atât de alcalin ca un săpun normal, pe care îl folosim pentru piele. Se aseamănă cu acel șampon pentru bebeluși. E aceeași compoziție, dar cu anumiți compuși suplimentari care se pretează la restaurare”, spune Radu zâmbind.

În cazul lucrării lui Meiss, nu a fost necesară îndepărtarea totală a vernisului, proces care ar fi presupus utilizarea unor solvenți mai puternici, cu un miros specific, nu atât de potriviți pentru o restaurare live, în muzeu. Ideea de „a scoate laboratorul în afara laboratorului” s-a născut din dorința de a familiariza publicul cu funcția de conservare a patrimoniului, de restaurare, pe care muzeul o are. Această activitate este mai puțin mediatizată, în cele mai multe cazuri, numele restauratorului nefiind precizat.

Radu menționează că rezultatul cu adevărat spectaculos este cel final. După o curățare laborioasă urmează chituirile – acolo unde lipsește stratul de culoare sau de grund, apoi vernisarea temporară, integrarea cromatică, folosindu-se niște culori speciale pentru zonele în care lipsește culoarea pe pânză, și aplicarea stratului de vernis final.

Masa de lucru a restauratorului și zona din tablou în care lipsește culoarea pe pânză (partea de jos a rochiei)

Restaurarea unei lucrări de dimensiunile celei a lui Miess, 198 x 115 cm, ar dura, „cu indulgență”, aproximativ cinci luni, timp în care atenția să fie îndreptată doar către această lucrare, precizează specialistul. Întreg procesul de restaurare presupune foarte multă răbdare, iar timpul de execuție variază în funcție de complexitatea intervenției și de gradul de deteriorare a lucrării, atât în ceea ce privește starea fizică a materialelor, a pânzei, cât și aspectul estetic.

Restauratorul – un explorator al reliefului din tabloul lui Friedrich Miess

După restaurare, se dorește integrarea lucrării în expoziția permanentă a muzeului. La etaj, se află și alte opere ale pictorului, iar aceasta ar completa „familia”.

Două tablouri ale lui Friedrich Miess din expoziția permanentă a Muzeului de Artă Brașov, „Portretul lui Viktor Teutsch” (stânga) și „Portret de fată” (dreapta)

 „E o lucrare care are relevanță pentru noi pentru că e de Friedrich Miess, pictor brașovean sas, academist. Este chiar mătușa pictorului, iar lucrarea e făcută cu ocazia jubileului Johannes Honterus din 1898”, amintește Radu. Deși datează de mai bine de un secol, tehnicile folosite pentru crearea operei pot fi încadrate în tehnici moderne, pictura fiind realizată după o fotografie de Carl Muschalek, cumnatul femeii din tablou. Acest mod de lucru al artistului îl ajuta să obțină detaliile autentice ale costumului deosebit. Realizând fotografiile într-un studio, modelele nu erau nevoite să petreacă ore întregi în aceeași poziție pentru ca pictorul să reușească să surprindă, pe rând, toate detaliile unei dantele, de exemplu, sau ale unor bijuterii complexe, specifice vremii. Ulterior, după stabilirea contextului în care se va poziționa modelul, cu aceeași răbdare și atenție, erau calculate pozițiile elementelor, rezultând o operă armonioasă și corectă din punct de vedere compozițional. Spațiul în care este amplasată Frieda Teutsch e o grădină reală, iar Radu spune că ar fi chiar grădina unei case din zona Brâncoveanu, lângă Piața Unirii din Brașov.

De asemenea, el precizează că ceea ce e deosebit în munca pictorului este tridimensionalitatea întregii opere, creată prin redarea perfectă a materialității elementelor: „Cizma de piele – se vede că e cizmă de piele, se vede partea de textură, (…) în zona podoabelor aurite a folosit o pastă mai groasă, care iese puțin în relief”.

„Partea de sus va fi cea mai spectaculoasă” spune Radu, uitându-se în sus, spre pictura care se înalță, așteptând să fie „vindecată” în întregime. Specialistul face o pauză, contemplând, parcă, toată munca ce se întinde în fața lui și timpul pe care îl va mai petrece pe scaun, lângă tablou. Totuși, el zâmbește și i se citește pasiunea în privire. Spune: „Să aibă răbdare toți privitorii!”. Apoi râde: „Asta era ideea, să facem un fel de teaser.”

Inițiativa a prins la public, iar oamenii au venit la muzeu și au întrebat, curioși, care sunt etapele restaurării, ce face Radu mai exact, dornici să învețe să-și restaureze propriile tablouri recuperate de pe la rude îndepărtate.

Publicul urmărind restaurarea live, în sala Muzeului de Artă

Curățarea durează mai mult pe suprafețele „accidentate”, „rugoase”, în acest tablou fiind reprezentate de primul plan, cel al pământului pe care stă femeia: „trebuie mers pe contururile acelea – sunt ca niște insule – dacă le vedeți cu microscopul e un relief. Sunt ca niște dealuri, eu așa mi le închipui”, spune Radu. „Trebuie să cureți toate văile acelea, formate, practic, din pensulație.”

Etapa de curățare minuțioasă

Primum, non nocere

Radu Tătaru a urmat cursurile liceului de arte din Brașov, apoi a terminat Facultatea de Istorie din Sibiu, specializându-se în conservarea și restaurarea monumentelor. Din 2007 el este restaurator la Muzeul de Artă Brașov, specializat pe conservare curativă şi restaurare pictură ulei, iar din anul 2019 îndeplinește și funcția de Șef serviciu – Secția artă.

Un restaurator bun se definește, în primul rând, printr-o pregătire de specialitate, ore de practică, dar și cât mai multe lucrări executate sub supravegherea unui expert, a unui restaurator atestat și respectarea unei linii metodologice. „Sunt mai multe principii de urmat”, spune Radu. „Primum, non nocere (În primul rând, să nu faci rău.) – asta e și în medicină, e cumva inspirat (n.r. de acolo). Mă întreabă toată lumea: restauratorii sunt medici? – nu, nu sunt medici. Sunt medici în ceea ce știu ei, așa, comparativ, poate fi făcută o analogie. Dar pacientul nu sângerează.”

Totuși, spre deosebire de medici, care lucrează și cu sistemul imunitar, activ, care se poate reface, în cazul restauratorului, el e singurul care are puterea să refacă, să repare, să modifice ceva, pentru că „sistemul este unul pasiv”, spune Radu. „Nu se poate reface singur stratul de culoare, de exemplu.”

Alături de răbdare, cu care un restaurator trebuie să fie înzestrat din plin, ai și responsabilitatea lucrării: „Acesta ar fi cel mai important lucru: să nu cauzezi mai mult rău lucrării”.

Alte aspecte cheie sunt: reversibilitatea – materialele folosite trebuie să poată fi înlăturate ușor, dacă e nevoie și să nu afecteze structura originală; compatibilitatea materialelor – trebuie folosite materiale deja testate; vizibilitatea intervențiilor – locurile unde sunt realizate intervenții să fie identificate în laborator, cu ajutorul luminii ultraviolete sau cu lampa cu infraroșu.

Radu pregătind ustensilele de curățare

„Trebuie să fii capabil să identifici (n.r. nuanțele), să faci amestecul de culoare din care să rezulte exact nuanța inițială, ținând cont și de factori care alterează culoarea: uscarea și vernisarea, care adaugă alte dimensiuni acelei integrări cromatice și pot altera nuanța.”

Radu amintește de un alt principiu important: un restaurator nu are voie să completeze în imagine ceva ce nu există. El oferă ca exemplu cizma din tabloul lui Miess, spunând că dacă aceasta ar lipsi în întregime, el nu ar avea voie să o refacă, ci poate doar să completeze cu un fundal neutru.

Libertatea restauratorului constă în felul în care alege tehnica de lucru sau materialele. „În cel mai bun caz, nu se vede ce ai făcut”, spune Radu. Un bun restaurator e acela a cărui activitate e invizibilă atunci când privim o lucrare restaurată. Dar eforturile și răbdarea nu ar trebui să treacă neobservate. Fiecare etapă e notată în jurnalul de restaurare al unei lucrări, în care specialiștii completează în fiecare zi modificările realizate. În final, rămâne fișa de restaurare, unde sunt trecute în revistă toate intervențiile, toate materialele, când a intrat în laborator lucrarea, când a ieșit. Radu amintește că există restauratori care precizează, în dosarul lucrării, proceduri de reversibilitate, specificând, pe lângă materialele și substanțele folosite, modul de înlăturare a acestora, pentru viitorii restauratori.

Alegerea substanțelor de curățare

O privire în spatele culorii de pe pânză

Un aspect la care poate nu te gândești atunci când urmărești un restaurator cum lucrează este acel „bilet VIP” pe care îl are pentru a pătrunde cu adevărat în culisele operei. Când ești la un vernisaj, observi trei elemente: lucrarea, în fața ei – tu, în spatele ei – peretele. Dar uiți cel de-al patrulea personaj, care, în fond, e cel mai interesant, pentru că el știe mai multe decât vei ști tu vreodată. El, pe numele lui simplu: restauratorul, e cel căruia îi e permis să dezbrace o lucrare, să-i afle secretele și să o îmbrace pentru tine, prefăcându-se că nu a aflat nimic. Sau, dacă restauratorul e Radu, poți avea norocul de a afla o parte din secretele unor picturi, povestind cu el câteva minute. Eu am aflat că, în laborator, sub lumina infraroșie, pot apărea inscripții, foarte căutate de cercetători, dar și alte indicii care să confirme autenticitatea lucrării. Tot astfel, se poate descoperi că sub multe lucrări se află contururi ale unor alte opere, pictorul reciclând pânza sau modificând o lucrare începută. „Prin spectrografie se vede desenul inițial, dacă există acesta, dacă există modificări.” Au existat cazuri în care personajului i-a fost mutat fie capul, fie o mână, mai sus sau mai jos. Radu asociază aceste descoperiri cu posibilitatea creării unor animații. Odată alăturate cele două ipostaze în care a fost gândit să stea un personaj dintr-un tablou, se pot completa pozițiile și rezultă, astfel, un personaj viu.

Arta și timpul – două minuni pe care nu le poți grăbi

Muzeele lucrează în regie proprie – având liste complete pentru fiecare funcție necesară pentru ca instituția să funcționeze și să rămână un loc încărcat de artă, istorie și liniște pentru suflete.

Totuși, numărul restauratorilor din muzee e mic, comparativ cu muzeografii sau cercetătorii. În România, investițiile către restaurare se situează, în special, în cazul caselor de licitație, care colaborează cu atelierele unor restauratori.

Indiferent unde ar avea loc procesul restaurării, un lucru e cert: nu e ceva pe care îl poți grăbi, iar această regulă e precizată și de Radu când vorbește de restaurarea unei picturi, dar „chiar dacă ai sacrificat câteva luni în plus, o ai câțiva zeci de ani în stare bună. Deci merită.”

Cum a arătat atelierul de restaurare mutat într-o sală a muzeului timp de două săptămâni

Credit foto: Alice Constantinescu

Alice Constantinescuhttp://aliceconstantinescu.ro/

    Redactia

    Lasă un răspuns