Arhive etichetă: clipa de emotie

Reflecții de început, mijloc sau sfârșit de săptămână – 3

Scriam anul trecut că m-am gândit să adun în mai multe episoade ale articolului săptămânal „Clipa de emoție” câteva gânduri postate pe pagina personală sub titulatura de Reflecții. Prima parte a fost publicată în 28 mai, cea de a doua în 3 iunie iar astăzi vă invit la cea de a treia.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Fără o cercetare anume ci doar în trecerea printre şi prin texte, imagini, gesturi şi întâmplări, am observat, mai demult sau recent, o seamă de lucruri care m-au dus cu gândul la titlul adaptării „Despre iubire la om”, un mix de texte şi de monologuri din opera lui Cehov, jucată la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov. Există accepţiunea conform căreia iubirea, ca să fie adevărată, se declară public dar şi aceea că ea de fapt se dovedeşte prin fapte, fără să fie nevoie de vorbe. Ei bine, ca în orice domeniu, mă gândesc că adevărul este undeva la mijloc şi că ea, iubirea, declarată sau nu, împărtăşită sau nu, este purtată dincolo de cuvinte, de fapte, de timp şi… de viaţă. Emoţionant… căci da, se mai întâmplă încă, să fie păstrată în cufărul din suflet chiar şi atunci când nu se mai împarte la doi ci doar la unul şi la… o amintire, un dor care călătoreşte în altă lume.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Uneori oamenii ne spun exact contariul a ce gândesc și nu înțeleg că sunt situații când nu cuvintele vorbesc ci ceea ce este dincolo de ele, când nu auzul ne aduce starea lor ci ceva… mai presus de orice, care se numește inimă. Însă și mai important este faptul că acceptăm greu că în orice facem – dacă facem, în orice ne dorim – dacă ne dorim și în orice iubim – dacă iubim, importantă este și comunicarea. Chiar dacă uneori doare, e preferabil să știi adevărul.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Oamenii apropiați nouă se comportă în mod diferit, în aceleași condiții. Astfel, dacă unii dintre ei, despre care noi credem că sunt foarte importanți, ne răspund cu un „Bine, bine”, atunci când ne oferim să le fim de ajutor, pe care mai degrabă îl simțim cum taie, decât îl auzim, alții, a căror importanță nici măcar nu o bănuim, spun „Îți mulțumesc frumos!”, cald și sincer. Unii dintre ei ne folosesc capacitățile și ne acceptă prezența, alții își doresc doar să petreacă din timpul lor cu noi. Cu toții sunt oamenii din viața noastră, însă cât timp ar fi bine le acordăm fiecărora este alegerea noastră.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Ieri după-amiază am petrecut câteva ore într-un fel de sală de așteptare și ca să folosesc timpul acela în mod util, am confecționat ornamente din hârtie, un fel de 3D. La un moment dat au venit două fetițe și mămica lor. S-au uitat să vadă ce fac și pentru că le-a plăcut, le-am oferit o pagină cu șablonul. Fetițele s-au zbenguit o vreme după care s-au dus la alți copii, dar cea mică – despre care am aflat destul de repede că se numește Maria și are 5 ani – a venit într-o fugă și a spus: „Astea sunt niște inimi destrămate!” Am început să râdem toate trei, adică Maria, mama ei – Cristina și subsemnata. I-am răspuns „Da, Puiuțule, cu adulții se întâmplă să aibă uneori inimile destrămate, dar există un fel de lipici – nu e vorba despre scotch căci acela se aplică deasupra și nu lipește în profunzime – un fel de liant, care poate să repare inimile. Se numește IUBIRE și îl primim de la alți oameni!” S-a uitat la mine cu niște ochișori mari și a început să râdă și mai tare, ceea ce m-a binedispus.

Inimile ne sunt rănite de către unii oameni, dar, din fericire, există o altă categorie de oameni care, încet și cu drag, reconstruiesc ceea ce este… destrămat.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Când spunem „Nu are rost!” despre o acțiune pe care am vrea să o facem, dar nu reușim, înseamnă că ne temem. Ne temem de noi și de reacțiile noastre sau de cei din jurul nostru și de reacțiile lor? Ce doare mai tare: să vrei un anumit lucru și să îți fie teamă sau să faci lucrul acela, asumându-ți toate riscurile? Răspunsul este o chestiune diferită de la o persoană la alta, în ambele cazuri putând să existe o suferință ca rezultat. Tocmai de aceea, poate că este mai bine să faci ceea ce simți, fără dacă, parcă, rosturi sau nerosturi…

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Ne oglindim. Și ce vedem? Poate că frumusețea exterioară. Dar ceea ce este undeva înăuntru nu se vede ci doar se poate simți. Și ce simțim? De exemplu că dacă nu putem să ajutăm pe cineva, nu putem și gata, dar nu avem voie să judecăm persoana aceea sau pe cei care încearcă să o ajute.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Cu toții ne pregătim ghetele, fie că suntem mici sau mari, iar noi, cei mari, ne bucurăm nu pentru ceea ce găsim acolo – căci mamele nu uită nici când ne apropiem de …x0 ani să strecoare o ciocolată – ci pentru faptul că un alt suflet s-a gândit la sufletul nostru. Însă vine o vreme când bucuria de a asculta și de a împărtăși preț de câteva ceasuri, chiar cu riscul de a fi percepută ca o persoana (prea) vorbăreață, este cel mai frumos dar primit de la vreun Moș Nicolae.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

C(ăldură)R(ugă)A(propiere)C(opilărie)I(sus)U(rări)N(aștere)

Crăciun înseamnă pentru mine toate aceste cuvinte, dar mai presus de ele înseamnă oamenii din jurul meu, care mi-au intrat în viață sau au fost mereu acolo cu un scop foarte precis, pentru că nimic nu este întâmplător. Dacă anul acesta a mai fost și greu, nu numai bine, a mai fost și urât, nu numai foarte frumos, dar am trecut mai departe, este pentru că mereu au existat oameni lângă mine. Iar dacă am fost și supărată, nu numai veselă, faptul că m-au înțeles și „m-au trimis la colț” de mai puține ori decât ar fi trebuit, se datorează celor de lângă mine, fără de care aș fi nimic. Și vorbesc despre părinții și puiul meu, despre prieteni, despre colegi și despre fiecare dintre dumneavoastră, cei care uneori citiți ceea ce scriu aici.

Nici nu își ascuțise Moș Crăciun lamele de la sanie și deja am primit o grămadă de daruri, pe care nu le meritam, dar care mi-au adus suflete frumoase în sufletul meu și vă mulțumesc.

Să ne găsim puterea de a face din Crăciun o mare bucurie a tot ceea ce suntem fiecare dintre noi! Să vă fie bine și frumos!

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Se spune că nu este bine să trecem într-un An Nou cu dorințe neîmplinite. Tot anul am vrut, dar nu am reușit, însă în ultimele două săptămâni a cerut și copilul să facem acest lucru, așa că astăzi am fost amândoi voluntari, pentru 5 ore, la Fundația Bucuria Darului. Însă nu scriu lucrul acesta ca să ne autolăudăm, căci nici nu e frumos și nici nu avem vreun merit, ci ca să vă îndemn, când veți avea un răgaz de câteva ore, să mergeți acolo și să dăruiți din timpul vostru spre binele altora și veți vedea ce împlinire sufletească veți avea. Pentru că suntem oameni și ne-am născut cu puterea de a fi alături de oameni.

Să faceți în 2019 tot ceea ce vă aduce bucurie, să aveți sănătate, un strop de noroc și să vă folosiți timpul pentru cine îl merită!

Credit foto: Antonela Lungu

Scrisoare către trecut

Astăzi, într-o zi cu însemnătate specială, am ales să public o povestire pe care am scris-o pentru volumul „Ficțiuni centenare”, unde a și apărut. O dedic memoriei bunicilor și străbunicilor mei paterni, care fac parte dintre oamenii de acum 100 de ani…

Cele 510 pagini de eseuri, articole, povestiri, banda desenată și ilustrații, publicate cu titlul „Ficțiuni centenare”, constituie concepția și realizarea Sci-Fi&Fantasy Antares CLUB Brașov, în colaborare cu Editura Pavcon București. La lansarea acestei cărți, la începutul lui octombrie 2018, am spus că eu am adus trecutul în ea, pentru a-l cinsti în prezent, făcând pasul către viitor, onorată fiind că mi s-a propus să particip acolo unde este vorba despre autori consacrați ai genului science-fiction și fantasy.

Scrisoare către trecut , de Antonela Lungu

Motto: „Trecutul este ușa viitorului.” – Bogdan Petriceicu Hașdeu

Suntem în după-amiaza zilei de 1 octombrie 1918, în Brașov, pe una din străzile pietruite ale orașului, într-o casă modestă, în camera de lucru a lui Vasile Popa, născut la 27 februarie 1879. Ca în multe alte dăți, își face siesta visând la strănepoata lui, căci așa își imaginează, că prin fiica lui, acum în vârstă de 9 ani, va avea nepoți mulți, între care și o fată. Se aude scârțâitul porții grele de la intrarea în curte și după câteva minute, soția lui intră în odaie cu un plic pe care tocmai l-a adus factorul poștal, spunându-i că a sosit cu trenul de dimineață și îl așează pe masă. Stana se grăbește la copila lor și nu bagă de seamă că scrisoarea pentru soțul ei are un iz nou, ciudat de nou…

Așezat într-un fotoliu vechi, Vasile nici nu o observă pe Stana ci își continuă contemplarea în care Elisa lui căci așa și-a numit strănepoata, anagramându-și numele, îl ascultă povestindu-i întâmplări din vremea războiului

– Ți-a fost frică, Străbunicule?

– Fata mea, frică ne era tuturor, pentru noi, pentru soția mea și pentru mine dar și pentru țara noastră!

Și visează mai departe, cu gândul la viitor și la Elisa.

Dar în cameră se strecoară tânărul motan Spirache, cel cu blană aurie, pentru că Stana nu a închis ușa. Se alintă și miaună, ceea ce îl „trezește” pe Vasile a cărui privire, urmărind traseul lui Spirache, ajunge în direcția mesei și se fixează asupra plicului.

„Hm! De unde o fi apărut?”, moment în care motanul parcă îi răspunde, printr-un nou mieunat.

„L-o fi adus Stana”, gândește Vasile, ignorându-l pe Spirache pentru că plicul, deși i se pare total diferit față de cele pe care le primește în mod obișnuit, reprezintă pentru el singurul punct de atracție din încăpere, în acest moment.

Se apropie de masă și cu mâna tremurând apucă plicul. La Destinatar sunt trecute numele și adresa lui însă pe partea cealaltă, la Expeditor nu este scris nimic. Îl deschide cu un cuțit special din fildeș și mâner din lemn, simțind o emoție nemaiîntâlnită. Scoate coala de hârtie, o desface și…

„Dragă Străbunicule,

Mi-am imaginat de multe ori că ne-am întâlnit și că am stat amândoi să povestim, până când nu am mai avut glas. Aș fi foarte interesată de povestea vieții tale și de cum a fost acum 100 de ani, în timpul Primului Război Mondial.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul tău de Tată Bun, de care am beneficiat noi, mai târziu.

«Ți-a fost frică, Străbunicule?»

Cu siguranță că lucrurile s-au schimbat foarte mult între timp și că noi, acum, nu putem decât cel mult să ne imaginăm ceea ce ați trăit voi atunci iar eu pot să presupun ce simțea și gândea străbunica, pe care bunicii și părinții mei o strigau „Mama Popa”. Atunci când m-am născut eu, ea trăia și „ne-am petrecut” în viață timp de 4 ani. Eram mică dar îmi amintesc că toți cei patru strănepoți din curte primeam de la ea cuburi de zahăr.

«Știu, Străbunicule, că ai iubit-o mult și că era regina ta!»

Iar bunica, fiica ta a avut o viață lungă și frumoasă, de 100 de ani, în care a împărțit bunătate… și ce dor îmi este de ea! Era o femeie scundă, aprigă și o gospodină desăvârșită. Îi plăcea mult lucrul de mână și să citească iar atunci când ochii au trădat-o, se folosea de niște ochelari care măreau foarte mult și făceau ca totul în jur să pară gigantic, ceea ce pe noi ne amuza.

Bunica – Mama Meluța cum îi spuneam noi – a cărei preferată eram, poate doar fiind cea mai mică dintre cei patru nepoți, cosea goblenuri, șervete, fețe de masa și draperii în chilim – un punct vechi, oriental – , croșeta dantelă și tricota, îndeletniciri pe care le-am deprins și noi, cele două nepoate. O parte din ele le practic și astăzi iar cusăturile mi-au devenit pasiune și la rândul meu am crezut de cuviință să le arăt și altora căci cusăturile au fost dintotdeauna o frumoasă ocupație a româncelor și vrem să continue să fie așa. De aceea, împreună cu câteva doamne, am format un grup de cusut și îmi petrec astfel o parte din timp, în ateliere și șezători căci da, și în mileniul al treilea se organizează șezători, ca să afle și generațiile mai tinere cum se lucra odinioară.

«În vremea ta, Străbunicule, se adunau femeile din oraș în șezători?»

Tatăl meu poartă prenumele tău și numele bunicului meu, căci așa a fost dorința bunicii. Este un om bun și priceput la multe treburi iar pe mine m-a ajutat să dobândesc un oarecare spirit tehnic, m-a învățat să citesc desenele tehnice și ulterior mi-am ales o meserie în care am folosit aceste lucruri.

Tânăr fiind, a satisfăcut stagiul militar la Constanța, Marina Civilă și ne-a povestit întâmplări și camaraderii dobândite în acei 2 ani.

«Nu pot nici măcar să îmi imaginez cum a fost pe frontul în care ai luptat, Străbunicule!»

Chiar când îți scriu, fiul meu care are acum 15 ani și seamănă la chip grozav de bine cu bunicul lui, pregătește un proiect la Istorie, având ca subiect Unirea Basarabiei cu România, după ce s-a documentat și a aflat despre cele două ideologii, Românismul și Moldovenismul, despre Sfatul Țării și independența Republicii Democrate Moldovenești, declarată în ianuarie 1918. Ce bine ar fi să îi poți povesti toate aceste lucruri!

«Cum a fost pentru voi, Străbunicule, ziua de 27 martie 1918? Câte emoții și ce trăiri trebuie să fi avut!»

Am să te las acum căci ai de înfăptuit, împreună cu toți românii, Marea Unire!

Să călătorești cu bine înspre mine și să nu uiți, oriunde te vei afla, că va fi o vreme când vom povesti.

«Mă înclin, Străbunicule!»

Nepoata ta,                                                                Brașov,

Elisa                                                                            13 martie 2018”

Poate că Tata Bun al Elisei doar a visat că a primit o scrisoare de la ea sau poate că a plăsmuit-o pe Elisa tocmai din dorința arzătoare ca istoria să nu se repete, să nu mai existe un alt război mondial și oamenii să învețe din trista experiență a Marelui Război. Din păcate, lucrurile nu au stat așa iar el, familia lui și întreaga omenire au trecut print-un al doilea război, mai mare și teribil de greu.

Noi am aflat despre cele două războaie mondiale din cărți și din ceea ce ne-au povestit bunicii iar copiii noștri găsesc cu ușurință informațiile la bibliotecă sau în mediul on-line. Însă nici unii dintre noi nu putem înțelege cu adevărat cum a fost perioada aceea, pur și simplu pentru că nu am trăit-o dar putem să ne cunoaștem trecutul și prin modul cum gestionăm prezentul, deschidem poarta către viitor.

Prietenia

„Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greşește.” – André Malraux. Aș completa: să-i fii alături mereu!

30 iulie – Ziua Internațională a Prieteniei, adoptată oficial de ONU în 2011, în ideea de a transmite mesajul că prietenia între popoare, țări, culturi și indivizi poate inspira eforturile de pace și poate construi punți de legătură între comunități. Conceptul de prietenie este extins astfel dincolo de relațiile individuale.

Oamenii au propriile singurătăți – deși poate nu sunt niciodată singuri, propriile temeri – deși poate nu au motive să se teamă, propriile mici victorii – deși nu se luptă pentru nimic, propriile dezamăgiri – deși poate nu au așteptări, propriile insuccese – deși își doresc să le fie bine, propriile sentimente – prin care se exprimă și propriile iubiri – pentru care trăiesc. Dar tot ei, oamenii, sunt aceia care se leagă între ei prin cel mai curat sentiment, acela de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc, numit prietenie. Căci dacă iubirea, sub toate formele ei, înseamnă afecțiunea pentru cineva sau ceva şi ea poate să subjuge sau să domine, să transforme, să ridice sau să coboare şi – ne place sau nu – este trecătoare, mai ales dacă nu are la bază prietenia, ei bine ea, prietenia e liberă să trăiască în cea mai neîngrădită formă.

         Prietenia înseamnă:

să acorzi şi să primeşti un sfat, atunci când e nevoie

să accepţi că nimeni nu este perfect şi că fiecare greşeşte

să ştii să faci compromisuri

să ai răbdarea şi înţelepciunea de a asculta

să laşi uneori de la tine

să vrei binele celuilalt

să nu cunoşti invidia

să-ţi fie bucuria prietenului ca propria ta bucurie

să fii acolo pentru prietenul tău, oricând

să ştii să îţi încurajezi prietenul

uneori să poţi să renunţi la plăcerea de a merge într-un loc şi să mergi acolo unde îşi doreşte prietenul tău

să fii altruist în toate

uneori să mângâi cu vorba şi alteori să dojeneşti cu ea, pentru că ştii că prietenul tău are nevoie de asta

şi nu în ultimul rând să ştii că mereu cineva nu te lasă să te scufunzi.

Iar dacă ştii sau poţi să înveţi toate aceste lucruri, înseamnă că ai prieteni, aproape sau undeva în lume şi că revederea cu ei este o clipă aşteptată şi dragă sufletului tău.

„Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.” – Antoine De Saint-Exupery.

Fiecare clipă e un dar

Titlul rândurilor de astăzi este inspirat de discuția cu o prietenă dragă și se referă la sentimentul de mulțumire pe care ar trebui să îl vedem în faptul că existăm, în tot ce trăim, în ceea ce ne înconjoară, în oamenii care ne iubesc sau în cei pe care îi adorăm necondiționat, indiferent de spusele sau tăcerile lor.

Exact cu un an în urmă, un prieten fotograf a postat pe pagina mea de Facebook o fotografie de a mea care nu îmi plăcea pentru că eram obosită atunci când a făcut-o și „Nu arătam bine!”. Mă apropii de… numărul jubiliar, deci nu sunt la vârsta tinereții, astfel că în anul care a trecut am câștigat înțelepciunea de a înțelege o dată în plus că o femeie nu este frumoasă sau urâtă ci este așa cum își dă ea voie să fie și să se simtă, cum se oglindește în ochii și în sufletele celor care o văd și că, așa după cum m-a învățat o persoană care înseamnă foarte mult pentru mine, „Frumusețea stă în ochii privitorului.”

Și pentru că bucuria sărbătoririi zilei de naștere stă în gesturile și cuvintele celor din jurul nostru sau a celor care poate sunt departe dar se gândesc uneori la noi, mare mi-a fost încântarea de a primi încă de duminică o fotografie, primul „La mulți ani!” al acestei aniversări, urat conștient sau mai degrabă nu. O imagine simplă, făcută pentru mine, încărcată de blândețea și bunătatea chipului acela. O clipă din viața altcuiva – o prezență specială -, oferită mie, în dar. Mulțumesc!

M-am născut în aceeași zi cu scriitorul Franz Kafka și de aceea închei cu un gând de al lui:

„Trăiesc, iar acest lucru îmi este cât se poate de clar.”

Credit foto: Antonela Lungu

Scrisoare netrimisă

Am găsit-o uitată sau poate ascunsă într-un sertar dintr-o casă veche, scrisă de un el către o ea sau poate că de o ea către un el, decorată cu petale de flori și lacrimi de iubire:

„Te cunosc deja de suficientă vreme cât să îți știu bucuriile și tristețile, cât să știu când îți este bine sau când nu îți este bine, cât să știu când te însoțește singurătatea sau… altcineva, cât să știu când ai nevoie ca cineva să te susțină, cât să știu dacă ceva îți place sau nu și totuși… nu te cunosc deloc. Pentru că reușești să mă uimești și să mă surprinzi, de cele mai multe ori în sens pozitiv, iar atunci când nu e așa, am învățat să îmi păstrez carapacea și să fiu cel mai cuminte om de pe Pământ.

Ți-am ascultat mereu gândurile și temerile, acoperindu-le și uitându-le astfel pe ale mele, dorind ca tu să fii în cea mai bună formă, să poți lucra, să poți construi și trimite către alții frumosul care este în tine.

Îmi este dor de ochii şi de zâmbetul tău, de modul cum mă priveai atunci când eram alături, de alintul tău şi de vorbele frumoase. Toate s-au păstrat într-un loc ferit de priviri, de răutăţi şi intrigi, acolo… în sufletul meu.”

(va urma)

„Și muzele au muze, și sânii lor le ard,

Și buzele își mușcă de-atâta nesărut.

Luni nu scriu poezie căci muzele îmi cad

În vechi păcate scrise în patimi de demult.

 

Și muzele au muze, pe care le așteaptă

Pe pat întinse, goale, zâmbind trandafiriu.

Luni nu scriu poezie dar te recit în șoaptă,

Ascunsă-n așternutul a tot ce vreau să-ți fiu.

 

Și muzele au muze a căror săptămână

Începe abia marți, nu lunea cum, firesc,

Începe, iar și iar, să-mi fie dor de tine…

De-aceea nu scriu lunea! Luni însă… Te iubesc! ”

     Mugur Dumitriu – Luni nu scriu poezie

Credit foto: Antonela lungu

Numai una

Există vorba conform căreia „Nimeni nu este de neînlocuit!” pe care, mai mult în glumă, obișnuiesc să o continui cu „…da, dar pentru unele persoane este nevoie de alte două sau trei ca să o poată înlocui”. Însă în viața fiecărui om există o persoană care nu poate fi înlocuită niciodată și de către nimeni. Este cineva care are sau nu același sânge cu noi, care ne-a purtat sau nu 9 luni dar ne-a îngrijit, ne-a educat, a fost acolo la fiecare respirație, la fiecare oftat, la fiecare pas, la orice tresărire, bucurie, emoție, gând, durere, la bine și la mai puțin bine, a cărei inimă bate nu numai pentru ea ci și pentru noi și surorile sau frații noștri. Este EA, aceea căreia poate nu reușim niciodată să îi mulțumim suficient, indiferent unde s-ar afla…

  La mulți ani, mama!

„Și-n timp ce în somn surâdeai, ca-n rituri

ți-am pus un sărut în mijlocul palmei —

niciodată tu nu vei afla! —

și-am pus un sărut în calda paloare din palmă

pe linia vieții, ce s-alegea.”

Lucian Blaga – Văzduhul seminţe mişca

P.S. Am văzut câteva comentarii în care un bun prieten de al meu, scriitorul Cezar Pârlog, era întrebat de ce a folosit, pentru cea mai recentă carte, titlul #Ce mult te-am iubit!, atât de asemănător cu al romanului lui Zaharia Stancu iar răspunsul lui a fost „Pentru că nimeni nu are proprietatea titlurilor. Iar ele se repeta uneori… ”. Așadar, mi-am intitulat scurta clipă de astăzi la fel precum o bine cunoscută poezie scrisă de George Coșbuc.

Credit foto: Antonela Lungu

Reflecții de început, mijloc sau sfârșit de săptămână – 2

Scriam data trecută că m-am gândit să adun în două episoade ale articolului săptămânal „Clipa de emoție” câteva gânduri postate pe pagina personală în primele cinci luni ale acestui an, sub titulatura de Reflecții. Prima parte a fost publicată în 28 mai iar astăzi vă invit la cea de a doua.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Iubim oamenii pentru ceea ce fac și nu pentru ceea ce au spus sau nu la un moment dat.

Iubim oamenii pentru frumusețea unei dimineți de primăvară când ne-au fost alături.

Iubim oamenii pentru că ne arată calea corectă atunci când greșim.

Iubim oamenii pentru că… sunt în viața noastră, într-un colț de suflet.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Replică dintr-un film celebru, reluat pe un post TV: „În ciuda a ceea ce își fac, oamenii care se iubesc rămân împreună nu pentru că uită ci pentru că iartă.”

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Așa cum timpul se măsoară în ore și minute care pot să fie de viață trăită și în secunde care pot să fie de fericire, dorul se măsoară (și) în număr de împunsături cu acul pe pânză. Nu știu câte din doruri și-a alinat bunica când și-a cusut ia dar atunci când o îmbrac le simt pe cele pe care încă le poartă în ea, fără să știu, poate, dacă sunt ale mele sau ale bunicii.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Astăzi a fost Ziua Internațională a Limbii Materne dar nu apuc să termin de zis și vine răspunsul: „Bine, în fiecare zi e o Zi pentru ceva, mama!” Are dreptate căci deși nouă ni se pare că adolescenții sunt la vremea când numai ei au dreptate, în multe dintre cazuri chiar au! Și la fel de adevărat este că nu avem nevoie de câte o zi specială ca să vorbim sau să scriem corect sau pur și simplu să citim dar poate că este un îndemn în plus să facem aceste lucruri, noi și astfel și copiii, deci nu avem motiv să nu o acceptăm.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Unul din lucrurile pe care noi, oamenii îl avem de învățat de la flori este acela că atunci când ne plecăm, poate datorită unei furtuni, unei poveri sau greutăți pe care o avem de dus sau pentru că ne lipsește lumina, putem să ne păstrăm frumusețea – mă refer la cea interioară, desigur – și bunătatea căci viața are momente foarte bune sau bune dar și unele mai puțin bune care, împreună, ne construiesc, indiferent de vârsta la care am ajuns.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Când ai o idee, aşteaptă un timp să se aşeze căci sfatul unui vechi prieten spune că „Istoria nu se scrie la cald!” dar apoi foloseşte-o pentru că nu va trece mult timp, o va avea altcineva şi îţi va părea rău. Însă mi-am amintit o vorbă pe care o ştiu de la tata: „Capul nu îl avem doar ca să nu ne plouă în gât!”, aşadar… găseşte alta.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Eu cred că avem multe de învățat de la flori, începând cu gingășia și discreția lor, continuând cu zâmbetul lor continuu, dat de minunatele culori și până la răbdarea și puterea pe care o au, de a înfrunta soarele, ploaia sau frigul dar și la iubirea pe care ne-o transmit, atunci când le privim.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Auzim uneori și susțin această idee: copiii fac ceea ce văd la părinții lor și nu ceea ce le spun aceștia. Iar astăzi este una din cele două zile numite ale iubirii, acceptată sau mai puțin, zi în care putem să oferim modele, așa cum de fapt putem să facem în fiecare zi!

Mi-am reamintit un lucru, anume că, în ciuda tuturor transformărilor, evoluției sau involuției societății, a comportamentului oamenilor, a ideii că stăm sau nu lângă o anumită persoană doar pentru că ne este comod sau pentru că primim ceva în schimb, există – din păcate din ce în ce mai puțini – și oameni care s-au iubit o viață, adică 40, 50, 60 de ani, descoperindu-se în tinerețe sau de ce nu, la vârsta deplinei maturități.

Cum mi-am amintit? Privindu-mi părinții: mai au puțin până la nunta de aur dar merg pe stradă ținându-se de mână, și-au pierdut zveltețea din tinerețe dar și-au păstrat frumusețea pe chip și în suflet și își continuă viața mereu împreună, fără regrete, certuri, cuvinte urâte. Fiecare are pasiunea lui și o respectă pe a celuilalt căci sentimentul de iubire înseamnă și încredere, apreciere, aripi, o construcție și de ce nu ar putea să fie și o moștenire?

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Fericirea este un termen complex, complicat şi mult definit, un clişeu cum ar spune unii, încât nu mai putem nici măcar să ne atingem de el.

Însă uneori e atât de simplu şi se poate rezuma la a spune mulţumesc, chiar dacă avem un anume trac legat de ceva din viaţa noastră, pentru că ceea ce durează se construieşte cu răbdare, pe care o dăm şi o primim, cu implicare şi cu a vedea ceea ce e dincolo de privire, în suflet.

Dar tot fericire se numeşte şi atunci când o prietenă dragă îţi povesteşte un vis de al ei şi faptul că atunci când se va împlini vei fi şi tu acolo, când tot ea ţi-a spus cu câteva zile în urmă un lucru foarte frumos, fără un motiv anume sau când o altă prietenă îţi scrie într-o seară să ai grijă (şi) de tine, cu o minunată expresie în continuare.

Aşadar fericirea sunt oamenii din jurul nostru şi preţuirea lor!

 

 

Credit foto: Antonela Cristina Lungu

Reflecții de început, mijloc sau sfârșit de săptămână – 1

Săptămâna aceasta încheiem primele cinci luni ale anului și de aceea, de sărbătoarea Rusaliilor (denumită în napolitană „Pasca rusata” – Paștele trandafirilor) m-am gândit să adun în două episoade câteva gânduri postate pe pagina personală de la începutul anului și până acum sub titulatura de „Reflecții”. Astăzi vă ofer prima parte.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Oamenii ajung în viaţa noastră cu un scop, iar atunci când uneori ei cred în tine mai mult decât o poţi face tu, când alteori ştiu cum îţi este chiar înainte ca tu să le răspunzi la telefon, când te încurajează atunci când eşti pe un drum bun şi te sfătuiesc să îl abandonezi când nu ţi se potriveşte, când ştii şi poţi să primeşti dar şi să oferi toate acestea, înseamnă prietenie.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

(I) (U) (B) (I) (R) (E) (A) este frumoasă și pentru că nu are dimensiuni, formă sau culoare, nu putem să o vedem dar o simțim, nu putem să o atingem dar există. Ne iese în cale atunci când nu ne gândim la ea și devine parte din noi, fără să ne întrebe dacă vrem sau nu. Este asemenea unei adieri care prinde rădăcini și devine puternică, în timp. Oamenii o cresc sau doar o poartă și astfel devine adultă și împlinită sau rămâne o amintire lipită pe suflet. În scrierea cuvântului apare litera (I) de două ori tocmai pentru că ea leagă două (I)nimi, formând astfel o (U)nire, cu (B)ucurie. Ea (R)ămâne pentru (E)ternitate și (A)duce fericirea.

Uneori tăcem iubirea, alteori o strigăm; uneori o plângem, alteori o râdem însă ea este ceea ce ne dă viața și menirea de a exista căci este ziua de azi și cea de ieri și cea de mâine și cea… a unui Vis.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Zilele trecute mi-am spus că anul acesta nu voi fotografia flori pentru că laptop-ul este supraîncărcat și există o cutie plină de DVD-uri cu fotografii, plus că timpul este din ce în ce mai puțin generos cu mine. Iar astăzi am început să lucrez la un proiect ce se va derula în mai puțin de 10 zile deci nu aveam de gând să ies din casă, dar aproape de lăsarea serii mi-am amintit că aveam o problemă de rezolvat în oraș așa că am pornit la treabă. Însă când am ajuns în zona parcului central… nu m-am putut abține, dovedindu-mi că dacă referitor la ceilalți îmi respect cuvântul, în ceea ce mă privește arareori reușesc. Și tocmai când mă străduiam să „culeg” farmecul unei narcise:

– Tu ce faci aici?

– Uite, fotografiez o floare dar am mișcat mâna și nu am reușit o fotografie bună.

– Dar cum te cheamă?

– Antonela. Și pe voi?

– Pe mine Sabina și pe ea Flavia și suntem surori!, mi-a răspuns una dintre cele două Prințese – Floricele, de cam 5-6 ani, îmbrăcate în roz, cu părul lung, una șatenă iar cealaltă brunetă.

Între timp a apărut tatăl lor care purta în brațe un bebeluș băiețel și l-am întrebat ce diferență de vârsta este între fetițe. Mi-a răspuns că un an iar eu am spus cu o vădită încântare că și eu am o soră mai mare decât mine cu un an și trei luni. Imediat una dintre Prințese a strigat:

– Și cum o cheamă?

– Alina!

Tăticul a adăugat atunci:

– Dar ele nu sunt surori!

M-am uitat la cele două Floricele și am continuat:

– Iar sora mea își aniversează ziua de naștere în curând și de aceea m-am bucurat mult să întâlnesc două surori!

Au zâmbit ștrengărește și au zbughit-o la joacă.

Concluzia este că nu contează dacă ai depășit nivelul de memorie portabilă, atâta vreme cât faci ceva ce îți place și că amintirile nu sunt niciodată prea multe iar ele pot să fie trezite uneori de o pasiune.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

FEMEIA vine de la Finețe, Emoție, Mângâiere, Eleganță, Iubire, Alint dar înseamnă (și) a ști să oferi și să primești, iar un cadou foarte frumos și rar, poate să fie încrederea care îți este acordată, alături de un buchet de flori, care pur întâmplător se află printre preferatele tale și nu poți decât să mulțumești.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Uneori, în momente de gri personal, când am vrea să fim doar noi cu noi dar se întâmplă că ni se povestește câte ceva, reacționăm transferându-ne starea către ceilalți, crezând că așa vom scăpa de ea și ne va fi mai bine. Iar „receptorul” nostru poate să ia asupra lui culoarea aceea tristă dar, în majoritatea cazurilor, încearcă să ne-o paseze înapoi. Poate că în drumul nostru prin viață nu am fost obișnuiți cu oameni care ne înțeleg și ne acceptă stările pentru că și lor le este așa câteodată dar și pentru că sau mai ales pentru că le pasă de noi, care nu își doresc să ne dea înapoi supărarea ci să o stingă sau cel puțin să o atenueze. Deși noi i-am rănit, ei sunt tot acolo chiar prin tăcere, fără să fie vorba de indiferență sau de toleranță ci de respect, de apreciere a valorii, de legături care se creează la nivel subconștient, independent de voința noastră.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Fără explicații, interese sau gânduri ascunse, unii oameni fac anumite gesturi pentru că așa simt, așa vine din interiorul lor și așa le este și lor bine. Nu doresc ceva în schimb ci doar își urmează calea cu pași mici despre care ai crede că sunt și siguri. Însă nu există drumuri drepte și line ci absolut toate au pante, gropi sau piedici chiar și din partea oamenilor din jur, adică exact cei care s-ar presupune că sunt sinceri și nu judecă.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

În ultimele zile am auzit de câteva ori expresia „femei puternice” despre care cred că este un clișeu (vorba celor care scriu cu adevărat) și în plus ea nu arată o realitate, o necesitate sau o dorință. Pentru că femeile nu își doresc să fie puternice, chiar dacă uneori afirmă acest lucru sau îl mimează; ele își doresc să ofere bunătate, căldură, iubire, eleganță și doresc să primească aceleași lucruri în schimb, ceea ce nu are nimic în comun cu puterea. Uneori sau de prea multe ori nu recunosc și astfel nu fac altceva decât să se mintă pe ele însele.

⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘⌘

Despre prietenie căci da, să vorbim mai mult despre lucrurile bune și frumoase:

Eram în clasa a XI-a iar în vremea aceea exista un examen numit „de treaptă”, în urma căruia în clasă au venit colegi noi. În vacanța de iarnă, mergând la schi, unul dintre ei și-a rupt piciorul și a stat cu el în ghips, câteva săptămâni. Nu locuiam aproape dar nici foarte departe așa că mergeam la el acasă și îi duceam lecțiile căci mi s-a părut firesc să îl ajut (nu aveam la dispoziție internetul sau WhatsApp-ul pentru a transmite astfel temele). Așa am rămas prieteni buni, iar în 2003, împreună cu soția lui, mi-au devenit fini.

În toți acești ani – tocmai am realizat că sunt 30! – fără să uite nici măcar o dată, a venit la mine, de 1 sau 8 martie cu un mărțișor sau cu o floare, amintindu-și că îmi plac freziile. Astăzi, când a sunat la poartă, m-am bucurat de două ori: pentru că l-am revăzut dar și pentru că am avut ocazia să răspund la întrebarea „Mama, cum era când ai fost tu adolescentă?” Păi uite așa: se legau prietenii de o viață!

Credit foto: Antonela Cristina Lungu

Ziua Mondială a Albinei

Spunem despre anumite lucruri că sunt mărunte, de importanță scăzută și deci nu merită să le acordăm atenție. Se întâmplă așa la nivelul personal dar și la scară mult mai mare, ajungând până la nivelul mondial. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel a înfruntat fără rezerve râsetele din Bundestag –  parlamentul federal unicameral al Republicii Federale Germania – şi, după referiri la Iran şi Coreea de Nord, i-a îndemnat pe politicieni să nu ignore problema albinelor: „Aş vrea să închei cu ceva pe care mulţi l-ar putea considera nesemnificativ dar care eu cred că este foarte important: Pe 20 mai, săptămâna viitoare, vom marca pentru prima oară Ziua Mondială a Albinelor”.

Germania este printre suporterii cei mai activi în interzicerea neonicotinoidelor, pesticide care fac rău albinelor. România se opune acestor restricții totale, pentru că ne-ar afecta grav productivitatea anumitor culturi agricole expuse dăunătorilor, mai ales cele de porumb.

În 20 decembrie 2017, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), a declarat ziua de 20 mai ca „World Bee Day” / „Ziua Mondiala a Albinei”, pentru a reaminti oamenilor importanța albinelor, pentru a invita omenirea să ia măsuri concrete pentru a le proteja. Având în vedere că o treime din producţia agricolă la nivel mondial depinde de polenizare, realizată cu precădere de albine, dispariția albinelor amenință siguranța alimentației mondiale, conform www.publika.md. Propunerea de proclamare a acestei zile a venit din partea Asociației Apicultorilor din Republica Slovenia iar data aleasă pentru marcarea acestei zile reprezintă ziua de naștere a lui Anton Jan, pionier şi expert important al apiculturii moderne.

Știați că:

  • singurul aliment ce nu se alterează/putrezește este MIEREA? Au fost găsite urme de miere pe mormintele egiptene, iar aceasta era comestibilă?
  • în lume există peste 16.000 de specii de albine dintre care doar 5% sunt specii ce trăiesc într-un stup, iar primele date arată că acestea au apărut pe Pământ, acum mai bine de 150 de milioane de ani?
  • expresia „luna de miere” provine dintr-o veche tradiție nordică, conform căreia tinerii căsătoriţi consumau timp de o lună câte o ceaşcă de mied (băutură fermentată îndulcită cu miere)?
  • pe întreaga sa durată de viață – în jur de 3-6 săptămâni – o albină lucrătoare produce în medie circa  1/12 dintr-o linguriță de miere?
  • albinele de miere pot recunoaşte chipurile oamenilor? În urma unor teste făcute de cercetătorii australieni, albinele au putut distinge între anumite fotografii alb-negru cu feţe umane.
  • albinele sunt esenţiale pentru polenizarea alimentelor care aduc 35% din necesarul energetic al oamenilor, majoritatea mineralelor, vitaminelor şi anti-oxidanţilor? Este vorba despre nuci, pepeni, citrice, mere, ceapă, dovleci, fasole, ardei, vinete, castraveţi, roşii, cafea, nuci de cocos şi nu numai.
  • mierea a fost folosită foarte mult timp ca tratament pentru rănile de război? Mierea ajută la vindecare, pentru că absoarde umezeala şi are proprietăţi antibacteriene.

Semn de carte

Nici o iederă nu-mpiedică albina

să culeagă polenul zidului alb

pe care soarele l-a prefăcut

într-o floare ultimă.

poezie de Gheorghe Grigurcu din „Righoarea văzduhului” (1978)

Surse: https://www.agerpres.ro; https://ziarulunirea.ro; http://adevarul.ro/; http://esticurios.ro/ ;

Foto: https://www.stiriagricole.ro

Ziua Dorului

Clipa de emoție de astăzi este invers proporțională cu subiectul ei: scurtă precum o adiere cu iz de lăcrămioare, în timp ce DORUL… nu încape într-un infinit de cuvinte.

În 13 mai 2015, trupa Vunk a inițiat Ziua Dorului, cu intenția de a o transforma în Sărbătoare Națională, căci orice român poartă un dor: de casă, de părinți, de copii, de o iubire trecută sau prezentă, de un parfum, de o vorbă frumoasă, de o carte, de un animal de casă, de glasul bunicii când te alinta cu „Dorul Mamii”, de mâncarea bunicii sau de… atâtea și atâtea. Vouă de ce vă este dor?

Dorul nu se poate măsura ci doar se simte, este asemenea iubirii pentru că se naște din ea: nu are dimensiuni, formă sau culoare dar străbate timpul, fără să se stingă odată cu trecerea lui.

Filosoful, poetul, eseistul, publicistul și scriitorul român Constantin Noica scria despre dor: „Virtuţile lui sunt deosebite, cu adevãrat împãrãteşti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simplã compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodată închiderii unui orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; un cuvânt al ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat. Are o splendidă suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului, dupã cum e un cuvânt al visului, şi nu întotdeauna al faptei.”

Iar Maestrul Tudor Gheorghe, cântăreț, compozitor și actor român spune că:

„Mi-a fugit dorul de-acasă, dorul

Cât a fost vremea frumoasă, dorul

Şi-a fugit cam dezbrăcat

L-a prins vremea rea plecat

Şi mi-e teamă c-a-ngheţat, dorul…”

Video: YouTube

Credit foto: Viviana Costan