Gabriela Botici: „Sonet CLXII (Lemnul)”

Sonet CLXII (Lemnul) 

S-a așezat doar limba mută pe scaunul sculptat în mine,
nu am crezut că el va ține răceala ei, vocea-i pierdută.
N-am niciun loc, acum sunt pline de amintiri ce nu-mprumută
din al lor glas. Tăcerea, slută, asmute doar printre destine,
 

dorința ei, cu voci meschine, încearcă iar trista dispută,
ș-apoi, parșiv, atent impută tot ce a fost, apoi revine,
și mintea mea, de dor pierdută, pierde ușor clipe blajine,
printre năluci, printre angine, țesute-n gânduri de cucută.
 

Sub cerul orb, brăzdat de frică, muțenia din țel m-abate,
mă prăbușesc în zile plate și mă ascund în clipa mică,
iar Eul meu nu mai înspică, ci pierde doar intensitate.
 

Dar lemnul viu, cu raze late, în liniște, își mai ridică
pădurea lui și, fără pică, printre trăiri nemutilate,
mă naște iar, căci doar el poate să-mi scoată-n drum un as de pică.

Foto: ChatGPT