Mihaela Malea Stroe: „15 Noiembrie 1987 – a fost într-o Duminică…”

Mă întorc, după atâția ani, la un carnet ponosit. O agendă. Cred că din 1986. Mi-e greu să spun exact, pentru că nu mai are coperți, lipsesc pagini și sunt pagini goale între pagini scrise…  Scriam acolo, cu stiloul, cu pixul, cu creionul, în grabă, fără prea mare atenție la exprimare, cu ștersături sau adăugiri, absolut haotic, cam tot ce mi se părea că merită notat – întâmplări din familie, fragmente de dialog, amintiri din excursii, poezii…, un inventar al orelor peste program, la școală, între 2 noiembrie 1987 și 27 ianuarie 1988, cuvinte „stâlcite” de fetița mea pe la doi ani, câteva note sporadice între 7 august 1989 și 14 martie 1990… etc.

În haosul agendei sunt și câteva pagini cu însemnări „la cald” din 15 Noiembrie 1987, când stegarii (adică – în traducere pentru cei tineri, care nu știu – muncitorii de la de-acum răposata Uzină de Autocamioane „Steagul Roșu”) au trecut spre centrul orașului, pe Calea București, prin dreptul blocului în care locuiam și… încă locuiesc.

Am privit atunci din balcon ceea ce părea incredibil că se întâmplă aievea și apoi am notat:

„Mare zi, mare. Zi de alegeri democratice, cu victoria unora (unii și aceiași) sigură, sărbătorită în preambul de câteva decenii încoace. Și, totuși… zi de mari și neprevăzute emoții.

O dimineață de toamnă, vîntoasă, nehotărîtă între nori și senin. Stau pe canapea, lîngă fetiță, și-mi fac planuri mărunte, casnice, pentru după-masă. Soțul meu încă mai zăbovește în îmbrățișarea somnului, după o seară prelungită în semisărbătoare și o noapte de ofițer de serviciu mai înainte. E relativ liniște – doar zgomote obișnuite de mașini, troleibuze, covoare bătute, glasuri de copii care se joacă.

Disting, la un moment dat, o rumoare. Ceva neclar. Voci multe care strigă. Poate la radio?… La televizor, în vecini?… Vreo mare adunare populară în Capitală, în cinstea alegerilor?… Pândesc. Acel ceva se apropie, crește în intensitate. Deci nu e la radio. E pe stradă. Să fie chiar astăzi fanatici susținători au vreunui club? Din câte știu, nu e nici un meci. Nu înțeleg ce strigă, dar aud fluierături. Încep să presimt altceva. Intru într-un soi de alertă interioară, fără să mă clintesc. Sunt concentrată să înțeleg ce se strigă; nu par a fi sloganele obișnuite pe care le poți deduce chiar dacă nu le auzi clar. S-a trezit și soțul meu, nedumerit și el. Cei de afară s-au apropiat bine. Deschidem ușa și ieșim pe balcon. Printre blocurile de vis-a-vis se zăresc oameni. O mulțime, cei din față cu drapele. Oamenii care strigă. Nu e o demonstrație oficială; au invadat strada printre mașini. De pe străzile laterale fug alții. Unii din curiozitate (cei mai mulți), alții care se atașează grupului. Sînt cîteva sute, greu de apreciat numărul exact.

Oameni modești, muncitori, după haine par a veni direct din uzină; bărbați, dar și femei și chiar copii. Ce strigă? Acum se aude. Se vede și se aude.  Toți scandează: „Vrem lumină și căldură!”, „Toată lumea, hai cu noi!”, „Hoții! Hoții!”. Mă crispez de brațul soțului meu, mi se face părul măciucă și-mi dau lacrimile. Sînt mulți cei care se îndreaptă spre centru, probabil spre sediul partidului, sînt mulți, dar nu destui. Au trecut. Majoritatea închid acum geamurile sau ușile, ca și noi, poate comentează tare, sau mai degrabă în șoaptă, de frica urechilor ascunse în pereți, se gândesc că începe să crape vitrina cu minciuni a epocii de aur, dar vor merge cuminți să-și depună voturile în urnă. Mă retrag tremurând în brațele soțului meu. Simt nevoia de protecție, ca și cum aș fi fost și eu acolo, în stradă, și acum m-ar urmări vigilența oamenilor (??), agenților de ordine publică. Da… am asistat la o demonstrație, dar nu una contrafăcută, ci una vie, autentică, izvorîtă din curajul disperării. I-am văzut și auzit pe cei care – astăzi – ne rostesc cu glas tare nemulțumirile adunate în ani de „glorie și lumină”. Ce va urma?

Aud acum, după aproximativ o oră, sirene de mașini. Mă uit pe geam. Sînt mașini mari, de pompieri, se îndreaptă spre centru. Număr vreo șapte. Ce se mai întâmplă, Dumnezeule, într-o zi ca asta, pe care toate autoritățile ar fi dorit-o calmă, chiar festivă? Acum realizez că de cîtva timp (după trecerea demonstrației) n-am mai auzit zgomotul cunoscut al troleibuzelor. Deci s-a întrerupt circulația. Ce se întîmplă acolo, în centru, la sediul partidului (căci acum am convingerea că acolo se întîmplă ceva)? Oricum, se va afla ce.”

Soțul meu s-a dus și el, atunci, în centru. Eu am rămas acasă, cu fetița. Și cu inima strânsă. Ce am notat telegrafic mai departe este din relatări imediate – unele contradictorii –, de la fața locului.

„Ținta demonstranților a fost cea bănuită. S-au mai îngroșat rîndurile pe traseu, dar nu foarte mult. Lumea se teme. Au ajuns acolo în jur de o mie (după unii), peste două mii (după alții). Au forțat intrarea în sediu, au spart geamurile, au aruncat aparate de radio, au răvășit documentele „bunăstării”, au dat foc portretelor, fluturînd în locul lor tricolorul. Au scris pe pereți „Pace! Vînzători de țară – jos!”. Au strigat „Dați-ne banii!”, „Vrem mâncare la copii!”

N-au distrus o machetă de autocamion – simbol al muncii lor – au respectat-o, ca răsculații lui Rebreanu rondul cu flori.

A venit armata – soldați cu scuturi și căști ca în filme, dar nu s-a intervenit brutal. Li s-a dat voie să plece (după unii), s-au operat arestări (după alții). Rîuri de oameni s-au scurs într-acolo, mai mult chibiți ai istoriei decît protagoniști.

Aici, relativ departe de focar, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Doar copiii din parc imită demonstrația strigând „Hoții! Hoții!” și tăcerea troleibuzelor mai spune ceva pentru cine știe cauza.

Începe să se însereze. Aud din nou o sirenă. Văd o mașină, Dacie închisă la culoare, probabil neagră, în mare viteză. Bucureștiul își spune cuvântul, își trimite oficialii cu soluții. 

Pelerinajul la locul cu pricina continuă pînă tîrziu, dar accesul curioșilor a fost blocat, iar secțiile de votare își mai așteaptă întîrziații…

La televizor crainicii telejurnalului de seară dau știri senine din întreaga țară, se vorbește de atmosfera sărbătorească etc., etc., se dau imagini din secțiile de votare – orășeni zâmbitori și țărani în costume populare. Ce Brașov? Ce demonstrație? Ce geamuri sparte? Baliverne, tovarăși!!”

Nu mai rețin cine îmi spusese că „nu s-a intervenit brutal”. Probabil cineva care, din prudență, de frică, a plecat repede de acolo și n-a apucat să vadă că „forțele de ordine” au acționat cu tunuri de apă, cu gaze lacrimogene, cu bastoane… ca să împrăștie mulțimea – atât pe curajoșii răzvrătiți, cât și pe cei care asistau. Despre asta n-am mai scris, soțul meu m-a sfătuit să ascund agenda, ceea ce am și făcut. Timp de trei zile. Înainte de-a o ascunde, am notat cu creionul, pe un dos de pagină:

„Trec prin stări ciudate: revoltă, frică, revoltă, tristețe paradoxal dublată de mulțumirea egoistă că în sfîrșit!… De fapt sunt supărată pe mine și pe toți spectatorii. Într-un gest instinctiv strâng fetița la piept, căutînd parcă în ea un centru moral de greutate, un fir al Ariadnei care să mă scoată la un liman din marasmul de gânduri și emoții care mă încearcă.”  

Am reluat însemnările pe 18 noiembrie 1987. În duminica aceea memorabilă, din minimă solidaritate cu demonstranții, ne-am păstrat obiceiul (mai vechi) și nu ne-am dus la vot, deși părinții (și ai mei, și ai soțului) au insistat să mergem, temători că, având în vedere evenimentele, se vor face verificări drastice ale prezenței la vot și vom avea de suferit. 

Fie ca aceste modeste pagini să ne aducă aminte de curajul brașovenilor stegari din Duminica de 15 Noiembrie 1987!

Mihaela Malea Stroe