Arhive etichetă: Mihaela Malea Stroe

Pași prin cetate: „Poemul deșteptării din somn”, de Mihaela Malea Stroe

Pe șevaletul meu ai pus culoare,
Iubite domn. La deșteptarea mea din somn,
Mi-ai dat dezlegare
Să desenez pe firmament crini și azalee,
Stele să costumez, pentru carnaval,
Când însăși Calea Lactee
Se-nveșmântează de sărbătoare
Și ne invită la bal –
Ultimul bal din prezentul
Orb, surd și isteric eon.
Pe portativ mi-ai așezat semne
De psaltice cântări, de ample simfonii,
Iar tonul mi l-ai dat cu un diapazon
De mult uitat, rătăcit printre cele patru stihii.
Condeiul meu de grafit
L-ai ascuțit
Cu întrebările și tăcerile
Însingurării tale întristate,
Până când, nestăvilit, fățiș, a izbucnit din ascuțiș
Anotimpul învierii
Cu toate lespezile lui de mormânt ridicate,
Cu procesiunea de îngeri ai durerii de viață dătătoare,
De serafimi ai bucuriei de sine stătătoare,
Tămâind zările și vămile văzduhului, cele noi,
Cu bune miresme de smirnă, de indrușaim și caprifoi.

Mihaela Malea Stroe

(din vol. Clipa de grație, Ed. Eikon, Buc. 2016; Prefață de Theodor Damian, Postfață de Virgil Borcan)

Caprifoi, desen Mihaela Malea Stroe

„Neo-rânduială… sau ne-orânduială?” (pandemică), de Mihaela Malea Stroe

Neo-rânduială… sau ne-orânduială?

(pandemică)

În locuința mea, în patria anotimpurilor
Odinioară bine temperate,
Nu mai e, cum era, curățenie-lună.
Pe ici-pe colo s-au așternut,
În cenușie cuvertură nebună,
Praful și pulberea însingurării.

Din frică – ne-am mascat zâmbetul,
Din mare frică – ne-am… distanțat.
Injectați planetar cu obsesia Apocalipsei,
Am abandonat candela Învierii,
De ultimul drum curajos al somonilor
Împotriva curenților apei – am uitat.

Jinduim, tânjim în tăcere, ca mieii,
După simpla, fireasca bucurie a îmbrățișării
Privind nostalgic, izolați între patru pereți ai spaimelor,
Duioase filme romantice de-altădat’.

În casa mea lăuntrică e vraiște
Ca într-un hronic scorojit, cu foi uscate,
Arse, sfâșiate într-un insațiabil, interminabil război.
Bineînțeles, războiul altora
Prăbușit imoral peste visurile noastre,
Prăbușit mortal peste noi,
Cum s-ar prăbuși –
peste susurul primei respirații curate –
Greul pământului
Transformând seiful înluminării sinelui
Într-o imensă, pestilențială groapă de gunoi.

La ferestrele îndepărtării de frați,
Câte-o muscă bâzâie năucă, pe-nserat.
Câte-o albină cade în plasa păianjenului
Din ungherul neatins al bibliotecii…
Cade obosită, rănită
De polenul cuvintelor pe care l-a cules
Amestecând petalele și mireasma
Legendelor de cândva
Cu o răzbătătoare – prin pavajul potecii –
Corolă vie, biruitoare, de nu-mă-uita.

Mihaela Malea Stroe

Poem publicat în premieră pe La pas prin Brașov

Credit foto: Mihaela Malea Stroe

Eminescu – Poezie, credință, știință, de Mihaela Malea Stroe

Printr-o frumoasă coincidență (deși, dacă avem în vedere ce spune Einstein, nu există coincidențe, ci doar un fel al lui Dumnezeu de a rămâne anonim), am primit și citit două studii despre Eminescu… tocmai în preziua comemorării celor 127 (n.r material publicat în volumul Eseuri, ed. Kron-Art, Brașov, 2018 ) de ani de la plecarea poetului. Unul, Poemul ca binecuvântare și blestem, semnat de dr. Theodor Damian, teolog și poet, celălalt, realizat în 2010 (varianta virtuală care mi-a parvenit), – Eminescu și concepte fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spațiu, Univers – al dr. Petre Osiceanu, cercetător fizician.

Este de la sine înțeles că perseverența în a-l studia (obiectiv, fără festivismele pe care însuși poetul le-ar fi refuzat) pe Eminescu – în timp ce unii se străduiesc să-l marginalizeze și să-l minimizeze – și în a găsi perspective și chei noi de lectură constituie un decent act de normalitate într-o lume smintită de sindromul politically correct.

Lectura matinală a celor două studii mi-a scos din „hibernare” gânduri, întrebări și preocupări mai vechi legate de poemul Luceafărul (inepuizabil poem!) și chiar faptul că un teolog și un fizician și-au dat întâlnire prin scrierile lor sub ochii mei mi s-a părut un semn de bun augur, un îndemn să revin la textul eminescian. Nefiind cititor specializat nici în teologie, nici în fizică, îmi rămâne de încercat o joncțiune filologică, între credință și știință așa cum apar ele în poem, abordare pe care mi-au inspirat-o cele două studii.

În eseul amintit, referindu-se la Rugăciunea unui dac, părintele Damian analizează „dimensiunea teologică”, respectiv componentele specifice rugăciunii, remarcând că, „deși nu în ordinea consacrată”, poemul eminescian „conține elementele esențiale ale unei rugăciuni tradiționale: lauda care constituie aspectul dogmatic al textului, invocarea și slăvirea sau doxologia”. Extinzând analiza din acest punct de vedere, se observă că și în tabloul al III-lea din poemul Luceafărul, respectiv în secvența în care Hyperion se adresează divinității, sunt prezente aceleași componente. Luceafărul/Hyperion, ca personaj, se știe, se îndreaptă spre Creator cu o cerere/invocare foarte limpede: schimbarea propriei condiții, din nemuritor în muritor/om de rând, pentru ca, în acest fel, să aibă parte de pământeană împlinire prin iubire: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă” […] „O, cere-mi, Doamne, orice preț/ Dar dă-mi o altă soarte”, […] „Reia-mi al nemurii nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. Se poate constata că invocarea conține și o „ofertă”, i-aș spune chiar sacrificială („orice preț”), a celui care cere, pentru a dobândi ce dorește. Lauda, pe care Theodor Damian o definește ca „partea teologico-dogmatică unde atributele divinității sunt conștientizate și enumerate” (divinitate căreia, aici, personajul i se adresează prin apelativele „Părinte” și „Doamne”, tradiționale în religia creștină) se regăsește în versurile „Căci tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte”, altfel spus – început și sfârșit, atotcuprindere, aspect sugerat și de apelativul „Părinte”, sinonim contextual cu Tatăl (Atotțiitorul). Slăvirea („Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă”) întregește rugăciunea geniului Hyperion, care astfel apare ca ființă superioară înzestrată cu harul credinței în Dumnezeu. Ar fi forțat să-l considerăm pe poet un creștin-ortodox dogmatic, dar credincios se dovedește fără îndoială a fi, poate chiar în sensul aspirantului la „gnoză”, dedicat cunoașterii profunde, care include neapărat divinitatea și atitudinea de respect față de aceasta.

Admițând interpretarea deja consacrată conform căreia poemul în discuție aparține „lirismului măștilor”, în spatele fiecărui personaj aflându-se, de fapt, vocea lirică a poetului, Hyperion dă aici expresie credinței eminesciene, ca și „dacul” din poemul analizat de Theodor Damian. Aceeași (unică) voce, însă, poate fi identificată în „personajul” anonim (dacă textul ar fi în proză am numi această voce „narator obiectiv”) care „întocmește”, povestește și descrie călătoria în spațiu-timp, traseul cosmic al lui Hyperion spre Creator și, implicit, întoarcerea spre „ziua cea dentâi”, adică spre momentul Genezei. Secvența respectivă dă expresie științei eminesciene și se cuvine corelată cu interpretarea din studiul fizicianului Petre Osiceanu, mai exact cu trimiterile la teoria einsteiniană a relativității și la Feynman cu paradoxul gemenilor Peter (aflat pe pământ) și Paul (într-o navă care se deplasează în cosmos cu viteză foarte mare). Autorul atrage atenția că „efectele relativiste” – anume „lungimile şi intervalele de timp măsurate de Peter și Paul vor fi diferite. […] Timpul pentru cei doi gemeni curge şi el în mod diferit” – „se «simt» la viteze mari ale navei, comparabile cu viteza luminii”, consecința fiind că, la întoarcerea pe Pământ, Paul este mai tânăr decât fratele lui geamăn.

Deși Hyperion nu pleacă de pe Pământ spre Părintele ceresc, ci se „rupe” „din locul lui de sus” (s.n.), călătoria lui cosmică poate fi asociată imaginarei călătorii a lui Paul. Fizicianul Petre Osiceanu subliniază faptul că versurile poetului Eminescu („Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”) „au apărut cu aproape o jumătate de veac înainte de apariţia teoriei relativităţii!!” Eminescu intuiește, așadar, că o deplasare cu viteză enormă în spațiul cosmic schimbă modul în care sunt apercepute spațiul și timpul. Aș adăuga aici încă o schimbare, suferită de subiectul deplasării (neocrotit de „ambalajul” unei nave). Mai exact, se produce o dematerializare treptată, pe măsură ce viteza deplasării crește sau, dimpotrivă, viteza crește pe măsură ce se produce dematerializarea. Oricum, la început Luceafărul are aripi, este o prezență concretă, o făptură sacră, ulterior devine „fulger nentrerupt” – căpătând „consistența” luminii, pentru ca mai apoi să zboare complet dematerializat – „gând purtat de dor”. Poate avea cineva sau ceva viteză mai mare decât a gândului? Cu atât mai mult a unui… „gând purtat de dor”!(s.n.) „Gândul” în care s-a metamorfozat Hyperion poate fi metafora energiei (în registru științific), a spiritului, a conștiinței (în registru teologic). Se întâmplă ceea ce Petre Osiceanu consemnează în studiul său drept „principala consecinţă a ecuaţiei lui Einstein (E = mc2): energia se transformă în materie, materia trece în energie”(s.n.).

Relativitatea este sugerată și printr-o metaforă care ambiguizează unitățile de măsură pentru spațiu/timp. Căile (spațiul) sunt lungi și se măsoară în unități specifice timpului: „căi de mii de ani”. În plus, ele, căile, sunt cele care „trec”, nu anii sau clipele. Lungimea căii măsurabile în „mii de ani” apare și în La steaua, altă poezie citată și analizată în studiul lui Petre Osiceanu, acolo însă cuvântul-cheie care permite asocierea între Eminescu și R. Feynman este acum: „acum este folosit de Eminescu exact cu acelaşi înţeles ca şi contemporanul nostru R. Feynman, care ne învaţă să desluşim nesimultaneitatea evenimentelor în noua geometrie spaţiu-timp”. În poemul Luceafărul adverbul acum – în (a)percepție terestră – este înlocuit prin „zile” sau „ziua cea de ieri”, un acum ușor „expandat”, însă cu același înțeles. Din perspectiva omului de rând/pământeanului (echivalent, în poem, al geamănului Peter din paradoxul amintit în studiu), Hyperion lipsește „din locul lui de sus”… „mai multe zile” apoi se întoarce „în locul lui menit din cer”, revărsând lumină „ca și-n ziua cea de ieri”, de parcă n-ar fi lipsit nicicând. Durata și „densitatea” evenimentelor petrecute în plan terestru/în timp profan sunt total diferite de acelea ale evenimentelor petrecute în plan cosmic/în timp sacru, deși evenimentele (întâlnirea dintre Cătălin și Cătălina, respectiv călătoria lui Hyperion și întâlnirea lui cu Părintele ceresc) par simultane: „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe” – „În vremea asta, Cătălin”… (s.n.).

O distincție din perspectivă teologică asupra celor două valențe temporale o întâlnim într-un alt eseu al părintelui Damian (Timpul între imanent și transcendent, Chronos și Kairos la Eminescu), Kairos însemnând „ieşirea din existenţa aceasta şi intrarea în cealaltă, aşa cum se vede şi în Luceafărul […] unde Hyperion vine în lumea aceasta, dar nu din nimic, ci dintr-o altă existenţă, conştientă şi aceea, din lumea Demiurgului”, în vreme ce Chronos se leagă de „nimicnicia lumii acesteia, de deşertăciunea ei”.

Știința și credința sunt convergente și în perspectiva eminesciană asupra Creației divine. Universul (deja expandat) pe care îl străbate Hyperion este infinit sau chiar Multivers („Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele”), așa cum este descris în studiul fizicianului Osiceanu: „un «Multivers» adică o sumare de Universuri total disjuncte, cu legi diferite de ale noastre şi străine nouă […] şi care sunt accesibile numai lui Dumnezeu”. Așa privind lucrurile, un pasaj din descrierea spațiului cosmic s-ar preta la o reinterpretare; în speță strofa: „Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”. În comentariile clasice, „setea care-l soarbe” pe Hyperion este considerată o metaforă a dorinței de cunoaștere. Dar dacă tot peisajul cosmic al călătoriei lui Hyperion stă sub semnul legilor fizice cunoscute sau intuite/anticipate de poet și întrucât personajul este deja un cunoscător care a avut inclusiv revelația existenței divinității, a Creatorului spre care a purces, forța de absorbție a unui adânc întunecat, aidoma „uitării celei oarbe”, ar putea fi, în logica peisajului, mai degrabă metafora unei găuri negre, componentă intrinsecă a cosmosului orânduit după legile fizicii, „setea” traducând poetic imensa forță gravitațională.

Călătoria lui Hyperion se derulează spre trecut, spre momentul Facerii lumii, cum am mai spus, spre „ziua cea dentâi” („Vedea, ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”), singurul moment în care, eventual, ar fi posibilă schimbarea propriei condiții atât de dorită de el. În termenii studiului comparatist al lui Petre Osiceanu, Hyperion se îndreaptă spre „momentul inițial (t=0), al Big-Bangului”.

De remarcat faptul că (exceptând „naratorul”) singurul personaj din poem care nu are chip și care se manifestă exclusiv ca voce/rostire/cuvânt este „Părintele” căruia i se adresează Hyperion. În spiritul Sfintei Evanghelii după Ioan, s-ar putea interpreta acest fapt în sensul Cuvântului-creator: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (s.n.), după cum se poate interpreta și în sensul că, același Cuvânt, este „Lumina cea adevărată” (Ioan, 1: 9), întrucât, acolo unde ajunge, Hyperion este înconjurat de lumină: „Vedea […] cum izvorau lumine; // Cum izvorând îl înconjor,/ Ca niște mări, de-a-notul”. Totuși, drumul lui nu se încheie aici, dialogul celor doi are loc abia când Hyperion ajunge acolo unde „…nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.” și când este „absorbit” de „setea” adâncului amintit mai sus. Plauzibil să fie acesta centrul unei găuri negre, un „punct de singularitate cu o densitate infinită de materie și energie” care, cum notează Petre Osiceanu, înghite atât Timpul cât și Spațiul! Abia aici, în acest interior cosmic misterios (cu volum ce tinde spre zero și masă ce tinde spre infinit, conform definiției fenomenului fizic al singularității), își rostește Hyperion, după toate canoanele, rugăciunea și aici primește răspunsul divin: „Cere-mi cuvântul meu dentâi – / Să-ți dau înțelepciune?” (s.n.). Schimbarea condiției de nemuritor în aceea de muritor (cu posibilități limitate de cunoaștere) ar primejdui capacitatea lui Hyperion de a accede la înțelepciunea superioară, transcendentală (gnoză) și ar afecta echilibrul Creației, de aceea refuzul divinității la cerința lui este ferm: „Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg/ Dar moartea nu se poate…” (s.n.). Experiența călătoriei cosmice și dialogul cu Părintele ceresc conduc la asumarea propriei condiții: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”

Mesajul poetic al Luceafărului ar putea fi, deci, re-citit și în sensul că echilibrul, armonia ireproșabilă a Creației în ansamblul ei se mențin pe de o parte prin acțiunea legilor fizicii asupra a ceea ce poate fi cuantificat, pe de altă parte prin acțiunea Cuvântului-creator, păstrat în Scripturi și menit să lumineze, dincolo de lumi și vremuri, cugetul, ființa, alcătuirea nevăzută, nemăsurabilă.

Bibliografie selectivă:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1993

Damian, Theodor, Poemul ca binecuvântare și blestem, în „Opinia Teleormanului”, 12 iunie 2016

Damian, Theodor, Timpul între imanent și transcendent, Chronos și Kairos la Eminescu, în „Luceafărul românesc”, revistă on-line de literatură și cultură (https://luceafarul.wordpress.com/literatura/antologia-de-eseuri/theodor-damian/)

Eminescu, Mihai, Poezii. Proză literară, vol. I, Ed. Cartea Românească, București, 1978

Osiceanu, Petre, Eminescu și concepte fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spațiu, Univers, studiu, București, 2010 (www.icf.ro/noi.2010)

(din volumul Eseuri, ed. Kron-Art, Brașov, 2018)

Mihaela Malea Stroe

„Toamna plecării”, de Mihaela Malea Stroe

Toamna plecării

Mă întreb de ce,
În toamna plecării tale,
Au înflorit,
– de atâta durere beți ori nebuni –
Pe strada Morilor de vânt,
Castanii…
Poate ei știu să ne numere mai bine
Iubirile
Și mai frumos, mai cu folos, anii…

Mă întreb de ce
În primăvara aceasta
Nefiresc de târzie,
N-am mai deschis fereastra
Către apele de cleștar ale cerului
De unde tu, iubite, privești
Însingurat, cum mi te-aduc aminte,
Înspre risipa noastră
De răzlețe cuvinte,
De poeme nescrise, de visuri, de povești
Uitate undeva, la un țărm de mare
Necercetată,
Învolburată și vie.
În primăvara aceasta
M-am retras cu tine în pădurea
Gândurilor mele, milenara,
De care… nimeni nu mă poate
Expropria.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Horia Țigănuș

„Drum de bejenie”, de Mihaela Malea Stroe

Drum de bejenie

Scrisul e aidoma unui drum de bejenie,
Pe care ți-l construiești singur, din mers,
Așezând
Cuvânt după cuvânt,
Vers după vers,
Așa cum, răbdurii,
Așază, drumarii,
Dală de piatră după dală de piatră.
Câteodată,
Cuvântul pe care l-ai ales
Înfăptuiește minuni,
Te poartă în brațe, te saltă peste genuni.
Alteori bâjbâi în căutarea lui
Prin mlaștina iluziilor cotidiene
Sau prin adâncul conștiințe tale.
Îl așezi peste nisipurile mișcătoare,
Peste toate
Osemintele adunate –
De-a lungul și de-a latul vremii –
În osuarul propriei ființe,
Dală de piatră, după dală de piatră.
Un pas, încă un pas, o tresărire, o ezitare…
Până la marea cea mare,
Acolo unde cuvântul dală de aer se face,
Să poți exersa mersul pe ape,
Să poți continua drumul
Până dincolo de… dincoace.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Horia Țigănuș

„Poemul unei zile de toamnă”, de Mihaela Malea Stroe

Poemul unei zile de toamnă

Azi am aprins o candelă argintie
În amintirea cuvintelor
Pe care noi nu le-am rostit,
În amintirea drumurilor
Pe care nu le-am străbătut,
În amintirea cântecelor
Pe care nu le-am cântat,
În amintirea durerilor
Care nu ne-au durut
Și a întrebărilor
Al căror răspuns nu l-am aflat.
Azi am aprins o făclie
De ceară curată,
Să ardă în locul în care
Noi nu ne-am întâlnit niciodată,
Să ardă, să lumineze –
De pe tărâmul acesta
Până pe celălalt… –
Jertfă vie din visul încă nevisat de noi,
Ori – pentru noi – de Cel Preamilostiv
Și Preaînalt…
De azi, nu mă mai tem.
Pe lespedea mormântului de taină
În care încolțește Învierea,
Azi am scris cu dalta neuitării un poem…,
Pentru îngerii care ni se arată uneori
Sub formă de oameni,
Sub formă de păsări,
Sub formă de albe umbre fine sau nori.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Horia Țigănuș

„Poemul cuvintelor”, de Mihaela Malea Stroe

Poemul cuvintelor

A fost o vreme când ne-am înțeles…,
Când cuvintele tale înspre cuvintele mele
Au purces
Și s-au întâlnit, s-au îmbrățișat, s-au iubit…

Pesemne atunci
Au fost zămislite cele zece porunci
Pe care noi, cam pe sărite,
Le-am respectat
Până ce le-am lăsat
În urmă – cercuri sau ceruri – îmbătrânite.

N-am mai știut să le chivernisim
Și-am pornit, fiecare,
Cu albatroșii tăcerii pe umăr,
Pe propriul drum de potrivnice ape,
Spre un fel de moarte,
Spre un fel de neînserare…

De atunci am început să număr:
O zi, un deșert, o tornadă,
Un cântec, o avalanșă, o viață, două, trei…
Suntem departe, suntem aproape…
Cuvintele cuvintelor noastre suntem și
Să nu încetăm să iubim
Este singurul nostru temei.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Horia Țigănuș

Baci dibaci și nedibaci, de Mihaela Malea Stroe

De mult am devenit refractară la subiectele politice sau care au conotație politică. A trecut mai bine de un deceniu de când nu urmăresc la tv nici știri (m-am lămurit de mult ce conțin), nici dezbateri, nici ce partide promit luna de pe cer și marea cu sarea, că, oricum, ne mint. Sunt, totuși, lucruri neprelucrate în studiouri, lucruri care sar în ochi sau în timpane din realitatea imediată, fără să urmărești cu insistență sinucigașă circul mediatic.

Astfel, de-o vreme, mă agasează până la revoltă frecvența tot mai sporită a expresiei „românii – un popor de proști”, cu varianta „popor mioritic” (termen cu bună-știință și cu o vizibilă rea-intenție re-semantizat negativ de către unii), adică „o turmă de proști”.

La urma urmei, metaforic vorbind, orice popor este o „turmă”, cu oi albe, negre, țigăi, merinos ori țurcane, sănătoase-tun sau lovite de streche, „turmă” aflată în grija unor „baci”, mai mult sau mai puțin pricepuți. Dacă bacii sunt dibaci, pe lângă oi pasc și capre, și măgari, cresc porci pentru Ignat și dulăi ciobănești (mioritici) pentru bună pază.

Noi, românii, nu suntem mai altfel decât alții, nici în bine, nici în rău. Poate că „în bine” vom fi având bile albe în plus, ca orice popor pașnic, lipsit de porniri prădalnice și de trufie năroadă. Incontestabil, însă, bacii sunt aceia cărora le revin datoria și răspunderea să aibă grijă de oi, că turma… „cum o crești, așa o ai”. Sau, în registru vegetal, dacă poporul este ca un lan de grâu, de porumb, de orz, de lucernă, atunci  – „cum îl cultivi, așa îl ai”.

Dacă bacii noștri se tot vaită în gura mare că „turma e proastă” și transmit masiv, pe toate canalele, acest mesaj (în fapt, o justificare perfidă pentru eșecurile lor!), turma va începe să chiar creadă că e proastă și – să nu fie nimănui de mirare! – o să se comporte ca atare! A cui e vina?! Sau altfel: cineva, nu rețin cine, spunea că un popor este ca un copil. Subscriu. Psihologia modernă recomandă ferm ca adulții/maturii să nu transmită copiilor mesaje negative – „ești prost, dobitoc, idiot, tâmpit” etc., pentru că îi traumatizează, iar efectele vor fi negative pe termen lung. Noi am avut de prea multe ori ocazia să-i auzim pe maturii (?) noștri conducători vorbind pe nas despre „turma proastă” (alcătuită, zic ei, din „huligani”, „golani”,„idioți”, „viermi”, „țațe”, „mitocani”, „țoape”, „momârlani”, „pămpălăi”, „fataliști”) ca să nu ne mai mire efectele asupra „copilului” pe care ei, teoretic, îl cresc, practic îl disprețuiesc și-l neglijează.

Lozinca „românii – un popor de proști” a fost preluată din zbor și e folosită de o masă emfatică, mai ales în țară, dar, într-o măsură mai mică, și printre românii emigrați. Sunt deja prea mulți cei care și-au însușit-o și o agită ca pe un stindard, fără să o treacă prin filtrul gândirii personale (presupunând că dispun de așa ceva). Deși sunt români, se exceptează pe ei înșiși de la regula pe care o flutură. Adică, vezi Doamne, ei sunt cei deștepți, observatori din afară (din afara propriului neam, ca niște ochi dislocați din orbite?).  Dacă-i numărăm pe „deștepții” care susțin că suntem „proști”, posibil să dăm peste o majoritate… Și-atunci: suntem proști sau suntem deștepți? Sau, pur și simplu, am avut prea mult timp parte de prea mulți ciobani care au inoculat turmei convingerea că e „proastă”? Deși nu era proastă, și-au propus (și au lucrat pe brânci la asta) s-o prostească. Se pare că, parțial, au și reușit.

Străinii care vin pe-aici și au de-a face cu „turma” noastră se crucesc să audă cu cât dispreț și silă am ajuns să vorbim noi despre noi înșine și, văzând că suntem oameni ca toți oamenii, nu un depozit de rebuturi, ei nu pricep, în ruptul capului, de ce ne autoponegrim. N-au cum să priceapă, neștiind că, în ultimele decenii, așa am fost „educați” de către cei care ne conduc: să credem că suntem proști, înapoiați, hoți, leneși, necivilizați, vicioși, inculți, lași, incorigibili. Am fost intensiv „educați” așa, pe toate căile. Prin potopul de știri agresive, preferențial-negative difuzate la ore de maximă audiență. Prin lungi seriale de comedie autohtonă deșănțată în care apărem exclusiv ca personaje accentuat negative, deposedate de orice urmă de omenie. Prin etichetările radicale emanate de politicieni. (Paranteză: cu politicienii e bucluc – nu te poți edifica niciodată cine sunt „proștii” și cine „deștepții” din perspectiva lor. Etichetările făcute de ei depind de cine pe cine votează, or, cum ei sunt cameleonici și alienant de interschimbabili partinic… se iscă o grozavă harababură. Dacă, scârbit/ năucit de-atâtea combinări de n luate câte k pritocite în culise, nu-i votezi deloc, dumnealor te consideră, la unison, român „prost și fatalist”). Prin eseurile și pamfletele unor români dăștepți cărora li s-a acrito-borșit să fie români, ei – pasămite – fiind parașutați (cu năvodul găurit?) din alte sfere-stratosfere de la foarte înalte în sus…, de unde nu li se văd nojițele opincilor și-ai putea jura că s-au născut gata-încălțați cu pantofi de fițe Pierre Cardin. Prin salutul radiofonic (repetitiv, ca să turtească la sigur circumvoluțiunile ascultătorilor) al unui jurnalist (fie iertat!): „Salutare,… am venit să vă spun că sunteți proști”.

Un rol în panoramarea malițioasă a „prostiei” românului îl au și interviurile stradale, cu întrebări intenționat banale, întrebări la care cu siguranță un procent covârșitor dintre români ar răspunde, fără ezitare, corect. Tertipul este că posturile selectează și fac publice strict răspunsurile celor care se bâlbâie, bat câmpii, răspund greșit, incoerent sau nu știu să răspundă. Impresia eronată care amprentează mentalul colectiv este că, de vreme ce nimeni (vai nouă, chiar nimeni???) nu știe să răspundă corect, prostia domină! Câți spectatori conștientizează că repondenții au fost anume aleși din procentul mic, nereprezentativ, al celor neșcoliți sau mai sărăcuți cu mintea, și, deci, teoria prostiei dominante este non-validă? Un alt tertip – șiragurile de „perle” de la bacalaureat, postate din belșug și cu șanse mari de diseminare pe net, pe rețele de socializare. Din păcate, prea puțini, numai cei care lucrează în domeniu, își pot da seama că destule sunt contrafăcute. Nici perlele autentice nu sunt neapărat rodul prostiei, unele pot apărea din grabă, din neatenție, din cauza emoțiilor… În majoritate, neputând depista falsurile, receptorii le înghit pe toate, la grămadă, considerându-le multe și reale dovezi ale prostiei tinerei generații. Într-un astfel de șirag, postat cu pretenția că ar fi proaspăt, am descoperit perle copiate/furate (de anonimul care l-a ticluit) dintr-o cărticică a lui Nicolae Saftu, „Râsete fără catalog”, publicată prin… 1977!, când tânăra generație, acum „înfierată cu mânie”, era încă foarte departe de a veni pe lume. O fi mizat, X-ul respectiv, că nimeni nu-l va prinde cu mâța-n sac. La ce și cui folosește falsul ăsta (care, din nefericire, nu e singular)?! Întreb și eu, ca moș Ion Roată.

Și dacă, într-adevăr, vedem acum studenți mai slab pregătiți decât altădată liceenii, și liceeni mai slab pregătiți decât altădată elevii de gimnaziu, nu înseamnă că tinerii noștri sunt mai „proști” și, în niciun caz, nu e vina lor. Situația, fără îndoială – gravă, se datorează sabotorilor sistemului de învățământ, care, pe lângă alte multe decizii nefericite pe care le-au luat, au relativizat selecția, înlocuind admiterile serioase și concurența acerbă cu „dosariade” irelevante. Metaforic vorbind din nou, este ca și cum un cioban crescător de oi bune de lapte, dar cu lână de slabă calitate, ar aștepta să scoată profit aruncând laptele și vânzând lâna, iar dacă afacerea lui scapătă, se lamentează și dă vina pe turmă.

În schimb, veștile bune sunt cenzurate. Abia-abia răzbat spre public numele tinerilor participanți la olimpiade internaționale (de matematică, informatică, filosofie etc.), reveniți în țară cu medalii de aur, de argint, de bronz. Nici despre câștigătorii olimpiadelor naționale nu se vorbește. Și nici numele adulților care se impun la diverse concursuri de artă, de cercetare științifică nu sunt popularizate, deși există personalități care ne reprezintă cu brio. Întreb iar, ca moș Ion Roată: la ce și cui folosește așezarea lor sub obrocul anonimatului? Deloc puțini, sunt ei trecuți sub tăcere tocmai pentru că ar dinamita cu succes teoria prostiei generalizate? Pentru că ar dovedi că, în pofida sabotării învățământului, „mai nasc și-n România oameni” (cum ar zice cronicarul)?

La strânsă concurență cu „românii sunt proști” a fost pusă în circulație (și exportată) altă găselniță „educativă” very cool: „mi-e rușine că sunt român”. Altfel spus, „atenție, eu, ăsta, care mă rușinez a fi român, am nasul mai cârn decât Spătarul Milescu, sunt mai Nae decât Vasilică, mai Agamiță decât Dandanache, mai Coriolan decât Drăgănescu și mai cartof decât barabula!” Dacă-l iei pe insul cool la bani mărunți și-l întrebi, concret, ce motive/ argumente personale are să se rușineze, vezi imediat că habar n-are să răspundă cu propriile vorbe, că repetă ca papagalul ce i s-a lipit de timpane și de meninge de la alții, mai firoscoși. Convenabil, nu?, pentru tendințele (sau să le zic „directivele”?) de diluare/anulare a sentimentului de apartenență la un neam. Nouă, celor cărunți, care am mai avut parte de așa ceva, schema îndoctrinării ne este destul de cunoscută. Politica comunistă, prin zeloșii ei, îi dădea zor cu „mândru mi-s că sunt român”, cu „mândri” „tătuci” salvatori ori cu „fii ai poporului”, cârmaci meșteri pe o „mândră corabie”. „Mândria” creștea pe toate gardurile, umflată cu pompa propagandei de partid, mai-mai să facă „poc!”. La polul (aparent) opus, politica corectă (?) o ține langa prin brusturi cu, mda, „rușinea” de a fi român, așadar „prost”. Groaznică rușine, pe care zice-se că n-o poți spăla decât lepădând veșmintele nației și credința, ca să te scalzi gol-pușcă în gârla tulbure a europenizării, globalizării, universalizării, transgalactizării și să ieși pe tăpșan ca om nou (chestia cu „omul nou” au plagiat-o de la comuniști). Pe urmă, dacă ești cuminte, poate primești pro-vest(a) de salvare, colacul, covrigul de pe coada câinelui… ceva, acolo, un „(h)ai noroc!” că te-ai scăldat.

Politi comunistă, politi corectă, cum o dai tot la cacofonie ajungi, că doar nu vorbea în dodii  un mare învățat român despre politica curvă (a istoriei). În limba română, chiar apelând la exonime („politica curtezană a istoriei”) politica tot cacofonică rămâne. O fi știind ea, limba noastră, care-i tâlcul aici, și probabil de-aia, ca s-o amuțească, se ocupă unii de stâlcirea ei.

Între „mândria” (exagerată a) unora și „rușinea” (exagerată a) altora, n-o fi loc și pentru puțină normalitate? Între „lumina” care ne intra orbitor în ochi de la răsărit și „lumina” care (strămutându-și sediul… hidrocentral) ne intră orbitor în ochi de la apus, bine-ar fi să ne ridicăm privirea și rugile spre lumina lină din lumină care vine de la… Cel de Sus. Singura lumină vrednică de încredere și de slavă. Avem nevoie de o infuzie de dragoste pentru neam și țară, de o dragoste netrâmbițată apocaliptic, dar adevărată și înfăptuitoare. Avem nevoie de cugete curate, echilibrate, deparazitate și de „mândria” bombastic-sforăitoare de odinioară, și de „rușinea” prefabricată, lipsită de orice temei, de acum.

Privitor la răspunderea care aparține, fără discuție, conducătorilor, circula pe net, în urmă cu niște ani, o anecdotă care, în esență, spunea cam așa: Dumnezeu, asistat de Sf. Petru, a purces la împărțit Pământul. Unor neamuri le-a dat mult deșert, altora tundră, altora stepe… Românilor le-a dat – în proporții ideale – și dealuri, și munți, și câmpii, și păduri, și fluviu, și deltă, și mare, și bogății ascunse sub pământ. Mirat, Sf. Petru îi atrage atenția că pe români i-a cam favorizat și nu e drept față de ceilalți. Dumnezeu cade pe gânduri, cum să dreagă situația, apoi îi răspunde: „Stai să vezi ce conducători le dau!” A circulat un timp mesajul original, până când cineva din tagma suspușilor (ori a supușilor slugarnici) s-a „urzicat” și a schimbat enunțul final: „Stai să vezi ce popor le dau!”, lansând pe cybervaluri varianta menită să le aducă lor apă la moară. Atât faptul că schimbarea e defectă din punctul de vedere al logicii, cât și intenția de a alinia mesajul realist inițial la direcția en vogue, a inculpării poporului, țin de evidență.

Acum, după ce conducătorii promiși în anecdotă au prăduit, întrupați în realitate, darurile divine care făceau nedreaptă împărțeala Pământului și au risipit turma, oare putem nădăjdui ca Sf. Petru să intervină, cu același simț al dreptății, să-i atragă Domnului atenția că ar fi timpul să ne facă parte de niște păstori înțelepți, capabili să păstreze puținul care a rămas?

Fie-mi îngăduită povestirea unei situații-parabolă pe care o cunosc îndeaproape, ca martor direct al întâmplărilor.

În urmă cu vreo opt ani, la liceul unde am lucrat, au fost aprobate clase de F.R. (frecvență redusă). Să considerăm, de dragul parabolei, că elevii sunt „turma”, iar diriginta/dirigintele – „baciul”. F.R. înseamnă clase neperformante, eterogene, formate din adulți care nu și-au încheiat studiile medii, n-au fost de mult la școală, au probleme și griji, familii, serviciu, au vârste și etnii diferite și, ca adulți, au o personalitate gata-formată, greu de (re)modelat la o adică. Pe scurt – o „turmă” greu de păstorit. O colegă a fost numită „băciță” la o astfel de clasă pe care a condus-o trei ani, timp în care n-a pierdut din turmă decât câțiva elevi care fie au plecat din țară, fie au avut probleme de sănătate. Știu detalii pentru că îmi vorbea, în pauze sau după ore, despre elevii pe care îi îndrăgise încă din prima lor zi de școală, când se adunaseră în clasă… liceeni întârziați, nesiguri și parcă temători să revină în bănci. Ca să le spulbere îndoielile, îi întâmpinase cu: „Aici, la școală, eu vă sunt mamă. Dacă aveți necazuri, vă rog să-mi spuneți întâi mie!” Mai târziu avea să-mi spună cu mâhnire: „Știi, lumea îi consideră pe cei de la F.R. cam prostovani. Nu-i drept, dar, și de-ar fi, sunt prostovanii mei, mi-s dragi, și o să am grijă de ei cât pot de bine!” Le-a ascultat păsurile, i-a respectat, i-a încurajat, i-a ajutat cu sfaturi și cu vorbe bune. Când a fost cazul, i-a mustrat. I-a stimulat să învețe, stabilind ierarhii simbolice (nu aveau medii de premianți, dar îi felicita pe cei aflați pe primele locuri, iar ei se bucurau că strădaniile lor dau roade și „diriga” le vede). S-a ținut scai de ei să nu abandoneze, să înțeleagă importanța studiilor, i-a sfătuit să fie buni colegi, să fie uniți și de ajutor unii-altora. Inițiase o mică tradiție ca, la sfârșitul fiecărui semestru (redus, în cazul lor, la cinci săptămâni), să iasă la un suc, o bere, o cafea, să discute, să se cunoască mai bine. Când programul de lucru i-a permis, i-a și însoțit. „E un prilej să le spun celor mai stângaci, mai neșlefuiți, despre normele de politețe la intrarea într-un local, să nu vorbească tare în public, să nu uite de vă rog și de mulțumesc”, zicea. I-a întâmpinat și păstorit cu drag, ei au simțit asta și cei mai mulți i-au răspuns pe măsură.

Așa se face că, după trei ani, au încheiat cu bine clasa a XI-a 33 de elevi, toți promovați încă din iunie, cu medii măricele. Bilanț foarte bun pentru „marginalul” F.R. I-a lăudat și i-a încurajat să aspire la mai mult decât la o adeverință de absolvire a liceului. Era bucuroasă și optimistă: „Dacă vor continua să învețe tot așa, cel puțin jumătate dintre ei au șanse să ia bacalaureatul”, mi-a spus. La consiliul profesoral de încheiere a fost felicitată pentru rezultatele frumoase obținute cu clasa. „Mulțumesc, dar n-am făcut nimic extraordinar, senzațional… Mi-am iubit și mi-am respectat clasa, am susținut-o… Atât. E normal, e firesc…”, a răspuns.

În toamna aceluiași an și-a încheiat „mandatul” de dascăl. S-a pensionat. Clasa (deja închegată și pusă pe brazdă) a fost preluată de altă colegă, pentru următorii doi ani, cât mai aveau până să termine liceul. După o vreme, am aflat de la ei că noua „băciță” i-a tratat de la început cu dispreț, le-a vorbit de sus, i-a făcut să se simtă neînsemnați și ridicoli. Fără să încerce să-i cunoască, i-a considerat din capul locului proști, necivilizați, chiulangii, smiorcăiți-șmecheri care se plâng prea mult de probleme personale… Nu s-a implicat, nu i-a ascultat, nu i-a îndrumat, a interesat-o indemnizația de diriginte (ce-i drept, mică, nestimulativă pe-atunci), nu binele turmei de care răspundea. Le-a subminat încrederea pe care predecesoarea ei le-o insuflase. Dezamăgiți, au semnalat situația la direcțiune, dar nimeni nu i-a băgat în seamă, probabil pe motiv că „sunt adulți, să se descurce!”. Da, erau, după buletin, adulți, dar cu statut de turmă fără păstor. Am auzit-o pe una dintre eleve spunându-i secretarei liceului: „De când s-a pensionat doamna dirigintă, parcă suntem orfani”. Tensiunea între ei și a doua dirigintă s-a întețit. I-au răspuns, tot mai apăsat, cu moneda resentimentară a disprețului și a tonului arogant cu care ea însăși îi tratase. Am încercat să-i vorbesc. Mi-a replicat sec, victimizându-se: „Las-o baltă, că ăștia nu merită nimic! Sunt grei de cap, leneși, obraznici, nu știu decât să se plângă și să pretindă. Bine că termină și pleacă la vară din școală, că mi-au mâncat zilele și nervii!”

Așa se face că, în numai doi ani, sub noua conducere, s-a ales praful de „turmă”. Neglijați, 15 elevi au abandonat, rând pe rând, cursurile, iar dintre cei 18 care au rămas, la finalul clasei a XIII-a au fost numai 9 promovați în iunie, ceilalți 9 – corigenți! La sesiunea din vară a bacalaureatului, abia 2 dintre cei promovați au îndrăznit să se prezinte.

Nu se poate spune că a doua dirigintă n-a făcut nimic. A făcut obligatoriile statistici, rapoarte, referate, procese-verbale, a calculat medii generale, a numărat absențe motivate și nemotivate, a pus note la purtare, a completat, încheiat și predat la arhiva școlii cataloagele clasei… Birocratic, s-a achitat de sarcini. De hârtii s-a ocupat, de sufletele „prostovanilor” din turmă – nu! A rânduit hârtiile, a lăsat de izbeliște oamenii. A făcut ce trebuia, dar nu și ce se cuvenea.

Două „băcițe” au avut în grijă una și aceeași „turmă”, unul și același „material uman”, cu aceleași defecte și calități. Prima a adunat turma, a pus-o pe picioare, a doua a derutat-o, a șubrezit-o și a risipit-o. Simplă chestiune de atitudine față de turmă a fiecăreia dintre ele. Atitudine diferită, rezultate diferite…

La fel se petrec lucrurile și în păstorirea „turmei” neamului!

Concluzia este că, indiferent cum ar fi „materia primă”/ norodul – poate fi și de calitatea a doua sau a treia – decisiv este ca diriguitorii să facă ce se cuvine, nu să-și bată joc de turmă, cu gândul numai la indemnizații grase și la propriile interese. Lor le revin, în mod expres, datoria și răspunderea de a scoate la iveală ce e mai bun, mai valoros din cei pe care îi conduc, respectându-i, îndrumându-i, prețuindu-i și răsplătindu-i cum se cuvine.

Cârcotașii vor spune, probabil, că „parabola” asta nu se potrivește, pentru că elevii nu-și votează/aleg diriguitorul, el fiind numit prin decizie directorială.

Nu contează! Ales sau numit, baciul care ajunge în fruntea oilor are o unică datorie supremă: grija față de turmă. O datorie pentru care nu există derogări și pentru abaterea de la care nu există scuze. Când lucrurile merg rău, turma nu e nici de vină și nici de condamnat, vinovați sunt aceia care, în loc să mâne oile la pășune, le hăituiesc spre prăpastie. Iar când în viața turmei apare o lungă succesiune de (nedi)baci, care în loc să o iubească, să o adune, să o îngrijească și să o sporească (adică să fie mioritici în sensul corect al termenului, nu în cel răstălmăcit de răuvoitori), o disprețuiesc, o prostesc, o învrăjbesc, o risipesc… la ce poți să te aștepți?

Nu, românii nu sunt proști, sunt doar de mult prea multă vreme prost conduși!

Mihaela Malea Stroe

(în „Curtea de la Argeș”, nr 1, ian. 2020)

La plivit, în… lanul de cuvinte: „Gugăl transleit”, de Mihaela Malea Stroe

Pe internet găsim vrute și nevrute, informații corecte, utile, dar și duium de sminteli. Uneori râzi cu lacrimi de isprăvile lui Google, alteori ți se face negru în fața ochilor, de indignare, știind că navigația în spațiul virtual fără busola discernământului poate face victime, poate isca în mintea navigatorului credul, nepregătit, abisuri de beznă.

Tocmai când speram că doar persoane fizice, cu CNP, se pot deda la semănat buruieni în lanul limbii române, mi-a ieșit în cale un articol: „Cornel în timpul sarcinii – beneficiile și răul”. Incitant titlu, nu?! Urmau – lăsând impresia de organizare riguroasă a unui text demn de încredere – patru puncte: „1 – Proprietăți utile ale boabelor de cornel în timpul sarcinii, 2 – Contraindicații privind utilizarea lemnului de câine, 3 – Cum să mănânci dogwood fructe de pădure, 4 – Video: avantajele câinelui în nutriția clinică”.

Boabe de cornel? Lemn de câine? Nutriția clinică și avantajele câinelui? Ce să fie asta?! Toată literatura absurdului concentrată și (re)structurată în câteva rânduri postmoderne?!

Aș, organizarea riguroasă nu este decât vopseaua de pe gardul în spatele căruia pândește… leopardul virtual gata să sfâșie carnea, să sfărâme oasele și să lipăie hulpav măduva limbii române.

Și nu, nu-i vorba nici de vreo capodoperă silhuie, neodadaistă, a fanteziei umane intrate în sevraj. Sunt mostre din „performanțele” serviciului gugăl transleit, un nou și foarte puternic aliat al clanului stricătorilor de limbă.

Cornel din titlul articolului nu este, cum am fi tentați să credem, o persoană cu nume propriu, ci traducerea „gugălită” pentru coarne – fructele cornului. Cum, pesemne, cornul e dogwood în engleză, de acolo ne-am pricopsit cu „lemnul de câine” și cu „avantajele câinelui”, de la punctele 2 și 4. Povestea e mai lungă. Articolul (https://htgetrid.com/ro/kizil-vo-vremya-beremennosti-polza-i-vred/) excelează în oferte similare: „Boabele au o […] pastă suculentă dulce sau acru, în interiorul căreia există o piatră.”, „Ce este fructele de valoare pentru femeile aflate în poziție?”, „dog dog poate fi comparat cu dogrose”, „Cornelurile pot fi dulci sau acri, și chiar ușor de tartă […] Puneți niște boabe pe noptieră. Mănâncă doga fără a ieși din pat”, „să mâncați dogine”, „cornel este inclus în dieta persoanelor slab și bolnav […]. Dacă ați suferit de o boală […] mâncați cel puțin 5-6 câine de zi cu zi” etc. O să ignorăm îndemnul din articol. N-o să mâncăm „5-6 câine de zi cu zi”, bunii noștri prieteni patrupezi pot sta fără grijă în această privință: nu-i introducem în niciun fel de meniu!

Corolarul traducerii din obscurul laborator gugăl transleit apare, însă, în alt paragraf: „Din răceală. Acidul ascorbic în cârnați este mai mult decât în lămâie”. Bâjbâind ca orbetele prin hăul tolbei virtuale de cuvinte în căutarea unui echivalent în română, traducătorul recurge la o triplă, senzațională încrucișare lexicală. Combină fructele cornului cu dogwood și cu hotdog, obținând un soi mirobolant de fructe de pădure: cârnați cu mare concentrație de vitamina C. Performantă rău, ingineria genetică a traducerii! Cum să facă față unei asemenea concurențe bieții cârnăciori „fripți, lungi, aioși” împletiți în gardurile raiului epopeic imaginat odinioară de Ion Budai-Deleanu?

Din nefericire, „Cornel în timpul sarcinii” nu reprezintă un caz izolat ori un accident. Are în vecinătatea lui internetistică sumedenie de articole sfătoase puse la dispoziția noastră (nu se știe de către cine) cu aceleași bune intenții care, zice o vorbă, pavează drumul către iad. Un iad… pentru limba română.

Astfel, se dau sfaturi bune mamelor care-și alăptează pruncii: „Este posibil să maioneze când alăptați?” (https://htgetrid.com/ro/mozhno-li-majonez-pri-grudnom-vskarmlivanii/ ). Autorul anonim presupune că alăptarea durează doi ani, timp în care maioneza (cea din comerț, cu aditivi) trebuie evitată întrucât: „Nutriționiștii nu recomandă adulților să folosească maioneză, iar mamele care alăptează sunt interzise, ​​deoarece acest produs este mortal pentru copil. Un adult poate scăpa de o încălcare a sistemului digestiv, mai ales după ce a consumat arsuri la stomac.”

Cum, pe durata alăptării, mămicilor le este „dificil să se abțină de la maioneză, pentru că atât de multe rețete cu utilizarea sa”, articolul le îmbărbătează: „Nu disperați, puteți oricând să o înlocuiți cu casă”. Înlocuirea maionezei (din comerț) „cu casă” are un dezavantaj – pierde termenul de garanție: „fără conservanți, luna de ou și oțet va dispărea”.

După un timp, puiul de om va putea consuma și el maioneză, totuși „este mai bine să introduceți treptat în grădină dieta, deoarece bebelușul poate avea o intoleranță individuală la o anumită componentă.” Făcând abstracție de dieta introdusă „în grădină”, enunțul are logică, dar continuarea lui ia, brusc, o întorsătură sinistră: „Dacă după câteva trucuri de maioneză mama, bebelușul tău va fi bine, atunci poți să îl introduci în siguranță în dieta zilnică.” Pare scenariul unui film de groază: mama-canibal care introduce bebelușul în dieta zilnică este mai înspăimântătoare și mai rea decât cotoroanța din „Hansel și Gretel”. Aferim, gugăl transleit!

Alt titlu din zona crepusculară gugăl: „Poate marshmallow atunci când alăptează?” (https://htgetrid.com/ro/mozhno-li-zefir-pri-grudnom-vskarmlivanii/ ). Să-l ajutăm pe gugăl (era să zic „pe Gâgă”), traducând cuvântul pe care îl crede intraductibil: marshmallow, adică bezea. Atipică, ce-i drept, făcută dintr-un fel de spumă de zahăr, dar bezea. Iată ce rețete de bezele ni se oferă: „Pectina poate fi de asemenea folosită ca fibră solubilă, în marshmallow prezența sa este vizibilă datorită unei ușoare sourness. Adăugarea de agar-agar, la rândul său, face ca marshmallow destul de dens.” E ceva neclar aici?! Poate ne lămurim dacă citim mai departe: „Proteine ​​puțin biciuite se adaugă treptat la cartofi piure, bătând masa.” Tot neclar?! Să nu intrăm în panică și să nu abandonăm încă încercarea de a pricepe: „Pentru a forma o marshmallow, este mai convenabil să o faceți cu o seringă de patiserie. Răspândiți-vă pe o tavă. Într-o zi, când desertul este îngroșat și gata, puteți începe degustarea.” În fine, după ce bezeaua cu proteine biciuite e preparată, aflăm și că: „Medicii au dreptul să mănânce marshmallows în timpul alăptării, deoarece acest produs dulce se încadrează în categoria deserturilor ușoare […]. Prin urmare, pentru a obține iubitorii de greutate în plus de marshmallow nu amenință, cu excepția cazului, bineînțeles, să respecte măsura.” Acum e foarte clar: expresia traduttore, traditore își găsește, în versiunile năucitoare ale traducătorului virtual, confirmarea supremă.

Alt titlu cuceritor din lunga serie livrată nouă cu infinită generozitate: „Este posibil să mănânci banane cu diabet?”  Google ne răspunde prompt și doct la adresa https://htgetrid.com/ro/mozhno-li-est-banany-pri-saxarnom-diabete/:

„Compoziția calitativă vă permite să utilizați o banană în alimentația terapeutică, prezentată în încălcarea pancreasului, pancreatitei etc.”, „fructele au un GI mare, așa că mâncați-le cu diabet trebuie să fie atent.”, „Bananele pot fi consumate sub formă de pudră, ardei sau aburi.” , „Diabetul cu o formă compensată independentă de insulină a bolii poate mânca în siguranță bananele, dar nu le abuzează.”

Banane-pudră… treacă-meargă. Feliezi fin fructele, deshidratezi feliile, apoi le pisezi sau le râșnești. Dar cum pot fi „bananele cu diabet” consumate „sub formă de ardei sau aburi” – iată un mister ce depășește hotarele sistemului nostru solar și potențialul imaginarului individual sau colectiv! Este liniștitor, totuși, să aflăm că diabetul mănâncă banane… fără să le abuzeze.

În altă ordine de idei, dacă producătorii fac imprudența de a lăsa reclamele în seama traducerilor marca gugăl, iată cam la ce se pot aștepta: „1 buc peşte piele târşâitură peşte scară perie Graters elimina rapid bucătărie Gadgets […] evitând solzi de peşte de zbor peste tot.” Sau: „Gătit instrumente din otel inoxidabil poliţist de legume varza Graters.” Sau: „Silicon gatit salata din oţel inoxidabil mâner care deservesc BBQ căpuşă gătit.” Nu insist. La adresa https://www.joom.com/ro sunt sute de reclame în aceeași limbă dubioasă.

Campion absolut la incoerență și prostie încă din secolul al XIX-lea, Gagamiță Dandanache cel senil, incult, ramolit, confuz, iese acum pe targă din ring, înfrânt prin KO de traducătorul virtual. Discursurile lui dezlânate par coerente și inteligibile prin comparație cu produsele furnizate de gugăl transleit. Agamiță însuși pare inofensiv, aproape înduioșător de… uman. Deși „vechiul luptător de la 48” se reîncarnează periodic în spațiul (politic) real cu bâlbâielile, confuziile, amneziile și cu viclenia lui ticăloșită cu tot, buruienile lexicale de pe tarlaua lui pot fi, cât de cât, plivite cu săpăliga ironiei.

Pe modernul, fascinantul, fantomaticul, non-umanul traducător gugăl, neaua nu-l ninge, ironia nu-l atinge. E abstract, imun, invizibil, invincibil, incorigibil. Nici avatarul cuirasatului Potiomkin înfrățit cu drone și bombardiere apusene nu l-ar putea clinti din spațiul virtual unde se lăfăie nestingherit și de unde ne lapidează cu pietre din corneluri, ne împroașcă imperturbabil cu traduceri besmetice, dăunătoare și sufletului, și minții! Posibil ca și în domeniul tehnic gugăl să ne surprindă, traducând, de pildă, arbore cotit prin baobab cu serpentine. Iar în literatură – Doamne apără!, chiar nu vreau să știu cum ar fi Sonetele lui Shakespeare în varianta „programată” a traducătorului virtual.

Am o bănuială soră certitudinii: că acest avorton poliglot, gugăl transleit, nu discriminează. E imparțial. În pepiniera de mutanți lexico-semantici a inteligenței lui artificiale nu se ascunde un bâzdâc anume față de limba română. Cred că, indiferent în ce limbă de pe planetă i s-ar cere să traducă un original, ar da dovadă de aceeași jalnic-ilară incompetență. Iar în fața unor dialecte sau a unor graiuri garnisite cu arhaisme și regionalisme sau cu expresii populare, ar fi și mai neputincios. Nu e vina lui, este a celor care l-au creat și s-au pripit să-i dea frâu liber să bântuie pe internet ca un zombi chitit să încâlcească limbile într-un nou Babilon. Cu diferența că, dacă în Babilonul biblic, încurcarea limbilor a fost lucrare divină în scopul smeririi celor prea trufași, acum e lucrătură lumească zămislită tocmai din trufia de a demonstra ce „jucării” inteligente poate scorni omul. Rezultatul se vede în cele de mai sus.

Nu mă plâng de faptul că, cel puțin formal, oficial, a fost desființată cenzura (cea nefastă, politico-ideologică). Dar o cenzură impusă de bunul-simț ar fi imperios necesară. La granița dintre lumea reală și cea virtuală este nevoie de niște străjeri înțelepți, onești, vigilenți (descinși dintr-o lume ideală?), care să oprească traficul de prostie activă.

Mihaela Malea Stroe continuă… „plivitul în lanul de… cuvinte”!

Mihaela MALEA STROE*** este numele sub care semnează Mihaela Stroe (n. Malea), n. 17  iunie 1957, Braşov. Poetă, prozatoare, eseistă. Absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. Profesor de limba și literatura română la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Braşov(1980 – 2015). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, din 2009. Colaborări cu poezie, proză, teatru, eseu şi cronică de carte la publicaţiile:Astra, Revista română, Şcoala braşoveană/Corespondenţe, Sinteze literare, Tribuna învăţământului, Gazeta de Transilvania, Axioma, Tribuna, Tabor, Luceafărul, Vitralii, Dacia Literară, Cetatea culturală, Hyperion, Steaua, Observator cultural, Spaţii culturale, Sisif, Curtea de la Argeș, Aisberg, Mozaic, Euphorion,România literară,Südostdeutsche Vierteljahresblätter, Alternanțe,Lumină Lină, New York Magazine, Information Bulletin. Colaboratoare la cinci volume colective. Membră în comitetele redacţionale ale revistelor Astra, Libris şi Vatra veche. A debutat în revista Liceului „Andrei Şaguna”, Muguri, 1973. Debut editorial cu romanul Fatimata, Editura Arania, 1995. Poeme traduse de Hans Bergel și Valeria Manta Tăicuțu în limbile germană, franceză şi engleză. Premii literare: premiul pentru debut „Darie Magheru”, acordat de USR – filiala Braşov, pentru volumul Fatimata, 1997; menţiune specială, acordată de Uniunea Democrat Creştină – Braşov, pentru piesa Remiza, 1998; premiul „Arania” pentru cercetare ştiinţifică, pentru volumul Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, în 2002; Marele Trofeu în cadrul concursului judeţean „Braşovul văzut de tineri” (2007) pentru realizarea proiectului „Scriitori braşoveni”, premiul filialei USR Brașov, „Cartea anului” ex-aequo, pe 2016 , pentru volumul Clipa de grație.***

***preluare de pe pagina http://www.usrbrasov.ro/mihaela-malea-stroe/

La plivit, în… lanul de cuvinte: „Buruieni lexicale”, de Mihaela Malea Stroe

Stricătorii de limbă (sintagmă consacrată) se aleg, de cele mai multe ori, din rândurile politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat, s-a consemnat. Astăzi, acestei tabere de torționari i se aliază și mercenarii făcători de reclame și unii dintre traducătorii de filme. Las deoparte aspectele mult discutate (invazia de anglicisme, greșelile de tipul „care” în loc de „pe care” sau „are decât un măr”, „ca și”-smele, celebrele „succesuri” și „almanahe”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de azi). Las la o parte și cultul – că putem vorbi de un cult al – licențiozității și sindromul Tourette despre care vorbea Magda Ursache într-un articol, înțepând cu vârful condeiului noianul de înjurături din stradă, filme, literatură…

Mă opresc la reclame, gândindu-mă ce impact au – prin repetitivitate – și cât de ușor pot impune auzului public forme incorecte, anglicisme, barbarisme, cât de ușor pot răspândi tot felul de bălării lexicale. Oare câți au citit articolul în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”, impusă de jurnaliști, la care s-a ajuns „prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și câți sunt cei care, captivi ai televizoarelor, de zeci de ori pe zi, în reclama la crema adezivă Corega, o aud pe protagonistă spunând „într-un final, la nunta fiicei mele, m-am hotărât…”? Vocea autorizată a Rodicăi Zafiu (prof. univ. dr.), ajunge la doar câțiva receptori și n-are niciun spor în fața vocii soacrei mici din reclamă, auzită, repetat, zi de zi, de o majoritate. Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri corecte, cu nuanțe distincte odinioară (în final și într-un târziu), au fost reduse la una singură, strâmbă și găunoasă.

Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări incorecte, se contaminează cu sensuri improprii, din engleză, cuvinte care în limba română aveau înțelesuri clare, chiar specializate. De pildă „epic” sau „dramatic”.  Asta se întâmplă din pricina ignoranței fudule a celor care concep/interpretează reclamele și a traducătorilor. Iată câteva mostre: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru sute de produse”, „prinde o seară epică la Procinema”, Van Damme „[…] va face șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de aur), „micul lui dejun s-a schimbat […] pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval). Dacă „poveste epică” e pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de „grandios”, „epopeic”), dacă „seară epică” și „incursiune epică” sunt, la limită, acceptabile, „reduceri epice”, „șpagat epic” și „omletă epică” intră neîndoios în zona barbarismelor ridicole. Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la un documentar), „crema X vă va schimba dramatic înfățișarea” (reclamă la o cremă de față). Nici un vorbitor/receptor de limbă română teafără nu va cumpăra o cremă care să-i schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar știind că, în engleză, „dramatic” poate însemna și „impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.

Tot de la maeștrii în traduceri/subtitrări cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată, netemătoare, care nu se teme de nimeni. Or, ne-temută este opusul: persoana de care nimeni nu se teme), „Am început să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier, personajul din film crea viori), „Era renumit pe toată mapa Indiei” (mapa, de la engl. map, în loc de întinderea/cuprinsul/harta). „La tour” în româna aproximativă a traducătorului înseamnă „turul” – un personaj feminin nemulțumit de propria siluetă se lamentează: „Arăt ca Turul Eiffel”.

Altă năzbâtie: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face rabdă multe – poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul, poți face în pantaloni (de frică), poți face curat, poți face gălăgie, poți face mătănii, poți face focul… Dar poți face chiar orice?! Cum să faci o aroganță? Dicționarul spune:Aroganță s. f. – Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie disprețuitoare; înfumurare…”. Să substituim și să vedem ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”, „am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”„am făcut o înfumurare”. Adică… te pui cu mass-media?! Dacă în loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus „a comite o aroganță” poate am negocia, dând aroganței un nou înțeles, acela de infracțiune. Căci inițiatorii și consumatorii unor astfel de buruieni lexicale sunt un fel de infractori, de atentatori la sensurile firești ale cuvintelor în spațiul privat al limbii române.

Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu Paraschivescu spunea într-un interviu că există o legătură între cum gândește și cum vorbește cineva. Valabil și pentru stricătorii de limbă! Cum limba pe care ei o vorbesc e un talmeș-balmeș, așijderea și gândirea lor. Necazul vine din faptul că indivizii în discuție au tupeu, au acces la microfon, au priză la public și, implicit, ocazia și capacitatea (ei ar spune capabilitatea!) de a-i strica pe mulți… în vorbire și gândire.

Revenind la reclame, două concurează pentru titlul de „cea mai stupidă”. Una la iaurt: „Ai văzut noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de arătoase!”, cu varianta „[…] noile ambalaje […] și frumoase, și gustoase”. Dacă ambalajele sunt gustoase, mare (sau epică?) va fi ispita de a le mânca! Cealaltă te îmbie cu o pizza hut și te îndeamnă: „[…] savureaz-o cu ambele mâini!” Până să intru în coliziune cu reclama asta, n-am știut că avem mâinile dotate cu papile gustative. Sigur, prima reacție este să râzi copios, dar apoi dai în plâns, deoarece reclame de acest soi demonstrează îndoielnica înzestrare intelectuală a celor care le concep.

Aproape de locul fruntaș se află și reclama „puiului fericit”. Cât de fericit poate să fie un pui decapitat, jumulit, refrigerat, așezat pe tăviță și învelit în giulgi de plastic transparent, numai el, puiul, știe. Pentru ca ironia… sorții să fie complet-cinică, o voce nevinovată, de copil, îl mai și îmboldește: „Zboară, puiule, zboară!” Să zboare… unde?! Spre rotisor sau spre tigaie, probabil.

Nu mi-a pierit simțul umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă aluzivă, cu substrat fin, cum a fost aceea de promovare a unui produs antibalonare, reclamă care, într-o română cu puternic accent moscovit, asigura cumpărătorul că „tăiem gazele definitiv” (reclama a fost repede retrasă, o fi mâniat politically pe cineva!), sunt multe altele al căror pretins umor mă deprimă. Cât de mare este riscul ca pălămida semănată de mass-media în lanul de cuvinte să prindă rădăcini o arată mass-media însăși. Într-un elan zărghit al dorinței de epatare, un canal tv a lansat cândva mutantul lexical „poveștiri” . Prin contaminare cu mutantul repetat zilnic, o informație culturală, care se cuvenea transmisă în limba română literară, s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor „[…] a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui Creangă”. Serios?!

Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale topicii limbii române, iute poți umple sacul menajer sau pe cel destinat deșeurilor toxice după ce urmărești câteva emisiuni împănate cu reclame și transmise în intervale orare de maximă audiență. Așa, ca să se confirme rolul educativ al audio-vizualului!

De niște ani, deja, repetitiv este și anunțul (incorect): „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părinții ori familia”. Mai logic și mai pe românește: „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul părinților sau împreună cu familia”!

Greu la deal cu boii mici! Cui îi pasă? Vigilentul CNA are ace de multe cojoace, numai pentru cojocul stricătorilor de limbă n-a găsit nici măcar un bold bont. N-o fi, în componența CNA, chiar nimeni apt să tresară și să reacționeze când limba română cade pradă borfașilor?

Harnică-foc este mass-media și în strădania de a îmbogăți vocabularul prin schimbarea categoriei gramaticale: în reclame, substantivele sunt silite să devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza (se promit „premii crăciunizate la reîncărcare”), ștrumf – a ștrumfi („îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula. În fine, a emojiona. Cu a emojiona  am avut puțin de furcă până să-i aflu taina. Am crezut că inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian, dar nu. Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu emoji (emojiconi? emojicoane? emojiconuri? ce gen or fi?) și de-acolo ne-am pricopsit cu noul verb. Mai extenuant va fi fost efortul celor care au inventat reversul – verb, și încă la negativ, torturat să devină substantiv: amatorilor de semințe Nutline li se promit „premii de nuplecabilitate”.

Desigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc restrâns, „prostindu-ne” și inventând sau stâlcind, în glumă, cuvinte. Totuși, când prosteala și stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic, repetitiv, când au impact mare și sunt virulent contagioase, nu-i amuzant, ci maladiv. Este, vorba lui Creangă, „cumplit meșteșug de tâmpenie”, generator de turbulențe în gândire, cu repercusiuni asupra vorbirii/exprimării și reciproc! Dacă la asta adăugăm ce susțin psihologii, anume că repetitivitatea direcționează gândirea, avem (încă o dată!) confirmarea că televizorul funcționează iremediabil ca „tembelizor”. Nu e (de) glumă, este realitate patologică.

„Prosteala” din reclame nu asigură o vânzare mai bună a produsului. Ea rămâne, fără nicio justificare, un mare deserviciu adus limbii române și vorbitorilor ei. Azi-mâine o să ne pomenim, după ilustrul model oferit de mass-media, că aspiratorăm, ciorbărim, cozonăcim, paharim, lingurim, naftalinăm, farfurizăm… De butonat, deja butonăm de zor cu toții, intrarea glorioasă a butonării în vocabularul activ deja s-a petrecut. Cine știe? Poate se vor da premii și pentru efortul de nurespectabilitate a normelor firești, dacă tot e în mare vogă nefirescul.

Oricum, plătim triplu pirul și cucuta servite „pe sticlă” de agresorii limbii române! Întâi la figurat, prin scâlcierea limbii. Apoi la propriu: o dată direct, prin abonamentul tv. A doua oară indirect: cum pe producători îi costă din greu reclamele, își recuperează paguba umflând prețul produselor pe care le cumpărăm (adesea la sfatul cuiva din anturaj, nu pentru că ne-ar fi convins vreo reclamă).

O altă invazie parazitară, răspândită ca neghina în lanul de cuvinte – diminutivita.

Un articol scris de Radu Paraschivescu pe tema românei diminutivale m-a întors cu șase-șapte ani în urmă, când am asistat la cincisprezece lecții demonstrative susținute de tinere dăscălițe aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat frisoane abuzul de diminutive. Orele-model au mustit de „joculețe”, „filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”, „bilețele” – în fine, tot arsenalul dobândit de absolvente cel mai probabil la „cursulețele” de „pedagogicuță” (modernă!) în facultate. A fost ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie tratați ca la grădiniță, dar, din politețe, și-au mascat zâmbetele când li s-a cerut să deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un „joculeț”. Am încercat să le absolv pe tinere de vina contaminării cu morbul diminutivării. Dacă așa au învățat, așa aplică învățătura! Nu-i vina lor. Și am socotit că o fi o maladie locală, trecătoare. Dar, câteva luni mai târziu, la București, la „Gaudeamus”, între două lansări de carte, o tânără „capitalistă” – în sens caragialian – își exersa decibelii vorbind câtorva cunoscuți despre cartea ei abia lansată. Studiase noile metode pedagogice, al căror succes e garantat prin „filmulețe”, „joculețe”… Și a început să dea amănunte despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era caldă. Aveam dovada că diminutivita este mai răspândită decât mi se păruse și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar acolo, în noua abordare psiho-pedagogică. Cine-o răspândește? Tinerii cărora, în facultate, urmașii lui Chicoș Rostogan sau ai lui Makarenko – pedagogi aliniați la noile tendințe și direcții, bune-rele, cum or fi, alinierea să triumfe! – le-au agățat în vârful limbii piercinguri cu diminutive.

Atunci n-am reflectat și la alți posibili distribuitori ai neghinei, dar…

Eficient este și internetul, pe ulițele căruia circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”. Lasă că „filmulețul” e varianta lexicală siropoasă a videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci aurii de rață, simpatici pui de arici, veverițe zglobii, căței ori pisoi pufoși… La categoria „animăluțe” intră de-a valma și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși, în ipostaze duioase, când – de mirare lucru! – se lasă mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Ce-ar simți regele junglei dacă ar înțelege că este etichetat drept „animăluț”?

Eficiente sunt și reclamele. De „n” ori pe zi, coana Chiva ne momește sucul gastric, dar și centrii gândirii, cu mărgeluțe de brânzicuță, cu bulgărași dolofani sau cu biobulgărași de biobrânzică, în timp ce o gospodină urbană pregătește aromata Knorbiță. În altă reclamă, un angajat vrea să-și strămute sălăriuțul la o bancă mai acătări. În alta, un nou șampon alungă monstruleții cuibăriți în podoaba capilară. Tot de nenumărate ori pe zi, o fetiță se laudă „facem multe prostioare” (reclamă la bomboane), un îngeraș de cățel așteaptă porția de bucățele savuroase din meniu, aflăm că „văcuța veselă” ne pregătește „o gustare distractivă”, în timp ce, în lumea jucăriilor, „un cățel învinge-un elefănțel”.

Și încă: am avut ocazia să citesc înainte de publicare cartea unei tinere despre pelerinajul ei la Santiago de Compostela. Textul – înțesat cu diminutive. Aflată la sute de kilometri depărtare, tânăra tânjea după un ceiuț/ceiuleț sau un nesulică de acasă și căuta păpică sau un papa-bun de ostoit foamea. Abuzul de diminutive a subminat până la prăbușirea în derizoriu conținutul unei cărți vrednice să consemneze o experiență spirituală. Un astfel de text, odată publicat, împrăștie și el buruiana.

Primejdioasă este și ispita de a-i imita ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca unse cu superglue. Îi imiți ca să le ridiculizezi năravul, să atragi atenția asupra maladiei și, imitând, te pomenești că-ți intră „virusul” în reflex iar apoi, chiar conștientizându-l, greu scapi de el. Doamne, ferește!

Prea lungă deja și în alarmantă creștere este lista cuvintelor al căror înțeles se smintește la umbra nebunariței anglofile. O fi nebunarița buruiană de leac, dar numai ca tinctură, administrată de specialiști cu pipeta, nu – după cheful inșilor fără discernământ – cu hârdăul… Foarte toxică de felul ei, poate duce la vertij mental, buimăceală și anemie semantică letală. Din păcate tot mai des, stricătorii de limbă folosesc anapoda cuvintele: suspicios în loc de suspect/dubios (subtitrare: „Nu are nimic suspicios la maxilar.”), umanitate în loc de omenie („Mințind, și-a pierdut umanitatea.”), caracter în loc de personaj („A creat un caracter lipsit de caracter.”), a argumenta în loc de a (se) certa, a (se) focusa în loc de a (se) focaliza, a (se) concentra, patetic în loc de jalnic/ridicol/caraghios, locație pentru loc/spațiu, expertiză în loc de experiență, admirativ în loc de admirabil, realistic în loc de real/realist, instant în loc de instantaneu/subit/brusc/dintr-odată („Iulia a devenit instant geloasă.”), tehnic în loc de practic/de fapt/în principiu („Tehnic, după testul acesta, vei fi angajat la noi.”), a suporta în loc de a sprijini/a susține/ a ajuta („Familia m-a suportat financiar în timpul facultății.”), determinat în loc de hotărât („E o persoană foarte determinată.”) etc.

Această neosinonimie zăludă prejudiciază limba prin ambiguizare semantică, încețoșează sau chiar deturnează mesajul. Determinat, în limba română citovă, nu-i totuna cu hotărât. A fi determinat este consecința unei presiuni exterioare care știrbește liberul-arbitru: „În aceste condiții, sunt determinat/constrâns/forțat/obligat să plec”. A fi hotărât vine din interior, implică liberul-arbitru și acceptă reflexivul: „În aceste condiții, sunt hotărât/(m-)am hotărât/(m-)am decis să plec”. Determinarea poate fi și urmare a unui discurs convingător, dar tot exterioară rămâne: „Prin ce mi-ai spus, m-ai determinat/m-ai convins să-mi schimb programul”. La fel, una este „o persoană suspicioasă” și cu totul altceva „o persoană suspectă”, una este să spui cuiva „Nu te mai sprijin!” și altceva să-i spui „Nu te mai suport!” etc.

Discuția poate fi mult extinsă, întrucât vizează nuanțe și subtilități proprii limbii române, maltratate în prezent de lenea minții, de snobismul și de superficialitatea vorbitorilor/traducătorilor „după ureche”. S-ar putea turna un foarte lung serial cu titlul „Analfabetism funcțional pe micile ecrane”.

S-a spus de multe ori că limba este ca un organism viu, că se poate apăra singură, asimilând ce-i priește și lepădând, cu timpul, ce-i dăunător ori străin ființei sale. Trecutul adeverește că nu e prima oară când ea se confruntă cu buruieni semănate de snobii și ariviștii autohtoni slugarnic-fascinați de „frații” (vitregi și vremelnici), veniți – care dincotro – cu tăvălugul istoriei și că, după o vreme, mătrăgunele dispar. Așa au dispărut „i pak” și „za” din Scrisoarea lui Neacșu, „anteriul de șamalagea” și „imineii de saftian” ai lui Dinu Păturică, „furculisioanele” Chiriței pașoptiste, „muzica de pisici” și excesul de germanisme al jurnaliștilor ardeleni admonestați odinioară de Titu Maiorescu.

Totuși, niciodată până acum, clanul semănătorilor de buruieni n-a fost atât de numeros, de ignorant, de agresiv și de perseverent în stricăciuni (pe tiparul perseverare diabolicum) și niciodată înainte n-a avut la dispoziție atâtea facilități tehnice prin care să grăbească și să sporească pagubele. Păturică n-a pierit, doar a dat imineii pe șuzi, se focusează managerieze un mare bisnis și face tim-bilding în uic-end. Chirița de azi, o schini, fuge la șoping, își ia un mast hev, face selfiuri, apoi șeruiește și dă laicuri pe feisbuc. Jurnaliștii, (prea)plini de self-istim, se cred big-boșii trendi/fensi ai cuvintelor. Ca să fie cul, în loc să corecteze greșelile vorbitorului de la colțul străzii, ei le preiau cu elan și le cultivă intensiv pe micile ecrane și în reviste anti-culturale de mare tiraj, din categoria celor care au mai mult imagini decât text, să nu obosească cititorul. Nău coment!

De aceea, acum, o mână de ajutor din partea iubitorilor limbii române ar fi binevenită. Bună ideea Magdei Ursache privind „Serviciul Securităţii Limbii Române” pentru cei „din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.” Pe când un departament (CNA?) care, cu amenzi serioase, ca la francezi, să plivească buruienile semănate de mass-media în lanul de cuvinte? Și asta înainte ca lanul să devină pârloagă prielnică invazivei ambrozii, cu polenul ei alergen…

Numai că, din păcate, răul nu se oprește aici. E prolific. Face pui pe te miri unde și se răspândește.

Prof. Dr. Mihaela Malea Stroe (Comunicare prezentată la Colocviul „Cultura limbii române”, 31 aug. 2019, Brașov, Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”)

„De veghe în…” grădina limbii cu scriitoarea și profesoara Mihaela Malea Stroe

Mihaela MALEA STROE*** este numele sub care semnează Mihaela Stroe (n. Malea), n. 17  iunie 1957, Braşov. Poetă, prozatoare, eseistă. Absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. Profesor de limba și literatura română la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Braşov(1980 – 2015). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, din 2009. Colaborări cu poezie, proză, teatru, eseu şi cronică de carte la publicaţiile:Astra, Revista română, Şcoala braşoveană/Corespondenţe, Sinteze literare, Tribuna învăţământului, Gazeta de Transilvania, Axioma, Tribuna, Tabor, Luceafărul, Vitralii, Dacia Literară, Cetatea culturală, Hyperion, Steaua, Observator cultural, Spaţii culturale, Sisif, Curtea de la Argeș, Aisberg, Mozaic, Euphorion,România literară,Südostdeutsche Vierteljahresblätter, Alternanțe,Lumină Lină, New York Magazine, Information Bulletin. Colaboratoare la cinci volume colective. Membră în comitetele redacţionale ale revistelor Astra, Libris şi Vatra veche. A debutat în revista Liceului „Andrei Şaguna”, Muguri, 1973. Debut editorial cu romanul Fatimata, Editura Arania, 1995. Poeme traduse de Hans Bergel și Valeria Manta Tăicuțu în limbile germană, franceză şi engleză. Premii literare: premiul pentru debut „Darie Magheru”, acordat de USR – filiala Braşov, pentru volumul Fatimata, 1997; menţiune specială, acordată de Uniunea Democrat Creştină – Braşov, pentru piesa Remiza, 1998; premiul „Arania” pentru cercetare ştiinţifică, pentru volumul Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, în 2002; Marele Trofeu în cadrul concursului judeţean „Braşovul văzut de tineri” (2007) pentru realizarea proiectului „Scriitori braşoveni”, premiul filialei USR Brașov, „Cartea anului” ex-aequo, pe 2016 , pentru volumul Clipa de grație.***

***preluare de pe pagina http://www.usrbrasov.ro/mihaela-malea-stroe/