Arhive etichete: Mihaela Malea Stroe

Alfabestiar… la pas prin toamna brașoveană: litera „T”, de Mihaela Malea Stroe

(din volumul Alfabestiar, Ed. Eikon, Buc., 2020)

Tehnologizare tactic-taciturnă. Teleportări.
Turbine. Triaje trepanatorii. Tirbușoane.
Triangulări telefonice. Torpedouri transsexuale.
Trusturi trifazice. Termopane. Teflon.
Teleconferințe. Temperamente tip tequila.
Tunuri tembele. Tescovină-trăznet. Terebentină.
Trinitrotoluen! Tumori. Terariu terțiar.
Trepăduși tatuați tridimensional,
Traversăm terenul „tranziției” teleghidați.
Tristă turmă terestră trombonită, turmentată.
Terifianți traficanți telegenici
Tranșează teatral temporalitatea.
Titrează tăios temporaritatea.
Traumatizează, ticăind, tunelul timpului.
Tic! Tac!… Tic! Tic! Taci!!
Tescuiesc tiranic tâlcul tradițiilor,
Terfelesc tainele, tribunii, troițele.
Timbrează tacit trecerea tămâioaselor toamne.
Taximetriști troțkiști, tocmiți trendului,
Transfigurează toxic taifunul trăirilor,
Tresăririle taifasului telepatic, tuberozele,
Tandrețea turturelelor;
Tipăresc tentacule trandafirii, testând
Tentația toropelii telenovelistice.
Transmută tiptil tărâmul tihnit, treptele,
Transfăgărășanul, Tuileries, Transalpina,
Tainul teilor, tipsiile transcendentului, trovanții,
Talgerele transhumanței, turlele tăriilor.

Talibani travestiți tematic
Ticluiesc traseele turbării, turnurile trufiei,
Toptanul terminalelor triviale,
Tâmplele, timpanele, tarsienele telurice.
Troienesc transparența Testamentelor,
Trădează, tăgăduind trăinicia troparelor.
Titularizează tiriplicii turbulențelor tanatice,
Tonifiază teritoriul tiribombelor.
Tușesc… titanic. Tautologic.
Termite ticăloșite, trucăm temeliile trecutului.
Transpirăm, tenace tencuind tenebrele.
Transplantăm tragic temerile trupului,
Trecător templu.

Tezaur trudei tămăduitoare –
Tăcerea Tatălui. Triunghiul Treimii.
Tetraevangheliar. Tabor. Trezvie.
(din volumul Alfabestiar, Ed. Eikon, Buc., 2020)

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație (acuarelă) Horia Țigănuș

Mihaela Malea Stroe: „Moș Ion Roată în pandemie”

Da, dragii moșului, io mi-s moșu’ Ion Roată, pe care-l știți de mult, de mult… Încă n-am răposat, cum ar fi vrut unii. N-am prea avut parte, la viața mea, de multă școală. Așa or fost vremile, neprielnice, de m-am nevoit să deslușăsc sângur buchea cărții.

Io nu judec pe nime’, nu strig defel că știu adevăru’! În timpuri grele, ca ăstea, când boierii să ceartă-ntre ei ca la balamuc și suduie de mama focului peste capul meu fără să mă vadă, fără să știe că mă aflu pe lume, nu mă bag, neam!, în nicio sfadă. Grija mea dintâi îi să am un coltuc de pită pe masă, de pe-o zi pe alta. Știți voi, boieri dumneavoastră, cum îi cu „pâinea noastă cea de toate zâlele”? Nu știți, nu, nice boabă, cum îi cu pita de fărină din covată, nice cu pita de suflet din Tatăl nostu…

De bună samă, nu mă lasă rece boleșnița care-o damblagit planeta, jalea-i mare și îs tare cu grijuri, da’, cu mintea mea de om de rând, șăd și cuget… oare de-a cui parte să stau, când voi ați rupt lumea-n două ca pe-o surcea: vaccinist ori nevaccinist? Pentru ori contra certificat verde? Să am încredere în autorități? Să n-am?! Tulai, Doamne, pe cine să crez și ce să fac?!

No, dacă pe mine nu mă duce capu’, musai să-i întreb pe boieri, că ei îs cu multă școală. Or’ măcar cu multe diplome, da, au diplome… de pot coperi cu ele tătă Casa Norodului. Ioi, a Poporului! Uite că mi-o fulgerat în minte Tudor din Vladimiri, cu „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”, de-aia am zâs „norod”. Știa el, pandurul, ceva-ceva ce nu să schimbă-n veci… că, și-amu, numa’ vorba vine că ar fi Casa Poporului, îi tăt a lor, a tagmei boierilor – moștenită de la boierii de dinainte, pe care i-o luat mama Gaia. Iar ăștia de azi uită, uită rău, săracii, că o să-i ia și pe ei cândva, n-or putea-o plăti cu aur, nice cu pietri scumpe, nice cu bănet ca să nu-i ia.

Bine. Îi întreb. Da’ ce m-oi face dacă unii mi-or răspunde una, alții – alta…, că ei îs, fără tăgadă, prinși în aprig război, de mai mare năuceala în tătă omenirea, nu numa’ la noi! Da’ mai curând nu mi-or răspunde, că n-au ei urechi de auzât moșnegi ca mine, nice gură de-a-mi răspunde. Din ce mi-o fost dat să văz de-aci, din bordeiul mărunt, de om nebăgat în samă, boierii ăștia, una zâc – alta fac, de parcă le grăiește gura sângură, fără ca vorba să le treacă, înainte – măcar fuga-fuguța –, prin cap.

Ieri-alaltăieri, după ce mi-am socotit că, până la pensia viitoare, din banii ce mi-or rămas oi cumpăra o pită și-o dărabă de slană (de-oi găsi slană de-aia, aproape expirată, la reduceri, altfel numa’ pită goală), am navigat (așa să zâce?), vrun ceas, pe internet. Am internet, cum să nu?, că mi l-o instalat ficioru’… și-l plătește el. M-o-nvățat și cum să umblu cu tastele. Navigam așa, fără busolă, că tăte busolele lumii s-or magnetizat-demagnetizat cu pandemia asta, de nu mai arată unde răsare soarele, unde asfințăște, unde-i miazăzi, unde-i miazănoapte… Și ce mi-or văzut ochii? O adresă. V-o dau și vouă: Top 10 informații înșelătoare | Vaccinare Covid (gov.ro), să citiți cu ochii voștri, de n-or fi șters ori schimbat între timp informațiile, că tare ușor să joacă unii de-a „uite-o, nu-i!” în lumea fără suflete de dincolo de glaja monitorului. Intru pe adresă, una oficială, că doară de-aia poartă sigla (sau logoul? să nu greșesc!) guvernului nost’. Acolo ne lămurește el, guvernul, mintenaș, cum îi treaba cu „informațiile înșelătoare”, le combate el, din grijă pentru noi, de le zboară, înșelătorilor, tăți fulgii în tăte punctele și subpunctele cardinale.

Notă: print screen de pe pagina https://vaccinare-covid.gov.ro/vaccinarea-sars-cov-2/top-10-informatii-inselatoare/

No, pe locul patru din top, „informația înșelătoare” sună așa: „Vaccinarea va fi obligatorie!” Boierii noștri o dezmințăsc cu tărie: „Vaccinarea împotriva COVID-19 este voluntară/ne-obligatorie. Se dorește o acoperire vaccinală cât mai mare pentru a limita răspândirea epidemică a virusului, dar nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Îmi șterg ochelarii, mă frec la ochi și citesc încă o dată: „nu se are în vedere introducerea obligativității vaccinării sau a unor măsuri restrictive față de persoanele nevaccinate.” Apăi, io ce să crez? Ficioră’-miu nu s-o vaccinat, muierea lui – da, că s-o tăt uitat la știri și i s-o făcut așa de tare frică, sărmana, de visa urât noaptea, că moare de covid, și să-neca de spaimă, ori să deștepta țipând ca din gură de șarpe că or încuiat-o unii în izoletă. Amu, ea poate mere la tăte molurile, la tăte restorantele, o fost și la festivalu’ ăla, un told or’ cum îi zâce, că io nu știu ce însamnă told. Ea, cum are certificatu’ verde, îi liberă ca pasărea ceriului, poate mere măcarunde, măcarcând, numa’ că nu-i place să margă sângură, fără bărbatu’-so. El – fără vaccin certificat, nu-i liber! El îi, cum s-ar zâce, restricționat.

Io, ce să fac?, mă tem că or ajunge copchiii ăștia la divorț, după cum unu-i hăis și altu’ – cea! Mare păcat ar fi, Doamne feri! Că să iubesc de când erau tineri și s-or înțăles ani buni în tăte-cele, până la dihonia asta care s-o-ntins amu ca râia, de la vlădică la opincă, și face zarvă grea pe tăt pământul.

Mă întreb, boieri dumneavoastră, de ce-oț’ fi dezmințât voi „informația înșelătoare” pălindu-ne în creștet cu o „dezmințâre” încă și mai înșelătoare?

Îi bai mare, amu, orișiunde, cu certificatu’ verde. Iar io, zâc zău lu’ Dumnezău drăguțu’, nu mai înțăleg nimic, de-aia șăd, în crucea nopții, cu capu-n mânurile ăste trudite, aspre și crăpate, și cuget, și tăt răsucesc câte văd, câte-aud, pe tăte părțile, de mi-or pierit somnu’ și tihna.

Boierii zâc că, dacă te vaccinezi, nu-i sâgur că nu faci boala. Îi sâgur, zâc ei, numa’ că, dacă o iei, faci formă ușoară, n-ajungi în copârșeu. De-o faci, o dai și la alții, asta-i bistoș, recunosc și boierii lucru’ ăsta, nu să pune de tătului-tăt stăvilar molimei. Și-atunci cum îi? Să zâcem că noru-mea, vaccinată, face, cum promit boierii, o formă ușoară. Îi cură nasu’, strănută – nu știe că-i beteagă de covid, crede că-i guturai, așa că umblă liber pe unde-i tună, intră unde vrea, cu virus cu tăt. Îi cu voie de la stăpânire să umble, că are certificat! De-ar vrea, s-ar putea duce și la Roma, ca badea Cârțan, să străbată țările pân-acolo cu picioru’. Ficioră’-miu, în schimb, poa’ să fie el sănătos-tun, să n-aibă nice puiu’-puiului de virus, dacă n-are certificat… geaba îi sănătos!  N-are voie să margă pe nicări! Ba azi, patronu’ lui, lovi-l-ar cataroiu’!, i-o pus în vedere să să vaccineze, că – de nu –, în două-tri săptămâni, îl lasă fără lucru. Amu îi fiert, ghietu’ de el, că are rate mari la bancă, pentru o prăpădită de garsonieră, și, dacă ar rămânea fără lucru, îi vai ș-amar, că banca nu-l iartă. Apăi, cum socotiți domniile voaste?! El, nu că-i ficioră’-miu, da’ îi, din fire, om zdravăn ca Parângu’ Mare, și muncitor cinstit, să pricepe bine la ce lucră… Drept îi să mi-l alunge, să mi-l lase pe drumuri, că nu-i vaccinat? Nu știu ce s-o alege, că el îi liber în cuget. Cu cât îl strânge careva mai tare cu ușa să facă ceva contra vrerii și credinței lui, cu atât nu face. Mai degrabă scoate ușa din țâțâni. Io l-am sfătuit, după mintea mea, să scoață pe hârtie ce scrie pe foaia aia de pe internet, a guvernului, cum că nu să iau măsuri împotriva nevaccinaților, și să-i arăte patronului ce scrie acolo clar, negru pe alb.  Habar n-am di ce s-o uitat lung la mine, o pufnit în râs și-o zâs „hai, mă tată, dumneata chiar crezi că hârtia aia are vreo valoare…?”. L-am întrebat: „Păi, dacă îi cu sigla guvernului, cum nu?!” Iar ficioru’ n-o mai zâs nimica, numa’ o dat, așa, molcuț, din mână… „Las-o moartă, tată, că dumneata nu știi!”

Pe urmă m-o informat noru-mea, drăguța, că certificatu’ îi valabil numa’ șase luni, că virusu’ îi nărăvaș, să tăt schimbă, să preface, îi tăt cresc tulpini noi ca la tufa de zmeuriș. Nu piere, că nu-i natural, îi făcut de om, și, ca să-l facă, o costat cât nice cu gându’ nu gândești, și trebe, una-ntruna, alt vaccin, și altu’, și altu’, în câte două-tri doze, și alt certificat verde… și tăt așa o s-o țânem, cât îi hăul și pârăul… Bani, bani, bani și iară bani! Undeva, la careva, s-or duce ei, nu? Că nu zboară-n vânt, aiurea, ca pufu’ de păpădie. S-adună de bună samă-n ceva jepuri adânci ca tăul fără fund, care nu să umple-n vecii vecilor. Banii – ochiul dracului, stăpânitor peste lume… Așa ceva, Doamne apără!, n-am pomenit de când maica m-o făcut!

Zâcea deunăzi Anica Stanii, vecina noastă de din sus, care știe ceva carte, o umblat la școli vestite, și vorbește ca domnii, zâcea așa: „Ia să vedem, dragă moș Ioane, ce atestă, de fapt, certificatul verde din buzunarul cetățeanului? Atestă că cetățeanul e vaccinat, nu că e sănătos! Ce atestă lipsa certificatului? Atestă că cetățeanul e nevaccinat, nu că e bolnav! Certificatul verde este o formă meșteșugită de discriminare și dezbinare, moșule dragă! Abuz!”

Io, din ce zâcea noru-mea, din ce zâcea Anica, am înțăles numa’ atâta: că s-o zărghit lumea, îi beteagă rău la cap. Ne betegim tăți, și mari, și mici, și bogați, și săraci, cât îi globu’ de rotund! Vecina crede că „am devenit cu toții psihotici” (ce-o fi vorba asta a ei?), ne-am slăbănogit, ne bolnăvim tăt mai iute, tăt mai rău din pricină că ne-or băgat dregătorii frica-n oase adânc, până la măduvă… O citit ea, undeva, că să poate chiar muri din frică. Bag samă că să poate, că frica mare  ne șubrezește inima, o face neputincioasă, și pot să jur, Doamne iartă-mă!, că și mintea ni să smintește… Ne bolunzâm de frică, nu rămânem citovi. Mă uit la noru-mea. N-o grăiesc de rău, că-i fată faină, îmi grijăște bine ficioru’, da’ nice-amu, că-i vaccinată, nu s-o mântuit de frică. Tăt cu câte două măști deodată umblă, și de iese numa’ zăce pași din casă, să ducă gunoiu’… Când o mărs la festival, și-o pus vizetă peste măști, parcă era Gagarin în cosmos. Ca ea, mai îs destui.

Da’ vă-ntreb, cinstiți boieri dumneavoastră, are ori n-are dreptate Anica Stanii când spune că, în limba asta, a certificatului verde, pe care o vorbiți voi amu, vaccinat însamnă, automat, sănătos/ inofensiv/ bun/ deștept/ nevinovat/ liber, iară nevaccinat însamnă, automat, bolnav/ periculos/ rău/ prost/ vinovat/ izolat ? Încotro mere, boierilor, treaba asta care țâne de vorbirea voastră și ne învrăjbește pe noi?

Întreb și io, nu pălesc pe nime’ cu bota! Batăr să știu, amu, la bătrânețe, dacă vă siliți să ne dați „reguli stricte de noi sinonime în limba română care slujesc lui divide et impera” cum spune Anica Stanii. Să știu, să nu mor prost când oi pleca Dincolo, la femeia mea, fie de-a dreapta Tatălui! Batăr să aflu cum vă orânduiți cuvintele, că mie, Ion Roată, mi să pare că să cam îngroașă gluma și că dă să să-ntoarcă roata dezunirii pe-acolo pe unde-o mai trecut, nu cu așa de demultă vreme în urmă. Și ne-alegem iară, în mijlocu’ drumului, cu bolovanu’ ăla mare, greu, pe care pălmașii, învrăjbiți, nu-l pot urni ca să-l scoată din cale. Or’ greșesc io întrebându-vă?!

Mihaela Malea Stroe

Notă: material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Mihaela Malea Stroe: „Câteva stereotipii postdecembriste”

Deunăzi mi-am vizitat două prietene, două distinse doamne octogenare, cu o vastă experiență de viață, odinioară foarte active, pasionate de profesia lor și cu însemnate performanțe în domeniul cercetării științifice.

Am povestit de una – de alta și, cum-necum, discuția a derapat la un moment dat spre campaniile electorale care, la noi (dar și aiurea) sunt însoțite, fără excepție, de circul manipulator aferent. Una dintre doamne ne-a spus că s-a decis de ceva vreme să nu mai voteze, să nu mai participe în niciun fel la mascarada periodică. Pentru această decizie, cei tineri din familie au mustrat-o: „Dacă nu votezi, n-ai dreptul nici să critici, nici să te revolți!”

Deși m-am desprins și eu de mult de arena dezgustătoarelor trânte politice aborigene, mi-am amintit instantaneu că – de prin 2000 încoace – am tot auzit această replică, în variantă generalizată, repetată mecanic nu doar de tinerii cărora „repezeala”/superficialitatea li se pot (încă) ierta, ci și de persoane mature: „Cine nu votează, n-are dreptul să se revolte și să critice!”. Nu știu cine a lansat această stupizenie devenită una dintre stereotipiile propagandistice suprapartinice strașnic înșurubate în mintea alegătorilor pătrunși până în rărunchi (mare lucru orgoliul!) de misia lor electorală…

Turmentați, ca personajul lui Caragiale, acum mai mult la figurat decât la propriu, nu se ostenesc să discearnă că dreptul la vot (slavă Domnului că nu-i obligație, ca în „epoca de aur”!) este un drept cetățenesc! Dreptul la revoltă și atitudine critică este un drept general-uman, inalienabil, prin urmare nu poate fi condiționat (de către nimeni, niciunde, nicicând) de exercitarea prealabilă a celui cetățenesc. Și nu par să conștientizeze că numai tiranii încearcă (fără succes deplin și definitiv, după cum ne arată istoria) să interzică revolta. Nu e nevoie de un IQ einsteinian pentru a înțelege asta. E nevoie, în schimb, de un dram de independență în gândire pentru a respinge replicile găunoase, tiparele, șabloanele furnizate de-a gata prin gura presei, prin gura politicienilor ori a detașamentelor de propagandă. Nu îndemn pe nimeni să nu voteze, însă cei care spun (parafrazându-l pe N. Djuvara) că absența de la vot înseamnă lașitate sau că românii nu prea votează… din lene (Liiceanu, într-un interviu cu Buhnici), ar trebui să ia în calcul și faptul că absenteismul poate fi o formă de revoltă, de protest pașnic, o palmă non-violentă, simbolică, pe obrazul gros și insensibil ca pielea de bizon al politicienilor care ne-au dezamăgit, și dezamăgit, și dezamăgit, indiferent de culoarea carnetului lor de partid. N-o fac și n-o vor face întrucât ipoteza protestului, a refuzului de a gira prin vot incompetența, fățărnicia, hoția este, neîndoielnic, extrem de incomodă pentru ei.

Pentru somnul adânc, dulce și liniștit al „aleșilor”, sunt – firește – preferabile ipotezele anesteziant-sedative care acuză lașitatea ori lenea alegătorilor.

O altă formulă stereotipă se reiterează cu regularitate în promisiunile electorale, respectiv în abandonarea lor. Se pot distinge, în mare, trei tipare de discurs: al candidatului, al câștigătorului și al învinsului. În campanie, toți candidații „vând” electoratului proiecte bogate și lucioase ca blana ursului din pădure, pentru ca, la scurt timp după instalarea în fotoliile puterii, câștigătorii să înceapă să se lamenteze și să-și justifice neputințele. Nu pot realiza ce și-au propus ba pentru că trupa aflată anterior la conducere a lăsat în urmă „un dezastru fără precedent” și găuri negre în buget, ba pentru că opoziția le pune bețe-n roate, ba pentru că… n-are ursul coadă!

Toți invocă aceleași insurmontabile dificultăți. Iar învinșii, ajunși în opoziție, au și ei, de fiecare dată, scuze și acuze trase la indigo: ba că s-au comis fraude electorale, ba că electoratul n-a votat inteligent, ca să le permită lor încă un mandat, în timpul căruia… bla, bla, bla, sigur i-ar fi crescut ursului carpatin o minunată coadă de vulpe polară.

Păi să nu te scârbești până la refuz auzind, periodic, neschimbatele lor… mici variațiuni pe aceeași temă? De parcă, în funcție de rezultatele alegerilor, și-ar împrumuta unii altora discursurile, ca să nu-și epuizeze resursele (cât de precare?) de materie cenușie trudind să compună unele noi. Am asistat, cu niște ani în urmă, la o scenă cumva inedită și ilară, într-un context neoficial. Context în care un senator – ignorând că se încheiase de vreo trei luni campania în urma căreia, după două fericite mandate „la putere”, picase, cu partidul lui cu tot, …în fotoliile opoziției – se adresa celor de față expunând patetic genialele proiecte ale partidului său care, vai!, nu se pot materializa din vina electoratului care… n-a votat inteligent! Cineva l-a întrebat „de ce nu le-ați realizat în opt ani cât ați fost la putere?”. S-a prefăcut că nu aude, dar întrebarea a produs un mic scurtcircuit.

Vorbitorul a renunțat subit la tiparul de discurs al învinsului, și, înlocuindu-l cu tiparul de discurs al câștigătorului, a început să deplângă „dezastrul fără precedent” în care se zbate țara. Lovit de amnezie spontană, uitase că tocmai el și-ai lui fuseseră îndelung și până de foarte curând la putere, așadar „reușita” dezastrului… li se datora chiar lor!

Adeseori am auzit și îndemnul stereotip: „Du-te, dom’le, să votezi, că, dacă nu te duci, îi favorizezi pe ceilalți”. Interlocutorul presupune, în acest caz, că preferații lui sunt, negreșit, și ai tăi. Am „testat” o dată cât de fidel este un asemenea ins propriului îndemn. Îmi devoalase că îl susține pe X. Mi-am îngăduit să mă joc puțintel, spunându-i că da, bine că m-a convins! O să merg la vot și o să votez cu Y (contracandidatul lui X). S-a răzgândit imediat: „Aaa, nu, nuuu, mai bine stai acasă, mai bine nu vota!”. A deschis iute robinetul atributelor drăgălașe din schița de portret pe care presa aservită lui X o pusese pe piață: „Să-l votezi pe idiotul ăla, pe infractorul ăla, pe nesimțitul și incultul ăla?!” Nu-i vorbă, presa aservită lui Y realizase, și ea, în aceleași drăgălașe tonuri, schița de portret a lui X. Pentru o corectă și amicală reciprocitate! N-am comentat. I-am mai spus insului doar că, în algebra politică pe care „democrația originală” postdecembristă mi-a predat-o consecvent, X = Y sau, eventual, XY.

Am plecat zâmbind lăuntric (recunosc: ușor malițios) la gândul că interlocutorul meu sigur se perpelește și regretă că m-a convins să fiu cetățean… model. Se temuse că, neparticipând la vot, i-aș „favoriza pe ceilalți”. În această situație, îi rămânea, totuși, o incertitudine călduță: buletinul meu necompletat, va fi sau poate nu va fi folosit în sforăriile nocturne de culise electorale în favoarea rivalilor. Declarând că o să particip și că o să votez cu „ceilalți”, i-am demolat incertitudinea. Cum să nu se perpelească sărmanul?

În fine, o altă des întâlnită replică stereotipă, tot suprapartinică, a celor care își fac din politicienii preferați idoli pe care sunt dispuși să-i disculpe în toate împrejurările, este: „orice popor are conducătorii pe care îi merită”. Altfel spus, „nu vă plângeți: la așa popor, așa aleși!” Disprețul lor se revarsă (conform unei tendințe în mare vogă – blamarea poporului – despre care am scris altădată) se revarsă, deci, prioritar, asupra electoratului. Dacă „idolii” lor au pierdut alegerile, disprețul se extinde și asupra conducătorilor vremelnici care i-au biruit. Am fost curioasă dacă cei care aruncă replica asta în stânga și în dreapta au habar pe cine citează și i-am întrebat pe câțiva dintre ei: „cine zice?”. Nici vorbă să știe careva! Au preluat, încă o dată, mecanic, fără discernământ, după ureche, o afirmație decupată manipulator dintr-un cu totul alt context, folosind-o pe post de bâtă ca să dea cu ea… în balta versatil-toxică a politichiei, să împroaște de jur-împrejur! Oare împroașcă inconștient sau dorind cu dinadinsul să contamineze cu stereotipiile lor  și arealul (cât a mai rămas din el) gândirii libere, non-șablonarde?!

Nu este nevoie să deții un doctorat în psihologie ca să intuiești că o asemenea afirmație acru-astringentă s-a născut din frustrările emitentului, după cum nu este nevoie să fii tobă de istorie ca să înțelegi că afirmația nu are decât, cel mult, valoare de ornament. Am verificat: originalul spune că „orice națiune își are conducătorii pe care îi merită” și s-a ivit din frustrările postrevoluționare ale contelui pesimist Joseph de Maistre (în „Considerații despre Franța” ,1796). Se poate presupune, cu minim risc de eroare, că, atunci când s-a exprimat în acest fel, contele s-a referit la francezii lui, generalizând concluzia doar ca să nu fie (gest „aristocrat”, la urma urmei!) excesiv de contondent la adresa propriului neam.

Nici de Maistre, nici cei care, inapți să cumpănească independent, depolitizat, îi vântură acum prin aer, ca la iarmaroc, agurida frustrării de secol XVIII, nu ar putea răspunde cu argumente pertinente unor întrebări simple: cum rămâne cu „meritele” unor națiuni pe care ghilotina politică le-a tranșat fără scrupule în măcelăria istoriei? Merită coreenii ori vietnamezii din Nordul țărilor respective, un anume tip de conducători/ de regim politic, iar cei din Sud – un cu totul alt tip?! Sau, mai aproape de noi și până nu de mult: cum s-au evaluat „meritele” unora și altora dintre nemții aparținând unei singure națiuni, când Germania a fost sfârtecată de zidul Berlinului? Meritau nemții din Est un anume tip de conducători/de regim politic, iar cei din Vest – altul?!  Sau: ce schimbare fabuloasă și radicală trebuie să se petreacă în răstimp uluitor de scurt cu spiritul unei națiuni, așa încât ea să merite astăzi coroană regală, iar mâine să merite seceră și ciocan?

Oricât de popular, de retoric-decorativ și de (aparent) convenabil ar fi pentru unii în prezent, citatul din de Maistre este inadecvat, lipsit de fibra temeiniciei.

Mult mai temeinic și mai realist se dovedește monologul lui Iona, personajul din piesa omonimă a lui Sorescu, monolog construit pe metaforă transparentă:

„- Plevușca, săraca.

– Ea duce greul mărilor și oceanelor.”

Dar, ca să identifici și să admiți această realitate, trebuie să fii onest și cu tine însuți, și cu ceilalți. Or, în politică, fie ea și înfășată-mbălsămată ca o mumie cu mult trâmbițata „corectitudine”, nu prea rămâne loc pentru onestitate. În schimb, întotdeauna se găsește sau – dacă nu – se face loc berechet (au „rechinii” mare grijă de asta!) pentru tipare și stereotipii menite să spele creierele vii de păcatul mereu impardonabil al… gândirii pe cont propriu.

Mihaela Malea Stroe

Notă: articol publicat în www.curteadelaarges.ro

Mihaela Malea Stroe: „Limba noastră cea de toate zilele…”

Pornind de la titlul generic – „Orașul limbii române” – propus de către organizatorii brașoveni pentru evenimentul de astăzi (n.r.: 31 August 2021), ar trebui, poate, să fac o incursiune istorică, dezvoltând ideea că Brașovul se află, după cum se știe, în zona (privilegiată) de formare a limbii române literare.

Pornind, însă, de la informația că la Academia Română s-a pus în discuție „statutul actual al limbii române” (dezbatere susținută de acad. Ioan Aurel Pop, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Grigore Brâncuș, Gabriela Pană Dindelegan și prof. univ. Rodica Zafiu), nu voi zăbovi analizând trecutul limbii române, ci presiunile și opresiunile pe care limba noastră le suportă actualmente din partea celor care, din snobism, din aroganță și dorință de epatare sau – adesea – din crasă incultură le exercită zi de zi asupra ei, cu o insistență diabolică. Dacă ar fi să definesc statutul actual al limbii române, aș îndrăzni să spun că este o limbă îndelung asediată de anumite categorii ale propriilor vorbitori.

Campioni absoluți în hărțuirea limbii române sunt, categoric, politicienii și jurnaliștii (care s-ar cere să fie, pentru public, modele de exprimare elevată și adecvată normelor limbii literare), dar, am mai spus-o și în alte ocazii, nu se situează cu mult mai prejos nici traducătorii de filme, autorii și interpreții reclamelor, persoane în carne și oase cărora li se adaugă, cu impact deloc neglijabil, aplicațiile tehnice de traducere automată din categoria Google translate și toleranța excesivă, păgubitoare, atât a vorbitorilor cât și a instituțiilor filologice, la tornadele anglicizante și la scrierea fără diacritice.

Străjeri ai limbii române încă mai stau de veghe (Ioan Aurel Pop, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Rodica Lăzărescu, Magda Ursache, Rodica Zafiu,  Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, dascălii de limba și literatura română sau persoane care activează virtual, sub pseudonim, corectând/ironizând greșelile, cum procedează pe blogul ei „Diacritica”), dar, în vacarmul lingvistic stârnit de mult prea gălăgioșii agresori amintiți înainte, vocile limpezi și autorizate se aud foarte greu sau nu se aud deloc.

Nu reiau aici criticile la adresa politicienilor și jurnaliștilor, sunt nume importante de filologi care și-au îndreptat săgețile ascuțite către acești întunecați campioni cu epiderma și meningele impenetrabile, refractare la orice încercare de îndreptare.

S-a tot spus că o limbă „stricată” poate „strica” gândirea sau că reflectă o gândire alterată. În acest sens, efectele „stricării” limbii, respectiv gândirii, sunt acum atât de vizibile încât s-ar cuveni să fie și îngrijorătoare.

Mă voi opri la numai câteva aspecte de actualitate furnizate fie de spoturile publicitare, fie de experiența didactică, fie de „colaborarea” mea cu internetul.

Se apropie sfârșitul vacanței de vară, iar pe micile ecrane apare, în ultima vreme, repetitiv până la saturație, o reclamă în engleză: Back to school! De ce în engleză? Nu știu. O fi dispărut din limba română adverbul înapoi? S-au evaporat prepoziția la și substantivul școală? Ne obligă cineva să ne exprimăm în engleză sau doar așa le-a cășunat autorilor reclamei? Pe alt canal, la aceeași reclamă, o trăznaie suplimentară: to, prepoziția englezească, scrisă ca numeral: Back 2 school. O maimuțăreală, în fond, a năravului (probabil american?) de a sminti scrierea coerentă (de pildă for you simplificat la 4u, straight redus la str8 etc.). O fi cool așa, o fi în trend, o fi easy pentru leneși, o fi părând funny, dar, împingând un pic spre limită situația, să ne imaginăm următoarea transcriere fonetică pentru un necunoscător al limbii engleze: bec + doi + scul. Un numeral flancat de substantivele comune bec – balonaș de sticlă cu filament și scul – legătură de fire.

Păi să nu te prăvălești în SF și să nu te bântuie, ca un strigoi gonflabil, impresia că ai de-a face cu un dubios mesaj criptat, extraterestru?

Lăsând gluma la o parte, va veni oare peste noi vremea neguroasă în care, ca român, dacă nu cunosc limba engleză, nu-mi voi mai putea înțelege limba maternă?!

Urmărind un fragment de film dublat în română, a fost destul o propoziție ca să-mi agreseze timpanele: „Lucul ei îi părea familiar”. Luc, de la englezescul look, evident. Noi, cei din generațiile mai vechi, am învățat de timpuriu la școală că neologismele îmbogățesc limba, dar și că Titu Maiorescu atrăgea atenția, încă din secolul al XIX-lea, asupra abuzului riscant de neologisme, subliniind că „limba română are geniul ei propriu și cuvintele ei proprii” care „trebuiesc cunoscute și trebuiesc deprinse”, iar „întrebuințarea necugetată” a neologismelor – respinsă. În cazul de față, adoptarea nemotivată a lui look vine să disloce din limba română o întreagă serie sinonimică (aspect, chip, înfățișare, fizionomie, figură, față, arătare), prin urmare acționează negativ, în sensul sărăcirii lexicale, al deposedării de nuanțe, fapt ce poate lesne să atragă și o aplatizare a gândirii. De altfel, singura explicație plauzibilă pentru succesul adoptării lookului ar fi că, în formă nearticulată, are o singură silabă și-i scutește pe leneși de efortul rostirii, pe de o parte, iar pe de altă parte nu supune mintea nimănui la travaliul delicat de a căuta nuanțe. Substituie lejer sinonimele din română deoarece se brodește fără mofturi, în locul lor, în aproape orice vecinătate lexicală.

Am regăsit, același substantiv, de data asta în scris, într-o subtitrare de film documentar. Intervievatul, un simpatic frizer chinez vorbitor de engleză, pripășit în New York, mărturisea în limba lui adoptivă, de ce și-a ales meseria: „Îmi place să le dau oamenilor un look nou”. Să deducem, din viciata traducere în limba noastră, că nu-i evaluează nimeni pe traducători înainte de a-i angaja? Sau că evaluatorii înșiși sunt la fel de incompetenți și de nepăsători?

Rămânând în același perimetru lexical, mi s-a întâmplat, când eram la catedră, să surprind dificultățile de lectură cu voce tare ale unui elev care – vădit lipsit de  intenția ironiei ori a vreunui giumbușluc adolescentin – a încurcat românescul chip (față, figură, aspect), cu englezescul chip (pastilă cu circuit integrat). Rezultatul a fost pe cât de amuzant, pe atât de trist. Propoziția „Fata avea un chip frumos”, deși scrisă corect, citită de el s-a transformat în: „Fata avea un cip frumos”. Am depășit momentul atrăgându-i atenția că, deocamdată, cât timp nu se adeveresc filmele de sumbră anticipație, numai necuvântătoarele au cipuri de urmărire și identificare (mai mult sau mai puțin) frumoase, oamenii au chipuri.

Este un exemplu, dintre multe altele posibile, doveditor al derutei lexico-semantice provocate de excesul de anglicisme preluate fără control și fără discernământ, derută care îi afectează în special pe tineri.

După umila mea părere, utilizarea diacriticelor specifice limbii române (la care s-a cam renunțat tacit după ce ne-am „civilizat” și nu mai scriem de mână, ci tastăm) ar trebui să devină obligatorie prin lege, prin ordonanță de urgență, pentru că absența lor totală sau utilizarea aleatorie, inconsecventă, aduce mari prejudicii limbii scrise și generează confuzii, în primul rând în mintea cititorilor lipsiți de exercițiul sistematic al lecturii. Una e să scrii Puțin a lipsit… și alta Putin a lipsit…, mai ales când nu e clar dacă accentul cade pe u sau pe i. Una e să scrii Fata are o față fină și alta Fata are o fată fină. Prasit, fără diacritice, poate fi citit și cu sensul de prășit, și cu acela de prăsit. Când contextul nu-l ajută, ce va înțelege cititorul dintr-un enunț precum Leonte s-a dus de ieri la prasit si n-a mai venit.? Unde s-o fi dus, ieri, Leonte? La prășit sau la prăsit?!

Într-o intervenție anterioară, tot de Ziua Limbii Române, am scris amănunțit despre „performanțele” lui Google translate. Între timp am testat și alte oferte de traducere automată, renunțând la banalele texte de rețete, prospecte și reclame, din curiozitatea de a vedea ce se întâmplă cu un text beletristic lăsat în voia traducătorului virtual. Voi ilustra cu doar câteva dintre rezultatele acestui experiment care spală binișor păcatele Chiriței pașoptiste ot Bârzoieni, la al cărei nivel abia-abia dacă ajunge produsul tehnic poliglot al civilizației contemporane.

Când e solicitat să traducă din română în engleză, franceză, germană, maghiară, italiană, spaniolă, traducătorul virtual se împiedică – în română – de absența  pronumelui personal în preajma verbului și pecește, incapabil fiind să identifice numărul (singular sau plural), se încurcă rău când dă peste arhaisme sau regionalisme și are mari probleme cu accentele. În consecință, dacă ar fi înzestrat cu urechi și cu o bâtă, am putea spune că traduce „după ureche” și adesea dă serios „cu bâta în baltă”. Bunăoară: „N-am mai știut să le chivernisim” (e vorba de cele zece porunci) în traducere automată „noi” (subînțeles) e înlocuit cu „eu” și sună cam așa:

– în engleză: „I didn’t know how to chivernisim them.”

– în franceză: „Je ne savais pas comment les chiverniser.

– în germană: „Ich wusste nicht, wie ich sie chivernisimieren sollte.”

– în maghiară: „Nem tudtam, hogyan kell őket chivernisimizálni.”

– în italiană: „Non sapevo come rinnegarli”.

– în spaniolă: „No supe chivernisimizarlos”.

„Temei”, din versul „Este singurul nostru temei”, a fost tradus, în limbile menționate, prin „temă” (It is our only theme/ C’est notre seul thème/ Es ist unser einzinges Thema/ Ez az egyetlen témánk./ È il nostro unico tema/ Es nuestro único tema). Traducând „drum de bejenie”, mașinăria automată îmbogățește generos toate limbile cunoscute de ea cu un cuvânt românesc: road of bejenie/ route de bejenie/ Strasse von bejenie/ a bejenie útja/ strada di bejenie/ camino de bejenie. Șerparul din portul nostru popular se transformă, din accesoriu vestimentar, într-o înșelătoare făptură mitologică: a snake, un serpant, eine Schlange, un serpant, una serpiente. Inteligența artificială se împotmolește iremediabil și atunci când dă de  troiene/ a troieni (cuvinte pe care le confundă cu cetatea Troia), tropar, borangic, ițari, tiptil, fest, a ciripi, vă leat/ veleat/ văleato etc. Totuși boacăna supremă, greu de egalat, o comite când traduce (pe formula „unde dai și unde crapă”) „condei de grafit” prin graphit condom/ préservatif en grafit/ Graphitcondom/ grafit óvszer/ preservativo di grafite/ condón de grafito.

Exemplele de majore gafe lexicale sunt considerabil mai numeroase decât cele consemnate aici, dar concluzia care se impune – una singură: să nu vă lăsați niciodată fără grijă în seama traducătorului automat, pentru că, oricât de inteligent și poliglot l-au făcut părinții lui programatori, limba română, prin bogăția, nuanțele, particularitățile și duhul ei, îi depășește cu mult posibilitățile.

Mihaela Malea Stroe

(Prelegere pregătită pentru Ziua Limbii Române, Brașov, 31 aug. 2021, la Teatrul „Sică Alexandrescu”)

Mihaela Malea Stroe: „În oglinda retrovizoare…”

Am mărturisit, repetat, că sunt ani și ani de când refuz să mă mai uit la știrile tv, să ascult știri la radio. Totuși, trăim într-o eră în care, dacă nu alergăm noi după știri, vin ele buluc-bucluc spre noi, via e-mail/internet/telefon deștept.

Pe acelea, concesiv, le citesc din când în când și, evident, subiectul „covid” a fost și este cap de afiș de mai bine de un an încoace. Totuși, să citești informații e cu totul altceva decât să le asculți. Citind în gând, în ritmul, cu tonul/intonația personale, rămâi oarecum la adăpost de registrele vocale ba disperate, ba patetice, ba apocaliptico-alarmiste ori sobru-bocitoare, ba înverșunat-poruncitoare, ba instigatoare, ba isterico-revoltate, ba zeflemitoare ale personajelor de pe sticlă, personaje asimilabile când unor circari, când unor inchizitori, când unor ciocli, rarisim unor profesioniști ai informației nealterate care sunt… specie pe cale de dispariție. Citind, ești mai ferit de ceea ce ți se poate inocula emoțional și mental prin prestațiile nonverbale și paraverbale ale știriștilor, moderatorilor și/sau invitaților acestora. Poți compara, mai obiectiv, mai detașat, porția de adevăr fracturat, împănat cu minciuni credibile, servită „pe tavă”, cu ceea ce constați concret, verificabil, că se întâmplă în jurul tău.

Având în vedere rolul – fără îndoială major – pe care îl joacă presa (ca unealtă!) în informare/dezinformare/manipulare a maselor, mă tenta încă din iunie-iulie ale anului trecut ca, privind în oglinda retrovizoare, să fac o paralelă între momentul decembrie 1989 și puțin după, al așa-zisei noastre revoluții, și momentul 2020 al pandemiei încă actuale. Am amânat (dintr-un soi aparte de lene combinată cu saturație de subiectul „pandemie”), dar „factorul declanșator”, care m-a scos din lenevire, a venit prin „imaginea teroriștilor-oameni-păianjen”, pusă în balanță (în editorialul din Curtea de la Argeș nr. 6/2021, revistă pe care am primit-o, anticipat, în pdf) cu „butonul de lift care a îmbolnăvit de covid un etaj întreg al unui hotel, doar prin apăsarea lui cu un deget…, spusa distinşilor doctori care ne anunţau prin martie trecut că vin zile grele”.

Oglinda mea retrovizoare a început să bată până la vremea în care ni se impunea să dăm crezare exclusiv „presei oficiale” – singura pretins-propagatoare a adevărului, să nu ascultăm (era strict interzis!) „Vocea Americii” sau „Europa liberă” care, ni se spunea, mint de îngheață apele. Direcția oficială pe-atunci era indicată de emisiunea „Vorbește Moscova” care se difuza la ore fixe și întrerupea, din câte îmi amintesc, orice alte emisiuni.

Acum, în repetitive „mesaje de interes public” ni se cere să credem exclusiv informațiile oficiale! Direcția oficială n-o mai trasează Moscova, dar (alt)cineva tot are grijă în noul context unional… să nu ne abatem și, Doamne feri!, s-o luăm, de capul nostru, independent, pe căi nemarcate. În prezent, ceea ce ar putea contrazice versiunea oficială nu este strict interzis, că nu se mai poate din cauza (sau grație, depinde din perspectiva cui privim) evoluției tehnologice – dar este compromis, luat în derâdere, descalificat, catalogat fake, iar cei care, vai!, apleacă urechea și la alte surse sau la opinii diferite (fie ele venite din SUA, Franța, Germania, Italia, Suedia, Singapore etc.) sunt… proștii lumii, inculți, conspiraționiști, putiniști, „răspândaci”, reacționari (că „dușmani de clasă”, „dușmani ai noii ordini sociale”, „dușmani ai poporului” au ieșit din trend).

Revin la momentul ’89, la știrile servite de Televiziunea Română Liberă (?!), la setea năprasnică de a afla ce se întâmplă, sete care fie ne-a ținut cu sufletul la gură în fața micilor ecrane, fie, pe unii dintre noi (sătui de răul îndurat și dornici, în naivitatea noastră de atunci, „să punem umărul” la schimbarea istorică), ne-a scos în stradă, în bătaia gloanțelor, la proteste. Eram panicați (izbânda presei!) că, dacă nu acționăm eroic, se întoarce roata și rămânem cu Ceaușescu și regimul lui dictatorial. Dacă ne-am fi desprins de emanațiile radio-tv, să gândim „la rece”, ne-am fi dat seama că „zarurile erau (deja) aruncate”, schimbarea („catifelată” la alții, sângeroasă la noi) se petrecea ireversibil pentru toate țările aflate pe orbita sovietică. Era exclus să constituim „excepția”! Înfierbântați însă, am înghițit tot ce ne livra presa „liberă”: imaginile terifiante ale cadavrelor învinețite, tumefiate, tăiate, apoi cusute cu sârmă, de la Timișoara, prezența teroriștilor, mai greu vizibili decât coronavirusul, dar care sigur coborau în rapel de pe acoperișuri (nu se știe cum ajungeau acolo), intrau în locuințe, în instituții, ne mitraliau, se ascundeau prin păduri – inclusiv în Poiana Brașov, în Masivul Postăvarul – și ne vânau… De frică, în iarna aceea ne-am „distanțat” voluntar de pârtiile de schi. Psihoza colectivă s-a prelungit. În vara lui ’90 încă tresăream („Iar se trage?!”) până și la pocnetele țevilor de eșapament. „Cine-a tras în noi după 22?” a rămas o întrebare fără de răspuns. Am înghițit, creduli, știri care ne anunțau că au fost otrăvite bazinele de alimentare cu apă potabilă, că au intrat teroriștii în Spitalul de Copii din Brașov. Când s-a dat știrea asta, mă aflam (cu soțul și fetița noastră de 3 ani și jumătate) relativ aproape de Spitalul de Copii, la finii noștri, unde ne prinsese „revoluția”, tranșând (cu pauze de privit la tv și de ieșit la proteste) porcul de Crăciun pe care îl cumpăraserăm împreună. Am sunat imediat la spital („V-au atacat? Suntem aproape, vă putem ajuta?”). O doamnă ne-a răspuns calm că „nu-i adevărată știrea, nici vorbă de atac terorist! Suntem bine.”

Am sunat insistent la televiziune, să le cerem să dezmintă informația, să liniștească oamenii. Au fost imposibil de contactat. Ulterior am înțeles că, și dacă am fi reușit să vorbim cu ei, vrând să îndreptăm știrea strâmbă (sau „fabricată”?) trâmbițată pe post, am fi trecut noi drept „dezinformatori”. Mesajul liniștitor n-ar fi ajuns la public de vreme ce necesară momentului era panica generală.

Au fost locuri și situații în care s-a tras, cu adevărat. Au fost morți și răniți, cu adevărat. „Păcat, păcat, de sângele vărsat!” Păcat strigător la cer de suferința celor onești, singurii autentic-revoluționari: „vom muri și vom fi liberi!”, „mai bine mort decât comunist!”, „noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu ne câștigăm/ libertatea noastră!” Din sacrificiul, curajul și dorința lor de libertate și dreptate, o lungă serie postdecembristă de oportuniști aroganți, ipocriți, agramați, lacomi, nevertebrați, corupți, incompetenți, cameleonici, și-a croit samavolnic trepte pentru funcții cât mai înalte și pentru averi fabuloase.

Au fost, la „revoluție”, multe ordonanțe și ordine haotice, multe știri false, contradictorii sau gonflate, menite să acționeze sinergic, să creeze și să amplifice panica, starea de surescitare, derută și confuzie a mulțimii.

Asupra blocului finilor noștri, s-au abătut, în câteva seri la rând, sute și sute de trasoare șuierătoare, mixate cu zgomote de împușcături, dar, la lumina zilei, am constatat că fațada blocului e neatinsă. Au fost simulatoare?! De citit și mărturia „Șobolanii din Gara de Nord” (Cătălina Hașotti, Armele lui Max, Ed. Betta, Buc., 2019). Cine le-a folosit și de ce? Probabil n-o să știm niciodată. După ani, privită în oglinda retrovizoare, imaginea noastră târându-ne – cu mic, cu mare – de-a bușilea prin apartament, pe sub ferestrele camuflate, ca să fim în „unghi mort”, nu în calea gloanțelor, a devenit tragi-comică. La fel, amintirea serii în care, rămase în casă, fina, eu, pruncuțele noastre, cumnata și o bunică, am încercat, în absența soților, să baricadăm ușa apartamentului cu un cuier de hol pe care nu l-am putut clinti, oricât ne-am opintit, pentru că… era fixat în perete. Azi, scena luptei cu bietul cuier apare ilară, dar atunci eram îngrozite de gândul că vin teroriștii, de aceea nici nu ne-am lămurit pe loc de ce nu răzbim să-l mutăm. Tot atunci, pe la miezul nopții, cu fina și cumnata ei, căutam de zor un satâr. „Operațiunea porcul” (o namilă de aproape 200 kg) se încheiase, dar, în zăpăceala și spaima noastră, rătăciserăm „arma albă”. Ne închipuiam, naiv, că o să ne apărăm eroic fetițele și pe bunică de automatele „oamenilor-păianjen” cu… satârul. Să nu râzi, cu lacrimi triste și amare, de tine-însuți când te uiți înapoi?

Mai mult: se lansase zvonul că teroriștii ocupă case, poduri, turle, apartamente nelocuite și trag de acolo. Cât de lesne și de spornic țese coșmaruri imaginația pradă panicii inoculate, aveam să aflăm curând.

Cum am lipsit de acasă, ne-am pomenit că, știind unde suntem, ne sună vecinii, gata să cheme armata, disperați că la noi s-au instalat teroriști. Auziseră, seara, pași apăsați, zgomote de mobilă mutată de colo-colo. Să venim urgent! Am lăsat fetița în grija finei și… am venit! Ușa apartamentului era intactă, totuși, atinși de frica reală a celor de pe scara blocului, ne-am oprit întâi la vecina care locuia perete-n-perete cu noi. De la ea am pândit pe rând, cam două ceasuri, cu urechea lipită de peretele comun, doar-doar o să auzim zgomote suspecte înainte de a pune pe jar vreo patrulă militară. Neauzind, ne-am luat inima-n dinți și ne-am dus acasă: mobila neclintită, ioc teroriști! Vecinii, agitați, susțineau că nu era părelnic ce auziseră. Excluzând o halucinație colectivă, am căutat sursa zgomotelor ce s-ar fi putut realmente propaga, în seara anterioară, la câteva apartamente. Și… da: vecinul de deasupra cususe ceva la o mașină veche, cu pedală, greoaie și gălăgioasă (asta era „mobila mutată”), în timp ce fetițele lor se jucaseră sărind de pe canapea pe covor (iată și „pașii apăsați”). Panica semănată cu sârg de presă dăduse roade: a deformat, în mintea oamenilor, realitatea.

Momentul pandemic 2020, are, sigur, altă dimensiune, alt dramatism, dar năravul presei a rămas neschimbat: să fie „angajată plenar” în informarea/dezinformarea/manipularea maselor. Cu mult mai mult spor acum, întrucât beneficiază de o mulțime de canale, posturi, rețele (cele de „socializare” – de neprețuit ajutor în manipulare!). Beneficiază de jonglerii tehnice noi: editare de imagini, colaje, holograme, „construcții” computerizate atât de verosimile încât nu poți fi sigur dacă e realitate sau „făcătură” ce ți se servește, iar să crezi fanatic, absolut, în „adevărul” livrat de un anume post preferat, este letal. O doză de dubito ergo cogito, cogito ergo sum cartezian, în aceste condiții, face bine.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea mulțimii în ’89 nu mai constituie tocmai o mare și impenetrabilă enigmă.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea lumii întregi în 2020 (la noi cu mare exces de zel) dacă încă nu se vede limpede-cristal, pesemne de la distanță ceva mai mare se vor desluși multe.

Din cât am citit și cumpănit în ultimul an și mai cu seamă din reacțiile semenilor prinși strașnic în mrejele presei, se deduce, și fără să fi stat cu creierul în televizor, că scenariul inoculării panicii și-a păstrat, în timp, componentele de bază: imagini terifiante din belșug, știri gonflate, prioritar și preponderent morbide, informații contradictorii, cocteiluri de un pahar cu adevăr la două cu minciună sau invers, după gust. Plus haos, ordonanțe, decizii, acțiuni și măsuri ilogice (la 200-300 de cazuri covid confirmate – stare de urgență, cu restricții ultra-severe, la peste 15.000 de cazuri – relaxarea restricțiilor). Plus ton jurnalistic de întunecați vestitori ai apocalipsei care, prin agentul „în-corona-t” – pare-se made in China, ne pândește de pe clanță, butonul liftului, tejghele, cărți, bancnote, întrerupătoare, de pe tastele bancomatelor, telefoanelor, computerelor, de pe haine și pantofi, ne așteaptă pe banca din parc, din autobuz, din sala de concert, pe firele de praf… Poate ataca din aer, din ploaie, din vânt, din respirația aproapelui…, de oriunde, de peste tot. Cei care (inclusiv câțiva cercetători germani și americani) au cutezat să susțină, acum un an, că suprafețele nu-i priesc virusului, îl lasă fără vlagă, au fost, atunci, discreditați. Contribuiau la scăderea panicii?? S-a dovedit, între timp, că au avut dreptate. O cercetătoare din Australia (fiziciană) demonstra, tot la vremea aia, de ce nici pe haine nu prea izbutește să se prindă: de mic și ușurel ce e, nu-l lasă legile fizicii, îl zburătăcesc curenții fini de aer pe care îi stârnim în mers. A fost ignorată. Eram sfătuiți să facem „enclave” în casă, unde să lepădăm hainele și încălțămintea cu care venim de afară. Australianca îndrăznea să calmeze spiritele? Urât din partea ei, dar a avut și ea dreptate!

Micul terorist fără mitralieră, nu cobora, ca în ’89, de pe acoperișuri (se zice că ar avea puțin-puțin „rău de rapel”), dar la noi (nu știu dacă și la alții) i-au ieșit în față, mai an, blindate și patrule cu muniție de război. Piticania nu s-a sinchisit de măsura asta grandioasă, dar oamenii, da, s-au simțit timorați, intimidați, amenințați, îngrădiți, nu protejați. Cu atât mai mult cu cât exista, încă viu în memoria multora – precedentul: „iar se trage?” Dacă, după torentul de „certitudini” că inamicul e omniprezent, nu intraserăm în panică pe măsura așteptărilor (cui?), ni s-a servit un supliment motivațional. Qui prodest?! Nicidecum maselor! Doar se știe că panica, stresul, ca și statul în casă, șubrezesc imunitatea. Ei, și?! Reclamele tv (la astea mă uit, că au tâlcul lor) ne îmbie cu puzderie de adjuvante noi care… o întăresc. De mirare că încă nu s-a inventat hârtia igienică imuno-protectoare.

Privind din nou în retrovizoare, iată că gesturi serioase din primăvara trecută, devin ilare. Sub imperiul panicii, ne-am apucat atunci să… spălăm bani (la propriu și perfect legal). Când a dispărut spirtul sanitar de pe rafturi (tot panica indusă a creat criza de spirt și a deschis ușa pentru speculanți) am cumpărat – și n-am fost singura – alcool rafinat căruia i-am schimbat destinația: în loc să facem lichioruri, am spălat cu el gresia, faianța, uși, ferestre, clanțe, robinete, chiuvete, să intre, naibii, virusul în comă alcoolică! Mirosea casa a crâșmă din Dealu Mare, de unde nu lipseau decât cupa de pe masă și cântecul de jale al lui Laie Chioru. Când oarece somitate medicală de la noi a decretat că alcoolul nu ne scapă de bâzdâganie, mai eficient e clorul – evident că s-au golit instantaneu rafturile cu cleaner-e pe bază de clor. Am reușit (cu „pile”) să cumpăr pastile de cloramină, le-am dizolvat în apă și am spălat iar prin toată casa. A fost mai rău decât cu rachiul: mirosea înțepător a clor, ca în wc-urile publice de demult. Și mai rău a fost de cei care, de frică, folosind în exces „rețeta” somității, s-au ales cu arsuri și iritații urâte. Noroc cu un articol din New York Times în care un biochimist (sau biolog? nu mai știu) spunea că orice produs care dizolvă grăsimile (detergenți, săpun obișnuit) e bun: anihilează dușmanul topindu-i costumașul de proteină. L-am crezut pe american și… am revenit iute la detergenții folosiți de obicei. Mai am, spre neuitare, 12 din cele 20 de pastile de cloramină obținute cu greu. I le-aș dărui „somității”…, dar nu mai țin minte cine era.

Termoscanerele și obligația verificării temperaturii – iaca nouă pricină de gâlceavă! Oricât de logice ar fi fost argumentele celor care susțineau că termo-jucăriile nu sunt relevante în privința stării de sănătate (pe asimptomatici nu-i detectează, cei cu febră mare nu umblă brambura, febra mică poate avea multe alte cauze), investiția s-a făcut, practica s-a impus și – qui prodest? – cineva pesemne a câștigat berechet din afacerea asta. Sau să fi fost doar o chestiune de „aliniere”?! Am testat, anul trecut, acuratețea jucăriei. Intrasem într-un magazin după ce am umblat prin soare torid. Temperatura verificată la intrare? 280C. Aerul condiționat rece, din magazin, m-a salvat de hipotermie: la ieșire, când am cerut eu să mi se ia temperatura, aveam… 320C! O prietenă, la alt magazin, m-a întrecut: a intrat la cumpărături cu 260C! Să nu credeți că a dus-o cineva cu targa acolo! Nu, a mers bine-mersi pe picioarele ei! Recent, am iscodit câțiva gardieni dotați cu termoscanere, de la mai multe supermarketuri. N-au depistat, de-a lungul întregului an, pe nimeni cu febră peste 370, deși cazurile de covid s-au tot înmulțit. Un gardian mai vorbăreț, care discutase pe tema asta cu colegii, a ținut să-mi spună că „aparatele ăstea, doamnă, rar trec de 35 de grade! Ori îs anume reglate așa, ori îs defecte.” Am putea crede că media temperaturilor scanate în pandemie la cumpărătorii români se învârte în jurul a 330C. Deși nativ dăruiți cu suflet cald, conform termoscanerelor (tot made in China?), trupește, suntem o nație cam… „rece”.

A nu se crede că, dacă îmi îngădui aici ironii și autoironii retrospective, înseamnă că bagatelizez situația! Virusul (natural sau de laborator, cum o fi el) există, pandemia la fel! Se petrec drame cu adevărat (forme grave ale bolii, sechele pe termen lung, decese) în toată lumea! Spaima, boala și moartea nu sunt lucruri de șagă! Nici sacrificiile medicilor și asistentelor/asistenților care, în acest timp, s-au dăruit exemplar, până la epuizare, profesiei lor ca să salveze viețile bolnavilor. Li se cuvin din plin toată recunoștința, tot respectul și toată admirația noastră!

Dar, din păcate, panica amplificată de autorități prin mercenarii din presă, bâjbâiala, bâlbâiala, haosul general, sistemul sanitar lipsit de resurse, imixtiunea masivă a politicului într-o problemă sanitară au îngreunat munca – deja covârșitoare a – personalului medical. Cei care ar fi trebuit să gestioneze situația prin și cu calm, luciditate, echilibru, să liniștească masele, în loc să le isterizeze asigurând teren pentru obsesii, nevroze, psihoze, depresii, s-au dovedit inapți s-o facă. Sau n-au vrut??? Un succes răsunător totuși au obținut – scindarea severă a societății în deștepți și proști și asmuțirea unora asupra altora: tineri = deștepți vs. seniori = proști, pro-mască = deștepți vs. anti-mască = proști, pro-vaccinare = deștepți vs. anti-vaccinare = proști, pro-surse oficiale de informare = deștepți vs. pro-surse extinse de informare = proști. Categoria înțelepților echilibrați (care totuși există) e ignorată…

Citeam undeva că autoritățile, presa și cadrele medicale suedeze au evitat deliberat sintagma radicală „virusul ucigaș” tocmai pentru a nu induce ideea că, odată contaminat, nu ai cale de scăpare. Cine a propus evitarea ei este, indiferent ce profesie va fi având, un fin psiho-sociolog care știe sau intuiește perfect puterea cuvântului, impactul asupra receptorilor. Pentru astfel de subtilități, trebuie și să ai un IQ respectabil, și să fii voitor de bine! Prin comparație: la noi, aceeași sintagmă a constituit (dacă nu cumva constituie și acum) un refren obsesiv, îngroșat.

Pentru a fi paralizantă, frica trebuie să fie atotcuprinzătoare. Dacă, în ’89, mai exista cineva care nu se temea de revenirea lui Ceaușescu, trebuia să se teamă măcar de „teroriști”. În 2020, dacă nu ne-a turtit chiar pe toți o teamă abisală de virus, trebuia cârpită lesa fricii măcar prin razii polițienești și amenzi. În fine…

În ultimul an, sursa de informații pe care am consultat-o oarecum constant, întrucât mă scutește de comentarii și interpretări gata-preparate de alții și turnate în timpane când din stânga, când din dreapta, este site-ul Hopkins (https://gisanddata.maps.arcgis.com/apps/opsdashboard/index.html#/bda7594740fd40299423467b48e9ecf6)

Statisticile lor (cu toată relativitatea unor cifre oficiale) oferă, pe de o parte, destule date pentru a constata cât de straniu vălurită este dinamica pandemiei în spațiu și timp. Pe de altă parte, ridică o serie de întrebări legitime în privința raportului număr de cazuri covid confirmate/ număr de decese în diferite țări. Nu rețin în ce lună și zi a anului trecut ne situam „la egalitate” cu belgienii în privința cazurilor de covid confirmate: cca. 148.000 și la ei, și la noi, dar, frapant!, cca. 10.000 de decese la ei, 5.000 de decese la noi. Ce să înțelegi? Că sistemul nostru sanitar e mai performant decât al lor? Mira-m-aș! Că sistemul nostru imunitar e mai bun, deși o ducem mai prost decât ei? Că virusul e blând cu noi și aspru cu ei? Am urmărit o vreme nefericita „competiție”. Ba treceam noi în față, ba ei. Astăzi (25 mai 2021) suntem înaintea lor și ca număr de contaminări, și ca număr de decese. Ne-am șubrezit? S-a înrăit virusul la noi? Tocmai acum, când pe graficul nostru curba arată că maladia descrește?! Sau: cum se explică (genetic?, sanitar?, nutrițional?, politic???…) faptul că sunt țări „norocoase”, în care, de când s-a ivit pandemia până azi, 25 mai, numărul de decese raportat la îmbolnăviri, este mic față de cel din multe alte țări: în Bhutan (1/1.411), Burundi (6/4.546), Singapore (32/61.860), Qatar (547/215.742), Emirate (1654/557.619) etc.?!

Poate vor răspunde, cândva, cercetătorii… Sau anchetatorii?!

Până o fi să mai privesc în oglinda retrovizoare, închei, nădăjduind că ne-a rămas un fir de genă din aceea care (zice legenda) îi făcea pe daci să înfrunte moartea râzând: „Domnule doctor – întreabă pacientul – când se va termina pandemia?” „Nu știu – răspunde medicul –, că nu mă pricep la politică!”…

Mihaela Malea Stroe

(text publicat în  www.curteadelaarges.ro, p. 4)

P.S. O actualizare, de pe site-ul Hopkins, azi, 19 iulie 2021, privind rata mortalității, care se menține scăzută în: Bhutan (2/2421), Laos (5/3.426), Burundi (8/5.802), Singapore (36/63.073), Qatar (599/224.278), Emirate (1.898/660.978) etc. Mongolia, acum, la aprox. 148.000 de cazuri, câte erau în Belgia și România la un moment dat, înregistrează 740 de decese (740/148.424), nu 5.000, ca la noi, respectiv 10.000, atunci, la belgieni. Încă un aspect: în Bangladesh (17.894 de decese la 1.103.989 de cazuri covid), situația este mult mai bună, în clipa de față, decât în Belgia (25.209/1.103.413), în condițiile în care, zice site-ul, în Bangladesh s-au administrat (n.b.!) numai 10.108.224 doze de vaccin (la o populație de circa 158.000.000 de locuitori!!!), iar în Belgia  – 12.700.513 doze, la o populație de circa 11.000.000 de locuitori… Care este firul logic/științific în această ininteligibilă și global haotică stare de lucruri???

Nu am explicații, nu trag concluzii, consider că merită destulă încredere cifrele raportate oficial pe site. Presupun că încă este legal să reflectez la datele statistice, la ce spun ele, și să(-mi) pun întrebări, chiar dacă nu voi găsi sau primi răspunsuri. (MMS)

Mihaela Malea Stroe

Credit foto: Dan Strauti

„Goblen matinal”, de Mihaela Malea Stroe (în română, franceză, germană și engleză)

Goblen matinal

Înfruntând toate erorile veacului,
A poposit, de-aseară, în podul palmei mele
Un greier boem şi sprinţar.
Nu ştiu dacă vine din grădina bunicii
Sau din vreo altă, mult mai îndepărtată,
Grădină-altar…
Dar cântă, mântuit, în linia vieţii
Din palma mea,
A iubire cântă sau doineşte cuminte,
Mărunta vietate-greier,
Atunci când, prin sită deasă de oseminte,
Lumina o caut, o văd şi o cern
Sau poate o semăn şi-apoi o veghez,
O sap, o plivesc şi o treier.

Mihaela Malea Stroe

Din volumul „Anotimp fără nume”, Ed. Pastel, Brașov, 2008

Traducere: Valeria Manta Tăicuțu (în franceză și engleză),  Hans Bergel (în germană)

Imaginea: Goblen realizat cu fir de lână, de mătase și metalic, de un fost deținut politic, prin anii ’50.

Tapisserie du matin

En défiant toutes les horreurs du siècle
Une cigale bohème et agile
A fait halte, hier soir, dans le creux de ma main.
Je ne sais pas si elle vient du jardin de ma grand-mère
Ou d’un autre, plus éloigné,
Jardin-autel…
Mais elle chante, sauvée, sur la ligne de la vie
De ma paume,
Chanson d’amour ou chant nostalgique et sage.
Elle chante, cette petite création-cigale,
Quand, par le tamis épais des os des ancêtres,
Je cherche la lumière, je la vois, je la tamise
Ou peut-être je la sème et puis je la veille,
Je la bine, la désherbe, et l’égrène. 

Morgendlicher Wandteppich

Siegerin über die Irrungen des Jahrhunderts,
weilte gestern Abend im Innern meiner Hand
eine verbummelte, leichtfüßige Grille.
Ich weiß nicht, ob sie dem Garten der Großmutter entsprang
oder einem anderen, weit entfernten
Gartenaltar.
Doch sie jubelt befreit auf der Lebenslinie
meiner Hand,
singt von der Liebe oder ein harmloses Volkslied,
die winzigkleine Grillenkreatur,
wenn ich durchs dichte Sieb ihrer Gebeine
die Helle suche, sie finde und verdunkele …
Oder säe ich sie aus und wache über sie,
vergrabe, jäte sie und bringe sie zum Drusch.

Morning Gobelin 

Defying all this century’s errors,
A bohemian playful cricket has made halt,
Since yesterday evening, on my palm
I don’t know if he comes from my granny’s garden
Or from another, very far away,
A sanctuary garden…
But it sings, redeemed, on my hand,
Just on the line of life
A love song or a quiet idyllic song
That mince living cricket
When, among a drizzle veil of ancestors’ bones
I look for the light; I see it and pass it through the sieve
Or maybe I sow it and then I take care of it
Spading, weeding, and thrashing its bright crop.

„Rostul îngerului”, de Mihaela Malea Stroe (în română, franceză, germană și engleză)

Rostul îngerului

Deunăzi, între două visuri,
Între veniri şi plecări,
Între prea puţine răspunsuri
La atât de multe întrebări,
Am stat de vorbă, o clipă,
Cu îngerul meu păzitor…
…despre lacrima zilnică,
Despre grabă şi teamă,
Păsări de pradă,
Năluci, speranţe şi
Alte neajunsuri…
La toate, la toate
A dat din umeri, din aripi,
Nepăsător.

Dar mi-a spus, privindu-mă:
Rostul lui e
Să nu mă lase să mor.

Mihaela Malea Stroe

La signification de l’ange

L’autre jour, entre deux rêves,
Entre arrivées et départs,
Entre trop peu de réponses
Pour bien des questions
J’ai parlé, un instant,
Avec mon ange-gardien…
…de ma larme quotidienne,
De hâte, peur,
Oiseaux de proie,
Fantômes, espoirs et
D’autres désagréments…
À tout, mais à tout ça
Il a haussé ses épaules, ses ailes,
Insouciant.
Mais il m’a dit, toujours en me regardant:
Son but est
De ne pas me laisser mourir.

Der Auftrag des Engels

Vorhin, zwischen zwei Träumen,
zwischen Ankünften und Abschieden,
zwischen den viel zu seltenen Antworten
auf so viele Fragen,
sprach ich, einen Augenblick lang,
mit meinem Schutzengel…
… über die tägliche Träne,
über die Hast und die Angst,
über Beutevögel,
Trugbilder, Hoffnungen und
andere Ungelöstheiten…
Auf alles, auf alles
hatte er ein Schulter, ein Flügelzucken,
ungerührt.
Seine Blicke sagten:
Mein Auftrag
lautet nur,
dich nicht
erlöschen zu lassen.

The meaning of the Angel 

The other day, between two dreams,
Between arrivals and departures,
Between too few answers,
To so many questions,
I talked to my guardian angel…
…about my daily tear drop,
About haste and fear,
Prey birds,
Chimeras, hopes and
Other few trifles…
To all of these, to all,
Carelessly,
He has shrugged his shoulders, his wings.
But he told me, looking in my eyes:
His purpose is
Not let me die. 

Din volumul „Anotimp fără nume”, Ed. Pastel, Brașov, 2008. Traducere: Valeria Manta Tăicuțu (în franceză și engleză). Hans Bergel (în germană).

Poem prezentat în premieră pe pagina La pas prin Brașov tradus în franceză, germană și engleză.

Fotografia: Teatru popular „Irozii” (în rolul îngerului: George Malea, tatăl meu adoptiv, prin1935-38).

Mihaela Malea Stroe

Alfabestiar: „Litera P”, de Mihaela Malea Stroe

Prețul, pelagra, pesta puterii pământene –
perfect preludiu putreziciunii –,
Put! Presupun prestații pestilențial-primitive.
Președinți, premieri, prefecți, primari –
Personaje plastifiate,
Pupătorii poalelor pseudocorectitudinii prezentului,
Partide-pospai, ponosite, peticite, pestrițe,
Parodiază paroxistic patriotismul.
Pretutindeni predomină precise prefăcătorii,
Promisiuni pustii, priorități parazitare (parale!),
Pretenții prețioase, pantagruelice pofte… politice.
Planuri prestabilite. Pesticide. Proceduri. Protocoale.
Proprietăți pasagere. Piticănii patogene,
Parașutistele politruce primesc pitaci peșin.
Prielnică puternicilor – prosti(re)a plebei.
Prielnic „pasul pinguinului pitic”. Predominant parșivă,
Protipendada precar-potentă, poleită, pizmuitoare,
Plimbându-se păgân prin podișul pandemiilor,
Promovează pornografia, pasteurizează praful.
Pritocește, preambalează pulberea pământului.
Primejduiește pinacotecile, punțile, pagodele,
Permută perfid plaurii pasiunilor patriciene.
Penibilă, perisabilă, pretinde pașaport pentru perenitate.
Preferă – Pentateuhului – peristaltismul pitonilor.
Prigonește, preventiv, Păstorii pricepuți.
Pângărește parabola Păltinișului, poeme, povești.
Prăduiește pelerini pravoslavnici.
Persiflează paradisul pierdut, pioșenia pietrarilor,
Potirul, Periprava, Piteștiul prizonierilor.

Periclitează piramidele pertinentelor permanențe.
Promulgă principiile pricăjite, penele păunului pleșuv,
Pălălaia petrecerilor promiscue.
Parcelează priveliști, pescuiește perlele previzibilei prăbușiri.
Protejează panglicuța pălăriei postpostmoderne.
Părinții? Preoții? Psalmiștii? Plictisitoare penumbre,
Pernicioase probleme.
Păi?! Prisos preopinent Prinosului.

Pârdalnici, pribegim pentru pâine
– prin puste progresiste, pe poteci piezișe, părelnic pietruite –
Purtând pururea pe piept pecetea patriei părăsite.

Putna. Pașnicul pescar Petru
Prezicea – parcă –, pălmașilor, pertinența Proverbelor.
Portița. Pristolul. Pruncul Pantocrator.

Mihaela Malea Stroe

Din volumul Alfabestiar, apărut la Ed, Eikon, Buc., 2020, Prefață –  Elena Vieru.  Referințe critice – Hans Bergel, A.I.Brumaru, pr. Cristian Muntean, Adrian Dinu Rachieru. Alfabestiar poate fi achiziționat  de la Editura Eikon sau de la Libris. Copertă și ilustrații Horia Țigănuș.

Fotografia este din arhiva familiei Malea

Alfabestiar: „Litera O”, de Mihaela Malea Stroe

Origami. Ori – ori? Oricum, oblicim ortul!
Otrava oleandrului ostenit
Oferă organelor oficiale oleaginoase oportunități.
Originalul omoară originarul, ocultează oniricul.
Offf! Odinioară oleandrul ofta, ocrotea,
Oblojea omenirea…
Orologiul oracular oprește oriunde, oricând,
Orele optimismului opalescent.
Ocolim ostentativ omiliile obeliscurilor.
Obturăm opțiunile, oxidăm ogrăzile olarilor.
Ocărâm, ofticați, ogiva orânduielilor.
Optimizăm oboiul oportunismului.
Orchestrăm obtuz opace operete onctuoase.
Ofilim obligeana oierilor.
Optimizăm oligarhia odgoanelor, ostracizăm.
Oximoron: On-off, on-off, on-off!
Ostatici orbeți, odorizăm ocnele,
Ornăm osatura ospiciilor.
Osândim opiniile opuse orientării oficiale.
Otrăvim ostroavele osârdiei, orhideele onestității,
Oștile Oituzului, oceanele olimpienilor,
Opărim oazele omeniei, ocinile ogorenilor.
Onorăm ostilitățile, omagiem opreliștile,
Ospețele obediente, opintirile oțărâte, oțetul oblonirii,
Obiectivele obligatorii, obiectele ornamentale,
Oglindirile orgoliilor obeze.
Omologăm osia obscenităților.
Oțelim obezile obidiților.
Oploșim ortacii omizilor, opulența otrepelor,
Osânza orgiilor organizate, ochiadele ordinare.

Oripilant: omitem omul.
Oropsim ortomanii. Oborâm obrazul onoarei.
Ofensăm ozonul obârșiilor.
Orbim obștea orfană.
O! O! O! Oxigenăm obscure orori!

Odăjdii.
Osemintele, osemintele…, ochii odihnei!
Oștirea oprită. Ofranda.
Osana! Osana! Osana!

 Mihaela Malea Stroe

*Din volumul Alfabestiar, Ed. Eikon, Buc., 2020.Volumul, lansat la LibFest (LibFest: Lansare „Alfabestiar” de Mihaela Malea Stroe – YouTube), conține poeme „rezervate” alfabetului; în fiecare poem, cuvintele încep cu litera căreia îi este consacrat textul.

Ilustrație Horia Țigănuș

 

Alfabestiar: „Litera Δ, de Mihaela Malea Stroe

Îndărătniciile înșelătorilor „încoronați”
Întregesc întunericul înnoptărilor,
Îngemănându-l împietririlor.
Încolonați, îndoctrinați, înregimentați,
Încuscriți îmbuibărilor, întunecații
Înfierează îndurerările înaintașilor.
Încuviințează îndrăcirea. Îmbledecăresc „îndireptările”.
Încercuiesc înălțimile, încuie întâmplările înalturilor,
Înlocuiesc înțelesuri împământenite îmbrâncindu-le,
Încarcerând îndreptățitele îngândurări.

Înnebunim încercând îndoit
Îmblânzirea încornoraților,
Înșeuarea înrăiților,
Înfruntarea înneguraților,
Îndepărtarea înfumurărilor,
Înlăturarea încețoșărilor,
Înzilirea întârziaților,
Îmbucurarea întristaților,
Îmbunarea încruntaților,
Încurajarea înlăcrimaților,
Întrajutorarea împilaților,
Îndeplinirea îndatoririlor…
Împlinirea împărătească.
Împăcarea înrourată,
Înduhovnicirea.

Înrădăcinarea însingurării înseamnă îndeobște înec
În îndepărtatele, învăluritele, în-de-sine înstrăinări.
Încântându-ne îngerii îndurării,
Însutim îndrăzneala începuturilor întraripate.

„Îngrijorările îngreunează înălțarea! Înțarcă-le!
Încetinește-le! Încetează-le! Înțelege întregul!
Împacă-te!” îndeamnă Învățătorul într-ale îngăduinței.
„Întrebarea, încercarea, înfăptuirea – îndelung înluminează-le!”
Întotdeauna înlăuntrul îndrumă înțelepții
Într-adins/în/înspre/întru/într-adevăr.

Întrezărind Învierea, Înălțarea, înmugurim întru.

*Din volumul Alfabestiar, Ed. Eikon, Buc., 2020.

Volumul, lansat la LibFest (LibFest: Lansare „Alfabestiar” de Mihaela Malea Stroe – YouTube), conține poeme „rezervate” alfabetului; în fiecare poem, cuvintele încep cu litera căreia îi este consacrat textul.

Cu gândul alături de toți cei care acum sărbătoresc Învierea Domnului! Să vă fie Marea Sărbătoare cu sănătate și bucurii!

Mihaela Malea Stroe

Credit foto: Mihaela Malea Stroe