Arhive etichete: Mihaela Malea Stroe

Mihaela Malea Stroe: In memoriam D.R.Popescu

Multă vreme, înainte de 1989, activitatea cenzurii a fost drastică și se știe că a obligat scriitorii la tot felul de artificii, subterfugii, machiaje ale textelor cu scopul să înșele vigilența celor care supervizau editarea. La rândul lor, cititorii au fost obligați să caute printre rânduri mesajul ascuns, să caute dincolo de aparențe. Cenzura a determinat funcționarea unui complot tacit scriitor – operă – cititor, uneori nu lipsit de satisfacții. De pildă atunci când, cosmetizat în așa fel încât să corespundă… „gustului” cenzorilor, „scăpa” pe piața cărții „fructul oprit” – imaginea nudă a realității comuniste.

Ilustrativă în acest sens ni se pare situația piesei „Piticul din grădina de vară” a lui D.R.Popescu, piesă concepută în 1972, în plină modă a proslăvirii eroismului comunist și a realizărilor lui revoluționare.

La o primă lectură, piesa respectă întru totul cerințele momentului. Cenzura nu putea să fie decât încântată de un text „aliniat” politic, a cărui acțiune se desfășoară în memorabilul an 1944. Eroina (evident victimă) aparținea unei organizații clandestine comuniste. Siguranța statului (călăul, torționarul) o condamnase la moarte, iar ea preferă să moară decât să-și trădeze tovarășii… etc., etc., etc.

Tocmai această prea transparentă încadrare în șabloane, venind din partea unui scriitor subtil, înclinat să opereze cu simboluri, ne-a îndemnat să reluăm lectura, căutând o „cheie”, un alt registru. Și cheia exista, ascunsă inspirat într-una dintre replicile celui mai „inofensiv” personaj – eroina comunistă: „… ce libertate am pierdut venind în pușcărie? Libertatea de a nu face coadă la pâine. De a nu vota niște imbecili, de a nu spune poezii de ziua unui rege gângăvit. Ce-am pierdut? Libertatea de a nu putea să vorbești nimic. De a te teme de telefonul din casă, de a vedea în fiecare poștaș un polițist, în fiecare instalator de gaz – un turnător…” Coada la pâine era de mare actualitate, chiar emblematică pentru „progresele” realizate pe calea sărăcirii de către regimul comunist. Ea putea constitui, deci, un „indiciu” de lectură. De aici încolo, totul se putea citi „altfel”. Nu era necesară decât o simplissimă substituire a câtorva termeni: rege (gângăvit)/președinte (…gângăvit), polițist/milițian (în fragmentul citat), domn/tovarăș, comunist/„reacționar”, Siguranță/ Securitate (în întreaga piesă) pentru ca tot ce părea o evocare cuminte a pătimirilor tinerei ilegaliste în timpul regimului „burghezo-moșieresc” să se transforme într-o sfredelitoare privire critică asupra împilărilor și nemerniciilor de strictă actualitate în comunism. Este greu de presupus că această decodare a textului, prin intermediul a (doar!) cinci cuvinte ar fi fost posibilă cu totul întâmplător. Dimpotrivă. Pentru cine cunoaște rolul jucat de cenzură, feluritele strategii la care au apelat unii dintre scriitori pentru a putea „strecura” către cititori adevărurile interzise nu sunt cu desăvârșire străine. Cele cinci cuvinte au fost folosite, mai degrabă, cu efect de xilină lexicală pentru „amorțirea” vigilenței funcționarilor din instituția menționată. Oricum, dacă realitatea socio-politică a două regimuri „antagonice” nu ar fi permis specularea unor similitudini, jocul dublu al textului nu ar fi fost posibil.

Stratul adânc al problemei, indiferent din ce unghi politic ar fi abordată piesa, rămâne confruntarea individului dornic să gândească liber cu un sistem leviatanic ce îl condamnă la moarte pentru „delictul de opinie”. Pledoaria protagonistei din piesa lui D.R. Popescu pentru libertatea de gândire nu este, până la urmă, nici a unei comuniste, nici a unei „reacționare”, ci a unui om: „Toate javrele se tem de cuvinte. Ce-aveți cu verbele, cu proverbele, cu substantivele? Nu le tăiați, nu le ștergeți cu guma, nu le asasinați, nu omorâți cuvintele, gândurile, nu ucideți oamenii! […] De ce nu vă lasă ele, vorbele, să mâncați, să dormiți, să căscați, să respirați?”

Am zăbovit ceva mai mult asupra piesei „Piticul din grădina de vară” întrucât ni se pare un text interesant prin lecturile pe care le permite, dar și „vulnerabil” în fața unor lecturi postdecembriste grăbite, răuvoitoare și dornice să invalideze artistic tot ceea ce pare a fi atins de morbul comunist.

A respinge global opera unui scriitor din motive ideologice este cel puțin la fel de păgubitor ca „sechestrarea” operei din aceleași motive. Cele două aspecte sunt fața și reversul exclusivismului radical, ale lipsei de echilibru.

(MMS, fragment din „Darie Magheru. Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion”, Ed. Fundației Culturale Arania, Brașov. 2002)

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Radu_Popescu

Mihaela Malea Stroe: „Un fel de colind…”

Viața asta, a noastră,

Nu curge susurând dulce,

Aidoma ciocolatei calde – contra cost –

De la dozator, în pahare ușurele de plastic.

Viața asta, cu nimbul ei fantastic,

Are, pasămite, alt rost.

 

Se prelinge, adesea,

Domol, cum lava

Din măruntaiele vulcanului,

Cum, în rostogolire înceată, pietrele rănite

Care ne dor…

 

Se strecoară ori izbucnește din loc în loc,

Precum umbra șarpelui-vânător

Însoțită de ploi de cenușă, nouri de zgură

Și foc.

 

Are alt sistem de taxe, de impozite,

Altă… armătură,

Alte legi, alte repere, alte axe

Orizontale, verticale,

Alte anotimpuri, alte puncte cardinale

Care conduc spre alte tărâmuri decât acelea

Cu fantomatice, ispititoare cetăți și palate

De modernă, incurabilă singurătate,

Monopolizate de Google, Twitter,

Tiktok ori Facebook.

Ne conduc

Pe altă cale, prin altă vale,

Spre altă ieșire din carcasele noastre

De iluzii, de sticlă, de carne, sânge și oase,

De fier, de beton…

Spre altă scăpare din capcane adormitoare,

Din năvodul de lut al lui ton-ton-semiton…-ton-ton-ton.

 

În poveste, ca într-o Vale a Plângerii,

S-au retras să se roage tăcuți, răbdători,

Magii, copiii și îngerii.

 

Colo sus, în foc și-n ger, lerui-ler pe sub o grindă,

Magii povestesc, îngerii vestesc…

În taină, blând, copiii din Ieud ne mai colindă.

Mihaela Malea Stroe

Un vechi colind de Crăciun din Maramureş | Gogea’s Blog (wordpress.com)

Mihaela Malea Stroe: „ Inflație și cercuri… ”

Motto: Este foamete pe pământ nu pentru că ar lipsi pâinea, ci pentru că nu reușim să-i săturăm pe cei bogați. (Maica Tereza)

Am bunul (sau ne-bunul?!) obicei de a observa oamenii din jur, de a le asculta, uneori în dialog cu ei, alteori întâmplător, păsurile. Câteodată scriu despre ce observ. În ce voi scrie azi, la jumătarea lui noiembrie 2022, cifrele sunt perisabile. Pentru că și inflația, și prețurile se află în cursă alertă spre cote maxime. Nu obosesc, nu se opresc să-și tragă sufletul. Nu ne lasă nici pe noi să respirăm. Recent, am avut parte de câteva întâmplări – oglindă a prezentului. De pildă, în magazinul de unde mă aprovizionez în mod curent, un domn senior cerceta pe îndelete rafturile cu hârtie igienică, șervețele și batiste de hârtie. A sunat acasă: „Dragă, au hârtie igienică la 7,99,  patru role”… „Da, aia albă, care era 3,50! Oare găsim undeva mai ieftin?”… Intervin, îi spun că, în piață, la tarabă, au pachete cu opt role, gri sau roz, din hârtie reciclată, la 12 lei. S-a dublat prețul și la tarabă, dar… comparativ… Omul îmi mulțumește și comunică informația persoanei cu care vorbea. Brusc îmi amintesc un banc din vremi predecembriste ce păreau apuse: Bulă cară un sac mare cu hârtie igienică folosită. Un amic îl întreabă unde-l duce. Bulă răspunde: „La curățătoria Nufărul”. Zâmbesc lăuntric, zâmbet dizolvat în zeamă de pelin. Prețul batistelor de hârtie în cel mai bun caz s-a dublat. Să reflectăm la dexteritatea de-a sufla/stupi direct pe jos? La batistele din… batist – nici vorbă să revenim! Trebuie spălate – detergentul e scump, apa e scumpă. Trebuie călcate – curentul e scump…

Mă uit la alte prețuri: uleiul pe care îl cumpăram la începutul anului cu 5-6 lei litrul, acum e peste 10 lei. Prețul untului autohton s-a dublat și el. Rația impusă dictatorial prin anii ’80 era de 50g unt/lună/persoană. Acum… ne pândește rația autoimpusă… Și, uite-așa, colesterolul rău e ținut la distanță. Cofrajul cu zece ouă M a ajuns, de la 4-5 lei, la 10-12. Peste 12 lei, la ouăle L bio. Ne reîntoarcem (de bună-voie?) la rația comunistă de cinci ouă/lună/persoană, să nu devenim supraponderali. Pâinea cea mai ieftină, de calitate îndoielnică, trece de 8 lei kg. De calitate bună – 15-20 lei/kg. Făina pe care o cumpăram cu 2 lei/kg acum costă (la promoție!) 5 lei. Zahărul nu se lasă mai prejos. Cartofii, de la 1 leu și ceva, au „sărit” la peste 4 lei/kg. Prețurile la pui-grill variau, la începutul anului, între 5-6 lei/kg (pui debil, rudă ajustată hormonal a rației predecembriste „doi-la-pungă”… din când în când) și 28 de lei/kg (pui gălbior, crescut cu cereale… ca la bunica). Acum, rar găsești pui sub 19 lei/kg. La 6 lei/kg poți cumpăra… spinări de pui, produs pe care avuții nu l-ar cumpăra nici pentru animalele lor de companie. Puiul crescut ca la bunica a… „zburat” spre 55-60 de lei/kg. Cremvurștii, parizerul, „mâncarea săracului”, concurează azi, ca preț, cu delicatesele. Prețul litrului de lapte te forțează să te gândești la ceai. Nu la cel verde sau negru. La cel de sunătoare, pe care o poți culege, deocamdată gratis, de pe câmp. De brânzeturile comune am ajuns să ne apropiem cu prudentă sfială. „Piperat” rău, prețul cașcavalului îi râde consumatorului în față: „ia mai pune-ți pofta-n cui!”. Și-mi amintește adaptarea la timpul nostru a celebrei fabule cu vulpea și corbul. Corbul stă pe-o creangă, cu bucata de cașcaval în cioc. Vulpea îl întreabă scurt: „Mergi la vot?” Corbul zice: „Nu!”. Cașcavalul cade, vulpea îl înșfacă și fuge. Corbul reflectează: „Dacă aș fi zis da, s-ar fi schimbat ceva?!” Chiar așa! Prețurile gogoșarilor și castraveților murați îți strepezesc dinții ca agurida, fără să deschizi borcanul. Concret: un borcan cu castraveți cornișon pe care în noiembrie 2021 l-am cumpărat cu 12,75 lei, în septembrie a.c., același borcan!, costa 24, 99 lei. O fi ajuns, între timp, la 30. Dacă vrei să pui murături de casă, că așa scapi ceva-ceva mai ieftin, te „ustură” buzunarul de la hreanul care în toamna trecută era (oricum scump!) 12-13 lei/ kg. În toamna asta s-a „iuțit” la 28-30 lei/kg. Un motiv în plus să lăcrimăm când îl curățăm! Reclama în care cumpărătorul vede fericit cum prețurile castraveților (afișaj electronic) scad amețitor, sub ochii lui, e o sadică ironie. În realitate, prețurile cresc amețitor! Pățanie personală: văd în consola frigorifică din magazin inimă de vițel, la 15,99 lei/kg. Aleg pachetul cel mai mic. Când să-l pun în coș, o angajată a magazinului vine să strângă toate pachetele. Îmi explică: „Le reetichetăm. Așteptați, mă întorc imediat!” Aștept. În câteva minute revine, pune pachetele înapoi în consolă… Inimă de vițel – 19,99 lei/kg.

Dacă analizezi scumpirile la detergenți, șampoane, balsamuri, creme, pastă de dinți… mai că ți se face dor de soda clasică de rufe, săpunul de casă și buchetul-deodorant de levănțică/busuioc, la îndemâna oricui. De sfaturi prețioase pentru salvarea planetei și a bugetului familial nu ducem lipsă deloc. Ni se spune să intrăm câte doi la duș (de ce nu și câte trei-patru, la urma-urmei?! Și, de ce nu?, să tragem apa la toaletă o singură dată, la sfârșitul zilei). Să scădem temperatura din apartamente cu un grad-două (reiterare a directivei ceaușiste „să mai punem un palton pe noi, dragi tovarăși!”). Să umplem-ochi mașina de spălat, nu la jumătate din capacitate… Să ne cumpărăm frigidere noi, economice! Serios?! Sunt oameni care se roagă Atotputernicului să nu li se strice vechiul frigider, că altul n-ar putea cumpăra. Și bătătorul de covoare e de reanimat: nu consumă energie electrică, ne-ar ajuta mult la facturi, la întărirea musculaturii… Apropo de facturi, perspectiva gigantismului lor maladiv ne-a reactivat antidepresiva genă a hazului de necaz: „s-a decis ca facturile să fie distribuite de paramedici. Dacă, la primire, consumatorul face atac de cord, paramedicii îl vor resuscita, să nu moară fără să-și achite obligațiile față de furnizor.” Interesant: făuritorii de sfaturi ni se adresează la persoana a II-a plural. Voi să faceți și să dregeți… Pe ei se exceptează. De ce oare???

În reclame, personaje invariabil vioaie, voioase, gureșe, ca picate de pe altă planetă, ne anunță, că putem cumpăra diverse produse „atât de ieftin!”/ „mai mult decât ieftin!”, sau că oarece aparat mirobolant costă la promoție „numai”/„doar” 1999,99 lei în loc de 2499,99 (ieftin-rău pentru plebea cu venituri de 1500-2000 de lei/lună ori chiar sub 1500!). Alt produs must have… poate fi achiziționat la „numai”/„doar” 16574,99 euro! Euro! Cui s-or fi adresând reclamele?!? În niciun caz celor ale căror salarii/pensii modice bat de multișor pasul „tot pe loc, pe loc, pe loc!”. Pe aceia îi sfidează! Cinic. Dacă ai „ghinion” să te fi prins prezentul fosforescent cu datorii la vreo bancă (alta decât cele din parc!), întrucât dobânzile cresc, și ele, mai rapid decât mătrăguna, statutul tău nu diferă de al strămoșului ajuns slugă-la-dârloagă în vremi barbare, necivilizate, decât în sensul că o duci – în societatea modernă, democratică, evoluată, digitalizată și, pe deasupra, corectă politic – mai greu, mai… complicat decât el.

Să nu ne impacientăm, prieteni! Avem destui semeni, prea destui, prin alte cercuri existențiale, în zona de confort a cărora scumpirile nu lovesc la fel de necruțător. Inflația, drăguța, se dovedește oarecum selectivă. Icrele de Manciuria, somonul, caviarul, sturionul, înotătoarele de rechin, șampania Veuve Clicquot, parfumurile fine, iahturile, autoturismele de lux, insulele exotice, parcelele de vânzare de pe Lună sau Marte (cine-o fi proprietarul care le vinde?!) – s-au scumpit… cu blândețe, cu duioșie, pentru ca obișnuiții cu astfel de alinturi, fragili emoțional, să nu sufere traume netratabile. Târguielile din „coșul” lor zilnic nu și-au dublat-triplat prețul ca fasolea sau spanacul din meniul nostru de post.

Mda. Aceia trăiesc în cercuri spațioase, aerate, cu rază mare… de acțiune. De la ei, cercul din care provine doamna pe care am întâlnit-o nu de mult la farmacie, – cerc suprapopulat, cu rază mică… de acțiune – pare inexistent. O doamnă mignionă, firavă, cu păr alb, scurt, subțiat. Venise să-și cumpere medicamentele compensate, pentru tratamentul lunar. Când farmacista i-a spus că o costă 270 de lei, a împietrit. A îngăimat: „Păi… luna trecută… Iar s-au scumpit???… Pensia…” Îi tremura mâna scotocind prin portofel. A încercat un fel de negociere disperată: să-i spună farmacista la ce leacuri să renunțe sau să micșoreze doza prescrisă, că nu are bani să le ia pe toate. Cumsecade, farmacista i-a oferit, pentru un medicament, varianta mai ieftină, cu aceeași substanță activă. Total: 265,80 lei. „Îmi pare rău… Altceva nu pot face pentru dvs. Nu aveți rude, să vă sprijine?” Doamna i-a mulțumit. S-a dus spre ușă cu pași șovăitori, suspinând: „Am avut o fată, doamnă, s-o prăpădit acu’ trei ani… Băiatul ei, nepotu’, îi șomer, ginerele… s-o-nstrăinat”. A ieșit, vorbind cu Cel de Sus: „Doamne, de ce-mi mai dai zile de trăit în amarul ăsta?” Farmacista s-a uitat la mine clătinând din cap: „N-aveți idee câți oameni sărmani ne trec pragul zi de zi! Cu ce vă pot ajuta?” „Un flacon de Emocalm, vă rog, dacă aveți. Dacă nu, de Nervocalmin.”

În drum spre casă am intrat într-un magazin mititel, de cartier. Patroana vorbea cu o clientă: „Când distribuitorul mi-a dat azi noile prețuri la sucuri, am avut un atac de panică! N-am comandat niciun suc. N-oi fi făcut bine, dar m-am temut că n-o să le pot vinde!”

Cei pe care inflația îi lovește amical peste umăr, nu ca trăznetul în creștetul capului, au cam una și aceeași replică de consolare: „Problema e globală. La noi încă e bine, prin alte țări e mai rău!” De parcă, dacă au murit caprele vecinilor inter/intra și transcontinentali agonia caprei noastre ar fi motiv de bucurie și am putea uita de… „tăcerea mieilor”. „La noi” se referă la cei din cercul lor. Restul… nu contează. E neglijabil. Nu e inclus în „țară”. Strategii, gestionarii și gardienii bunăstării nației au blocaje de imaginație. Să-i înțelegem! Pentru cineva cu venituri de – să zicem – peste 15.000 de lei/lună este inimaginabil cum poate trăi cineva cu 5000 de lei/lună. Dar cu… 1500 de lei/lună? Dar cu 1000??? Imposibil! Așa ceva nu există!!!

E drept că și „reciproca” este întrucâtva valabilă. Cel cu venituri de subzistență nu-și poate imagina ce mama zmeilor face un singur om cu 15.000 de lei/lună altceva decât huzureală și risipă? Își cumpără o aeronavă supersonică, să treacă peste Styx dându-i cu tifla lui Hades? Își comandă copârșeu de cleștar și-și rezervă loc de veci pe inelul lui Saturn? Face, în vacanță, de dragul adrenalinei, scufundări în Apa Sâmbetei, À la recherche du temps perdu? Se clonează? Ar putea, de bună seamă, să-i ajute pe nevoiași, dar dacă pentru el aceia nici nu există… Breaking news – statistici: cel mai scump produs cumpărat de Black Friday (11-13 noiembrie 2022) în România – un televizor – a costat 148.731 de euro!

Cât ziiiici?!?!?! Ei, poftim! Spune-i acelui tele-cumpărător că, în aceeași țară, mulți supraviețuiesc miraculos (or fi autotrofi?) din 1000 de lei/lună. O să creadă că ai evadat din vreo secție de psihiatrie. „Aceia” nu există!

Evident, în cercurile sus-pușilor cu dare de mână, ermetice, înalte (ca să nu zic văzduhiste), unde răul se simte ca o adiere de zefir, nu ca un cuțit la jugulară, inflația e… statistică și-atât. Oficial, prin alambicate calcule de medie aritmetică simplă combinată cu media ponderată, ambele mixate zdravăn cu IAPC și IPC (adicătelea indice „armonizat” al preţurilor de consum și indice al prețurilor de consum, pe care tot pământeanul le știe din pruncie!), asezonate riguros cu rata medie anuală și cu alte abracadabrante construcții lexico-aritmetice, inflația ar fi, grosso-modo, de 15-16%, resimțită în cercul poporenilor la 35%. Uaaauuu!!! Ca temperatura mediului înconjurător. Termometrul indică 10 grade, resimțite, însă, ca… –4. Brrrr!!! Așa și în magazin: pentru muritorul de rând, la raft, pe viu, în încercarea lui tot mai grea de a umple coșul cu produse strict necesare e… tout à fait autre chose decât în statistici. Dacă nu mă înșel, când un produs costă… ieri 1,99 lei, azi – 4 lei, iar mâine 8,50 lei creșterea – între ieri și mâine – bate peste 100%. Sau nu?! O fi de 15%?! Sigur, dacă înghesuim în același coș iahtul care s-a scumpit cu doar 1%… s-o fi schimbând rezultatul. Că, și atunci când incluzi într-un grup de octogenari doi-trei nou-născuți, media de vârstă a grupului scade. Nu-i aceeași, însă, speranța de viață a membrilor! Presa ne vestește că a naibii inflație sau rata ei (care o fi diferența? Ca între „bancă” și „rata la bancă”?) „a coborât ușor în octombrie”, nu-i fie de deochi! Prețurile, mai afurisite, au continuat, cu nerușinare, să crească. Independent. Eehei, zic strategii fericirii cetățenești, dacă ei ar mări decent pensiile și salariile celor din cercurile cu rază mică de acțiune, inflația iarăși ar crește vertiginos ca făt-frumos-din-mapă-scos. Mărirea veniturilor cetățeanului de rând… foarte periculos agent de creștere pentru bâzdâgania care dă de furcă administratorilor globului de lut! Vezi de-aia, neînțeleși de plebe, ei, gestionarii superinteligenți ai crizei mondiale și locale, țin în frâu, până la hipoxie, veniturile pălmașilor de pe cercurile paralele și meridianele găluștei albastre, lăsând – à la Nae Cațavencu – în progresist-liberal dezmăț prețurile. Amărășteanul de rând, vai de căpățâna lui!, nu pricepe, domnule, că ștreangul care îl strânge progresiv de gât, până la asfixie mecanică, este soluția ideală întru propășirea și binele lui personal, al urbei, al patriei, al continentului, al planetei, al galaxiei, al mega-meta-multiversului ș.a.m.d… Hmmm!!! Oare ce-o fi „indicele armonizat”? Un fel de fond de ten care maschează petele pigmentare și acneea statisticilor???

În fine! Discutam cândva cu scriitorul Hans Bergel despre cei „mari”, care fac istoria (unii – mai rar! – ca eroi, alții ca monștri, alții ca trepăduși…) și cei care o suportă (de regulă, masele, în limbajul politicianului nevricos și arogant numite „gloată”, „turmă”, „prostime”). Compasiv, metaforic, Sorescu (prin Iona) le numește „plevușcă”: „Plevușca, săraca! Ea duce greul mărilor și al oceanelor.” Expresia „Capul face, capul trage” o fi expirat? În mileniul nostru performant, elevat, civilizat, inteligent cum n-a fost altul de la Big Bang încoace, pare să se fi instalat durabil la cârmă alte vorbe cu tâlc: „Unde nu-i cap, vai de picioare!” și, mai ales asta!, „Peștele de la cap se-mpute, dar de la coadă se curăță”.

Capetele care ne tricotează prezentul istoric (pe andreaua pandemiei – un război pe față, două pe dos) se întrec de mama focului în explicații bombastice. Sunt capete infinit mai devotate vorbăriei belicos-propagandistice decât, cum s-ar cuveni, găsirii de soluții. Aflăm, bunăoară, dintr-un recent raport (World Economic Outlook) al FMI, că (păzea! scapă cine poate!) „2023 se va simţi ca o recesiune pentru milioane de oameni din întreaga lume.” Și că „trei evenimente majore împiedică în prezent creşterea economică: invazia Rusiei în Ucraina, criza costului vieţii şi încetinirea economică a Chinei.”. Așa, și?! Ce vor face marii, mijlociii și micii diriguitori planetari a căror datorie ar fi să înlăture piedicile, să stingă conflictele, să descâlcească și să îndrepte lucrurile? Pesemne vor așeza în continuare, nonșalant, cum le e năravul, poveri insuportabile pe spinarea acelor „milioane de oameni din întreaga lume” care, „prostime” insignifiantă fiind, și-au văzut pașnic, onest, de viețile, necazurile și treburile lor, în jurul casei. Nici n-au invadat pe nimeni, nici n-au provocat criza costului vieții, nici n-au încetinit economic vreo țară… Milioanele de oameni, din întreaga lume, a căror singură vină (tragică?) este că s-au născut și că încă n-au trecut tăcuți, cuminți, pe lista lungă a răposaților anonimi.

În răstimpul de distracție și relaxare dintre două discursuri sforăitoare, două rapoarte/statistici abil aduse din condei, două proiecte formale, două protocoale ineficiente, două tratate/înțelegeri iute perisabile (doar se știe că sunt făcute ca să fie încălcate!), cei care azi fac istoria lumii se vor da nepăsători, cu skyjeturile lor – poluante în fel și chip –, pe valurile suferinței celor mulți, care, încă o dată, suportă istoria. O duc pe umeri, „soldați” neînrolați, neînregimentați. Fără să li se știe vreodată numele, fără să primească medalii.

  Mihaela Malea Stroe

Ilustrație: Horia Țigănuș

Publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Adrian Munteanu: „99 de ani de la nașterea poetului, prozatorului, dramaturgului și actorului Darie Magheru”

Azi, 25 octombrie, se împlinesc 99 de ani de la nașterea poetului, prozatorului, dramaturgului și actorului Darie Magheru, născut în Lunca Câlnicului, județul Brașov. Tot azi se împlinesc 39 de ani de la moartea lui.

De la el am învățat că poezia ajunge plenar la cititorii/spectatori atunci când reușești să-ți trăiești poezia și să-i privești în ochi pe cei ce te ascultă. A rămas și un model de concepere modernă a texturii lirice.

Cu acest prilej, în memoria lui Darie Magheru, am selectat un fragment dintr-unul dintre poemele sale, adăugându-i, pentru un moment rotund, imaginile și muzica potrivită.

Mihaela Malea Stroe scria în cartea sa „Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion”: „textul magherian își amețește cititorul, îl sufocă, îl plictisește prin reluări obsesive, prin redundanțe(uneori), îl revoltă, îl contrariază prin combinații de prea-explicit cu încriptat…pentru a-l răsplăti apoi cu o frumusețe stranie, din categoria frumosului care nu se vede, ci se revelează. Lectura lui Magheru este ca o probă de rezistență cu obstacole și capacane, pe un traseu dificil, dar care merită parcurs.”

Vă invit să intrați în universul unic al lui Darie Magheru.

Video: YouTube

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Darie_Magheru

Mihaela Malea Stroe: Artă culinară postmodernă (pamflet)

Motto: Terci de mătrăgună/Să rânjim la lună.

Draga de Uniune/ Iaca ne propune/ Artă culinară/ Nouă și sprințară:
Tochitură de… lăcustă/ Săltăreață și robustă,
Viermișori flambați/ În loc de cârnați,/ Greier dezosat,/ Caramelizat…
Drosofila-n ciorbă –/ Nu încape vorbă –
E-o delicatesă/ Nouă și expresă./ Iar cu sos tartar…/ Bondar la grătar.
Dacă vreți omletă,/ Se zice-n rețetă,/ De-acum folosiți/ Ouă de furnici.
Pentru mesele festive/ Aveți „n” alternative:
Sarmale cu mămăruțe,/ Din păianjeni – chifteluțe,
Ficăței de molie/ Rumeniți în folie,/Aripioare de țânțar/ Cu mujdei sau cu muștar,
Târtița de bărzăune/ În foetaj se poate pune,/ Ca aperitiv e bun/ Sângerete de tăun,
Feerie – cum să-i zici? – / Piftie din licurici!
Din miriapozi – tocană, / (Hai să renunțăm la slană!)
Pui de viespe la cuptor…/ O să placă tuturor.
Coropișniță-n aluat,/ Din rădașcă – un stufat,
Urechelnița murată/ E savoare-ntruchipată,
Ploșnițe de cereale/ Cu spanac – sunt ideale,
Preparatul cel mai șic/ Ochi de trântor în aspic,
Colorado-n foi de viță,/ Afidele – în alviță,
Cărăbușii gratinați/ Fragezi, fini și aromați,
Gândăcelul-croitor/ Ca șnițel – e uimitor!
Iar cel de bucătărie/ Potrivit e în plachie.
Poale-n brâu cu umplutură/ Din larve de libelulă,
Ori gogoși din fluturași/ (la „gogoși” cei mari sunt ași!)
Un prosciuto de omidă,/ Drob crocant de crisalidă,
Pentru snobi cu fițe/ Gofre din mușițe,/Scorpion pasat/ În tort marmorat,
Muște marinate…/ Ce diversitate!!!/ Toate-s minunate/ Pentru sănătate.

Încă nu e prea târziu/ Să includă în meniu –
Că n-ar fi mare scofală – / Garnitura vegetală
După capul… nu știu cui!:/ Pălăria șarpelui.
Are – garantat, neîntârziat –,/ Efectul scontat:
Îți dă brânci, măi, frate,/ Spre… eternitate!
Te… înveșnicește/ Cât ai zice „pește!”

Dac-or fi așa de bune,/ Mânca-le-ar cin’ le propune!

Mihaela Malea Stroe

Desen: Mihaela Malea Stroe

Publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Mihaela Malea Stroe: „Critica distructivistă”

Motto: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”  (Mihai Eminescu)

Oare istoria se repetă?! Unii spun că da, alții că nu… Poate mă înșel, dar îmi vine-a crede mai degrabă că da. Sigur, nu absolut identic, nu e o filă trasă la indigo sau la xerox. Ar fi mult prea ușor de identificat repetitivitatea, și-ar putea da seama până și Cetățeanul turmentat. Or, tocmai aici se află clenciul, că nu ni se servește totul la vedere, lămurit, „pe tavă”, nu (ne) sare nimic în ochi. Ni se dau, ca în romanele Agathei Christie, piste false din belșug și, cu parcimonie, oarece indicii că avem de-a face cu  „Alte măşti, aceeaşi piesă,”, că „Toate-s vechi și nouă toate” sau că nu se află „nimic nou sub soare”. Cei mai mulți, prea prinși în arcanul grijilor pentru ziua de mâine, n-avem timp să desțelenim indiciile. Ne „rinocerizăm” periodic, după cum bat „vânturile, valurile” – din stânga, din dreapta, din răsărit, din apus, dinspre o „uniune” sau alta – ignorând că, repetat, apar, ca din jobenul magicianului, vajnici diriguitori cu veleități de giruetă și cu prestații gălăgioase de „toboșar al timpurilor noi”. De parcă nu s-ar ști că, de când lumea, „ce e val ca valul trece”. Că, mai concret, toboșarul Beniuc (și alții ca el), de n-ar fi dat cinstea pe rușine, („Cântecele de pierzanie” pe „Libertatea e o stea roșie”), ar fi rămas poet (ce-i drept, neprivilegiat), n-ar fi naufragiat de pe podium la marginea scenei deîndată ce a trecut spumegândul val proletcultist. „O singură greşeală nimiceşte mult bine”, zice Ecclesiastul, dar cine să țină minte un detaliu dintr-o carte de căpătâi?! Pentru unii dintre cei la care mă refer, nici măcar n-a fost o greșeală. Au slujit de bună voie, conștient, cu abnegație, propagandei și ideologiei momentului, au proslăvit „uniunea” acelor ani, pentru căpătuială: studii „superioare” făcute pe scurtătură, ascensiune fulminantă în funcții importante, privilegii de natură materială, glorie artistică etc. Bunăoară, să iei „premiul Lenin pentru literatură” era mare scofală, nu glumă! Cine au fost literații care au jucat după cum le cântau „frații noștri” de la răsărit, aflăm din antologia postdecembristă a lui Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă (Ed. PRO, f.l., f.a) și din volumul Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, al lui M. Nițescu (Ed. Humanitas, 1995).  Acum, urmașii, ca mentalitate și interese, ai acelor „dansatori”, joacă după cum le cântă „frații noștri” de la apus. „Alte guri, aceeaşi gamă”… cosmetizată însă în alte tonuri și culori. Pasiunea pentru roșu a trâmbițașilor marxism-leninismului din anii ’50 – ’60 ai veacului trecut aparent s-a stins, în fond – s-a diversificat cromatic (progresism, feminism, liberalism, globalism și alte „isme”), pentru că oportunistul/parvenitul/slujitorul/activistul dogmei politice dominante se orientează în așa fel încât să aibă „vânt din pupa” oricând, subspecia asta dovedindu-se foarte versatilă și teribil de rezistentă. Rând pe rând, indivizii care-i aparțin se autoproclamă „democrați”, interesați strict (cum să nu?!) de fericirea „țărișoarei” lor, fiind, categoric, mai apăsat progresiști decât strămoșul lor Cațavencu, cel foarte-prea-ultraprogresist și liber-schimbist… care vrea „progresul cu orice preț”.

Istoria se repetă? Dacă înlăturăm gardul vopsit, vedem… cam ce se întâmpla după „resurecția” din 1944 și ce se întâmplă după „revoluția” din 1989. Grijă mare, și atunci, și acum, pentru „reformarea” urgentă a învățământului, tradusă prin distrugerea unui sistem care dădea roade bune, nu pădurețe. Cu diferența că prejudiciile aduse sistemului de reforma din 1948 au avut rădăcini mai anemice și viață mult mai scurtă decât prejudiciile „scrofulos” organizate (premeditate?!), cu bătaie lungă, aduse de reforma postdecembristă, al cărei rezultat cu siguranță incontestabil este creșterea exponențială (nu și îngrijorătoare pentru decidenți!) a producției de analfabeți funcțional în România… educată.

După ’44, au fost promovați în regim de urgență cei care aveau ca țintă declarată „să făurim o cultură și o artă nouă” (Nicolae Moraru, citat de M. Nițescu care îl consideră pe N. Moraru „o adevărată autoritate a dogmatismului proletcultist”). Autorul volumului Critica criticii, Ion Vitner, (citat de M. Nițescu) cerea și el „o cultură nouă, rațională și realistă”. În viziunea lui I.Vitner, Eugen Lovinescu era „exemplul palpabil al unei gândiri nevertebrate, incapabile să se susțină pe propria-i construcție și apelând în mod necontenit la sprijinul înaintașilor”, G. Călinescu „un apologet al confuzionismului cultural”, iar precursorul proletcultismului, Th. Neculuță, mai valoros decât Eminescu. Drept răsplată pentru devotamentul ideologic, în 1948, înnoitorul cultural progresist Ion Vitner a devenit înlocuitorul indezirabilului G. Călinescu la catedră. Exemplele pot continua cu Sorin Toma care, în același an, semnând „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” îl ia în colimator pe Arghezi. Tot în 1948, Neculuță, de meserie cizmar, dar considerat primul poet-proletar, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Totuși, spune M. Nițescu, nimeni înaintea lui Vitner „nu a condamnat cu atâta dispreț cultura noastră”. Dacă în această privință Vitner n-a avut înaintași notabili, să nu ne îngrijorăm… Urmași de nădejde are! Aceeași ambiție de „înnoire” ideologiza(n)tă în cultură (care musai să fie corectă politic!) o au și unii dintre contemporanii noștri, consecința – pentru ei – fiind (cum altfel?) promovările rapide și ascensiunile răsunătoare.

În treacăt fie spus, nu numai literatura/critica literară au avut parte de „înnoiri” după 1944. Istoria noastră trebuia și ea ajustată conform strașnicelor comandamente ale timpurilor cu pricina, adusă din condei, și-așa ne-am ales cu expertul (vremelnic) în domeniu M. Roller care, precum se știe, are și el urmași atitudinali după 1989, „mari” istorici (că doar „mare” cât cuprinde a fost și tovarășul Roller la vremea lui!) chitiți pe treabă să ne răscroiască, din vârful degețelelor pulsând pe tastatură, trecutul.

Una dintre întruchipările vitnerianismului postdecembrist este dl. Ghiță de la Universitatea Craiova (instituția de învățământ, nu clubul de fotbal!) care într-un stufos articol („Mituri fundamentale”) publicat prin 2019 pune de-o miuță literară cu acela pe care îl numește cu vădit dispreț „padișahul criticii interbelice”, „ciceronele” sau „patriarhul criticii noastre” – G. Călinescu. Și uite-așa, încetează, prin efort (anti)cultural comun, războaiele reci! Estul (prin tovarășul prof. univ. Vitner) și vestul (prin domnul prof. univ. Ghiță) își dau frățește mâna peste decenii, într-o – până nu demult inimaginabilă – „uniune” animată de același măreț ideal progresist: înnoirea (varianta Vitner) respectiv remanierea sau demitizarea (varianta Ghiță) criticii și a literaturii române care, fără aportul lor cultural și al altora aidoma lor (s-au ridicat astfel de specimene și prin alte universități – la Cluj, la Oradea…), ar fi fost și ar fi în veci… vai de capul ei! Dacă scopul celor doi, înfruntând trecerea timpului, este același, mijloacele diferă puțintel. Mijloacele lui Vitner (abordarea sobru-stalinist-jdanovistă a problemei, în limbaj „nediferențiat, grosier, sociologist vulgar” – M. Nițescu) s-au dovedit până la urmă prea efemer eficiente. Ce-i de făcut, deci, pentru efecte distructive mai puternice, dacă se poate ireversibile? Un tsumani în direcția cancel culture (că tot e foarte la modă!) nu cumva ar fi mai practic decât… un val? Contemporanul nostru craiovean testează abordarea în zeflemea, într-un limbaj în care vulgaritatea tinde, pe alocuri, spre scabros, deși autorul deține (când vrea!) și registrul academic de exprimare, de parcă ar scrie… la două mâini: când mr. Jekyll, când dr. Hide. Prolific peste poate, autorul nu-și înfrânează elanul critic politically correct. Nu se oprește la un articol-două în care să ia în pleasnă miturile fundamentale din Istoria… călinesciană pe motiv că (după cum clamează el cu „autoritatea” și aroganța insului emanat din carcaletele politico-ideologic al zilei) „Toate aceste mituri, trebuie subliniat din capul locului, sunt penibile în proporții diverse”. Într-o „creativă” pauză pandemică de la scrierea altei cărți, spiritul lui „ludic” (autodefinit ca atare într-un scurt interviu tv) și-a revărsat potențialul „miștocăresc” în câteva sute de pagini intitulate înșelător O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu. Preocuparea majoră a autorului pare să fie aceea de a îmbrânci zdravăn spre „maturizare” literatura română, pentru că, zice el: „o literatură capabilă să râdă de ea însăși, să se pună între paranteze, să nu se ia în serios, este o literatură care și-a depășit pubertatea”. Pasămite asta a învățat pe unde a umblat în larga lume și așa o fi… corect politic. Uite că am lacune: nu știu (mea culpa!) care-i sunt modelele, ce faimoși critici literari și când anume au contribuit – prin ironie/derâdere, punere între paranteze, neluare în serios, lectură în răspăr și alte metode similar-batjocoritoare – la maturizarea literaturii din propriile țări – Franța, Germania, Anglia, SUA, Japonia, Columbia lui Márquez sau care or mai fi ele…

Modelul universitarului Vitner în epoca lui înnoitoare era fățiș: Andrei Jdanov, pe traseul Moscova – Kremlin – arealul estic sovietizat. Modelul mărturisit al universitarului contemporan e mai ambiguu, mai… evaziv, ghid fiindu-i „critica occidentală”, europeană sau americană… În ce înaltă școală și de la ce ilustru maestru occidental o fi deprins cu așa mare nesaț arta defăimării toxice, a bălăcărelii literaturii nației și gustul negării ei en gros este greu de dibuit. Prin ce scorburi hermeneutice occidentale o fi scociorât domnia sa de-a descoperit, bunăoară, că în mitul jertfei creatoare din Monastirea Argeșului stă bine pitită „etica nazistă”? Și noi, care credeam că nazismul are rădăcini într-o Germanie de secol XX! Conform uluitoarei descoperiri,  aflăm, în premieră absolută, că nazismul s-a născut colea, în ograda noastră, „Pe Argeș în jos”, prin secolul al XVI-lea, ideologii lui principali fiind Manole și Negru-vodă, nicidecum Hitler. Sau, dacă nu a făcut ochi chiar la noi, poate l-am importat dintr-o ogradă vecină, de pe undeva de prin Balcani, pe unde mai circula el, mitul, plin de „etică nazistă”, cine știe de când, că miturile sunt, de felul lor, cam supratemporale și cam transfrontaliere. Dacă e mult prea greu de înțeles jertfa creatoare din balada populară, mai pe înțelesul domnului Ghiță ar fi Balada tovarășului căzut împărțind „Scânteia” în ilegalitate (baladă cultă, cu autor cunoscut – Victor Tulbure – indubitabil autohtonă, databilă, nu jucărie folclorică incontrolabilă în spațiu și timp, cu autor anonim și colectiv imposibil de identificat). Tema jertfei apare și la Tulbure. Apare angajat, rațional, mobilizator („Pot să mor. În urmă-mi/ braţe milioane/ flutură în soare/ seceri şi ciocane”), jertfă tovărășească, revoluționară sadea, realistă de-adevăratelea, purificată de nedorite elemente mistice și de încurcate ițe alegorice, să nu le cadă greu la lingurică făuritorilor de „cultură și artă nouă” materialist-dialectică, eventual chiar istorică. Cine-a mai pomenit ca beletristica să apeleze la alegorii, metafore, personificări, simboluri, sugestii, limbaj aluziv, imaginar poetic, plan ficțional/ oniric/ fabulos/ fantastic și alte farafastâcuri burgheze? Să ne fie foarte clar, dragi tovarăși! În viziunea hermeneutului (post)modern, Manole e dezvoltator-șef incompetent (ignoră știința și polobocul), are un „echipaj masonic”, Negru-vodă e un „nebulos” – iaca ingredientele naziste laolaltă. De-atâtea secole de când se preumblă mitul prin zonă, cum de nu i-a ochit nimeni până acum nefasta paporniță ideologică?! Să dai la țanc peste ea… asta da găbjeală genială de critic literar! Dacă ne-am lua (dar nu ne luăm!) după opiniile din articol… nebunia lui Hitler ar pica pe locul doi, cu mult înaintea lui fiind mai nazi decât el Vodă și Manole care – mai știi poznă? – poate l-au îndoctrinat pe führer. Ana iese din ecuație, că nu are aptitudini de Mata Hari.

Aceeași grilă de lectură simplistă, distructivă, ușor de implantat de la catedră în mințile analfabeților funcțional (produse finite… victime ale sistemului de învățământ deformat de reformă) și pe gustul amatorilor de persiflare șmecheră, se aplică și asupra celorlalte trei mituri. Fără să sufere de pudibonderie, tastele și monitorul calculatorului s-ar jena dacă aș cita ce se scrie despre Traian și Dochia. Că „mioritismul” înseamnă fatalism și non-acțiune este deja o aserțiune răsuflată, un șablon stupid, previzibil în toate intervențiile junilor sau mai puțin junilor  critici aderenți la cancel culture, ocupați până peste cap cu demitizarea. Mama Omida ar fi ghicit cu viteza luminii că șablonul va fi popularizat și prin vocea domnului Ghiță. Mitul Sburătorului devine mai mult pretext de reproșuri feministe la adresa „criticilor falocrați” și de împunsături malițioase la adresa unor scriitori care s-au inspirat din mit.

Dacă istoria nu se repetă deloc, de ce oare – când Ghiță ne spune că, implorat de Manole s-o salveze pe Ana, Dumnezeu „fiind un personaj imaginar ca oricare altul, nu poate face nimic pentru biata nefericită” sau că obișnuim, ca „popor sensibil la numerologie” ce suntem, să „ne ascundem îndărătul unor sfinte treimi dintre cele mai bizare” – parcă am asista (iarăși???) la un curs penibil și ilar de socialism științific din „epoca de aur” a României socialiste, „multilateral dezvoltate”, și obligatoriu atee?  De ce, întocmai ca în anii de glorie a secerei și ciocanului, Mircea Eliade e pus la colț, e unul… oarecare (în articol se vorbește de sus despre „scenarii compensatorii revelate oniric spre desfătarea de mai târziu a unui Eliade”), dar Karl Marx e invocat și parafrazat cu amical respect pentru părerea lui despre statutul femeilor orientale? Autorul este, teoretic, adeptul conectării la „valorile occidentale”. Practic, îl marginalizează pe Eliade, cel adoptat de și prețuit în occident, dar repudiat de clanul estic infestat cu ideologie marxistă. De unde și vorba din popor „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”.

De ce, la distanță de șapte decenii, uimitor de „uniți” ca atitudine, or fi tăbărât întâi Vitner, apoi Ghiță cu atâta înverșunare asupra lui Călinescu? Poate pentru că, lovind în Istoria literaturii române de la origini până în prezent cu târnurile lor ideologiza(n)te (proletcultist recte politically correct – în esență tot un drac!) lovesc, implicit, în toți autorii pe care masiva Istorie… a criticului „criticat” i-a consemnat până în 1941 și mătură ca pe nimic, dintr-o singură mișcare, literatura cultă, literatura populară, miturile. Sau poate pentru că i-a trăznit, pe rând, „anxietatea influenței”,  generându-le complexe (justificate) de inferioritate și de-aia se manifestă agresiv. Sau poate pentru că, în orice vremuri, „alinierea” ideologică la pachet cu propășirea (fie și temporară) consecutivă acesteia sunt ispite irezistibile pentru anumite tipologii umane supradotate cu gena arivismului. Cine știe?! Și cum se face că, taman când la nivel mondial se vorbește din greu despre toleranță, unii de pe la noi au dezvoltat o stranie, aproape viscerală intoleranță față de cultura/literatura propriului neam?

Oricum, pe lângă tipurile de critică – impresionistă, decostructivistă, feministă etc. – deja cunoscute, ar trebui să adăugăm critica distructivistă, cu precursori în proletcultism și continuatori fideli în prezent. Cum să nu le tresalte celor dintâi sufletul de bucurie pe lumea cealaltă când își văd moștenitorii silitori puși stăruitor pe treabă? Pardon! Care suflet și care cealaltă lume? Of, cât pe ce să uit că respectivii erau atei convinși, nu credeau defel în așa ceva și… nu aveau niciun Dumnezeu!

În loc de epilog: Se zice că, odată, în trecerea lui pașnică și maiestuoasă prin savană, un elefant a deranjat un mușuroi de furnici în care se ținea congresul partidului micilor nevertebrate. Nevricoase și belicoase, furnicile s-au repezit la elefant cu sutele, vrând să-l pedepsească. Elefantul s-a scuturat puțin, furnicile au căzut cu duiumul în praful drumului, doar una a reușit să ajungă pe greabănul uriașului mamifer. Atunci, furnicile căzute s-au pornit să aplaude ritmic și să strige către surata lor cocoțată, trasându-i o sarcină de partid extrem de importantă: „Su–gru–mă-l! Su–gru–mă-l!”

                                                      Mihaela Malea Stroe 

Notă: Versiunea extinsă a articolului publicat în Curtea de la Argeș, nr.9 (142)/ 2022

Foto: Dan Strauti

Mihaela Malea Stroe: „Coronița, bat-o vina!, numai ea e cu pricina…”

Ca de obicei, distanțându-mă de știri și dezbateri, am aflat cu oarecare întârziere de „furtuna din pahar” (transformată în „scandal național”) stârnită de petiția online a unei băcăuance… cu inițiativă tovărășească: Petiție împotriva premierii publice a elevilor, la sfârșitul anului școlar, și a încălcării datelor cu caracter personal. Chiar dacă nu caut eu știrile, din când în când mă caută ele pe mine și se întâmplă să mă și găsească.

După 35 de ani petrecuți la catedră, o asemenea pretenție aberantă mi-a animat curiozitatea de dascăl și de părinte. Am deschis, deci, petiția ca să înțeleg ce resort a îmbrâncit-o rău pe respectiva doamnă… profesor să se adreseze (cui?, că nu e clar!)… să zicem că „opiniei publice”, pentru a combate vehement tradiționalul nostru obicei de a  recompensa public, stimulativ, elevii buni. O deranjează coronițele, diplomele, festivitatea de sfârșit de an școlar și alte obiceiuri autohtone „proaste”, deoarece, chipurile, îi demoralizează, traumatizează, frustrează, umilește, discriminează etc., etc., pe cei… slabi la învățătură. Argumentează: „Nicăieri în lume elevii nu sunt apreciați sau umiliți în mod public, prin astfel de ierarhizări finale, în învățământul obligatoriu.” N-am verificat dacă „nicăieri în lume” înseamnă într-adevăr „nicăieri” pe planeta albastră, dar ideea principală a propoziției este să ne „aliniem”, nu care cumva să ieșim noi din rând! Cum adică să fim „altfel” decât alții, tocmai acum, când diversitatea este vârf de lance propagandistică? Mai bine să-i frustrăm pe cei buni, silitori, competitivi, să nu-i mai tot „evidențiem” atâta, să-i anonimizăm, să secretizăm notele, pentru că, zice semnatara petiției, „Școala nu reprezintă un concurs, ci dreptul firesc al copilului la educație.”

Așa o fi, că prea spune dumneaei, uitând/ignorând faptul că – de când venim pe lume și până părăsim planeta natală – toată viața noastră se așază, hotărât, ireversibil, sub incidența competiției de diferite tipuri. Cu alții și/sau cu noi înșine, cu timpul… Tonul patetico-telenovelistic al semnatarei direcționează (sub alizeul vreunei noi „directive”?) către un  spațiu în care ierarhizarea elevilor după rezultatele la învățătură este privită ca un fel de severă agresiune asupra celor cu un IQ nativ mai subțirel sau, după caz, mai leneviori. Prin urmare, hai să-i așezăm pe copii, la grămadă, sub un clopot de sticlă (opacă, desigur, că transparența strică!), să crească într-un dolce far niente, în iluzia distructivă că toți sunt la fel de buni (sau de răi?), că sunt egali. Hai să-i vulnerabilizăm de mici, în așa fel încât, în clipa când vor ieși în lume din incubatorul căldicel propus pentru ei și se vor izbi, total nepregătiți, de competiția reală, dură (care, din păcate, include și nedreptăți!) și de inevitabile ierarhizări, să devină depresivi, anxioși, incapabili să se confrunte cu dificultățile unei societăți contondente. Atunci să vezi frustrări și victime!

Aș fi înțeles dacă petiționara ar fi propus extinderea premiilor – în sensul că pot fi încurajați, motivați prin premii și copiii care, fără să obțină rezultate excepționale la învățătură, au alte merite, pe linie extrașcolară. Dar nu!, doamna nu aderă la această variantă, pentru că, precum se vede, ea adoră formula „să moară și capra vecinului”. Poate că pe la școala unde predă nu se poartă premierea extinsă; prin alte școli… da, deși fondurile pentru premiere sunt tot mai firave și mai greu de găsit!

Pe de altă parte e deja știut că, de ani buni, avem inflație de diplome, altfel spus – frecventă relativizare/ambiguizare oficială de valori. Pentru orice fleac, se acordă pompos, oricui, „diplomă de participare”. Poți să-ți faci netulburat somnul de frumusețe într-un fotoliu, ca simplu spectator plictisit la un pseudoeveniment. Se consideră că „ai participat”, așa că te alegi cu o diplomă irelevantă, utilă… ca hârtie pe care să cureți zarzavat. De această invazivă, parazitară „specie” de diplome, da, ar fi înțelept să ne descotorosim.

Deunăzi am primit de la o prietenă și linkul unei emisiuni în care emitenta petiției a fost (telefonic) prezentă, așa am aflat că este profesor doctor… nu orișicum, ci magna cum laude. De mirare că, având o asemenea înaltă calificare, posesoarea titlului (de care, evident e tare fudulă de vreme ce a încălcat confidențialitatea „datelor personale” pe care o predică), s-a dovedit mai refractară decât cărămizile de căptușit cuptoare metalurgice. Refractară la argumentele raționale, pertinente, coerente și de bun-simț ale celorlalți doi invitați în emisiune (Ion Bogdan Lefter și Claudiu Târziu). Dacă doamna doctor știe ce înseamnă magna cum laude, precis știe și ce înseamnă per aspera ad astra (de la Seneca cetire) sau ad augusta per angusta (zicerea lui Hugo. Victor, a nu se confunda cu Boss!). Ori n-o fi știind?!? Și, fie-mi cu iertare, cum se cheamă când cineva se împăunează public cu propriile performanțe, pledând simultan ca performanțele copiilor să fie pitite sub obroc? Ipocrizie? Demagogie? Paradox? Disonanță cognitivă?

Nu am altă explicație pentru atitudinea ei decât că, (și) în acest caz, ideologicul anihilează logicul, „curentul”, impunând calapoade (acum, ca și în alte vremuiri istorice), schilodește gândirea liberă, iar ideea de ierarhizare valorică și meritocrație probabil le dă, ca febra galbenă, distinsei doamne și celor care o aplaudă, frisoane și cumplite coșmaruri.

Școala ar deveni, în situația în care decidenții din ministerul de resort s-ar (Doamne ferește!) îndrăgosti orbește-nebunește de propunerea petiționarei și ar aplica-o, un teribil „pat al lui Procust”, pe măsura căruia copiii ar fi egalitarist schingiuiți. Cei foarte buni, dacă nu decapitați, ar fi striviți din creștet spre tălpi ca să corespundă dimensiunii patului, cei mai slăbuți ar fi alungiți forțat, în același scop. Uite-așa, să fie cu toții egal (ne)fericiți! Procedeul nu este nou, i-a descris și Camil Petrescu odinioară fatidicele efecte sociale.

Ca dascăl cu peste trei decenii de experiență, dar și ca părinte, nu am prea văzut copii umiliți de… ritualul festivităților de premiere. Copii mâhniți ori revoltați de nedreptăți din cauza unor favoritisme (coleg de clasă „cocoloșit” de unele dintre cadrele didactice și supraevaluat pentru că… e progenitură de „baștan”), copii demoralizați din cauza unor subevaluări subiective, copii timorați de severitatea exacerbată a unor profesori sau copii dezamăgiți că, deși s-au pregătit și au răspuns bine, examinatorul n-a fost atent și i-a evaluat din imaginație, da, am văzut din timp în timp! Asta este însă o cu totul altă problemă, în numele căreia nu se pot face generalizări și pe care nu o rezolvă anularea premierii publice a elevilor merituoși. Sunt frustrări reale, ce se pot aduna, în „cantitate” mai mare sau mai mică, pe parcusul unui an școlar. Nicidecum la final de an, nicidecum din cauza coroniței! Sunt insatisfacții care pot lăsa urme mai adânci decât cele reclamate în petiție. N-au nicio legătură cu festivitățile de premiere, nu creează invidii ori rivalități între copii, întrucât vizează relația profesor-elev. Copiii/adolescenții au un instinct al dreptății ce nu poate fi ușor păcălit. Dacă sunt subevaluați, în zadar li se comunică notele individual. Frustrarea persistă, nu dispare nici prin secretizarea situației școlare, nici prin eliminarea premiilor la sfârșit de an. În schimb, secretizarea poate feri de ochii lumii eventuale supraevaluri, nepotisme, regimuri preferențiale. Iar favoritismul este o „boală” de care sistemul s-ar vindeca numai dacă nu s-ar mai pune „pile” și nu s-ar mai exercita presiuni puternice, de sus în jos, asupra evaluatorilor, când „școlerii” sunt din neam de potentați (financiar, politic etc.). Dl. Goe, lanțul slăbiciunilor… împunse cu vârful peniței de Caragiale și-au păstrat în mare măsură actualitatea. Nu numai la noi.

Altminteri, mulți copii isteți, dar demotivați (de ce oare?!) în a dobândi note mari, indiferenți la clasamente și podiumuri, nici măcar nu cad pradă presupuselor frustrări sau umilințe de care se face caz în petiție. Sunt conștienți de propriul potențial. Au încredere în ei înșiși, nu suspină-lăcrimează, nu-și pierd supralicitata azi „stimă de sine”, ba chiar se amuză adesea, amical, pe seama „tocilarilor”. Pot, foarte bine, să fie performanți mai târziu. Iar dacă asta nu se întâmplă, știu să-și asume traiectoria (descendentă, sinusoidală, cum ar fi ea) fără să se smiorcăie la maturitate că i-a tulburat ad aeternum umbra coronițelor și premiilor colegilor de gimnaziu și de-aia, vezi Doamne, n-au putut ei să strălucească ulterior în deplinătatea lumenilor lor!

A comunica mediile anuale mari la festivitățile de premiere echivalează oare cu „încălcarea datelor cu caracter pesonal”? De ce ar fi confidențiale rezultatele pozitive? Pesemne pentru ca – din consecvență – să fie confidențiale și cele negative, să nu se afle (decât prin efortul jurnaliștilor de investigație) că X, propulsat politic într-o măreață funcție decizională, a fost corigent/repetent în învățământul preuniversitar? Sau că, târâș-grăpiș, și-a completat studiile liceale după ce a absolvit cu brio vreo două facultăți postdecembriste?

Doamna doctor & comp au migrene din pricina coronițelor de pe creștetele premianților. Petiționara și susținătorii chiar nu văd că învățământul nostru are azi răni deschise și suferințe cu adevărat serioase care duc vertiginos (statisticile reflectă situația) la expandarea analfabetismului funcțional? Mai că-mi vine a zice că i se trag (rănile) de la unii care n-au meritat coronițe în copilărie, dar s-au făcut (foarte) mari pe căi obscure și iau (pentru că pot!) decizii demolatoare. În aceste împrejurări, preocuparea subită și ardentă a unora pentru efectul „nociv” al coronițelor și premiilor este stranie, ca tichiuța de mărgăritar pe căpățâna pleșuvă.

Altfel, ce să zic?! Multe dintre comentariile care susțin petiția sunt, printr-o precară ori incorectă exprimare în limba română, „oglinda” semnatarilor… cărora li se oferă condiții din ce în ce mai prielnice să se afirme (măcar) de acum încolo. Poate le vine vreo idee progresistă și pentru a respecta intimitatea copilului în pauza mare. Nu de alte, doar pentru ca elevul care are în pachețel o felie mică de pită unsă cu muștar să nu înghită în sec și să nu se uite cu jind la bagheta franțuzească unsă cu pate de somon a colegului de bancă.

Mihaela Malea Stroe

Mihaela Malea Stroe: „Parohia din amintire”

Sunt convinsă că bruma de credință pe care o am acum (nici „cât un bob de muștar”, poate cât unul de mac) am dobândit-o în copilărie, la bisericuța din satul în care am venit pe lume. Părintele Eugen Bologa, Dumnezeu să-l odihnească!, (figură bizantină – înalt, uscățiv, mai mereu cumva trist-surâzător, cu voce domoală și întotdeauna blând) era întruchiparea unui „apostol” desprins parcă din poemul lui Goga, dar încă în putere, nu „moșneag albit de zile negre”. L-am cunoscut așa pe viu, cu mult înainte să fi citit ceva din ce-a scris poetul din Rășinari. Dânsul mă botezase, acolo, în satul unde „am început a merge copăcel”, vorba lui Creangă, și, copil fiind, îl vedeam adesea pe părinte, în straie „nemțăști”, întorcându-se cu pași înceți spre casă, ostenit și asudat de la coasă ori de la sapă, cu uneltele pe umăr, ca orice țăran din sat, apoi, duminica sau în zile de sărbătoare, transfigurat, în veșmintele preoțești. Nu era o chestiune de „imagine”, de „rol”, de „aparență”; transfigurarea venea din interior (la drept vorbind, în clipa asta nici nu sunt sigură dacă părintele chiar era înalt sau „înălțimea” aceea de care îmi amintesc venea tot din lăuntru, din autoritatea morală pe care el o avea). Exista un hotar nevăzut, dar precis, între zilele de lucru – când părintele Bologa trudea aidoma oricărui sătean – și cele de sărbătoare, când celebra la altar și în mijlocul drept-credincioșilor.

Era, cum se cuvine, păstorul și modelul micii comunități, iar asta se oglindea în ținuta și în atitudinea sătenilor care la lucru mergeau în haine… de lucru, „nemțăști” sau nu, dar la biserică veneau în costumul popular specific zonei, în cele mai bune și frumoase straie pe care le aveau, din respect pentru Sfânta slujbă, pentru Sfântul lăcaș, pentru Dumnezeu. Nu existau încă microfoane, dar nici nu era nevoie. Sătenii stăteau smirnă cât ținea slujba. Și nici nu se aflau în biserică ceasuri de perete care să distragă atenția și să tulbure enoriașii, căci timpul liturgic nu se măsoară cu minutarul.

Iar postul?!  Nu era o glumă, nu se negocia niciun meniu „de dulce”. În preajma posturilor mari, bunica, asemeni altor femei din sat, fierbea cu leșie de cenușă, ca într-un ritual premergător, toate vasele și tacâmurile, să nu rămână nici o urmă de untură, de unt sau de lapte care să „spurce” postul. Iar în Vinerea Mare – nesmintit, post negru. Abaterile erau îngăduite cu zgârcenie, numai copiilor sau celor grav bolnavi. Cu toate rigorile postului, nu mâncarea era, totuși, cel mai important aspect. Dacă se isca, omenește, câte-o gâlceavă, intervenea, scurt și hotărât, bunicul: „No, gata, că suntem în sfântul post!”, iar gâlceava se stingea repede, ca flăcăruia de chibrit în bătaia vântului. Asta nu se întâmpla doar în familia noastră. Oamenii, măcar pe durata postului, se fereau cât puteau de sfadă, de vorbe grele, de gânduri rele și urâte, pentru că așa îi îndruma părintele. Până și sudălmile erau cumva… diluate („lua-te-ar han-tătarul!”, „lua-l-ar gaia!”, „lua-le-ar hingherul!”, „duce-te-ai în Patagonia!”, „dă-le-n cataroi!”…) printr-un bun-simț țărănesc înnăscut, care, șlefuit cu migală de sfaturile sau de dojenile părintelui, filtra neobosit grosolănia, cu atât mai apăsat în Postul Mare.

Și mai orânduise părintele un cor de femei, vreo douăzeci, cu voci puternice și limpezi de te lua cu fiori pe șira spinării când începeau să cânte. Măriuca, Rozalia, Valeria, Olguța, Genica, Lucreția…, soprane și altiste pe care și „Madrigalul” și le-ar fi dorit. Adânc răscolitor era la Slujba de Înviere. Atunci bisericuța, înălțată pe un dâmb din inima satului, devenea neîncăpătoare, iar lumea stătea și pe afară. Dar, chiar și așa, nu era nevoie de boxe și microfoane pentru că toți ascultau în tăcere, parcă nici nu respirau, ascultau într-adevăr „cu sfințenie”, fără șușoteli, cu adevărat lepădau de la ei „toată grija cea lumească”, așa încât se auzea bine, clar, fiecare cuvânt al preotului. Nu-mi amintesc ca vreodată să fi fost nevoit părintele să întrerupă slujba, cum se întâmplă prea adesea la oraș, ca să-i roage pe credincioși, „faceți liniște, oameni buni!”. Când părintele Bologa rostea Hristos a înviat!, răspunsul – Adevărat a înviat! – venea puternic, răspicat, de la toți într-un glas, de răsunau și aerul, și ulița, și pădurea de pe coastă, și apa din vale. Era copleșitor!

Iar când începea corul să cânte Hristos a înviat!, cânta toată suflarea din biserică și din jurul bisericii, de simțeai că până și forța gravitației slăbește, se risipește, nu te mai leagă de pământ, simțeai că levitezi și că, într-adevăr, se petrece un miracol al învierii și înălțării lăuntrice în fiecare. Cu siguranță nu m-aș fi mirat dacă, în momentele acelea, aș fi văzut crescând pe umerii sătenilor veniți la Înviere aripi de înger. Fie și numai o dată pe an, se sălășluia, în toți cei prezenți, clipa de „îndumnezeire”.

Mărturisesc că parohia asta, din amintire, este aceea spre care „migrez” de multe ori cu gândul și cu sufletul. Este parohia de care mi-e dor, căci alta pe măsura ei, în realitate, n-am mai întâlnit. După ce, în vârtejul istoriei, s-au abătut asupra oamenilor locului negurile unor intrigi politizate și n-a mai slujit părintele Bologa, nici măcar acolo, în azi aproape dispărutul sătuc al nașterii și copilăriei mele, n-a mai fost la fel.

Mihaela Malea Stroe

Hristos a Înviat!

Tuturor, Sfintele Sărbători cu bucurie, sănătate și tihnă!

Foto: Mihaela Apan
Video: YouTube

Mihaela Malea Stroe: Hans Bergel – un om, o viață, un crez: „Să rămâi credincios spiritului bun în toate timpurile dominate de duhul necurat”

Întotdeauna mi-a fost greu să scriu la trecut atunci când oameni apropiați și dragi mie au purces prin vămile văzduhului la întâlnirea cu lumina cea în veci neatinsă de umbrele înserării. Poate pentru că, dincolo de tulburarea, cât se poate de omenească, în fața plecării lor persistă convingerea că, dacă pleacă, nu înseamnă că pier. Doar se strămută într-o altă lume, de unde continuă să ne vegheze, chiar dacă noi nu-i mai vedem.

Astăzi, după o prietenie de peste un sfert de veac, mi-e greu să scriu la trecut despre privilegiul de a-l fi cunoscut pe Hans Bergel. Nu mi-am propus să spun aici despre scriitorul și jurnalistul Bergel, nici despre opozantul comunismului și fostul deținut politic Bergel, pentru că atât activitatea omului de litere cât și aceea a opozantului politic sunt îndeobște cunoscute și recunoscute.

Îmi doresc să-l evoc mai degrabă pe omul Bergel, fiindcă nu se întâmplă prea des ca între onestitatea, demnitatea și verticalitatea unui scriitor și ale omului să poată fi pus semnul egalității depline, așa cum se poate în cazul lui Hans Bergel.

În cei peste 25 de ani în care ne-am întâlnit, am corespondat, am dialogat, fie față în față, fie telefonic, n-am constatat nicio discrepanță între scriitor și om, între gând, cuvânt și faptă, nicio abatere de la crezul lui de a rămâne liber, fără ezitare și fără compromisuri, „credincios spiritului bun în toate timpurile dominate de duhul necurat”. Duhuri necurate care se manifestă în lume în fel și chip (regimuri și ideologii smintite, care își găsesc periodic destui inițiatori nebuni, propagandiști și slujitori obedienți, oportuniști) și de care nu te pot feri decât înțelepciunea, discernământul și fidelitatea față de „spiritul bun”, singurul în măsură să-ți confere calitatea de om integru, ce n-a rătăcit, n-a ignorat sau n-a alungat suflul divin din lăuntrul său.

I-am cunoscut dezamăgirile (legate în special de doi „prieteni” care și-au dovedit falsitatea și l-au trădat, ori de prezentul din care duhul rău n-a dispărut, doar e pe cale să-și compună altă înfățișare înșelătoare ca să domine), dar și puterea interioară de a trece peste astfel de situații, dispus mai degrabă să ierte decât să condamne, să analizeze și să cumpănească aparențele ca să ajungă la adevărul de dincolo de ele. L-am admirat pentru că spiritul lui critic, mereu treaz și activ, n-a fost însoțit absolut niciodată de răutăți, mânie, injurii ori acuze corozive. S-a păstrat, fără să-și piardă din fermitate, în limitele obiectivității, ale argumentației juste, uneori condimentate cu ironie fină.

Hans Bergel era omul cu privire directă. Când vorbea, își privea interlocutorul în ochi, semn că viclenia și eschiva sunt excluse, că dialogul este – cel puțin din partea lui – deschis, firesc, autentic, fără ascunzișuri ori capcane. Pentru cine știe să le prețuiască, astfel de dialoguri sunt ele însele privilegii, cu atât mai mult cu cât, prin harul de povestitor, Hans avea de împărtășit o vastă și extrem de variată experiență de viață trăită, cum ar spune I. Stone, între „agonie și extaz”. Era și mai entuziasmat dacă interlocutorii erau tineri dornici de cunoaștere.

Spunea că scrisul este viața lui, dar, când vorbea despre familie, se vedea din ton, din privire, că scrisul lasă locul cuvenit iubirii profunde și statornice pentru Elke, soția cu rol de înger păzitor, și pentru cei trei copii ai lui, iar venirea pe lume a celor două nepoțele a fost o binecuvântare care i-a încântat și fericit anii de pe urmă.

Lipsit de aroganță și de orgolii deșarte, Hans se bucura, firește, când primea premii, titluri ori distincții, dar fără să facă din ele ținte propriu-zise. Nu se sfia să recunoască într-un simplu păstor meșter la vorbă pe primul lui dascăl într-ale povestitului. Născut, crescut și educat în spațiul transilvan multietnic, prețuia oamenii de omenie – de la cei mai modești la cei mai sofisticați – indiferent de etnia lor.

Deși trecut prin multe încercări dramatice, și-a păstrat intactă o anume inocență (unii ar numi-o, cinic, „naivitate”?!) de copil biblic, cu inima larg deschisă spre bucurie, generozitate, iubire, gata fiind să le dăruiască necondiționat, încrezător într-o majoritate a celor care le merită. Cred că prefera să-și asume riscul unor posibile noi dezamăgiri, decât să se teamă de ele. Prefera să fie vulnerabil, adică om, decât să-și ascundă sufletul într-un buncăr construit din suspiciuni, scepticism, mizantropie.

Plecat din țara natală prin forța unor împrejurări neprielnice, după ce a îndurat aici prigoana, detenția și deportarea pentru că a comis, ca opozant al comunismului, „delictul” de a gândi liber, Hans Bergel a continuat să iubească România și pe români. Nu a confundat un regim totalitar și o ideologie nefastă cu țara și cu locuitorii ei. Deîndată ce, după 1989, interdicția din 1968 de a se întoarce aici a fost anulată, a revenit adesea, simțindu-se deopotrivă „acasă” și la München, și la Brașov. Că dragostea lui pentru țara natală a rămas neștirbită, o dovedește și faptul că și-a convins prietenii nemți care aveau impresia că România este un tărâm înapoiat, cu oameni necivilizați, să-l însoțească aici, să cunoască oameni și locuri, să vadă cu ochii lor că realitatea este cu totul alta.

Cunoștea bine, iubea și respecta limba română mult mai mult decât unii dintre contemporanii care au pierdut dragostea și respectul pentru ea, deși le este limbă „maternă”. O considera extrem de bogată și expresivă. Pentru acuratețe, când traducea texte din română în germană, consulta mai multe dicționare sau mă „chema” la telefon să discutăm (adesea îndelung și aproape… filosofic) nuanțele subtile ale unor cuvinte și expresii românești, ca să aleagă varianta cea mai bună.

Nu în ultimul rând, Hans era „un om de cuvânt”. „Ein Mann, ein Wort”. Odată ce le-a rostit, nu s-a întâmplat nicicând să uite, să neglijeze, să nu-și onoreze promisiunile…

Astăzi, 19 martie, la ora 17, clopotele Bisericii Negre din Brașovul drag lui Hans, bat pentru sufletul lui. Se alătură, de departe, într-un „simultan” simbolic al celor două „acasă”, momentului comemorativ de la München.

Rămas bun, prieten drag, și fie-ți calea de Dincolo plină de lumină!

Mihaela Malea Stroe  

Mihaela Malea Stroe:„A fi sau a nu fi… nostalgic”

Multatuli (scriitorul olandez Eduard Douwes Dekker) comenta, în secolul al XIX-lea, „progresul” din țara natală: „Ciudat chip de progres acela de a zice lucrurilor altfel pe nume.”

De vreo trei decenii încoace, din acest punct de vedere, „progresăm” și noi, strașnic. Nu mai facem planuri de lecție, facem proiecte didactice, nu mai avem școlari, nici elevi, avem educabili, nu mai consimțim, ci achiesăm, candidații la bacalaureat nu mai dau probe orale, ci competențe și, din când în când, câte-un vorbitor, firoscos-nevoie-mare, permeează cu avânt progresist, în loc să pătrundă/străpungă… ceva (poate, din greșeală, învelișul unei idei?!). Francezii numesc progresul ăsta cest bonnet blanc et blanc bonnet. La noi este… personificat, personalizat prin pixul creatorilor de (diferite) mode: aceeași Mărie, cu… altă pălărie. Dar modele, se știe, sunt ca valurile și putem măcar spera că, vorba poetului, „Ce e val, ca valul trece!”

Problema gravă apare când se recurge sistematic la resemantizarea negativă a unor cuvinte, adică atunci când, sub o deja cunoscută și stabilă pălărie lexicală, se ascunde altă Mărie, una smăcuită și siliconată politic. Într-un articol mai vechi (în „Curtea de la Argeș” an 10, nr. 6, iunie 2019, „A fi sau a nu fi… mioritic”) am exemplificat o atare situație, pornind de la deturnarea înțelesului firesc, pozitiv, al lui mioritic și substituirea cu un înțeles negativ, contrafăcut, în baza căruia mioritic a devenit, aberant!, sinonim cu fatalist, laș, inert etc. Un apetit pantagruelic pentru astfel de agresiuni soldate cu sinonimii bizare, malformate, manifestă politicienii și acoliții lor, inșii dispuși oricând să-i imite fără discernământ și să le răspândească inepțiile sub formă de clișee verbale.

La tratament abuziv din partea vorbitorilor răuvoitori, este supus, cu aceeași nocivă perseverență, încă un adjectiv: nostalgic.

„A fi nostalgic”, în accepțiune firească, înseamnă (conform DEX) a avea un „sentiment de melancolie, de tristețe provocat de dorința de a revedea un loc iubit, în special pe cel natal, o persoană dragă, sau de a retrăi un episod din trecut”, sinonime pentru nostalgie fiind alean și dor, care definesc sentimente general-umane, fără nicio conotație negativă.  Sunt stări, sentimente naturale, care se pot întâlni oricând, la orice ființă sensibilă, bipedă și cuvântătoare de pe planetă. Totuși, „specialiștii” autohtoni în radicalizare lexicală au dibuit că se poate răspândi (rapid, eficient, ca un virus) un alt înțeles, cu valoare de stigmat: nostalgic = comunist (eventual ceaușist). Dacă îndrăznești să critici ceva din realitatea prezentului (socială, culturală, economică, politico-ideologică), ești imediat etichetat drept „nostalgic”. Dacă ai o vârstă care ți-a permis să trăiești trei-patru decenii predecembrist și tot cam pe-atâtea – postdecembrist și compari, din proprie experiență, cele bune și cele rele ale ambelor perioade, orice june politruc recent îndoctrinat, care prin anii ’80 încă nu era în stare să se șteargă singur la nas, te pune la colț: „ești nostalgic = comunist = ceaușist!”. Îți explică el, sfătos, cum ai trăit (rău atunci!) și cum trăiești (bine acum!), că tu nu ai habar ce-i cu tine pe lumea asta. Știe el cum ți-a fost! Din auzite știe, bineînțeles. Din apriga lui cultură de sorginte  facebook și cancel. Dacă tu îți amintești că perdelele de Pașcani erau frumoase, că tractoarele de la UTB sau cămășile de la „Târnava” mergeau masiv la export, ori că pantofii Guban erau de calitate excelentă (și nu-i găseai decât cu „pile” în comerțul socialist tot pentru că… se exportau) e de rău: „ești nostalgic!”. Dacă susții că învățământul era temeinic înainte de ’89, orice absolvent (tagma cum laude, vorba cațavencilor) de Yale ot Dunărea de Jos (prima la stânga), membru în alianța analfabeților funcțional produși în serie de învățământul actual, îți poate reproșa – etalându-și diploma fără acoperire – că… „ești nostalgic!”, adicătelea „ești comunist”.

Nicio minte limpede nu face asemenea confuzii. Dar, în marasmul (generat politic, social, cultural, economic, pandemic) în care încercăm să supraviețuim acum, oare câte minți își pot păstra limpezimea?

De nostalgică ce sunt, am recitit deunăzi piesa „Iona” a lui Sorescu. Tragedie modernă, plină-ochi de (sub)înțelesuri valabile și când a fost scrisă (1968), și în zilele noastre. Pescarul „fără noroc” (omul de rând, „nemaipomenit de singur”, cum spune însuși autorul piesei) este înghițit de chit („barosanul” pe care dorea să-l prindă în năvod). Vânătorul/pescarul –  în ipostază de „pradă”. Chitul/peștele  (regimul politic), în burta căruia Iona – nedumirit dacă a fost înghițit „de viu” sau „de mort” – se pomenește „închis” este, la rândul lui, înghițit de alt pește (alt regim)… mai mare, mai flămând. Cum zice vorba din popor: peștele mare îl înghite pe cel mic. Ca să-și recapete libertatea, Iona e nevoit să spintece din interior succesiunea nesfârșită de pești care se tot înghit unii pe alții, succesiunea de „burți peste burți” (regimuri peste regimuri), cercuri concentrice tot mai largi, dar iremediabil închise, privative de libertate, deși, lărgindu-se, oferă celui captiv iluzia libertății. În monologul său, Iona își dă sieși sfaturi. Unul dintre acestea vizează imprudența de a „vorbi de bine” peștele (regimul) anterior, din care abia apucase să iasă, trezindu-se într-altul, mai încăpător, dar, totodată, mai puțin „luminat”:

  Nu vezi ce întuneric e? – (Uşor regret:) Celălalt parcă era mai luminat. Nu-l vorbi de bine aici, faţă de prezentul. Acum, după ce l-a înghiţit, cred că-i e totuna.  Dacă-i era totuna, nu-l mai înghiţea.  O fi greşit. – (Nu se lasă:) Era aşa, mai transparent. Mai trecea cât de cât soarele din apă. Nu era acoperit, cum o fi ăsta, cu olane vechi, cu muşchi pe ele! (s.n.)

Iona păcătuiește prin sinceritatea cu care reflectează, obiectiv, la ce e bun și ce e rău în interiorul prădătorilor care l-au înghițit, respectiv s-au înghițit unii pe alții.

În viziunea deformată a pescuitorilor de (pseudo)nostalgici, până și Iona ar figura în categoria blamată. La vremea publicării și premierei tragediei soresciene, a vorbi (fie și codificat, metaforic) despre binele/transparența de dinaintea lui 1944 sau a critica prezentul „întunecat” presupunea riscuri și nu e de mirare că piesa a fost repede interzisă de cenzură. Precum se vede, nici astăzi nu e indicat ca, nepărtinitor, să-ți amintești și mai ales să susții că au fost, pe lângă multe rele, și anumite lucruri bune înainte de ’89. Riști să te trezești stigmatizat de împărțitorii de etichete, care te îmbrâncesc spre coșul lor de gunoi pe care scrie „nostalgic=comunist/ceaușist”. Tot acolo te repartizează și dacă nu faci altceva decât să critici relele prezentului, fără să pomenești de trecut. În acest caz, primești ca bonus încă o etichetă pe care scrie că te lamentezi, critica devenind, pentru etichetatori, sinonimă lamentației.

Atitudinea oficial agreată este să bălăcărești din toți rărunchii trecutul și să lauzi cu șapte guri prezentul. Să i te „aliniezi” necondiționat, ca om nou. Cine a mai trecut prin asta… sigur n-a uitat! Culmea este (sau nu?!) că predicatorii vehemenți ai bunăstării generale actuale sunt – cu puține excepții – cei care, și în trecut, și în prezent, au trăit/trăiesc (ei și/sau urmașii lor), în puful privilegiilor. Pe ei n-are de ce să-i încerce vreo amintire duioasă despre trecut pentru că n-au termeni reali de comparație a „nivelului de trai”, traiul lor fiind… otova bun sau cu variațiuni de la bine la mai bine, oricând și în burta oricărui chit. Și-atunci – ce să facă, sărmanii? – ca să-și mascheze duplicitatea (sau multiplicitatea facială): se plâng ipocrit de câte au suferit în comunism! Ei??!! – să fim serioși! Ei au provocat suferințe! Ei – cei care citeau cu pasiune „Scânteia” sau „Scânteia tineretului”, aderând „cu tărie” la direcția trasată de partid, pe când noi ascultam clandestin „Vocea Americii” sau „Europa liberă” – au obrăznicia să ne arate cu degetul și să ne numească „nostalgici”!

Ei bine, sunt – declarat! – nostalgica acelei gospodării „primitive” a bunicilor, unde – de bine-de rău – creșteau un purcel, câteva oi, câteva găini, o văcuță… Mi-e dor de grădina lor cu produse „bio” (roșii, cartofi, castraveți, fasole, varză, rădăcinoase, verdețuri, zmeură), de vița-de-vie boltită peste curte, de livada cu trei-patru meri, câțiva pruni, un nuc, un păr, un cireș. În mica lor gospodărie, produsele erau „eco”, resturile – biodegradabile, reciclabile, relația cu natura – echilibrată, pașnică. Acolo, până și „Scânteia”, citită în răspăr, își găsea rosturi mai… nepoluante mental: tapeta pereții de lemn ai closetului din curte, să nu bată vântul printre scânduri, sau, înmuiată în puțin petrol, aprindea nu patosul ideologic al cuiva, ci… focul de lemne în vatră. Nu se ascunde nimic „comunist” în nostalgia asta a mea și a multor altora.

Dar tocmai ei – activiștii comuniști care, în vremea crizei alimentare, când noi abia încropeam un prânz din pui scheletici, cu gheare și capete cu tot, cumpărați după lungi șederi la coadă, se îmbuibau cu bunătăți de la cantinele partidului – se joacă de-a vocabularul, răspândind cu mare zel false sinonimii în numele „progresului” pe care, zic ei, omul de rând îl ignoră.

Mă întorc la Iona, care problematizează „progresul” în timp ce, deja înghițit, încearcă să pescuiască, în… captivitate, puținul care „cade” din prada peștelui mare: (În năvod cad vreo zece peşti.) – (Nu se opune evidenţei.) Totuşi, progresul e progres.  A, nu, nu s-apucă nimeni să-l conteste. – (Ducându-şi mâna la cap.) Numai că nu mă simt eu aşa de bine.  Să-l pot gusta după pofta inimii.  Zău, nu prea sunt în apele mele. (Se clatină.) Care-o fi cauza?

Răspunsul se inserează subtil, printre rânduri: pescarul nu se simte „așa de bine”, nu e „în apele lui”, nu poate gusta „după pofta inimii” progresul (incontestabil, dar mărunt) din cauză că prețul plătit este pierderea libertății („viața aceea, sau soarele”) avute înainte de a fi fost înghițit – in illo tempore – de primul pește.

Iona descoperă, tulburat, că orizontul însuși – oricât de „larg” și de „luminos” ar fi perceput – se profilează în nota aceleiași iluzorii libertăți: – Ce e orizontul ăla?  – (îngrozit:) – O burtă de pește. /…/ –  Ce-ai văzut? – Nimic, decât un șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul. – Închis între toate aceste geamuri.  Ceva mai târziu, constatând infinitatea captivităților, va medita grav: – Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul! Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?

Piesă parabolică – scrisă cu adresă directă la libertatea mutilată de abuzurile unui regim totalitar – „Iona” își păstrează actualitatea. Mesajul transmis prin protagonist se dovedește a fi supratemporal și profetic.

Autenticii nostalgici ai totalitarismului (unii cu funcții decizionale importante, alții în calitate de „cetățeni” fideli celor cu funcții) viețuiesc printre noi. Le trădează prezența nu atât discursurile împănate cu așchii remanente din limbajul de lemn, cât atitudinea înverșunată, despotic-autoritară care le-a… intrat în sânge și de care nu se pot dezbăra nici ei, nici progeniturile lor, indiferent în ce culoare își văcsuiesc apartenența politică… Doar nu e secret că „năravul din fire, n-are lecuire”, că „lupul blana-și schimbă, dar năravul – ba”, că „așchia nu sare departe de trunchi” sau că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. Ei nu-și amintesc „nostalgic” de pădurile bogate de altădată, acum prăduite, de sistemele de irigații care – hocus-pocus! – postdecembrist au pierit, de călduroasele cizme de Agnita, de iaurtul ieftin, fără conservanți, de ciocolata Pitic… N-au cum să-și amintească „pe viu” nici de cele bune, nici de cele rele (de teama că „aproapele” are „ochi albaștri” și – dacă îndrăznești să critici regimul – te bagă la zdup, de frigul din case pe timp de iarnă, de cozile interminabile, de penuria alimentară, de rații și cartele, de înghesuiala din troleibuze, de călătoriile-cascadorii pe scara autobuzelor aglomerate, de întreruperile programate de curent electric ș. a.) din „epoca de aur”, pentru că nu le-au trăit așa cum le-a trăit omul de rând. Ca să nu lipsească mentosanul de pe gogoașă, tot ei au tupeul să-i acuze pe așa-zișii nostalgici că regretă epoca egalitaristă pentru că atunci „eram toți o apă și-un pământ”. Toți – adică…, vezi Doamne, și ei o duceau greu, în rând cu plebea! S-o găsi cineva să le înghită minciunile gogonate???

Aroganți, inflexibili, cu priviri schimonosite de răutate ori afișând, conjunctural, zâmbete calpe, de zbiri „cu față umană” (variantă deja de mult eșuată ideologic), nostalgicii autentici și/sau vlăstarele lor tânjesc după deplinătatea puterii de care s-au bucurat în comunism, frustrați fiind acum că, într-o oarecare măsură, li s-a limitat. Limitarea puterii e genul de progres care nu le convine și tare le-ar prii să poată da timpul înapoi! Privind cu atenție, îi vedem cum tânjesc după impunerea unor norme ilogice prin mijloace bine cunoscute din practicile anterioare: forță, abuz, ignorarea/încălcarea legii, „recompense”, șantaj, dezbinare… Vedem cum, necredincioși de felul lor, atacă, în continuare, fără istov, credința și biserica. Tânjesc după unitatea monolitică de opinie, disciplina de fier, alinierea totală, obediența absolută care, obținute prin metoda „pumnului în gură”, le-au făcut odinioară viața ușoară, dându-le, plocon, iluzia că sunt importanți, puternici și, mai ales, veșnici. E de înțeles că sunt politic nostalgici… Îi obsedează înlăturarea opozanților și, întrucât nu-i pot executa sau încătușa fără proces, ca prin anii ’50, recurg cu disperare, în cârdășie cu presa aservită lor, la alte strategii ca să se debaraseze de cei care îi înfruntă: discreditarea, compromiterea, hărțuirea, marginalizarea, ridiculizarea, înscenările, intimidarea, amenințarea, calomnia. Ei, autenticii nostalgici (comuniști/ceaușiști/dictatoriali ca mentalitate, ca structură lăuntrică), sunt artizanii falselor sinonimii generatoare de confuzii în ceața cărora să-și poată ascunde adevărata față. Ei, nu (pseudo)nostalgicii pe care, chipurile, îi demască, sunt cei care suspină și lăcrimează nevăzut, în spatele măștilor, după cenzura care, vremelnic, l-a scos pe reflexiv-profeticul Iona sorescian de pe scenă.

Și mai zice profetul: – Se clatină lumea ca un ou clocit. Clocit şi răsclocit. Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos. – (Râzând.) Dar s-a răzgândit. O fi amânat. S-a clocit oul. Acum sunt vesel, ori… ? Aşa şi-aşa. Simt o moleşeală… De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână. Într-o fântână seacă. – (Pauză.) Ce pustietate. Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici. (s.n.)

Fără să fie deznădăjduit („Răzbim noi cumva la lumină,”, spune, în final, referindu-se la lumina/libertatea interioară, inaccesibilă prădătorilor), Iona – în ton cu Arghezi-psalmistul – resimte altă nostalgie, ancestrală și profundă: aceea a prezenței concrete, cândva-demult posibilă, a Creatorului printre pământeni. Prezență dorită cu atât mai mult cu cât oamenii s-au însingurat, s-au izolat – fiecare în chitul lui pandemic – și s-au distanțat unii de alții, într-o lume ambalată propagandistic în folie multicoloră, cu sclipici, dar – dincolo de ambalajul fascinant – pustiită, secătuită, infertilă. O lume care se clatină.

(versiune completată a articolului apărut în revista „Curtea de la Argeș” – www.curteadelaarges.ro )

                         Mihaela Malea Stroe