Arhive etichetă: Mihaela Malea Stroe

Mihaela Malea Stroe: „În oglinda retrovizoare…”

Am mărturisit, repetat, că sunt ani și ani de când refuz să mă mai uit la știrile tv, să ascult știri la radio. Totuși, trăim într-o eră în care, dacă nu alergăm noi după știri, vin ele buluc-bucluc spre noi, via e-mail/internet/telefon deștept.

Pe acelea, concesiv, le citesc din când în când și, evident, subiectul „covid” a fost și este cap de afiș de mai bine de un an încoace. Totuși, să citești informații e cu totul altceva decât să le asculți. Citind în gând, în ritmul, cu tonul/intonația personale, rămâi oarecum la adăpost de registrele vocale ba disperate, ba patetice, ba apocaliptico-alarmiste ori sobru-bocitoare, ba înverșunat-poruncitoare, ba instigatoare, ba isterico-revoltate, ba zeflemitoare ale personajelor de pe sticlă, personaje asimilabile când unor circari, când unor inchizitori, când unor ciocli, rarisim unor profesioniști ai informației nealterate care sunt… specie pe cale de dispariție. Citind, ești mai ferit de ceea ce ți se poate inocula emoțional și mental prin prestațiile nonverbale și paraverbale ale știriștilor, moderatorilor și/sau invitaților acestora. Poți compara, mai obiectiv, mai detașat, porția de adevăr fracturat, împănat cu minciuni credibile, servită „pe tavă”, cu ceea ce constați concret, verificabil, că se întâmplă în jurul tău.

Având în vedere rolul – fără îndoială major – pe care îl joacă presa (ca unealtă!) în informare/dezinformare/manipulare a maselor, mă tenta încă din iunie-iulie ale anului trecut ca, privind în oglinda retrovizoare, să fac o paralelă între momentul decembrie 1989 și puțin după, al așa-zisei noastre revoluții, și momentul 2020 al pandemiei încă actuale. Am amânat (dintr-un soi aparte de lene combinată cu saturație de subiectul „pandemie”), dar „factorul declanșator”, care m-a scos din lenevire, a venit prin „imaginea teroriștilor-oameni-păianjen”, pusă în balanță (în editorialul din Curtea de la Argeș nr. 6/2021, revistă pe care am primit-o, anticipat, în pdf) cu „butonul de lift care a îmbolnăvit de covid un etaj întreg al unui hotel, doar prin apăsarea lui cu un deget…, spusa distinşilor doctori care ne anunţau prin martie trecut că vin zile grele”.

Oglinda mea retrovizoare a început să bată până la vremea în care ni se impunea să dăm crezare exclusiv „presei oficiale” – singura pretins-propagatoare a adevărului, să nu ascultăm (era strict interzis!) „Vocea Americii” sau „Europa liberă” care, ni se spunea, mint de îngheață apele. Direcția oficială pe-atunci era indicată de emisiunea „Vorbește Moscova” care se difuza la ore fixe și întrerupea, din câte îmi amintesc, orice alte emisiuni.

Acum, în repetitive „mesaje de interes public” ni se cere să credem exclusiv informațiile oficiale! Direcția oficială n-o mai trasează Moscova, dar (alt)cineva tot are grijă în noul context unional… să nu ne abatem și, Doamne feri!, s-o luăm, de capul nostru, independent, pe căi nemarcate. În prezent, ceea ce ar putea contrazice versiunea oficială nu este strict interzis, că nu se mai poate din cauza (sau grație, depinde din perspectiva cui privim) evoluției tehnologice – dar este compromis, luat în derâdere, descalificat, catalogat fake, iar cei care, vai!, apleacă urechea și la alte surse sau la opinii diferite (fie ele venite din SUA, Franța, Germania, Italia, Suedia, Singapore etc.) sunt… proștii lumii, inculți, conspiraționiști, putiniști, „răspândaci”, reacționari (că „dușmani de clasă”, „dușmani ai noii ordini sociale”, „dușmani ai poporului” au ieșit din trend).

Revin la momentul ’89, la știrile servite de Televiziunea Română Liberă (?!), la setea năprasnică de a afla ce se întâmplă, sete care fie ne-a ținut cu sufletul la gură în fața micilor ecrane, fie, pe unii dintre noi (sătui de răul îndurat și dornici, în naivitatea noastră de atunci, „să punem umărul” la schimbarea istorică), ne-a scos în stradă, în bătaia gloanțelor, la proteste. Eram panicați (izbânda presei!) că, dacă nu acționăm eroic, se întoarce roata și rămânem cu Ceaușescu și regimul lui dictatorial. Dacă ne-am fi desprins de emanațiile radio-tv, să gândim „la rece”, ne-am fi dat seama că „zarurile erau (deja) aruncate”, schimbarea („catifelată” la alții, sângeroasă la noi) se petrecea ireversibil pentru toate țările aflate pe orbita sovietică. Era exclus să constituim „excepția”! Înfierbântați însă, am înghițit tot ce ne livra presa „liberă”: imaginile terifiante ale cadavrelor învinețite, tumefiate, tăiate, apoi cusute cu sârmă, de la Timișoara, prezența teroriștilor, mai greu vizibili decât coronavirusul, dar care sigur coborau în rapel de pe acoperișuri (nu se știe cum ajungeau acolo), intrau în locuințe, în instituții, ne mitraliau, se ascundeau prin păduri – inclusiv în Poiana Brașov, în Masivul Postăvarul – și ne vânau… De frică, în iarna aceea ne-am „distanțat” voluntar de pârtiile de schi. Psihoza colectivă s-a prelungit. În vara lui ’90 încă tresăream („Iar se trage?!”) până și la pocnetele țevilor de eșapament. „Cine-a tras în noi după 22?” a rămas o întrebare fără de răspuns. Am înghițit, creduli, știri care ne anunțau că au fost otrăvite bazinele de alimentare cu apă potabilă, că au intrat teroriștii în Spitalul de Copii din Brașov. Când s-a dat știrea asta, mă aflam (cu soțul și fetița noastră de 3 ani și jumătate) relativ aproape de Spitalul de Copii, la finii noștri, unde ne prinsese „revoluția”, tranșând (cu pauze de privit la tv și de ieșit la proteste) porcul de Crăciun pe care îl cumpăraserăm împreună. Am sunat imediat la spital („V-au atacat? Suntem aproape, vă putem ajuta?”). O doamnă ne-a răspuns calm că „nu-i adevărată știrea, nici vorbă de atac terorist! Suntem bine.”

Am sunat insistent la televiziune, să le cerem să dezmintă informația, să liniștească oamenii. Au fost imposibil de contactat. Ulterior am înțeles că, și dacă am fi reușit să vorbim cu ei, vrând să îndreptăm știrea strâmbă (sau „fabricată”?) trâmbițată pe post, am fi trecut noi drept „dezinformatori”. Mesajul liniștitor n-ar fi ajuns la public de vreme ce necesară momentului era panica generală.

Au fost locuri și situații în care s-a tras, cu adevărat. Au fost morți și răniți, cu adevărat. „Păcat, păcat, de sângele vărsat!” Păcat strigător la cer de suferința celor onești, singurii autentic-revoluționari: „vom muri și vom fi liberi!”, „mai bine mort decât comunist!”, „noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu ne câștigăm/ libertatea noastră!” Din sacrificiul, curajul și dorința lor de libertate și dreptate, o lungă serie postdecembristă de oportuniști aroganți, ipocriți, agramați, lacomi, nevertebrați, corupți, incompetenți, cameleonici, și-a croit samavolnic trepte pentru funcții cât mai înalte și pentru averi fabuloase.

Au fost, la „revoluție”, multe ordonanțe și ordine haotice, multe știri false, contradictorii sau gonflate, menite să acționeze sinergic, să creeze și să amplifice panica, starea de surescitare, derută și confuzie a mulțimii.

Asupra blocului finilor noștri, s-au abătut, în câteva seri la rând, sute și sute de trasoare șuierătoare, mixate cu zgomote de împușcături, dar, la lumina zilei, am constatat că fațada blocului e neatinsă. Au fost simulatoare?! De citit și mărturia „Șobolanii din Gara de Nord” (Cătălina Hașotti, Armele lui Max, Ed. Betta, Buc., 2019). Cine le-a folosit și de ce? Probabil n-o să știm niciodată. După ani, privită în oglinda retrovizoare, imaginea noastră târându-ne – cu mic, cu mare – de-a bușilea prin apartament, pe sub ferestrele camuflate, ca să fim în „unghi mort”, nu în calea gloanțelor, a devenit tragi-comică. La fel, amintirea serii în care, rămase în casă, fina, eu, pruncuțele noastre, cumnata și o bunică, am încercat, în absența soților, să baricadăm ușa apartamentului cu un cuier de hol pe care nu l-am putut clinti, oricât ne-am opintit, pentru că… era fixat în perete. Azi, scena luptei cu bietul cuier apare ilară, dar atunci eram îngrozite de gândul că vin teroriștii, de aceea nici nu ne-am lămurit pe loc de ce nu răzbim să-l mutăm. Tot atunci, pe la miezul nopții, cu fina și cumnata ei, căutam de zor un satâr. „Operațiunea porcul” (o namilă de aproape 200 kg) se încheiase, dar, în zăpăceala și spaima noastră, rătăciserăm „arma albă”. Ne închipuiam, naiv, că o să ne apărăm eroic fetițele și pe bunică de automatele „oamenilor-păianjen” cu… satârul. Să nu râzi, cu lacrimi triste și amare, de tine-însuți când te uiți înapoi?

Mai mult: se lansase zvonul că teroriștii ocupă case, poduri, turle, apartamente nelocuite și trag de acolo. Cât de lesne și de spornic țese coșmaruri imaginația pradă panicii inoculate, aveam să aflăm curând.

Cum am lipsit de acasă, ne-am pomenit că, știind unde suntem, ne sună vecinii, gata să cheme armata, disperați că la noi s-au instalat teroriști. Auziseră, seara, pași apăsați, zgomote de mobilă mutată de colo-colo. Să venim urgent! Am lăsat fetița în grija finei și… am venit! Ușa apartamentului era intactă, totuși, atinși de frica reală a celor de pe scara blocului, ne-am oprit întâi la vecina care locuia perete-n-perete cu noi. De la ea am pândit pe rând, cam două ceasuri, cu urechea lipită de peretele comun, doar-doar o să auzim zgomote suspecte înainte de a pune pe jar vreo patrulă militară. Neauzind, ne-am luat inima-n dinți și ne-am dus acasă: mobila neclintită, ioc teroriști! Vecinii, agitați, susțineau că nu era părelnic ce auziseră. Excluzând o halucinație colectivă, am căutat sursa zgomotelor ce s-ar fi putut realmente propaga, în seara anterioară, la câteva apartamente. Și… da: vecinul de deasupra cususe ceva la o mașină veche, cu pedală, greoaie și gălăgioasă (asta era „mobila mutată”), în timp ce fetițele lor se jucaseră sărind de pe canapea pe covor (iată și „pașii apăsați”). Panica semănată cu sârg de presă dăduse roade: a deformat, în mintea oamenilor, realitatea.

Momentul pandemic 2020, are, sigur, altă dimensiune, alt dramatism, dar năravul presei a rămas neschimbat: să fie „angajată plenar” în informarea/dezinformarea/manipularea maselor. Cu mult mai mult spor acum, întrucât beneficiază de o mulțime de canale, posturi, rețele (cele de „socializare” – de neprețuit ajutor în manipulare!). Beneficiază de jonglerii tehnice noi: editare de imagini, colaje, holograme, „construcții” computerizate atât de verosimile încât nu poți fi sigur dacă e realitate sau „făcătură” ce ți se servește, iar să crezi fanatic, absolut, în „adevărul” livrat de un anume post preferat, este letal. O doză de dubito ergo cogito, cogito ergo sum cartezian, în aceste condiții, face bine.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea mulțimii în ’89 nu mai constituie tocmai o mare și impenetrabilă enigmă.

De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea lumii întregi în 2020 (la noi cu mare exces de zel) dacă încă nu se vede limpede-cristal, pesemne de la distanță ceva mai mare se vor desluși multe.

Din cât am citit și cumpănit în ultimul an și mai cu seamă din reacțiile semenilor prinși strașnic în mrejele presei, se deduce, și fără să fi stat cu creierul în televizor, că scenariul inoculării panicii și-a păstrat, în timp, componentele de bază: imagini terifiante din belșug, știri gonflate, prioritar și preponderent morbide, informații contradictorii, cocteiluri de un pahar cu adevăr la două cu minciună sau invers, după gust. Plus haos, ordonanțe, decizii, acțiuni și măsuri ilogice (la 200-300 de cazuri covid confirmate – stare de urgență, cu restricții ultra-severe, la peste 15.000 de cazuri – relaxarea restricțiilor). Plus ton jurnalistic de întunecați vestitori ai apocalipsei care, prin agentul „în-corona-t” – pare-se made in China, ne pândește de pe clanță, butonul liftului, tejghele, cărți, bancnote, întrerupătoare, de pe tastele bancomatelor, telefoanelor, computerelor, de pe haine și pantofi, ne așteaptă pe banca din parc, din autobuz, din sala de concert, pe firele de praf… Poate ataca din aer, din ploaie, din vânt, din respirația aproapelui…, de oriunde, de peste tot. Cei care (inclusiv câțiva cercetători germani și americani) au cutezat să susțină, acum un an, că suprafețele nu-i priesc virusului, îl lasă fără vlagă, au fost, atunci, discreditați. Contribuiau la scăderea panicii?? S-a dovedit, între timp, că au avut dreptate. O cercetătoare din Australia (fiziciană) demonstra, tot la vremea aia, de ce nici pe haine nu prea izbutește să se prindă: de mic și ușurel ce e, nu-l lasă legile fizicii, îl zburătăcesc curenții fini de aer pe care îi stârnim în mers. A fost ignorată. Eram sfătuiți să facem „enclave” în casă, unde să lepădăm hainele și încălțămintea cu care venim de afară. Australianca îndrăznea să calmeze spiritele? Urât din partea ei, dar a avut și ea dreptate!

Micul terorist fără mitralieră, nu cobora, ca în ’89, de pe acoperișuri (se zice că ar avea puțin-puțin „rău de rapel”), dar la noi (nu știu dacă și la alții) i-au ieșit în față, mai an, blindate și patrule cu muniție de război. Piticania nu s-a sinchisit de măsura asta grandioasă, dar oamenii, da, s-au simțit timorați, intimidați, amenințați, îngrădiți, nu protejați. Cu atât mai mult cu cât exista, încă viu în memoria multora – precedentul: „iar se trage?” Dacă, după torentul de „certitudini” că inamicul e omniprezent, nu intraserăm în panică pe măsura așteptărilor (cui?), ni s-a servit un supliment motivațional. Qui prodest?! Nicidecum maselor! Doar se știe că panica, stresul, ca și statul în casă, șubrezesc imunitatea. Ei, și?! Reclamele tv (la astea mă uit, că au tâlcul lor) ne îmbie cu puzderie de adjuvante noi care… o întăresc. De mirare că încă nu s-a inventat hârtia igienică imuno-protectoare.

Privind din nou în retrovizoare, iată că gesturi serioase din primăvara trecută, devin ilare. Sub imperiul panicii, ne-am apucat atunci să… spălăm bani (la propriu și perfect legal). Când a dispărut spirtul sanitar de pe rafturi (tot panica indusă a creat criza de spirt și a deschis ușa pentru speculanți) am cumpărat – și n-am fost singura – alcool rafinat căruia i-am schimbat destinația: în loc să facem lichioruri, am spălat cu el gresia, faianța, uși, ferestre, clanțe, robinete, chiuvete, să intre, naibii, virusul în comă alcoolică! Mirosea casa a crâșmă din Dealu Mare, de unde nu lipseau decât cupa de pe masă și cântecul de jale al lui Laie Chioru. Când oarece somitate medicală de la noi a decretat că alcoolul nu ne scapă de bâzdâganie, mai eficient e clorul – evident că s-au golit instantaneu rafturile cu cleaner-e pe bază de clor. Am reușit (cu „pile”) să cumpăr pastile de cloramină, le-am dizolvat în apă și am spălat iar prin toată casa. A fost mai rău decât cu rachiul: mirosea înțepător a clor, ca în wc-urile publice de demult. Și mai rău a fost de cei care, de frică, folosind în exces „rețeta” somității, s-au ales cu arsuri și iritații urâte. Noroc cu un articol din New York Times în care un biochimist (sau biolog? nu mai știu) spunea că orice produs care dizolvă grăsimile (detergenți, săpun obișnuit) e bun: anihilează dușmanul topindu-i costumașul de proteină. L-am crezut pe american și… am revenit iute la detergenții folosiți de obicei. Mai am, spre neuitare, 12 din cele 20 de pastile de cloramină obținute cu greu. I le-aș dărui „somității”…, dar nu mai țin minte cine era.

Termoscanerele și obligația verificării temperaturii – iaca nouă pricină de gâlceavă! Oricât de logice ar fi fost argumentele celor care susțineau că termo-jucăriile nu sunt relevante în privința stării de sănătate (pe asimptomatici nu-i detectează, cei cu febră mare nu umblă brambura, febra mică poate avea multe alte cauze), investiția s-a făcut, practica s-a impus și – qui prodest? – cineva pesemne a câștigat berechet din afacerea asta. Sau să fi fost doar o chestiune de „aliniere”?! Am testat, anul trecut, acuratețea jucăriei. Intrasem într-un magazin după ce am umblat prin soare torid. Temperatura verificată la intrare? 280C. Aerul condiționat rece, din magazin, m-a salvat de hipotermie: la ieșire, când am cerut eu să mi se ia temperatura, aveam… 320C! O prietenă, la alt magazin, m-a întrecut: a intrat la cumpărături cu 260C! Să nu credeți că a dus-o cineva cu targa acolo! Nu, a mers bine-mersi pe picioarele ei! Recent, am iscodit câțiva gardieni dotați cu termoscanere, de la mai multe supermarketuri. N-au depistat, de-a lungul întregului an, pe nimeni cu febră peste 370, deși cazurile de covid s-au tot înmulțit. Un gardian mai vorbăreț, care discutase pe tema asta cu colegii, a ținut să-mi spună că „aparatele ăstea, doamnă, rar trec de 35 de grade! Ori îs anume reglate așa, ori îs defecte.” Am putea crede că media temperaturilor scanate în pandemie la cumpărătorii români se învârte în jurul a 330C. Deși nativ dăruiți cu suflet cald, conform termoscanerelor (tot made in China?), trupește, suntem o nație cam… „rece”.

A nu se crede că, dacă îmi îngădui aici ironii și autoironii retrospective, înseamnă că bagatelizez situația! Virusul (natural sau de laborator, cum o fi el) există, pandemia la fel! Se petrec drame cu adevărat (forme grave ale bolii, sechele pe termen lung, decese) în toată lumea! Spaima, boala și moartea nu sunt lucruri de șagă! Nici sacrificiile medicilor și asistentelor/asistenților care, în acest timp, s-au dăruit exemplar, până la epuizare, profesiei lor ca să salveze viețile bolnavilor. Li se cuvin din plin toată recunoștința, tot respectul și toată admirația noastră!

Dar, din păcate, panica amplificată de autorități prin mercenarii din presă, bâjbâiala, bâlbâiala, haosul general, sistemul sanitar lipsit de resurse, imixtiunea masivă a politicului într-o problemă sanitară au îngreunat munca – deja covârșitoare a – personalului medical. Cei care ar fi trebuit să gestioneze situația prin și cu calm, luciditate, echilibru, să liniștească masele, în loc să le isterizeze asigurând teren pentru obsesii, nevroze, psihoze, depresii, s-au dovedit inapți s-o facă. Sau n-au vrut??? Un succes răsunător totuși au obținut – scindarea severă a societății în deștepți și proști și asmuțirea unora asupra altora: tineri = deștepți vs. seniori = proști, pro-mască = deștepți vs. anti-mască = proști, pro-vaccinare = deștepți vs. anti-vaccinare = proști, pro-surse oficiale de informare = deștepți vs. pro-surse extinse de informare = proști. Categoria înțelepților echilibrați (care totuși există) e ignorată…

Citeam undeva că autoritățile, presa și cadrele medicale suedeze au evitat deliberat sintagma radicală „virusul ucigaș” tocmai pentru a nu induce ideea că, odată contaminat, nu ai cale de scăpare. Cine a propus evitarea ei este, indiferent ce profesie va fi având, un fin psiho-sociolog care știe sau intuiește perfect puterea cuvântului, impactul asupra receptorilor. Pentru astfel de subtilități, trebuie și să ai un IQ respectabil, și să fii voitor de bine! Prin comparație: la noi, aceeași sintagmă a constituit (dacă nu cumva constituie și acum) un refren obsesiv, îngroșat.

Pentru a fi paralizantă, frica trebuie să fie atotcuprinzătoare. Dacă, în ’89, mai exista cineva care nu se temea de revenirea lui Ceaușescu, trebuia să se teamă măcar de „teroriști”. În 2020, dacă nu ne-a turtit chiar pe toți o teamă abisală de virus, trebuia cârpită lesa fricii măcar prin razii polițienești și amenzi. În fine…

În ultimul an, sursa de informații pe care am consultat-o oarecum constant, întrucât mă scutește de comentarii și interpretări gata-preparate de alții și turnate în timpane când din stânga, când din dreapta, este site-ul Hopkins (https://gisanddata.maps.arcgis.com/apps/opsdashboard/index.html#/bda7594740fd40299423467b48e9ecf6)

Statisticile lor (cu toată relativitatea unor cifre oficiale) oferă, pe de o parte, destule date pentru a constata cât de straniu vălurită este dinamica pandemiei în spațiu și timp. Pe de altă parte, ridică o serie de întrebări legitime în privința raportului număr de cazuri covid confirmate/ număr de decese în diferite țări. Nu rețin în ce lună și zi a anului trecut ne situam „la egalitate” cu belgienii în privința cazurilor de covid confirmate: cca. 148.000 și la ei, și la noi, dar, frapant!, cca. 10.000 de decese la ei, 5.000 de decese la noi. Ce să înțelegi? Că sistemul nostru sanitar e mai performant decât al lor? Mira-m-aș! Că sistemul nostru imunitar e mai bun, deși o ducem mai prost decât ei? Că virusul e blând cu noi și aspru cu ei? Am urmărit o vreme nefericita „competiție”. Ba treceam noi în față, ba ei. Astăzi (25 mai 2021) suntem înaintea lor și ca număr de contaminări, și ca număr de decese. Ne-am șubrezit? S-a înrăit virusul la noi? Tocmai acum, când pe graficul nostru curba arată că maladia descrește?! Sau: cum se explică (genetic?, sanitar?, nutrițional?, politic???…) faptul că sunt țări „norocoase”, în care, de când s-a ivit pandemia până azi, 25 mai, numărul de decese raportat la îmbolnăviri, este mic față de cel din multe alte țări: în Bhutan (1/1.411), Burundi (6/4.546), Singapore (32/61.860), Qatar (547/215.742), Emirate (1654/557.619) etc.?!

Poate vor răspunde, cândva, cercetătorii… Sau anchetatorii?!

Până o fi să mai privesc în oglinda retrovizoare, închei, nădăjduind că ne-a rămas un fir de genă din aceea care (zice legenda) îi făcea pe daci să înfrunte moartea râzând: „Domnule doctor – întreabă pacientul – când se va termina pandemia?” „Nu știu – răspunde medicul –, că nu mă pricep la politică!”…

Mihaela Malea Stroe

(text publicat în  www.curteadelaarges.ro, p. 4)

P.S. O actualizare, de pe site-ul Hopkins, azi, 19 iulie 2021, privind rata mortalității, care se menține scăzută în: Bhutan (2/2421), Laos (5/3.426), Burundi (8/5.802), Singapore (36/63.073), Qatar (599/224.278), Emirate (1.898/660.978) etc. Mongolia, acum, la aprox. 148.000 de cazuri, câte erau în Belgia și România la un moment dat, înregistrează 740 de decese (740/148.424), nu 5.000, ca la noi, respectiv 10.000, atunci, la belgieni. Încă un aspect: în Bangladesh (17.894 de decese la 1.103.989 de cazuri covid), situația este mult mai bună, în clipa de față, decât în Belgia (25.209/1.103.413), în condițiile în care, zice site-ul, în Bangladesh s-au administrat (n.b.!) numai 10.108.224 doze de vaccin (la o populație de circa 158.000.000 de locuitori!!!), iar în Belgia  – 12.700.513 doze, la o populație de circa 11.000.000 de locuitori… Care este firul logic/științific în această ininteligibilă și global haotică stare de lucruri???

Nu am explicații, nu trag concluzii, consider că merită destulă încredere cifrele raportate oficial pe site. Presupun că încă este legal să reflectez la datele statistice, la ce spun ele, și să(-mi) pun întrebări, chiar dacă nu voi găsi sau primi răspunsuri. (MMS)

Mihaela Malea Stroe

Credit foto: Dan Strauti

„Goblen matinal”, de Mihaela Malea Stroe (în română, franceză, germană și engleză)

Goblen matinal

Înfruntând toate erorile veacului,
A poposit, de-aseară, în podul palmei mele
Un greier boem şi sprinţar.
Nu ştiu dacă vine din grădina bunicii
Sau din vreo altă, mult mai îndepărtată,
Grădină-altar…
Dar cântă, mântuit, în linia vieţii
Din palma mea,
A iubire cântă sau doineşte cuminte,
Mărunta vietate-greier,
Atunci când, prin sită deasă de oseminte,
Lumina o caut, o văd şi o cern
Sau poate o semăn şi-apoi o veghez,
O sap, o plivesc şi o treier.

Mihaela Malea Stroe

Din volumul „Anotimp fără nume”, Ed. Pastel, Brașov, 2008

Traducere: Valeria Manta Tăicuțu (în franceză și engleză),  Hans Bergel (în germană)

Imaginea: Goblen realizat cu fir de lână, de mătase și metalic, de un fost deținut politic, prin anii ’50.

Tapisserie du matin

En défiant toutes les horreurs du siècle
Une cigale bohème et agile
A fait halte, hier soir, dans le creux de ma main.
Je ne sais pas si elle vient du jardin de ma grand-mère
Ou d’un autre, plus éloigné,
Jardin-autel…
Mais elle chante, sauvée, sur la ligne de la vie
De ma paume,
Chanson d’amour ou chant nostalgique et sage.
Elle chante, cette petite création-cigale,
Quand, par le tamis épais des os des ancêtres,
Je cherche la lumière, je la vois, je la tamise
Ou peut-être je la sème et puis je la veille,
Je la bine, la désherbe, et l’égrène. 

Morgendlicher Wandteppich

Siegerin über die Irrungen des Jahrhunderts,
weilte gestern Abend im Innern meiner Hand
eine verbummelte, leichtfüßige Grille.
Ich weiß nicht, ob sie dem Garten der Großmutter entsprang
oder einem anderen, weit entfernten
Gartenaltar.
Doch sie jubelt befreit auf der Lebenslinie
meiner Hand,
singt von der Liebe oder ein harmloses Volkslied,
die winzigkleine Grillenkreatur,
wenn ich durchs dichte Sieb ihrer Gebeine
die Helle suche, sie finde und verdunkele …
Oder säe ich sie aus und wache über sie,
vergrabe, jäte sie und bringe sie zum Drusch.

Morning Gobelin 

Defying all this century’s errors,
A bohemian playful cricket has made halt,
Since yesterday evening, on my palm
I don’t know if he comes from my granny’s garden
Or from another, very far away,
A sanctuary garden…
But it sings, redeemed, on my hand,
Just on the line of life
A love song or a quiet idyllic song
That mince living cricket
When, among a drizzle veil of ancestors’ bones
I look for the light; I see it and pass it through the sieve
Or maybe I sow it and then I take care of it
Spading, weeding, and thrashing its bright crop.

„Rostul îngerului”, de Mihaela Malea Stroe (în română, franceză, germană și engleză)

Rostul îngerului

Deunăzi, între două visuri,
Între veniri şi plecări,
Între prea puţine răspunsuri
La atât de multe întrebări,
Am stat de vorbă, o clipă,
Cu îngerul meu păzitor…
…despre lacrima zilnică,
Despre grabă şi teamă,
Păsări de pradă,
Năluci, speranţe şi
Alte neajunsuri…
La toate, la toate
A dat din umeri, din aripi,
Nepăsător.

Dar mi-a spus, privindu-mă:
Rostul lui e
Să nu mă lase să mor.

Mihaela Malea Stroe

La signification de l’ange

L’autre jour, entre deux rêves,
Entre arrivées et départs,
Entre trop peu de réponses
Pour bien des questions
J’ai parlé, un instant,
Avec mon ange-gardien…
…de ma larme quotidienne,
De hâte, peur,
Oiseaux de proie,
Fantômes, espoirs et
D’autres désagréments…
À tout, mais à tout ça
Il a haussé ses épaules, ses ailes,
Insouciant.
Mais il m’a dit, toujours en me regardant:
Son but est
De ne pas me laisser mourir.

Der Auftrag des Engels

Vorhin, zwischen zwei Träumen,
zwischen Ankünften und Abschieden,
zwischen den viel zu seltenen Antworten
auf so viele Fragen,
sprach ich, einen Augenblick lang,
mit meinem Schutzengel…
… über die tägliche Träne,
über die Hast und die Angst,
über Beutevögel,
Trugbilder, Hoffnungen und
andere Ungelöstheiten…
Auf alles, auf alles
hatte er ein Schulter, ein Flügelzucken,
ungerührt.
Seine Blicke sagten:
Mein Auftrag
lautet nur,
dich nicht
erlöschen zu lassen.

The meaning of the Angel 

The other day, between two dreams,
Between arrivals and departures,
Between too few answers,
To so many questions,
I talked to my guardian angel…
…about my daily tear drop,
About haste and fear,
Prey birds,
Chimeras, hopes and
Other few trifles…
To all of these, to all,
Carelessly,
He has shrugged his shoulders, his wings.
But he told me, looking in my eyes:
His purpose is
Not let me die. 

Din volumul „Anotimp fără nume”, Ed. Pastel, Brașov, 2008. Traducere: Valeria Manta Tăicuțu (în franceză și engleză). Hans Bergel (în germană).

Poem prezentat în premieră pe pagina La pas prin Brașov tradus în franceză, germană și engleză.

Fotografia: Teatru popular „Irozii” (în rolul îngerului: George Malea, tatăl meu adoptiv, prin1935-38).

Mihaela Malea Stroe

Alfabestiar: „Litera P”, de Mihaela Malea Stroe

Prețul, pelagra, pesta puterii pământene –
perfect preludiu putreziciunii –,
Put! Presupun prestații pestilențial-primitive.
Președinți, premieri, prefecți, primari –
Personaje plastifiate,
Pupătorii poalelor pseudocorectitudinii prezentului,
Partide-pospai, ponosite, peticite, pestrițe,
Parodiază paroxistic patriotismul.
Pretutindeni predomină precise prefăcătorii,
Promisiuni pustii, priorități parazitare (parale!),
Pretenții prețioase, pantagruelice pofte… politice.
Planuri prestabilite. Pesticide. Proceduri. Protocoale.
Proprietăți pasagere. Piticănii patogene,
Parașutistele politruce primesc pitaci peșin.
Prielnică puternicilor – prosti(re)a plebei.
Prielnic „pasul pinguinului pitic”. Predominant parșivă,
Protipendada precar-potentă, poleită, pizmuitoare,
Plimbându-se păgân prin podișul pandemiilor,
Promovează pornografia, pasteurizează praful.
Pritocește, preambalează pulberea pământului.
Primejduiește pinacotecile, punțile, pagodele,
Permută perfid plaurii pasiunilor patriciene.
Penibilă, perisabilă, pretinde pașaport pentru perenitate.
Preferă – Pentateuhului – peristaltismul pitonilor.
Prigonește, preventiv, Păstorii pricepuți.
Pângărește parabola Păltinișului, poeme, povești.
Prăduiește pelerini pravoslavnici.
Persiflează paradisul pierdut, pioșenia pietrarilor,
Potirul, Periprava, Piteștiul prizonierilor.

Periclitează piramidele pertinentelor permanențe.
Promulgă principiile pricăjite, penele păunului pleșuv,
Pălălaia petrecerilor promiscue.
Parcelează priveliști, pescuiește perlele previzibilei prăbușiri.
Protejează panglicuța pălăriei postpostmoderne.
Părinții? Preoții? Psalmiștii? Plictisitoare penumbre,
Pernicioase probleme.
Păi?! Prisos preopinent Prinosului.

Pârdalnici, pribegim pentru pâine
– prin puste progresiste, pe poteci piezișe, părelnic pietruite –
Purtând pururea pe piept pecetea patriei părăsite.

Putna. Pașnicul pescar Petru
Prezicea – parcă –, pălmașilor, pertinența Proverbelor.
Portița. Pristolul. Pruncul Pantocrator.

Mihaela Malea Stroe

Din volumul Alfabestiar, apărut la Ed, Eikon, Buc., 2020, Prefață –  Elena Vieru.  Referințe critice – Hans Bergel, A.I.Brumaru, pr. Cristian Muntean, Adrian Dinu Rachieru. Alfabestiar poate fi achiziționat  de la Editura Eikon sau de la Libris. Copertă și ilustrații Horia Țigănuș.

Fotografia este din arhiva familiei Malea

Alfabestiar: „Litera O”, de Mihaela Malea Stroe

Origami. Ori – ori? Oricum, oblicim ortul!
Otrava oleandrului ostenit
Oferă organelor oficiale oleaginoase oportunități.
Originalul omoară originarul, ocultează oniricul.
Offf! Odinioară oleandrul ofta, ocrotea,
Oblojea omenirea…
Orologiul oracular oprește oriunde, oricând,
Orele optimismului opalescent.
Ocolim ostentativ omiliile obeliscurilor.
Obturăm opțiunile, oxidăm ogrăzile olarilor.
Ocărâm, ofticați, ogiva orânduielilor.
Optimizăm oboiul oportunismului.
Orchestrăm obtuz opace operete onctuoase.
Ofilim obligeana oierilor.
Optimizăm oligarhia odgoanelor, ostracizăm.
Oximoron: On-off, on-off, on-off!
Ostatici orbeți, odorizăm ocnele,
Ornăm osatura ospiciilor.
Osândim opiniile opuse orientării oficiale.
Otrăvim ostroavele osârdiei, orhideele onestității,
Oștile Oituzului, oceanele olimpienilor,
Opărim oazele omeniei, ocinile ogorenilor.
Onorăm ostilitățile, omagiem opreliștile,
Ospețele obediente, opintirile oțărâte, oțetul oblonirii,
Obiectivele obligatorii, obiectele ornamentale,
Oglindirile orgoliilor obeze.
Omologăm osia obscenităților.
Oțelim obezile obidiților.
Oploșim ortacii omizilor, opulența otrepelor,
Osânza orgiilor organizate, ochiadele ordinare.

Oripilant: omitem omul.
Oropsim ortomanii. Oborâm obrazul onoarei.
Ofensăm ozonul obârșiilor.
Orbim obștea orfană.
O! O! O! Oxigenăm obscure orori!

Odăjdii.
Osemintele, osemintele…, ochii odihnei!
Oștirea oprită. Ofranda.
Osana! Osana! Osana!

 Mihaela Malea Stroe

*Din volumul Alfabestiar, Ed. Eikon, Buc., 2020.Volumul, lansat la LibFest (LibFest: Lansare „Alfabestiar” de Mihaela Malea Stroe – YouTube), conține poeme „rezervate” alfabetului; în fiecare poem, cuvintele încep cu litera căreia îi este consacrat textul.

Ilustrație Horia Țigănuș

 

Alfabestiar: „Litera Δ, de Mihaela Malea Stroe

Îndărătniciile înșelătorilor „încoronați”
Întregesc întunericul înnoptărilor,
Îngemănându-l împietririlor.
Încolonați, îndoctrinați, înregimentați,
Încuscriți îmbuibărilor, întunecații
Înfierează îndurerările înaintașilor.
Încuviințează îndrăcirea. Îmbledecăresc „îndireptările”.
Încercuiesc înălțimile, încuie întâmplările înalturilor,
Înlocuiesc înțelesuri împământenite îmbrâncindu-le,
Încarcerând îndreptățitele îngândurări.

Înnebunim încercând îndoit
Îmblânzirea încornoraților,
Înșeuarea înrăiților,
Înfruntarea înneguraților,
Îndepărtarea înfumurărilor,
Înlăturarea încețoșărilor,
Înzilirea întârziaților,
Îmbucurarea întristaților,
Îmbunarea încruntaților,
Încurajarea înlăcrimaților,
Întrajutorarea împilaților,
Îndeplinirea îndatoririlor…
Împlinirea împărătească.
Împăcarea înrourată,
Înduhovnicirea.

Înrădăcinarea însingurării înseamnă îndeobște înec
În îndepărtatele, învăluritele, în-de-sine înstrăinări.
Încântându-ne îngerii îndurării,
Însutim îndrăzneala începuturilor întraripate.

„Îngrijorările îngreunează înălțarea! Înțarcă-le!
Încetinește-le! Încetează-le! Înțelege întregul!
Împacă-te!” îndeamnă Învățătorul într-ale îngăduinței.
„Întrebarea, încercarea, înfăptuirea – îndelung înluminează-le!”
Întotdeauna înlăuntrul îndrumă înțelepții
Într-adins/în/înspre/întru/într-adevăr.

Întrezărind Învierea, Înălțarea, înmugurim întru.

*Din volumul Alfabestiar, Ed. Eikon, Buc., 2020.

Volumul, lansat la LibFest (LibFest: Lansare „Alfabestiar” de Mihaela Malea Stroe – YouTube), conține poeme „rezervate” alfabetului; în fiecare poem, cuvintele încep cu litera căreia îi este consacrat textul.

Cu gândul alături de toți cei care acum sărbătoresc Învierea Domnului! Să vă fie Marea Sărbătoare cu sănătate și bucurii!

Mihaela Malea Stroe

Credit foto: Mihaela Malea Stroe

„Litera C”, de Mihaela Malea Stroe

Căutăm consecvent cercuri concentrice,
Calamități controlabile, comedii, colocvii colcăitoare,
Cazinouri, capricii, clovni, cosmetice călătorii.
Căutăm… celebritate calpă, confetti cenușii,
Crăiești creițari, contorsionate crengi,
Circ circumscris căderii, celule centripeto-centrifuge,
Carantinări – ciudate cetacee! –
Chipuri corect cerate, carcase clăpăuge…
Consumăm conserve chimizate.
Cerberi cuțitari, clasificăm cazul Christului.
Ciuruim credințele. Castrăm, cinic, clopotele,
Cetluim cântecele Caloianului, crucea chindiilor.
Căpușăm cetinile cedrilor, ciuntim chiparoșii.

Căutăm constant curțile confortului costisitor,
Compania călduțelor compromisuri.
Cacofoniile consumerismului contemporan:
Confundăm cerul cu cecul, Centaurul cu cent+aurul,
Cultura cu culturismul, calmul cu calmantul.
Creștinul cu cretinul, Cenușăreasa cu cenușa.
Copârșeu: confundăm Crăciunul cu… coca-cola,
Codrii Cosminului cu cisterna cifrelor contabile.
Contemporani confuziei, conferențiem,
Corodăm colinele clasicismului,
Contraindicăm cuminecătura, comuniunea, colindele.
Cotcodăcim contraceptiv, condamnând catedralele.
Cucuvele cuvântătoare, calomniem clipitele chibzuinței.
Cârtițe chiaune, chibițăm concertele curcubeului cărunt.
Catifelăm colții crevaselor-colivii, calvarul ciocârliilor.
Consolidăm contra-cronometru colbul carnal,
Cadențele canibalismului cerebral.
Ceaslovului ciocli – cerșitorim cadavre-n carnaval.
Clonăm, confidențial, calendarele crivățului.
Citim, captivați, cotidianul „Chir Costea Chiorul”,
Contemplăm colateral cefele caraliilor Casimcăi.
Constelațiile crimei cresc convergent. Constituțional.
Claviatura cornulețelor cu ciocolată –
Calea căpătuielii cartoforilor căftăniți. Cacealma!

Copiii ceterași cunosc chihlimbarul credinței! Chivotul!
Crugul cugetului. Conștiința cărturarilor. Cuvântul cușer.

Cerește calibrat, contravenind căutărilor,
Cavalul cântă calm… „Cântarea Cântărilor”.

Mihaela Malea Stroe

 *Din volumul Alfabestiar, Ed. Eikon, Buc., 2020.

Volumul, lansat la LibFest (LibFest: Lansare „Alfabestiar” de Mihaela Malea Stroe – YouTube), conține poeme „rezervate” alfabetului; în fiecare poem, cuvintele încep cu litera căreia îi este consacrat textul.

Video: YouTube

Foto: Mihaela Malea Stroe

Pași prin cetate: „Inflorescență lăuntrică”, de Mihaela Malea Stroe

Inflorescență lăuntrică

Pe aleea pietruită cu nopți nedormite,
Străjuită de singurătăți smălțuite,
Se făcea
Că mai era cineva.

Nevăzut, necunoscut, se juca
De-a baba-oarba, sau de-a mija,
Sau de-a altceva…
De-a visul nevisat,
De-a povestea nepovestită,
De-a muntele neurcat,
De-a apa ne-ncepută,
De-a cetatea nebiruită,
De-a cărarea nouă și ascunsă,
De-a durerea încă nedurută,
De-a pădurea încă nepătrunsă…

Da, mai era pe alee cineva
Care trecea ușor, gânditor, și tăcea
Aidoma umbrei fluturilor,
Aidoma umbrei cocorilor…
Nimic nu mi-a spus,
Doar m-a luat de mână și m-a dus
– aievea m-a dus –
Până la cumpăna întrebărilor,
Până în buza abisului,
Până la marginea visului
Cea mai deslușit luminată
Și cea mai de sus.

Mihaela Malea Stroe

Aranjament decorativ Mihaela Malea Stroe

Poem prezentat în premieră pe La pas prin Brașov

Clipa de emoție: „Poem cu mânăstire nezidită”, de Mihaela Malea Stroe

Poem cu mânăstire nezidită

Mai tălmăcește-mi azi
Pecețile-nserării,
Te mai pogoară în fântâna
De tine ctitorită în inimă cândva,
Să-ți dau obol din apele tăcerii
Și geana insomniei din abur de cafea.
Mai dă-mi răbdarea rugii ce se-nalță
Dinspre aici spre cine știe unde,
Mai dă-mi răgazul
De-nsămânțat nădejdi în rotunde
Sau eliptice unde…
Din talazul
Lui mi-e prea frig, prea cald și încă frică
Prin duhul cuvântării tale mă ridică.
Mai povestește-mi ziua cea de mâine,
Când voi gusta din vinul tău, din pâine,
Când degusta-te-voi pe îndelete
În basmul ce-a sfârșit și-abia începe.
Strecoară-mi-te-n clipa de apoi
Cu toată-nsuflețirea visului ce-n noi
Și-a alăptat clipita de iubire
Stând blând, pe prima treaptă, la intrare
În nezidită, încă, mânăstire.

(din vol. Clipa de grație, Ed. Eikon, Buc., 2016)

Mihaela Malea Stroe

Imaginile sunt din arhiva familiei Malea (1936 – 1937)

„Poem despre frumusețea amurgului”, de Mihaela Malea Stroe

Amurgul acesta, care, într-o-mbrățișare,
Mari depărtări apropie,
Pe care amândoi îl contemplăm cu uimire
În frumusețea lui cea mai presus de fire,
Ocru-arămiu e, ca penetul de magică dropie.
E brodat cu mătăsuri delicat sângerii,
De parcă ar fi trecut prin zariștea lui
Fluturi răniți, gingași războinici ai nopții.

Să-mi spui, iubite, să-mi spui –
De ce,
Dimpreună cu noi privind asfințitul, se înfioară –
din rădăcini până la ultima frunză – mestecenii?

Amurgul acesta, de-ar fi spre degustare,
Gust rafinat ar avea, de adumbrite cireșe amare.
De-ar fi să-l risipească zefirul, ar ajunge la noi
Miresme primăvăratice de liliac, iasomie, caprifoi…
Spre ascultare de-ar fi, negreșit amurgul acesta
Ar cânta dumnezeiește la vioară,
Până ce toate lacătele beznei s-ar sfărâma,
Până ce s-ar izbăvi lumea și s-ar lumina…

Mestecenii știu, făpturile lor albe se înfioară!

(din volumul Clipa de grație, Ed. Eikon, Buc., 2016)
Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Mihaela Malea Stroe