23 iulie 2024

Contact us

Mihaela Malea Stroe: „Clătite… epice”

 Mihaela Malea Stroe: „Clătite… epice”

Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.

Asta până când niște VIP-uri autohtone (very important persons pe bază de coeficient de mutră, mult tupeu și nulevaya kul’tura ) au început să arunce prin reclame și traduceri cu „epicul” și cu „dramaticul” de împrumut angliciform cum ar da analfabeții funcțional cu nuca-n perete, cu bâta-n baltă sau cu cine știe ce secreții în iahnia de fasole. Mă rog, dacă tot se poartă la nebunie fluiditatea în fel și chip, de ce n-ar fi și fluiditate semantică?

Și-așa ne-am trezit că toate cele sunt pentru ei/ele, la grămadă, epice sau dramatice, indiferent de context. Liricul, deocamdată, le-a scăpat nevătămat prin rariștea de neuroni. Maladia asta se dovedește mai contagioasă și mai a naibii decât covidul. Biruitoare pe termen lung.

Iată o scurtă selecție din reclame/traduceri nefericite: „omletă epică”, snaksuri „epice”, „confruntare epică” (în fotbal), „șpagatul epic” (al lui Van Damme), cremă de față care „îți va schimba dramatic înfățișarea”(Doamne, apără! Cine ar cumpăra o cremă cu efecte „dramatice”?), „câștiguri epice”, „seară epică”, lupul – „un prădător dramatic”, „vacanță epică”, „poveste epică” etc. Sunt improprii limbii române aceste „construcții”? Sunt! Are limba română resurse lexicale mai expresive, mai variate și mai potrivite contextual? Are! Și ce dacă?!? Ne englezim la greu, cu sau fără noimă, cu sau fără discernământ. Mai mult fără. Importul de cuvinte e bun, dacă e făcut cu cap. Dar când „importatorii” banalizează cuvântul, îl transformă în tic verbal și îi alterează înțelesurile cum vor ei, e pacoste.

Această sumară introducere vine să prefațeze o scenă petrecută de curând.

Zilele trecute, mă întâlnesc pe stradă din pură întâmplare cu un vechi cunoscut, Marian V. (altul, nu cititorul de „almanahe”!), pe care nu-l văzusem de foarte multă vreme. Schimbăm amical câteva vorbe, apoi, galant, mă invită la o terasă unde, mă asigură el, „fac ăia niște clătite absolut epice!”. Aha, s-a molipsit și dumnealui, deși – de peste o jumătate de veac – nu mai e puștan teribilist. Vârsta nu l-a imunizat, a rămas vulnerabil în fața scălâmbăielilor verbale de la tv! Nu mă mir prea tare, era destul de snob, de emfatic odinioară. Totuși vorbea elegant, cu mai multă grijă și sens pe-atunci. Îi plăcea grozav să epateze.

Un îngeraș poznaș, pus pe năzbâtii, deghizat în drăcușor nervos, mă îndeamnă să mă joc nu tocmai inocent cu interlocutorul căruia îi spun zâmbind: „Mulțumesc pentru invitație, ești un cavaler de-a dreptul epic!” Marian râde cu gura până la urechi, încântat, pentru că – nu-i așa? – i-am făcut un mare compliment. Un compliment epic. Plusez: „Ți-ai păstrat din tinerețe și fizionomia epică.” Râde iar. Nu știu de ce, dar dintr-odată îmi vine să-i șterg veselia de pe chip cum ștergi cu laveta stropii de ulei de pe capacul aragazului și adaug: „Ești mai epic decât proza domnului Jourdain!” Pe vremuri, Marian frecventa teatrul, poate n-a abandonat obiceiul. Sigur știe cine e monsieur Jourdain cu proza lui – „apportez-moi les pantoufles!” – dar se vede că nu a înțeles chiar bine încotro bat. Continuă să zâmbească pe când ne așezăm la masă pe terasa lăudată. Îl rog frumos să mă lămurească ce înseamnă „clătite epice”. Abia acum îi piere zâmbetul și se uită la mine compasiv, ca la o persoană cu retard accentuat. Cum? E posibil? Încă n-am aflat că „epic” e un lexem multifuncțional care scutește eficient vorbitorii de efortul mintal depus în căutarea nuanțelor? În ochi i se rostogolesc rapid semne de întrebare, cum se rostogolea simbolul dolarului în ochii nu mai știu cărui personaj lacom de bani din desenele animate clasice. „Tu vorbești serios?!” mă întreabă. „Da. Foarte serios. Ce înseamnă clătite epice? Clătite savuroase? Nemaipomenite? Fantastice? Delicioase? Fragede? Pufoase? Ca la mama acasă? De neuitat? De poveste? De vis? Fabuloase? Uimitoare? Senzaționale? Unice? Fără egal? Fără seamăn? Fără cusur? Excelente? Minunate? Incredibile? Excepționale? Măi, Mariane, de ce mama zmeilor dăm așa de avântat cu piciorul în expresivitatea limbii române și ne cramponăm, ca idioții, de un insipid, incolor, inodor, invaziv și, pe deasupra, impropriu import? Pentru că e cool, și e în trend, și pentru că ni l-au scuipat insistent în ograda lexicală niște ageamii aroganți, inculți și fițoși din mass-media? Dacă i-ai întreba ce înseamnă gen epic, ar presupune că e vreo palpitantă descoperire de ultimă oră în genetică. Un gen, adică, nemaiîntâlnit.”

Abia acum pricepe că nu glumesc întrutotul, dar până să se dezmeticească de-a binelea și să-mi dea un răspuns – desigur epic, adică măreț, grandios, spectaculos, epopeic, memorabil – apare ospătarul, un tânăr simpatic și vioi ca o suricată. Așteaptă să comandăm. „Am auzit că preparați niște clătite absolut epice”, îi spun și văd că surâde încântat, măgulit, mândru. Foarte probabil, n-ar ști să explice atributul alipit clătitelor, dar îl percepe ca pe ceva laudativ, e „de bine”, altceva nu contează. Dacă e „de bine”… e foarte bine! Când comand însă „două clătite în proză suprarealistă, cu dulceață lirică de afine în ritm trohaic și un pahar epopeic cu apă dramatică plată de la gheață, vă rog” e complet derutat. A intrat în ceață semantică deasă și cere prim-ajutor cu privirea. Se uită scurt când la mine, când la Marian, așteptând – mai degrabă de la el, că pare om serios și întreg la minte – o traducere a bizarei mele comenzi. Râd stăpânit, mai mult pe dinlăuntru, și simplific – „clătite cu dulceață de afine și un pahar cu apă plată, rece, vă rog” – în timp ce lui Marian i se adună iute spre centrul frunții, a severă încruntare și a reproș, sprâncenele epice. Adică mai mari și mai stufoase decât sprâncenele talentatului Mircea Albulescu, actorul din aproape de tot trecuta la ceruri generație de aur a scenei românești. Cred că pe extravagantul Marian îl încearcă acum un regret epic (adică amarnic, profund, ireparabil, mare, tardiv, irepresibil, sau… doar ușor? efemer?) că m-a invitat. Ce-a fost asta?! Cum „clătite în proză”? Comandă și el, „două clătite cu brânză dulce și stafide și un Pepsi zero zahăr”. Îl uită pe „vă rog”. De ce n-o fi cerut clătite epice? E prea vag, totuși?

Epicul ăsta de-mprumut, infiltrat peste tot „în loc de”, este, pentru minte, cum sunt cipsurile pentru corp. Ai cămara și frigiderul pline de bunătăți, dar ți-e lene să le cauți, să le pui pe masă. Boala lui Calache în variantă modernă. „În loc de” mâncare autentică, ronțăi abuziv cipsuri – cu gust artificial de brânză, de șuncă, de ceapă, de smântână, de ardei, de jumări, de roșii, de usturoi, de cartofi, de pizza, de gulaș… Îți amăgești nevoia de hrană, gura, stomacul, receptorii din creier. Poți ajunge supraponderal, dar ești – de fapt – subnutrit, puhav, anemic. Faci ulcer, te paște leucemia, ai amețeli și nu înțelegi de ce.

Mâncăm. Comentez: „clătitele sunt, într-adevăr, bune… ca la mama acasă.” După un onomatopeic (sau epic?) „mmmmm!!!” de incomensurabilă satisfacție gustativă din partea lui Marian, peste noi, peste masă, peste clătite, peste lumea cuvintelor în derivă, se așterne o tăcere epică. Adică deplină. Grea. Apăsătoare. Ca țesătura densă a unui text epic realist-obiectiv, ofensat grav de clătitele epice. Și mă gândesc că, în competiție strânsă cu epicul din discursul comun, a intrat de curând narativa din discursul politic. Se-nvârte și bâzâie narativa asta în gura politicienilor ca musca verde și grasă survolând un cotlet stricat, să-și găsească loc bun pentru ouăle ei și hrănitor pentru viitoarele larve. În fine, aici e altă… narațiune, cu alți naratori și naratari! Despre gogoși electorale epice.

La plecare, îi mulțumesc din nou lui Marian pentru invitație. Zice „mi-a făcut plăcere”, dar sunt indicii că nu-i un adevăr tocmai epic în ce zice el.

Mihaela Malea Stroe

Publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Sursa foto: Pixabay

Redactia

12 Comments

  • …adică, fără TVA!

    • da, fără TVA, dar cu taxe și impozite pentru vorbitorii care nu aderă la dramaticele noutăți epice…

  • Mă tem, dragă autoare, că cetitorii, și dintre dânșii acei mâncători de mai mult sau mai puțin savuroase, dar epice…, n-or prea putea – cu evidenta lor dotare frugală – pricepe și reține care-i baiul. Cum că, în lb. română, ar cam însemna altceva epicul acela folosit cu ghiotura. Și total greșit, cu sens schimbat. Cum? Ce? Mai lasă-ne cucoană, nu ne încurca mințile ușurele, puțintele, dar ce epic ne învârtim cu ele, curat tirbușon. Și ne e bine fain. Ne-ai amețit. Dac-așa era româna „veche” mult e bine, c-am scăpat de ‘MNEAEI. Piua și de la capăt. E pic de rost în cele ce zici. Ne mustri, asta-i clar. Și? Și ce? Merem bărbătește înainte, haida de!

    • Așa-i! Aceia n-or pricepe care-i baiul!
      Haida de și haida-haida!

  • Un text de mare frumusețe lingvistică și nu numai. Felicitări Autoarei, mereu la înălțime ! Cât despre cârtitorii de serviciu, prestația lor rămâne la nivelul sterilității (epice!). I. Lazu

    • Mulțumesc pentru aprecieri!

  • Vă mulțumesc pentru aprecieri!
    După ce am trimis textul spre publicare, tv-ul mi-a mai livrat – pe nat-geo-wild – o „perlă” de traducător epic (adică „genial”). O atașez aici: „combinație dramatică de culori”. Era vorba de penajul în culori vii, frumoase, al unui rățoi. Bietul rățoi! Habar n-are ce „dramă” trăiește! Probabil crede că penajul lui are culori fascinante, spectaculoase, într-o „combinație artistică” demnă de Picasso.

  • Admirabil text. Ca de obicei, autoarea ne seduce sau ne enervează, depinde de unde privim lucrurile, cu o cunoaștere fără cusur a limbii române și ne atrage atenția asupra consecințelor lenii intelectuale (rezultatul, de fapt, al unei educații deficitare) care ne bântuie tot mai mult.

  • Felicitări!

  • Felicitări, d-na profesoară! Un text mai “epic” decât atât, nici că se putea; cu atât mai mult, venind din partea dvs.

  • ma raliez si eu admiratorilor epici ai acestei contributii satirice. Aferim! Si in alte limbi bantuie aceeasi molima. „Cool” ticul verbal al tineretului francez si german americanizat nu s-a impus si in romana? Cred ca da. Sau un alt americanism „narativul” ? Sau „definitiv”, tot atat de polisemantic. Multe complimente autoarei.

    Candva si Andrei Plesu s-a legat de americanismul „nicio problema” (no problem) care este tot atat de parazitar: ”aucun pobleme” , „kein Problem” etc.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.