Mihaela Malea Stroe: „Critica distructivistă”

Motto: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”  (Mihai Eminescu)

Oare istoria se repetă?! Unii spun că da, alții că nu… Poate mă înșel, dar îmi vine-a crede mai degrabă că da. Sigur, nu absolut identic, nu e o filă trasă la indigo sau la xerox. Ar fi mult prea ușor de identificat repetitivitatea, și-ar putea da seama până și Cetățeanul turmentat. Or, tocmai aici se află clenciul, că nu ni se servește totul la vedere, lămurit, „pe tavă”, nu (ne) sare nimic în ochi. Ni se dau, ca în romanele Agathei Christie, piste false din belșug și, cu parcimonie, oarece indicii că avem de-a face cu  „Alte măşti, aceeaşi piesă,”, că „Toate-s vechi și nouă toate” sau că nu se află „nimic nou sub soare”. Cei mai mulți, prea prinși în arcanul grijilor pentru ziua de mâine, n-avem timp să desțelenim indiciile. Ne „rinocerizăm” periodic, după cum bat „vânturile, valurile” – din stânga, din dreapta, din răsărit, din apus, dinspre o „uniune” sau alta – ignorând că, repetat, apar, ca din jobenul magicianului, vajnici diriguitori cu veleități de giruetă și cu prestații gălăgioase de „toboșar al timpurilor noi”. De parcă nu s-ar ști că, de când lumea, „ce e val ca valul trece”. Că, mai concret, toboșarul Beniuc (și alții ca el), de n-ar fi dat cinstea pe rușine, („Cântecele de pierzanie” pe „Libertatea e o stea roșie”), ar fi rămas poet (ce-i drept, neprivilegiat), n-ar fi naufragiat de pe podium la marginea scenei deîndată ce a trecut spumegândul val proletcultist. „O singură greşeală nimiceşte mult bine”, zice Ecclesiastul, dar cine să țină minte un detaliu dintr-o carte de căpătâi?! Pentru unii dintre cei la care mă refer, nici măcar n-a fost o greșeală. Au slujit de bună voie, conștient, cu abnegație, propagandei și ideologiei momentului, au proslăvit „uniunea” acelor ani, pentru căpătuială: studii „superioare” făcute pe scurtătură, ascensiune fulminantă în funcții importante, privilegii de natură materială, glorie artistică etc. Bunăoară, să iei „premiul Lenin pentru literatură” era mare scofală, nu glumă! Cine au fost literații care au jucat după cum le cântau „frații noștri” de la răsărit, aflăm din antologia postdecembristă a lui Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă (Ed. PRO, f.l., f.a) și din volumul Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, al lui M. Nițescu (Ed. Humanitas, 1995).  Acum, urmașii, ca mentalitate și interese, ai acelor „dansatori”, joacă după cum le cântă „frații noștri” de la apus. „Alte guri, aceeaşi gamă”… cosmetizată însă în alte tonuri și culori. Pasiunea pentru roșu a trâmbițașilor marxism-leninismului din anii ’50 – ’60 ai veacului trecut aparent s-a stins, în fond – s-a diversificat cromatic (progresism, feminism, liberalism, globalism și alte „isme”), pentru că oportunistul/parvenitul/slujitorul/activistul dogmei politice dominante se orientează în așa fel încât să aibă „vânt din pupa” oricând, subspecia asta dovedindu-se foarte versatilă și teribil de rezistentă. Rând pe rând, indivizii care-i aparțin se autoproclamă „democrați”, interesați strict (cum să nu?!) de fericirea „țărișoarei” lor, fiind, categoric, mai apăsat progresiști decât strămoșul lor Cațavencu, cel foarte-prea-ultraprogresist și liber-schimbist… care vrea „progresul cu orice preț”.

Istoria se repetă? Dacă înlăturăm gardul vopsit, vedem… cam ce se întâmpla după „resurecția” din 1944 și ce se întâmplă după „revoluția” din 1989. Grijă mare, și atunci, și acum, pentru „reformarea” urgentă a învățământului, tradusă prin distrugerea unui sistem care dădea roade bune, nu pădurețe. Cu diferența că prejudiciile aduse sistemului de reforma din 1948 au avut rădăcini mai anemice și viață mult mai scurtă decât prejudiciile „scrofulos” organizate (premeditate?!), cu bătaie lungă, aduse de reforma postdecembristă, al cărei rezultat cu siguranță incontestabil este creșterea exponențială (nu și îngrijorătoare pentru decidenți!) a producției de analfabeți funcțional în România… educată.

După ’44, au fost promovați în regim de urgență cei care aveau ca țintă declarată „să făurim o cultură și o artă nouă” (Nicolae Moraru, citat de M. Nițescu care îl consideră pe N. Moraru „o adevărată autoritate a dogmatismului proletcultist”). Autorul volumului Critica criticii, Ion Vitner, (citat de M. Nițescu) cerea și el „o cultură nouă, rațională și realistă”. În viziunea lui I.Vitner, Eugen Lovinescu era „exemplul palpabil al unei gândiri nevertebrate, incapabile să se susțină pe propria-i construcție și apelând în mod necontenit la sprijinul înaintașilor”, G. Călinescu „un apologet al confuzionismului cultural”, iar precursorul proletcultismului, Th. Neculuță, mai valoros decât Eminescu. Drept răsplată pentru devotamentul ideologic, în 1948, înnoitorul cultural progresist Ion Vitner a devenit înlocuitorul indezirabilului G. Călinescu la catedră. Exemplele pot continua cu Sorin Toma care, în același an, semnând „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” îl ia în colimator pe Arghezi. Tot în 1948, Neculuță, de meserie cizmar, dar considerat primul poet-proletar, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Totuși, spune M. Nițescu, nimeni înaintea lui Vitner „nu a condamnat cu atâta dispreț cultura noastră”. Dacă în această privință Vitner n-a avut înaintași notabili, să nu ne îngrijorăm… Urmași de nădejde are! Aceeași ambiție de „înnoire” ideologiza(n)tă în cultură (care musai să fie corectă politic!) o au și unii dintre contemporanii noștri, consecința – pentru ei – fiind (cum altfel?) promovările rapide și ascensiunile răsunătoare.

În treacăt fie spus, nu numai literatura/critica literară au avut parte de „înnoiri” după 1944. Istoria noastră trebuia și ea ajustată conform strașnicelor comandamente ale timpurilor cu pricina, adusă din condei, și-așa ne-am ales cu expertul (vremelnic) în domeniu M. Roller care, precum se știe, are și el urmași atitudinali după 1989, „mari” istorici (că doar „mare” cât cuprinde a fost și tovarășul Roller la vremea lui!) chitiți pe treabă să ne răscroiască, din vârful degețelelor pulsând pe tastatură, trecutul.

Una dintre întruchipările vitnerianismului postdecembrist este dl. Ghiță de la Universitatea Craiova (instituția de învățământ, nu clubul de fotbal!) care într-un stufos articol („Mituri fundamentale”) publicat prin 2019 pune de-o miuță literară cu acela pe care îl numește cu vădit dispreț „padișahul criticii interbelice”, „ciceronele” sau „patriarhul criticii noastre” – G. Călinescu. Și uite-așa, încetează, prin efort (anti)cultural comun, războaiele reci! Estul (prin tovarășul prof. univ. Vitner) și vestul (prin domnul prof. univ. Ghiță) își dau frățește mâna peste decenii, într-o – până nu demult inimaginabilă – „uniune” animată de același măreț ideal progresist: înnoirea (varianta Vitner) respectiv remanierea sau demitizarea (varianta Ghiță) criticii și a literaturii române care, fără aportul lor cultural și al altora aidoma lor (s-au ridicat astfel de specimene și prin alte universități – la Cluj, la Oradea…), ar fi fost și ar fi în veci… vai de capul ei! Dacă scopul celor doi, înfruntând trecerea timpului, este același, mijloacele diferă puțintel. Mijloacele lui Vitner (abordarea sobru-stalinist-jdanovistă a problemei, în limbaj „nediferențiat, grosier, sociologist vulgar” – M. Nițescu) s-au dovedit până la urmă prea efemer eficiente. Ce-i de făcut, deci, pentru efecte distructive mai puternice, dacă se poate ireversibile? Un tsumani în direcția cancel culture (că tot e foarte la modă!) nu cumva ar fi mai practic decât… un val? Contemporanul nostru craiovean testează abordarea în zeflemea, într-un limbaj în care vulgaritatea tinde, pe alocuri, spre scabros, deși autorul deține (când vrea!) și registrul academic de exprimare, de parcă ar scrie… la două mâini: când mr. Jekyll, când dr. Hide. Prolific peste poate, autorul nu-și înfrânează elanul critic politically correct. Nu se oprește la un articol-două în care să ia în pleasnă miturile fundamentale din Istoria… călinesciană pe motiv că (după cum clamează el cu „autoritatea” și aroganța insului emanat din carcaletele politico-ideologic al zilei) „Toate aceste mituri, trebuie subliniat din capul locului, sunt penibile în proporții diverse”. Într-o „creativă” pauză pandemică de la scrierea altei cărți, spiritul lui „ludic” (autodefinit ca atare într-un scurt interviu tv) și-a revărsat potențialul „miștocăresc” în câteva sute de pagini intitulate înșelător O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu. Preocuparea majoră a autorului pare să fie aceea de a îmbrânci zdravăn spre „maturizare” literatura română, pentru că, zice el: „o literatură capabilă să râdă de ea însăși, să se pună între paranteze, să nu se ia în serios, este o literatură care și-a depășit pubertatea”. Pasămite asta a învățat pe unde a umblat în larga lume și așa o fi… corect politic. Uite că am lacune: nu știu (mea culpa!) care-i sunt modelele, ce faimoși critici literari și când anume au contribuit – prin ironie/derâdere, punere între paranteze, neluare în serios, lectură în răspăr și alte metode similar-batjocoritoare – la maturizarea literaturii din propriile țări – Franța, Germania, Anglia, SUA, Japonia, Columbia lui Márquez sau care or mai fi ele…

Modelul universitarului Vitner în epoca lui înnoitoare era fățiș: Andrei Jdanov, pe traseul Moscova – Kremlin – arealul estic sovietizat. Modelul mărturisit al universitarului contemporan e mai ambiguu, mai… evaziv, ghid fiindu-i „critica occidentală”, europeană sau americană… În ce înaltă școală și de la ce ilustru maestru occidental o fi deprins cu așa mare nesaț arta defăimării toxice, a bălăcărelii literaturii nației și gustul negării ei en gros este greu de dibuit. Prin ce scorburi hermeneutice occidentale o fi scociorât domnia sa de-a descoperit, bunăoară, că în mitul jertfei creatoare din Monastirea Argeșului stă bine pitită „etica nazistă”? Și noi, care credeam că nazismul are rădăcini într-o Germanie de secol XX! Conform uluitoarei descoperiri,  aflăm, în premieră absolută, că nazismul s-a născut colea, în ograda noastră, „Pe Argeș în jos”, prin secolul al XVI-lea, ideologii lui principali fiind Manole și Negru-vodă, nicidecum Hitler. Sau, dacă nu a făcut ochi chiar la noi, poate l-am importat dintr-o ogradă vecină, de pe undeva de prin Balcani, pe unde mai circula el, mitul, plin de „etică nazistă”, cine știe de când, că miturile sunt, de felul lor, cam supratemporale și cam transfrontaliere. Dacă e mult prea greu de înțeles jertfa creatoare din balada populară, mai pe înțelesul domnului Ghiță ar fi Balada tovarășului căzut împărțind „Scânteia” în ilegalitate (baladă cultă, cu autor cunoscut – Victor Tulbure – indubitabil autohtonă, databilă, nu jucărie folclorică incontrolabilă în spațiu și timp, cu autor anonim și colectiv imposibil de identificat). Tema jertfei apare și la Tulbure. Apare angajat, rațional, mobilizator („Pot să mor. În urmă-mi/ braţe milioane/ flutură în soare/ seceri şi ciocane”), jertfă tovărășească, revoluționară sadea, realistă de-adevăratelea, purificată de nedorite elemente mistice și de încurcate ițe alegorice, să nu le cadă greu la lingurică făuritorilor de „cultură și artă nouă” materialist-dialectică, eventual chiar istorică. Cine-a mai pomenit ca beletristica să apeleze la alegorii, metafore, personificări, simboluri, sugestii, limbaj aluziv, imaginar poetic, plan ficțional/ oniric/ fabulos/ fantastic și alte farafastâcuri burgheze? Să ne fie foarte clar, dragi tovarăși! În viziunea hermeneutului (post)modern, Manole e dezvoltator-șef incompetent (ignoră știința și polobocul), are un „echipaj masonic”, Negru-vodă e un „nebulos” – iaca ingredientele naziste laolaltă. De-atâtea secole de când se preumblă mitul prin zonă, cum de nu i-a ochit nimeni până acum nefasta paporniță ideologică?! Să dai la țanc peste ea… asta da găbjeală genială de critic literar! Dacă ne-am lua (dar nu ne luăm!) după opiniile din articol… nebunia lui Hitler ar pica pe locul doi, cu mult înaintea lui fiind mai nazi decât el Vodă și Manole care – mai știi poznă? – poate l-au îndoctrinat pe führer. Ana iese din ecuație, că nu are aptitudini de Mata Hari.

Aceeași grilă de lectură simplistă, distructivă, ușor de implantat de la catedră în mințile analfabeților funcțional (produse finite… victime ale sistemului de învățământ deformat de reformă) și pe gustul amatorilor de persiflare șmecheră, se aplică și asupra celorlalte trei mituri. Fără să sufere de pudibonderie, tastele și monitorul calculatorului s-ar jena dacă aș cita ce se scrie despre Traian și Dochia. Că „mioritismul” înseamnă fatalism și non-acțiune este deja o aserțiune răsuflată, un șablon stupid, previzibil în toate intervențiile junilor sau mai puțin junilor  critici aderenți la cancel culture, ocupați până peste cap cu demitizarea. Mama Omida ar fi ghicit cu viteza luminii că șablonul va fi popularizat și prin vocea domnului Ghiță. Mitul Sburătorului devine mai mult pretext de reproșuri feministe la adresa „criticilor falocrați” și de împunsături malițioase la adresa unor scriitori care s-au inspirat din mit.

Dacă istoria nu se repetă deloc, de ce oare – când Ghiță ne spune că, implorat de Manole s-o salveze pe Ana, Dumnezeu „fiind un personaj imaginar ca oricare altul, nu poate face nimic pentru biata nefericită” sau că obișnuim, ca „popor sensibil la numerologie” ce suntem, să „ne ascundem îndărătul unor sfinte treimi dintre cele mai bizare” – parcă am asista (iarăși???) la un curs penibil și ilar de socialism științific din „epoca de aur” a României socialiste, „multilateral dezvoltate”, și obligatoriu atee?  De ce, întocmai ca în anii de glorie a secerei și ciocanului, Mircea Eliade e pus la colț, e unul… oarecare (în articol se vorbește de sus despre „scenarii compensatorii revelate oniric spre desfătarea de mai târziu a unui Eliade”), dar Karl Marx e invocat și parafrazat cu amical respect pentru părerea lui despre statutul femeilor orientale? Autorul este, teoretic, adeptul conectării la „valorile occidentale”. Practic, îl marginalizează pe Eliade, cel adoptat de și prețuit în occident, dar repudiat de clanul estic infestat cu ideologie marxistă. De unde și vorba din popor „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”.

De ce, la distanță de șapte decenii, uimitor de „uniți” ca atitudine, or fi tăbărât întâi Vitner, apoi Ghiță cu atâta înverșunare asupra lui Călinescu? Poate pentru că, lovind în Istoria literaturii române de la origini până în prezent cu târnurile lor ideologiza(n)te (proletcultist recte politically correct – în esență tot un drac!) lovesc, implicit, în toți autorii pe care masiva Istorie… a criticului „criticat” i-a consemnat până în 1941 și mătură ca pe nimic, dintr-o singură mișcare, literatura cultă, literatura populară, miturile. Sau poate pentru că i-a trăznit, pe rând, „anxietatea influenței”,  generându-le complexe (justificate) de inferioritate și de-aia se manifestă agresiv. Sau poate pentru că, în orice vremuri, „alinierea” ideologică la pachet cu propășirea (fie și temporară) consecutivă acesteia sunt ispite irezistibile pentru anumite tipologii umane supradotate cu gena arivismului. Cine știe?! Și cum se face că, taman când la nivel mondial se vorbește din greu despre toleranță, unii de pe la noi au dezvoltat o stranie, aproape viscerală intoleranță față de cultura/literatura propriului neam?

Oricum, pe lângă tipurile de critică – impresionistă, decostructivistă, feministă etc. – deja cunoscute, ar trebui să adăugăm critica distructivistă, cu precursori în proletcultism și continuatori fideli în prezent. Cum să nu le tresalte celor dintâi sufletul de bucurie pe lumea cealaltă când își văd moștenitorii silitori puși stăruitor pe treabă? Pardon! Care suflet și care cealaltă lume? Of, cât pe ce să uit că respectivii erau atei convinși, nu credeau defel în așa ceva și… nu aveau niciun Dumnezeu!

În loc de epilog: Se zice că, odată, în trecerea lui pașnică și maiestuoasă prin savană, un elefant a deranjat un mușuroi de furnici în care se ținea congresul partidului micilor nevertebrate. Nevricoase și belicoase, furnicile s-au repezit la elefant cu sutele, vrând să-l pedepsească. Elefantul s-a scuturat puțin, furnicile au căzut cu duiumul în praful drumului, doar una a reușit să ajungă pe greabănul uriașului mamifer. Atunci, furnicile căzute s-au pornit să aplaude ritmic și să strige către surata lor cocoțată, trasându-i o sarcină de partid extrem de importantă: „Su–gru–mă-l! Su–gru–mă-l!”

                                                      Mihaela Malea Stroe 

Notă: Versiunea extinsă a articolului publicat în Curtea de la Argeș, nr.9 (142)/ 2022

Foto: Dan Strauti

Un comentariu la „Mihaela Malea Stroe: „Critica distructivistă”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.