Mihaela Malea Stroe: „După… opt ore la U.P.U. (Episodul 2)”

Odată încheiată aventura nopții petrecute la Unitatea de Primire Urgențe, am dormit adânc până au început rafale de petarde și focuri de artificii, anunțând Revelionul. Nu mă doare nimic, m-am odihnit, mi-e foame. Am apucat, înainte de colica renală, să fac supă și salată boeuf. Mănânc și mă rog cerului să stea locului piatra aia, pe unde s-o fi oprit. Măcar până trec Sărbătorile.

Am timp și să spăl vasele rămase în chiuvetă când m-a luat ambulanța. Deschid fereastra, privesc artificiile. Primesc și răspund pe telefon la mesaje de „La mulți ani!, cu sănătate!”. Mă sună copiii mei, cărora nu le-am spus încă despre „aventură”. Nu e cazul să le spun acum, să se îngrijoreze degeaba, să le stric petrecerea de An Nou. Mi-e mai bine!

4 ianuarie.  După zilele oficial libere, încerc să mă programez la urolog, așa cum mi s-a recomandat. N-am experiență (din fericire!) în sistemul medical. Mi se pare că o programare ar trebui să decurgă simplu. Naivități! Aflu că, pentru programare la specialist, îmi trebuie trimitere de la medicul de familie. Ca să iau trimiterea de la medicul de familie, trebuie să mă programez. OK. Mă programez, iau trimiterea, ca să pot beneficia de asigurarea de sănătate plătită din greu. Și… ce să vezi? Nu există locuri „libere”, e plin de programări la urologi până prin aprilie-mai. Vorba aia: „lungește, Doamne, boala, pân’ s-or coace căpșunile!”. Aaa, stați așa! Locuri „libere” sunt! La cabinetele cu plată, unde mă pot duce mult mai repede. Și-atunci de ce naiba oi fi plătit lunar, de peste trei decenii, asigurarea obligatorie de sănătate?!? În ce gaură neagră or fi pierit banii mei? Și ai altora, mulți, plătitori ca mine! N-am încotro. Recurg la procedeul „N-ai pe cineva, undeva?”, cum zicea Toma Caragiu sau, în varianta Caragiale, la un „Lanț al slăbiciunilor” cunoscut și util de când lumea, în orice tip de societate, „democratică” sau nu.

Urmează câteva zile de cercetări și… victorie! O fostă colegă de liceu știe un tehnician dentar care știe un ambulanțier care e văr cu un medic urolog… Încurajator: zalele acestui „lanț” se îmbină din prietenie, fără nicio pretenție de recompensă materială. Sunt acceptată, peste programul medicului, „joi, la 12,30”. Ajung mai devreme. La cabinet, în așteptare, circa 20 de persoane. Sala de așteptare – un colț de hol, cu scaune incomode, înghesuite, în bătaia curentului format între ușa de intrare în spital și alte uși din zonă, care se închid-deschid după cum se perindă pacienți, aparținători, personal medical. Din cabinet iese un pacient palid, tremurând, sprijinit de brațul însoțitoarei. Femeia – revoltată de duritatea medicului care i-a spus bolnavului „Nu te operez! Ai cancer și o să mori!” – încearcă să-l liniștescă: „Nu te speria, mergem la alt doctor, nu te lua după ăsta! Chem un taxi și plecăm!”. Apoi ni se adresează nouă: „Ce doctor e ăsta? Nici nu s-a uitat la analizele care le-am adus! Altu’ i-a zis acum un an jumate că moare într-o săptămână, să-i luăm coșciug, și uite că trăiește și-i pe picioare! Ăștia te omoară cu zile! Așa se vorbește cu un om suferind?”

Mă întreb dacă paloarea și tremurul bărbatului sunt de la o boală cruntă sau urmare a șocului produs de verdictul celui care „nici nu s-a uitat la analize”. Cei doi pleacă. Atmosfera se învolburează. O tânără se ridică de pe scaun și iese bombănind: „Dacă așa se poartă cu bolnavii, eu plec! Fac credit la bancă… și mă duc la un privat!” Unul dintre pacienți jură că medicul e priceput: „Pe mine m-a operat și m-a salvat! Era să mor. Acu’ mi-i bine, am venit la control. Bun doctor, zău!, n-aș merge la al’cineva!” Altul spune că a fost la trei medici înainte și tratamentele n-au dat rezultat. „Încerc și aici, nu știu un’ să mă duc, oi vedea cum mi-o fi.” „Dom’ doctor e țâfnos, e repezit, are toane… da’-i suport toate fițele, că, profesional, e bun.”, îl descrie o pacientă. Cineva care așteaptă la oftalmologie, alături, se bagă în vorbă: „Cine, doamnă? Ăsta să fie bun profesional?! Pe maică-mea era s-o omoare acu’ doi ani, i-a greșit tratamentul!”

Stau deoparte, în picioare, și ascult comentariile „cunoscătorilor”. Mă inițiez în labirintul și genunile sistemului medical. Pacienții intră la consultație, ies, intră, ies… pe bandă rulantă. Pe cine să crezi? E bun sau nu medicul? Un lucru e clar: are duium de pacienți. Suntem în mare criză de medici, se știe că au emigrat cu miile după ’89 și „exodul” încă nu s-a încheiat. Iar un medic supraaglomerat, suprasolicitat…  obosește, nu? Logic. Om e și el! Devine țâfnos, repezit, stresat, mai și greșește. Errare humanum est. Asta n-ar trebui să se întâmple. Dacă sistemul nostru medical ar fi…

Ușa de la intrarea în spital se deschide larg. „Loc! Loc! Faceți loc!” Ambulanțierii aduc pe targă un pacient cu mască de oxigen. Tot la urolog. Mă uit la ceas. Mai sunt șapte minute până când medicul își încheie, oficial, programul. În așteptare – cinci pacienți, cu mine șase. După consult, cel în stare gravă e dus cu targa la ambulanța care-l așteaptă afară. Asistenta ne anunță: „Domnul doctor nu pleacă până nu vă vede pe toți! Aveți răbdare.” În fine, îmi vine rândul. Spun „Bună ziua”… Medicul zice scurt: „Care-i problema?” Răspund telegrafic: „Colică renală”. Se uită pe CT-ul de la UPU și mormăie pe sub mustața ușor încărunțită „la piatră de 7mm… va fi nevoie de stent sau operație.” Decide: „Facem ecografie”. La ecograf imaginea e irelevantă; piatra nărăvașă pare să se fi deplasat. „Sau ați eliminat-o!” „Aș fi putut elimina o piatră de 7mm fără să-mi dau seama?” „Poate s-a sfărâmat.” Îmi dă trimitere să fac un nou CT, să le compare. Cu trimitere, prin casa de asigurări, CT-ul ar fi gratuit. „Unde merg cu hârtia asta?” „La ce clinică vreți. Mi-aduceți rezultatul.”  Au CT aici, în spital, nu înțeleg de ce îmi spune să merg „la ce clinică vreau”, dar nu întreb de ce. Sunt trei clinici în cartierul meu. Ajung acasă. „Nici stent, nici operație!” îmi spun. „Nu va fi cazul!”

Cea mai apropiată clinică e la doar trei blocuri distanță de mine, totuși mi se pare mai simplu, mai rapid,  să dau telefon. Eroare! Modernizați și civilizați cum suntem, îmi răspunde… robotul: „Ați sunat la… Pentru… apăsați tasta 1, pentru… apăsați tasta 2…, apăsați tasta 3…, 4… Dacă sunteți din județ, apăsați tasta…, dacă sunteți din localitate…” Ah! Uitasem de pacostea cu roboții! Apăs tasta indicată… Nimic! Robotul o ia de la capăt. Nu e prima dată când mă întreb „cum poți ucide un robot?” După câteva încercări, aud „vă rugăm așteptați” și din telefon izvorăște lent, calmant ca o tabletă de Xanax, un concert de chitară clasică, întrerupt doar de robotul nesuferit care, la intervale regulate, repetă monoton „vă rugăm așteptați”. Să nu uit că, poate chiar în acest secol (dacă am un dram de noroc!), apelul va fi preluat… de o ființă vie. Inocenta chitară cântă! Plăcut fundal sonor! Totuși, aș vrea să vorbesc cu cineva din specia mea ACUM. Chitară pot asculta pe youtube după aceea. Mă înarmez cu răbdare, să suport fără să fac AVC „modernizarea” asta criminal de agasantă pentru orice apelant. Cui îi pasă de apelanți? La aproape toate instituțiile sau serviciile publice unde suni, dai de roboți parcă anume programați să-ți macine timpul, energia, echilibrul emoțional, rațiunea, simțul umorului. Și chitara cântă…

Proastă alegere am făcut! De când tot aștept să aud o voce umană, aș fi avut timp berechet să mă duc per pedes până la clinică, să vorbesc cu un angajat în carne și oase și să mă întorc acasă. Dau să-nchid când, hop!, chitara tace și aud: „Bună ziua! Sunt Camelia, cu ce vă pot ajuta?” „Bună ziua! Se poate face – telefonic – o programare la CT?” „Da. În ce problemă?” „O colică renală!” „Prin casa de asigurări?” „Da.” „Se poate. Stați o clipă, să mă uit. Da, după 15 martie ar fi…” „Suntem în ianuarie! Altă variantă?” „Contra-cost, în două zile”. Aș întreba iarăși „de ce mama naibii mai plătim asigurări?”, dar biata Camelia n-are nicio vină, nu ea face legea în sistem, nu ea joacă, în sacul aspiratorului de bani, alba-neagra cu sumele cotizate de asigurați. Cer altă informație: „Cât costă?” „Nouă sute”. Aud bine? Verific: „Nouă după opt sau două după unu?!” „Nouă după opt!”. Îi mulțumesc Cameliei. Închid. „Nouă sute” înseamnă în zilele noastre cam jumătate din salariul minim pe economie. Pentru mulți dintre vârstnici – jumătate sau mai mult de-atât din pensie. Nouă sute? Au luat-o razna?! Au impresia că toți avem salarii și pensii de parlamentari?!

M-am lecuit de programare prin telefon. În ziua următoare mă îndrept spre clinica aflată la două străduțe distanță. În interior – curățenie, lumină, liniște. Stau câteva minute la rând, și – ce noroc chior pe capul meu! – văd că la recepție este fiica unei foste vecine. Nu știam că lucrează aici. Mă programează: „Pe 26 ianuarie, la ora 10, e bine? Mai repede nu pot!” „E foarte bine, mulțumesc!” Ce reconfortant e să vorbești omenește cu semenul tău, fără roboți care îți toacă nervii mărunt-mărunt, cum toacă un master-chef zarzavatul de ciorbă!

Până pe 26 ianuarie respect recomandările doctoriței de la UPU: evit eforturile, frigul, beau multe ceaiuri (de cozi de cireșe, mătase de porumb, merișoare…). Nu sunt mare amatoare de ceaiuri și probabil nici pietrei buclucașe nu-i plac. A prins-o dorul de ducă. Mi-a dat semnale încă de la prânz, dar seara s-a dezlănțuit durerea ca în decembrie, când am chemat ambulanța. Eiii, acum, având un CV îmbogățit cu experiența de la UPU, n-o chem! Recurg, fără să aștept alianța durere-cu-frisoane, la căldura fularului de cașmir înfășurat peste șale, la o pastilă de No-Spa… Dintr-un cotlon îndepărtat al memoriei, iese la suprafață, ca untdelemnul din apă, o rețetă „populară” pe care am auzit-o demult tare: în colici renale face bine berea caldă. Berea, amăruie și rece, îmi place. Dar bere caldă??? Accept că, de data asta, e „medicament”, nu-i musai să-mi placă. Improvizez: ceai fierbinte, de mătase de porumb, amestecat cu bere. Jumi-juma. Un cocteil care, deși ciudat la gust, dăunător n-are cum să fie. Ghemuită în fotoliu, beau, cu înghițituri mici, puțin câte puțin din amestecătura asta, uitându-mă – ca să-mi abat gândul de la durere – la documentare cu animale de tot felul, domestice, sălbatice, și cu medici veterinari din Alaska și Michigan. Îmi captează atenția dragostea cu care veterinarii tratează animalele, felul lor calm, prietenos, respectuos, în care se adresează „pacienților”. Sunt și medicii de pe ecran aglomerați la cabinet, suprasolicitați pe teren, stresați de la o urgență la alta, grăbiți, însă… deloc țâfnoși, deloc superficiali! Or fi așa numai în fața camerelor de televiziune sau tot timpul? Cât e regie/scenariu și cât adevăr în documentare? Cum s-ar comporta medicii noștri sub ochiul camerei de filmat? Mai atent? Mai respectuos? Mai compasiv? Mai omenos? Mă rog, nu toți sunt inumani! Doar aceia (prea mulți, totuși!) care uită de jurământul lui Hipocrate, de Cosma și Damian, doctorii „fără de arginți”. N-apuc să analizez, să… aprofundez dacă – având, ipotetic, de ales – aș prefera să fiu creatură necuvântătoare în grija veterinarilor de peste ocean sau om în grija medicilor rămași să ne trateze în patrie. După aproape două ore de tratament „popular” administrat cu încetinitorul, ca o perfuzie, apare – intempestiv! – o presiune lichidă care mă face să alerg, cu viteză supersonică, din fotoliu… la toaletă! Bine că-s numai doi-trei pași de alergat! Instantaneu, durerea dispare! Am certitudinea că piatra torționară s-a dus. A convins-o combinația de bere amăruie cu ceai dulceag să-și ia tălpășița? Habar n-am. S-o fi făcut „praf și pulbere” încă de când mi-am zis „nici stent, nici operație! Nu va fi cazul!”? Nu contează. Slavă Domnului! că predicțiile medicale cenușii – de la UPU, de la urologie – nu s-au adeverit! Acum pot să le povestesc copiilor mei aventura pe de-a-ntregul, să stea liniștiți, că mi-e bine.

26 ianuarie. Revin la clinică pentru CT. Atmosferă calmă, pacienți puțini. La CT suntem patru, într-o săliță de așteptare cu cinci scaune și două mese unde poți completa comod formularele obligatorii cu date personale – civile și medicale – și declarația că ai înțeles în ce constă investigația, care sunt riscurile etc. O asistentă amabilă duce undeva – numai ea știe unde – formularul completat, trimiterea, cardul de sănătate, rezultatul de la CT-ul anterior. Partea birocratică durează de trei ori mai mult decât investigația în sine. Nu din vina personalului. Zicea Steinhardt încă din secolul trecut: „Cu prostia te mai poți lupta, dar birocrația nu e de înfrânt”. De atunci încoace, birocrația și-a înmulțit exponențial tentaculele. În toate domeniile.

Sunt trimisă la cabinetul de recoltări: „Să vă pună branula, pentru substanța de contrast. Sunteți alergică la…?” Se repetă povestea cu alergia, ca la UPU! „Nu știu!”, răspund. „N-ați mai făcut CT cu substanță de contrast?” „Nu!” O fracțiune de secundă am impresia că o să mi se testeze reacția la substanța cu pricina. Da’ de unde! Alergică-nealergică, om vedea, cum mi-o fi norocul! Asistenta de la recoltări e zâmbitoare, fredonează încetișor o melodie veselă, insuflă optimism. Pentru siguranță, prinde branula de braț cu patru fâșiuțe încrucișate de leucoplast: „Să nu se miște, să nu iasă!”

Medicul radiolog – o doamnă serioasă, respectabilă – mă întreabă și ea dacă sunt alergică. Repet răspunsul: „Nu știu!”. Mă instalez în mașinăria care o să mă scaneze. „După ce introduc substanța de contrast o să simțiți căldură, să nu vă speriați!” mă previne doctorița. „Nu sunt sperioasă!” o asigur. Iese din încăpere. După câteva minute revine  –  „Vă simțiți bine, doamna Mihail?” „Da!” – apoi iese din nou. Cred că acest intermezzo a fost test „din mers”. Dacă nu mă sufoc, nu mi-au ieșit ochii din orbite și pot vorbi, înseamnă că, Slavă Domnului!, n-am făcut șoc anafilactic!  

Computerul-tomograf de aici e mai modern decât cel de la UPU. Vocea umană (care acolo te îndruma prin microfon ce să faci, strecurând printre instrucțiuni câte un „bine” sau câte un „așa” de confirmare că ai procedat corect), e înlocuită total de vocea dictatorială a robotului rostind strict indicații seci. Ispită ghidușă: să ignor o indicație, ca să aflu ce ar porunci mașinăria dacă pacientul nu se supune. Rezist ispitei, să nu prelungesc examinarea. La final, doamna serioasă scoate branula bombănind-o pe asistenta de la recoltări: „Ce proastă! A pus aici toată rola de leucoplast!” Presupun o antipatie „colegială” mai veche.

Primesc înapoi cardul de sănătate plus o fișă. Mi se spune că, de luni încolo, pot veni după rezultat „la etajul II, la imagistică”. Nu știu de ce mi-am imaginat – am și eu „imagi(ni)stica” mea! – că cineva, acolo, o să interpreteze CT-ul, o să-mi spună și mie câteva cuvinte despre ce „se vede”. Aș! Un tânăr zâmbitor de la un ghișeu ia fișa, primesc rezultatul nou alături de cel vechi în plic și… urări de sănătate! Atât. Interpretarea o va face urologul? Adio, glasnost medical! De când ne mândrim cu atâta „confidențialitate” în toate cele, uite că nici măcar cu pacientul nu se discută rezultatele investigației! Secretele NASA, dosarele X (top secret), misterele piramidelor… sunt, laolaltă, mai transparente decât cd-ul de la CT. Acasă deschid plicul: oare citind comparativ rezultatele, pot pricepe ceva pe cont propriu? Mda, e parțial descifrabil. Componentele interne sunt în stare bună și… Daaa!!! Am avut dreptate! Piatra „mărișoară” a dispărut din peisaj! S-a dus pe Apa Sâmbetei! Au rămas două mititele, una pe stânga, una pe dreapta – de dragul simetriei. 

Ca pacient cuminte ce sunt, duc plicul la urolog. Fără programare. „O să intru la sfârșit, dacă mă primește. Dacă nu, vin altădată”, îmi spun. În sala de așteptare – înghesuială. Am nimerit o zi și mai agitată decât altele. Curentul te ia pe sus. Pe lângă pacienți, aparținători, vizitatori, angajați, intră și ies diverși furnizori cu pachete enorme de măști, mănuși chirurgicale, prosoape de hârtie, hârtie igienică, detergenți, pansamente sterile, vată etc. Mă retrag într-un colț mai ferit. În spatele meu – un ghișeu cu rost ambiguu. Vin două tinere, bat în geamlâc, cineva deschide. Fetele întreabă dacă li se pot elibera adeverințe de practică medicală, cu număr de înregistrare și ștampilă. Aaa, sunt studente la medicină! „Adeverințe vă pot da – li se răspunde – pentru număr de înregistrare și ștampilă mergeți la secretariat!” „Secretariatul e aici, la parter?”  „Nuuu, secretariatul nu-i la noi, e la Județean! Mergeți acolo.” Strașnică organizare! Pentru o banală adeverință, tinerele au de bătut drumul între două spitale, dintr-un capăt în altul al orașului. Întrebare de baraj: de ce să fie simplu, când lucrurile se pot complica în fel și chip până dau în haos?

Pe uși, pe pereți – afișe care cheamă personalul medical la grevă. E de înțeles.

Timpul trece. La urologie, mulțime de pacienți încă așteaptă. Sosesc două urgențe, bolnavi letargici, aduși în scaune cu rotile. În toată învălmășeala, deodată se face liniște, lumea se trage la o parte, un domn se închină, altul își scoate șapca de pe cap, câțiva se ridică în picioare de pe scaunele lor. Doi brancardieri împing spre ieșire targa pe care se află, în sac alb de plastic, închis cu fermoar, un trup din care sufletul s-a dus „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Impresionantă reacție umană, de bun-simț, în fața străinului decedat! N-a fost nevoie să se ceară „Loc! Faceți loc!” În afară de brancardieri, nu-i nimeni lângă cel plecat. O fi fost singur pe lume? Afară îl așteaptă mașina de la medicină legală. Din înscrisul de pe laterala vehiculului de aici se zărește doar „egală”. Gând fulgurant: medicina legală, singura medicină… egală pentru toți…

În scurt timp izbucnește o ceartă. O tânără a venit să-l ia acasă pe tatăl externat. Omul a coborât din salon, dar, de aproape o oră, fișa de externare este de negăsit. Acuze reciproce zboară prin aer, pe ton din ce în ce mai întărâtat și strident. Fata acuză angajații spitalului de neglijență și nepăsare, angajații acuză pacientul că a încălcat o regulă strictă: nu avea voie să plece din salon decât însoțit de o asistentă. Tatăl se apără. Nu știa regula, nu l-a informat nimeni: „Ce? Ori aveți pretenția să visez reguli ?!” De unde – de ne-unde, într-un târziu apare documentul rătăcit. Spiritele se calmează. Tatăl și fiica își văd de drum.

Amân întrevederea cu medicul. Acasă, de curiozitate, caut pe internet referințe despre el. Deși are pacienți mulți, referințe sunt puține. Contradictorii, aidoma comentariilor auzite prima dată la ușa cabinetului. Reproșul că „nici nu se uită la analize” apare și aici.

Sunt subiectivă. Aș vrea ca medicul care mi-a făcut o favoare să confirme referințele bune, să le infirme pe celelalte. Aștept până săptămâna viitoare.

„Săptămâna viitoare”… mă prezint la cabinet tot spre sfârșitul programului. De data asta – cu programare. Anticipez că medicul va fi – ca de obicei – suprasolicitat, obosit, stresat… Prind, parțial, o discuție în desfășurare: „Cum, dom’le, programul începe la op’ jumate și el ajunge la zece? P-ormă dă-n brânci să scape de noi repede-repede!” O fi, n-o fi așa – nu știu. N-am fost de față la prima oră. Apoi: dacă a întârziat azi, nu înseamnă că întârzie mereu. O fi avut și el o problemă. Se-ntâmplă oricui. „Toate ca toate, da’ barem să nu ne țină de proști! Că nu-i ajungi cu prăjina de doi stânjeni la nas!” zice un tip uscățiv și nebărbierit… „Dacă nu vă place, duce-ți-vă la privat! Nu vă trage doctorul de mânecă să veniți la el!” îi mustră o senioară durdulie, cu pălărie amplă, șal violet și trois quart din blană de nutrie. „Las’, cucoană, că matale abia ai venit, n-ai așteptat ca noi, de să-ți intre os prin os!” se oțărăște uscățivul.

Mă aflu în aceeași situație: abia am venit. Cu trei persoane înaintea mea la rând, am timp să ies la o țigară. Fiind ultima pacientă pe ziua de azi, am toate șansele să prind fix momentul când medicul așteaptă cu maximă nerăbdare să plece de la cabinet.

Intru, dau „bună ziua”, îmi răspunde asistenta. Medicul stă cu obrazul în palmă, cu cotul pe birou… cam cum se stă într-o rână, relaxat, la barul de noapte. Cu ochii pe telefonul „smart”, nu ridică privirea. Mă îndeamnă scurt: „Spuneți!” Pun pe birou rezultatele CT-urilor: două foi A4 și două cd-uri. „Am adus ce mi-ați cerut!”. Împinge cd-urile la o parte, se uită fugitiv pe foi, își mângâie gânditor mustața cu arătătorul mâinii drepte și-mi aruncă o privire gravă, rostind pe ton serios, căutat-academic:„Nu-mi place deloc ce văd. Vă programez să punem un stent. De calculul ăsta de 7mm altfel nu scăpați”. În loc să mă enervez că nu-i atent la rezultate, mă bufnește râsul. Îmi mușc buza, îmi dreg glasul – „hm!, hm!” – ca să-mi strunesc râsul, să nu dea pe-afară, și arăt cu degetul spre foaia din stânga lui: „Domnule doctor, ăsta e rezultatul de la primul CT. Uitați-vă la al doilea!”. Se uită și spune „Vă rog să mă scuzați!”. Vag stânjenit, scrie o rețetă. „Vă prescriu tratament pe trei luni, pentru calculii mici. Poate îi păcălim. Luați două pastile pe zi, una dimineața, una seara.”

Îi mulțumesc și, după ce ies din cabinet, dau frâu liber râsului. Femeia de serviciu, care tocmai storcea cu nădejde mopul în găleată, se oprește din acțiune și mă privește lung. Sigur se întreabă ce-o fi cu mine: am căpiat de râd așa, de una singură, sau ce?

Chiar: ce-o fi?!?

Nu știu, cred că mă bine-dispune mica „pastilă” întru smerenie înghițită pe uscat de medicul căruia „nu-i ajungi cu prăjina de doi stânjeni la nas!”. Altminteri, în confirmarea faptului că „nici nu se uită la analize”, nu este absolut nimic de râs.

În stația de autobuz m-a cuprins frigul. Acasă mă cuibăresc în fotoliu să mă încălzesc. Deschid televizorul – obiect mai mult decorativ decât util. O să urmăresc un episod-două din serialul cu veterinari omenoși. Prind o secvență în care medicul îi vorbește duios unui porc spinos cu abces dentar: „of, scumpete, știu că te doare.” Apoi încep reclamele, insistente ca picătura chinezească. Prima vine de la o firmă de asigurări de sănătate. Zice-se că plătești lunar puțin de tot (cât o fi „puțin” în viziunea lor?) și, la nevoie, beneficiezi de sume colosale pentru tratament în cele mai breze clinici din țară și din alte „colțuri” ale rotunjoarei noastre planete. Parole d’honneur, mon cher? Asigurarea obligatorie am plătit-o lunar mult de tot și… de mult timp. Bani luați cu japca, decenii întregi, iar acum, la nevoie, tocmai m-am lămurit cum e cu „beneficiile”! De ai noroc să se alinieze planetele, galaxiile, multiversul și metaversul în funcție de nevoile tale sau dacă Sf. Nectarie și Îngerul Păzitor sunt pe-aproape, e întrucâtva posibil să ai parte de investigații și tratament imediate. De nu, până să te ajungă din urmă „beneficiile”, ai la dispoziție timp nemăsurat să treci, mântuit, senin, în ritm de ciuleandră, de polcă, de paso doble – cum vrei – toate vămile văzduhului spre viața de apoi.

Gata! Se reia documentarul. „Vet” e chemat la o fermă, pentru o operație banală și… intimă. Surpriză: tăurașul-pacient, voinic și sănătos-tun, nu vrea, în ruptul capului, să devină boulean. E atât de hotărât, atât de vivace, încât tranchilizantul nu are efect. Pacientul mânios îl fugărește pe „vet”, care scapă nevătămat și… smerit, sărind, peste gard, în afara țarcului! Scapă și, amuzat de neprevăzuta coridă, râde cu poftă. Fără să poarte ranchiună tăurașului.

Mihaela Malea Stroe

Imaginea are caracter ilustrativ. Sursa foto Pixabay