13 noiembrie 2024

Contact us

Mihaela Malea Stroe: „OPT ORE LA U.P.U.”

 Mihaela Malea Stroe: „OPT ORE LA U.P.U.”

30 decembrie.

Ziua începe bine, cu mici pregătiri pentru apropiata trecere dintre ani. După amiaza – semnale slabe că rinichiul stâng are ceva de reclamat. Le ignor și-mi văd de treburi. Pe-afară, pocnete de artificii și petarde – „repetiții” răzlețe pentru întâmpinarea Anului Nou.

Spre seară semnalele dureroase se întețesc. Le tratez cu… multă căldură: un fular de cașmir înfășurat peste șale. Metoda băbească dă rezultate. O vreme. Apoi – spasmele. „Nu-i bai, mă știu rezistentă la durere” mi-am zis. „Și, la nevoie, am No-Spa”. Amân spălatul vaselor („e timp și mâine, ia să stau locului”). Mă chircesc în fotoliu. Amenințarea tacită cu pastila antispastică n-a ținut. Mai târziu n-am încotro: înghit o primă pastilă calmantă. În câteva minute – pastila face cale-ntoarsă, în trombă, pe traseul pe care ajunsese în stomac, iar durerea nu se sinchisește de „tratament” „Ei”, îmi zic, „n-a avut No-Spa timp să-și facă efectul”. Iau a doua pastilă. Imediat face și ea cale-ntoarsă. Tot în trombă. Din intermitentă, durerea a devenit continuă. O înfrunt, conform principiului „care pe care”. Spre miezul nopții, s-a aliat cu frisoane. Mă răzgândesc. Schimb principiul inițial cu „cel mai deștept cedează” și sun la 112. „Bună seara, ce urgență aveți?” „Presupun o colică renală”. Răspund calm, dar cu respirația întretăiată, întrebărilor doamnei care a preluat apelul. „Județ? Oraș, vârstă, simptome…? „Sunteți singură?” „Da”. „Puteți deschide ușa?” „Da.” „Așteptați, vă fac legătura la serviciul de ambulanță”. Mai răspund o dată la aproximativ aceleași întrebări, plus – normal – adresa exactă. Ambulanța sosește în șapte-opt minute. Fără sirene. E bine așa, să nu-mi tulbure vecinii în crucea nopții.

31 decembrie. Începe „distracția”. Deschid ușa. Intră un asistent firav și o asistentă solidă, cu aer de plutonier major. Spune „bună seara!” de parcă ar ordona unui batalion „pe loc repaus!”. Însoțitorul ei, împovărat cu un fel de rucsac enorm (o targă pliantă?!) tace. O anamneză sumară, o verificare a tensiunii, un EKG… Asistenta mă întreabă „aici doare?” și – zbang! – îmi aplică un croșeu-surpriză în zona rinichiului stâng. Îmi scapă un „aaauu!!”. Ea repetă stupid: „doare?”. Zâmbesc: „de obicei zic aaauuu!! la glume bune! Așa râd eu.”. Zice: „vă pun o branulă!” și mă împunge vârtos în brațul drept, de parcă vrea să străpungă două-trei vase de sânge deodată. Nu comentez, nu mă vait. Completează iute niște hârtii, îmi cere, poruncitor „Buletinul!!!” Inima pare să fie în ordine, tensiunea e mare. „Aveți Captopril?”. „Da!” „Luați o tabletă și mergem la UPU!”.  Știam că ambulanțierii lasă pacientul să decidă dacă vrea sau nu să meargă la spital. Cu majurul… ordinul se execută, nu se discută. Dacă n-ar fi durerea, aș râde. Tovarășul firav capătă glas: „să vă ajut să vă luați haina…” „Mă descurc, mulțumesc!” „Puteți merge singură sau să vă ajut ?!” „Mulțumesc, pot să merg singură!” Bun ar fi, în locul treptelor de bloc vechi, fără lift, un tobogan. Aș ajunge ușor de la etajul trei la parter! Brusc, gura mi se usucă mai dihai decât Deșertul Atacama. Captoprilul de sub limbă nu are în ce să se dizolve. „Grijă la cap!” îmi recomandă majurul când urc în ambulanță, iar mie – în ciuda durerii – îmi vine iarăși a râde: „grijă la cap!” – replica polițiștilor din filme când îi urcă pe infractori în dubă. Pornim. Întreb cu jumătate de gură: „Aveți un pic de apă?” Cu „jumătate de gură” pentru că, cine a văzut „Moartea domnului Lăzărescu” devine conștient că singura speranță viabilă e întru Cel de Sus. „Nu”, mi se răspunde sec, „cereți la recepție, la UPU”. Tableta nedizolvată s-a lipit fest de dosul limbii ca o ventuză aspră, din nisip acrișor. La recepție, parte din întrebările la care am răspuns (deja de două ori!) se repetă! „Aveți alergii la ceva?” „Nu știu!” Iar hârtii! Iar formulare! Birocrația e un monstru din stirpea marilor șerpi constrictori: sufocă orice. Asistenta (sau o fi secretară?) – blondină cu părul prins în coadă de cal – afișează o glacială superioritate. Barieră dincolo de care, fără a-i răspunde la întrebări, nu se trece (mai ceva decât la Mărăști – Mărășești – Oituz!). Mă rog, ăsta se cheamă… „protocol”. Stau – că așa e civilizat – într-un scaun cu rotile care-mi induce sentimentul neputinței, lângă alți doi pacienți. Fiecare cu… „fotoliul” lui. Așteptăm… nu știu ce – sosirea unui Godot ediție specială? Nimeni nu ne spune ce rost are așteptarea asta. Dau glas ofului: „Fiți amabilă, ați putea să-mi dați un strop de apă?” Blondina mă pasează alteia: „Dă-i doamnei un pahar cu apă!” Aceea mi-aruncă de la distanță întrebarea: „Ați vomat?” „Da!” Zice: „Nu-i voie să beți apă!”. Naiba m-a pus să fiu sinceră??? N-am putere să-i explic duduiei că nu vreau să beau o vadră de apă, vreau un strop, să dizolve afurisita de tabletă care deja mi-a iritat toată zona de sub limbă. Blondina se apropie, în slow-motion, îmi dă să semnez o hârtie. După cele câteva ore de „tortură”, vigilența mea tinde către zero. Semnez fără să știu ce semnez, sper că nu propria eutanasiere. (Străfulgerare: cum or fi rezistat torturii – cu lunile, cu anii – nevinovații din pușcăriile anilor ’50? Strașnici oameni trebuie să fi fost!)

Tipa se adresează autoritar unui brancardier: „Du-o pe doamna la 13!”.  Brancardierul – tuns periuță – este, până acum, singurul chip senin, cumva poznaș, de emoticon zâmbăreț, gata să resusciteze pofta de viață. Mă lămuresc: „13” e un separeu (sunt mai multe) cu laterale din draperii de pânză oranj, dotat cu pat reglabil, pe rotile. „13”! De-aș fi americancă, aș fugi mâncând pământul! Dar nu sunt! Amabil, brancardierul dă să mă ajute să mă ridic din scaun. Îi mulțumesc, dar… mă descurc fără ajutor. Îmi ia, totuși, haina și geanta. Le așază („e bine, doamnă, dacă le pun aici?”) pe barele de la „parterul” patului. „E bine!” Îmi urează sănătate și se îndreaptă spre alt pacient. Urmează minute de așteptare (în chinga durerii, minutele au tenta veșniciei) în care se întâmplă mai puține lucruri decât în sadovenianul loc „unde nu s-a întâmplat nimic”. În fine, apare o tinerică brunetă, frumușică-foc, mă întreabă mecanic „cum vă simțiți?”, eu zic „minunat!”, ea nu gustă gluma, e cu gândul în altă parte. Pune o perfuzie în branulă și… pleacă. Cu chiu, cu vai, tableta s-a topit. Mai exact – s-a fărâmițat. Zona sublinguală a rămas iritată, inflamată, limba – ușor amorțită.

O nouă verificare a tensiunii. Întrucât nu mi se spune nimic și nu mi se administrează nimic, presupun că tensiunea e bună acum.

O întreb pe vecina de la „12”  dacă are idee cât o fi ceasul. Nu răspunde. Constat însă că așa, cu limba amorțită, articulez poticnit cuvintele. Mă bate gândul că, dacă se observă, cineva ar putea pune eronat poticneala pe seama unei probleme cerebrale și iese altă dandana. Deocamdată nu-i nevoie să vorbesc. Trece încă o vreme până vine o copilă, poate studentă practicantă la cât e de tânără. Îmi cere să întind brațul stâng, ia – cu finețe – o probă de sânge. Îi spun că are „mână ușoară”. „Credeți?” Se fâstâcește și… pleacă. După un timp, altcineva întâi scoate perfuzia (abia începută), apoi mă întreabă dacă s-a calmat durerea, „da, puțin” îi spun, dar răspunsul oricum nu contează. Domnița îmi dă o eprubetă „pentru probă de urină. Puteți merge singură la toaletă?” „Da”. Mă înșfacă totuși, preventiv, de brațul drept („aaauu”! zic în gând, „e brațul ciuruit de majur”, lângă branulă au apărut „violete”! Și nu de Parma!). Mă conduce pe hol, dus-întors. Revin la „13”. Singurul peisaj pe care, din pat, îl pot privi fără efort e… tavanul luminat de multe plafoniere moderne, mari, dreptunghiulare. Dacă le-aș număra, oare m-ar prinde somnul ca atunci când numeri oi imaginare? Durerea m-a sleit, m-a stors de vlagă, mi-ar prinde bine să ațipesc.

Nu-i chip. Tocmai au adus un pacient mort de beat. Un „mort” scandalagiu, agresiv. Urletele insului scot personalul din robotica lui lentoare. Și „din sărite”! Peste un zgomot puternic de sticlă spartă, se înalță fortissimo o voce de bărbat: „F’tu-ți ceapa mă-tii! Ce, mă, boule?! Ne-am tras de șireturi la facultate, mă!?” „Mortul” suduie, „du-te dreac’, doctore, băga-mi-aș…”, se-neacă, sughite, tușește, mormăie, mai sotto voce, ceva ininteligibl, apoi – cum-necum – se potolește. Agitația generală se stinge. Un pacient letargic, tăcut, oare ar fi pus urgentiștii pe jar la fel de repede sau…?!

Durerea câștigă iar teren, îmi dă frisoane. Amorțeala – nu și iritația – provocată de tableta-ventuză e pe trecute. Închid pleoapele. Nu apuc nici de data asta să ațipesc. Simt că se mișcă ușor patul mobil. Mi se pare? Deschid ochii și văd că un cuplu trage încet de capătul patului. Bruneta frumușică și un tânăr blond – figură de actor, cu barbă dichisită, à la Brad Pitt. „Vă ducem la ecograf” zice ea. O drumeție scurtă, pe coridoare curate, fără „miros de spital”. E straniu să te plimbe cineva cu pat pe roți, să deduci traseul urmărind marginile tavanului alb: înainte, la stânga, la dreapta, stop. Intrăm la ecograf. Orb să fii, tot ai vedea cât e de îndrăgostită bruneta. Îl soarbe pe „Brad” din priviri, îi zâmbește continuu, îi atinge tandru brațul sau umărul. De-asta era (și este) ea „cu gândul în altă parte”! Blondul pare mai degrabă flatat decât receptiv. În cabinet, el îi arată pe monitor „ăsta e ficatul, aici sunt rinichii, aici splina…”. Vorbesc între ei. Cu mine – nu. Îmi vine să râd: sunt… material didactic. Sunt ca răposatul din pânza lui Rembrandt „Lecția de anatomie a dr. Tulp”. Cu diferența că – har Domnului! – nu-s nici răposată, nici disecată, doar ignorată ca persoană vie. Nu reiese, din șueta lor, dacă am sau nu vreo hibă, totul se rezumă la identificarea și localizarea componentelor interne. Ca la service-auto, când mecanicul îi spune ucenicului: aici e motorul, aici – carburatorul, asta-i pompa de injecție… Vorbește cu ucenicul, doar n-o să vorbească – de nebun – cu mașina!

Acțiunea „ecograf” se încheie, porumbeii mă „parchează” la „13” și pleacă aureolați de fluturași zbanghii pe care nu toată lumea îi zărește.

La „14” – o vecină nouă, tânără. Cea de dinainte a refuzat CT-ul. „Am făcut nouă CT-uri luna asta și n-ați găsit nimic! Ați înnebunit?!? Nu mai fac!” Asistenta – rece: „Semnați că refuzați și puteți pleca!” Și pacienta a plecat. Aha, la venire, pe necitite, probabil asta am semnat: că sunt de acord cu toate investigațiile.

Nou-venita geme, tremură, galben-verzuie la față. O doctoriță suplă, cu păr șaten (s-a prezentat „dr. Diman”), o întreabă ce a pățit. „Am… mâncat… tochitură, jumări… mi-e… rău”. „Vomă, diaree?” „Da!”. „În fișă scrie că ați făcut colecistectomie, trebuia să țineți regim!” „Mi-a… fost… poftă… Apă,… apă, mi s-a uscat gura… mi-e sete… de mor”. Doctorița îi cere unei infirmiere: „Apă la 14, te rog! A vomat, să nu-i dai decât câteva picături, pe buze, cu seringa!”  Mi-ar fi priit și mie, la venire, două-trei picături de apă! N-am avut noroc să dau peste ființa asta… umană!

Blondina de la recepție plimbă de colo-colo un teanc de hârtii. Se oprește la mine, „Doamna Mihail?”, eu confirm, ea lasă pe suportul rabatabil de la capătul patului câteva foi din teanc și pleacă. Nu știu ce hârtii sunt și, cum iar mă sfredelește burghiul durerii, nici că-mi pasă. Îmi doresc doar câteva clipe de somn. Și mă mir că durerea nu se aude ca o bormașină, ca un flex ori ca un pickammer, după caz. Cu atâtea dureri ale tuturor, ce zarvă și alergătură de mare șantier ar fi în UPU, în clădirea asta cât un hangar fără avioane!

Abia acum observ că, la capătul barelor metalice care delimitează separeurile, din loc în loc sunt prinse ghirlande din beteală aurie și câte-un brăduț decupat din carton verde. Da, Doamne, încă suntem în Sărbători! Miracole și taine din vremi străvechi… Renovarea timpului… Cerurile încă sunt deschise, iar binecuvântarea lor trece prin tavanul cu plafoniere, nu se împiedică de cele lumești.

Frumușica, din nou. „Cum vă simțiți?” „A trecut efectul perfuziei, a revenit durerea”, îi spun. Ea zice „bine!”, surâde gingaș și dispare. „Bine!”??? N-a auzit răspunsul? E tot cu gândul în altă parte… Aiureala amorezatei mă amuză. Dacă misiunea ei e să întrebe pacienții „cum vă simțiți?”, să ajute la transportarea lor și să ia lecții la ecograf, nu-i primejdie. Dacă are și sarcini serioase… bun i-ar fi un concediu de… recuperare din văzduh. Să nu facă, Doamne ferește!, vreo nefăcută. Acum, „filosofic” vorbind, poate are ea dreptate: e bine când revine câte-o durere, te mai trezește… pe dinlăuntru! Ca disperarea lui Cioran.

Cineva o îndeamnă pe vecina de la 12 „încercați să dormiți puțin, dacă puteți”. Iau îndemnul ca și cum ar fi și pentru mine, dar aud un „bună dimineața, doamnă” lângă patul meu. E dimineață?! Pesemne dimineață-devreme. Încă stăruie bezna.Văd un angajat (medic? asistent? nu știu să-i deosebesc după uniformă) la vreo 55 de ani, cu păr grizonat prins într-o codiță nonconformistă. Îi răspund „bună dimineața”. Împinge patul spre coridor. Ridic mâinile a întrebare: „Încotro?”. A înțeles gestul și mă lămurește: „la CT”. Zic: „Adică la camera de tortură?” Râde. S-a prins că glumesc, totuși ține să mă asigure că „investigația e simplă și ușoară! Ați mai făcut așa ceva?” „Nu. Am auzit de la alții că zgomotul produs de aparat e insuportabil.” „Nu-i chiar așa, doamnă. Neplăcut o fi, dar nicidecum insuportabil. O să vedeți! Sunt unii, destui, care exagerează. Le place să exagereze.” Ha! E prima persoană de la UPU cu care port o conversație normală, ca între ființe umane înzestrate cu darul vorbirii. Are voce blândă, caldă, liniștitoare. E aproape tămăduitor să ai cu cine vorbi omenește aici. „Colică renală, nu? Știu că sunt tare chinuitoare. Mai aveți dureri?” „Da, destul de puternice, totuși mai puțin decât erau când am venit!” Intrăm la CT. Foarte politicos, vrea să mă ajute să trec din patul pe roți în „nava spațială” care mă va „scana”. Îi mulțumesc, însă mă încăpățânez să mă descurc fără ajutor și… urc în „navă”. Mă dumiresc de ce refuz mereu ajutorul. Nu din cochetărie sau vanitate. Așa mă autoconving, mă autosugestionez că mă simt mai bine decât mă simt… de fapt. Omul îmi explică pe îndelete cum se va desfășura „operațiunea”, apoi iese din încăpere și mă dirijează prin microfon. „Inspirați”, „țineți aer în piept”, „bine”, „acum respirați normal”, „așa”… Calmul și răbdarea lui sunt balsam. Zgomotul mașinăriei nu mă deranjează. Cu puțină fantezie, îl asociez unei călătorii prin cosmosul lăuntric. La întoarcere, îi mulțumesc domnului pentru… felul lui de-a fi și-i spun că probabil o să scriu despre experiența de la UPU. Zâmbește: „Să nu fiți părtinitoare!”. „O să încerc! Nu promit că o să și reușesc.” Deocamdată nu încerc altceva decât să descifrez ce scrie, prea mărunt, pe ecusonul lui. Îl cheamă… oare Alexandru? Pentru bunătate și omenie i s-ar potrivi… Alexandru cel Bun.

Domnul (să zicem – Alexandru) mă aduce din „voiajul cosmic” la „13”, mă întreabă dacă am nevoie de ceva. „De un pui de somn, dar nu de la pescărie”. Zâmbește: „Umorul e bun, ajută mult când dăm de greu!” Atent, grijuliu, îmi înalță puțin suportul pentru cap. „E mai bine așa?” „Da, da, mulțumesc! Mă răsfățați!” Îmi urează multă sănătate și se duce să ia următorul pacient.

Intru în… altă repriză de așteptare. Foile de hârtie de la capătul patului au dispărut. Ferestrele UPU încep – deocamdată vag – să se lumineze. De unde o veni vorba „se crapă de ziuă”? Habar n-am de unde vine. Îmi imaginez lumina zilei ca pe un pui de pasăre nepământeană, cu pene albe, moi, lungi, fine, crescând în coaja nopții. Ca într-un ou. Când „puiul de lumină” eclozează, coaja aia crapă. Fără sunete perceptibile. Nu auzim, vedem cum… se crapă de ziuă. Cum iese, fără grabă, lumina din găoacea de întuneric. Cât o fi ceasul?!

Vecinele mele au adormit. De la „12” se aud șuierături și pufăieli ușoare, de la „14” – câte un geamăt stins, câte-un plescăit mărunțel. Poate visează că mănâncă ceva ce-i place.

E relativ liniște în „hangar”. Mai vin urgențe, dar nu creează agitație, n-or fi cazuri extreme. Am timp de frunzărit amintiri care să-mi abată atenția de la durere. În urmă cu zece ani, am ajuns, cu o entorsă, la vechea Unitate de Primire Urgențe. „Primitivă” comparativ cu asta nouă. Se aștepta în „triaj” pe scaune înghesuite, rigide, incomode, ca de cămin cultural sătesc din anii ’60. Cazuri multe, personal redus, aglomerație. Mișcare alertă, de albine fremătând în stup. Nu știu dacă atunci am avut pur și simplu noroc de o echipă medicală foarte cumsecade, dar n-am uitat omenia angajaților. Atenți, calmi, darnici cu vorbe bune, de încurajare, pentru fiecare pacient. Au venit, de-a valma, victimele unui grav accident rutier, un bărbat cu multiple fracturi, căzut din nuc, altul cu AVC, cazuri serioase și… Bela. O femeie fără adăpost, alcoolică celebră în cartier, „abonată” la serviciul de urgență. O fi fost frumoasă în depărtata ei tinerețe. I-a rămas porecla. Te-ai fi așteptat ca Bela, beată-criță, murdară, duhnind a borhot, urină și fecale, să fie, în aglomerația aceea, neglijată. Nu! Au primit-o compasiv „Of, Bela, iar ți-ai băut mințile! Ți-a fost dor de noi?!”. Bela nu se ținea pe picioare. Au preluat-o două infirmiere într-un cărucior schilod, au dus-o la spălător. Au adus-o de-acolo fără hainele ei mizere, îmbrăcată într-un halat (ponosit, dar curat) de spital și au lăsat-o să doarmă într-un cotlon. Mai departe nu știu ce s-a întâmplat. Am văzut-o pe Bela prin cartier, veșnic beată, până acum doi ani, în pandemie. De atunci a dispărut, cu drama ei neștiută cu tot. O fi murit, sărmana nimănui, prin vreun șanț? S-a înălțat sufletul ei să povestească îngerilor ce n-a putut povesti ea oamenilor?

Mă întoarce în prezent o voce caldă: „bună dimineața, doamna Mihail!” Pe marginea patului meu se așază o doamnă în floarea vârstei, cu păr lung, unduios, cu ochi blânzi, surâzători și un grain de beauté discret pe obraz. Am adormit și visez? Nu. Doamna pune pe suportul rabatabil… „Fișa dumneavoastră! Cum vă simțiți?” De data asta întrebarea nu e formală. „Ceva mai bine decât aseară…”. „Dar mai aveți dureri. Daaa… De vină e o pietricică. A plecat din rinichi și s-a oprit. N-ați eliminat-o. Oricând e posibil s-o ia din loc și-atunci… s-ar putea să vă întoarceți la noi.” Mă sfătuiește să evit efortul fizic, frigul, să consum lichide și, desigur, să merg la urolog. „E mărișoară pietricica, are 7 milimetri, dacă se mișcă poate provoca sângerări, că pietrele astea zgârie, nu sunt netede. Să nu vă speriați, se întâmplă frecvent. O să fie bine.” Deși veștile sunt cenușii, e atât de calmă și firească vorba ei încât mă pomenesc glumind: „Dacă mi-am încheiat cariera profesională, îmi face rinichiul carieră… cu nisip, cu pietriș, să am acum, la pensie, materiale de-o… vilă!” Râdem împreună. Îmi prinde cu duioșie mâna, îmi explică rețeta prescrisă și-mi mai dă niște sfaturi. Nu ca de la medic la pacient, ca de la om la om. „Nu vă dau voie să plecați acasă până nu cedează de tot durerea. O să vă punem încă o perfuzie.” „Îmi displac împrejurările, dar îmi pare bine că v-am întâlnit” îi spun, încercând să-i citesc numele pe ecuson: dr. Corina (sau Carina? sau Crina?). „Acum vă las, că am încă cinci pacienți de vizitat până ies din tură. Multă sănătate și un An Nou cu belșug de bucurii!” „Mulțumesc, la fel!”

În curând, copila cu „mână ușoară” îmi pune perfuzia. La brațul stâng, de unde a luat ea proba de sânge, n-a rămas nicio urmă. Cred că fătuca asta mignonă, timidă, va fi un medic bun. Mă uit la picăturile care se scurg încet din dispozitiv, pic…, pic…, pic…, și mi se năzare că sunt conectată la o clepsidră din care picură, în mine, timpul. Un timp lichid.

Încet, încet, durerea cedează. Nu mai vine nimeni să verifice nici cum mă simt, nici dacă perfuzia funcționează. Când conținutul ei e pe sfârșite, fac eu semn unei asistente să vină… să mă „dezlege”. Îmi dă un ghemotoc de vată cu spirt, să-l țin trei minute apăsat pe locul unde a fost branula. Și dispare. Uuff!!!! Am scăpat de durere, de perfuzie, de branulă… Au trecut și cele trei minute. Pot să plec. Habar n-am dacă mai sunt formalități de îndeplinit. Mă ridic din pat, mă uit în jur și… parcă am devenit invizibilă. Cum nimeni nu-mi spune și nici nu mă întreabă nimic, îmi iau haina, mă îmbrac, îmi iau geanta, pun fișa medicală înăuntru și… caut ieșirea. Plec de la UPU cum pleci din supermarket, după ce ai târguit ce era de târguit. Treci ca un spectru printre făpturi care nu te cunosc, nu te văd. Că nu poți trece și prin ele e poate singurul indiciu că nu te-ai dematerializat. Ajung, pe ghicite, la poarta unității. Îl întreb pe portar dacă e vreo stație de taxi în apropiere. Omul, binevoitor, zice „Unde să umblați, doamnă? Stați că vă chem un taxi aici!” Și face comanda. Îmi pare rău că n-am cum să-l răsplătesc decât spunându-i „să vă dea Dumnezeu sănătate!”. Am în geantă o singură bancnotă, din care va opri taximetristul prețul călătoriei. Pe drum, îmi vine iarăși în minte vechea unitate de urgență. Aia „primitivă”. Niciun pacient nu pleca fără să fie însoțit cu grijă de cineva din personal până la rudele sau prietenii care așteptau la ieșire, până la taxiul chemat în fața unității sau măcar până la ghereta portarului. Atunci – condiții și dotări precare, spațiu restrâns. Personal omenos. Acum – condiții și dotări moderne, spațiu larg. Personal robotizat. Rece. Cu excepții rare, de se pot număra pe degetele de la o mână. Oare de ce? Ne-am înrăit? Ne-am „distanțat”? Așa e „civilizat”? Nu știu să răspund.

Ajung acasă. Mă spăl, beau un ceai, mănânc… Nu, nu mănânc. Ciugulesc o jumătate de napolitană. Nu mi-e foame. Arunc o privire pe fișa de la UPU. Îmi sare în ochi că la „alergii” scrie „neagă”. Fals! Ambiguu! Evaziv! Când m-au întrebat de alergii, n-am zis „nu am”. Am zis „nu știu”. E cu totul altceva! „Neagă” îi scoate pe ei din belele dacă… Ce tertip!

Mi-e somn! S-a luminat de-a binelea. În sfârșit, pot să dorm! Măcar până când o să-mi bată Anul Nou la fereastră. 

Mihaela Malea Stroe

Imagine cu caracter ilustrativ, sursa foto Pixabay

Redactia

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.