Mihaela Malea Stroe: Reclame, titluri, emisiuni… „educative”

N-am cronometrat cât din timpul petrecut în fața televizorului înseamnă emisiune propriu-zisă și cât reclame, de regulă – enervante, dar cui îi pasă de nervii plătitorilor de abonament tv? Cred că, pe ceas, reclamele ar ieși de departe biruitoare. De aceea or fi și apărut glume cu năduf pe această temă. Zice nemuritorul Bulă: „Mă uitam și eu liniștit la reclame, când – hop! – îmi bagă nesimțiții ăștia cinci minute de film!” Plătim ca să vedem reclame care, nu-i așa?, sunt sufletul comerțului și, evident, sunt oxigenul televiziunii. Primim, între sufocantele – pentru noi – calupuri publicitare, câte-o bucățică de film, câte-o frântură de concert, câte-o fărâmă de interviu. Vrem-nu vrem, reclamele au invadat și internetul. Ne agresează pe youtube, pe bloguri, pe site-uri. Pe când să-ți tihnească un comentariu deștept – filosofic, literar, duhovnicesc –… pac! te izbește-n creștet o reclamă-trăznet la scutece pentru adulți, la absorbante intime sau la „iegări funcționali”. Cum or fi „funcționând”? S-or fi comercializând și unii „nefuncționali”?

Totuși, să nu ne plângem, că e rușinos să te plângi, să nu răbufnim înjurând, că e necivilizat să înjuri. Și-apoi… multe reclame sunt „educative”. Nu?!

Unele ne „eliberează” de credințe, de mituri și alte „prostii”. E în mare vogă demitizarea, se practică în fel și chip. Repetiția unei reclame (în variante) promovând din sfert în sfert de oră nu știu ce baterie de automobil, face cât doi-trei ani de îndoctrinare ateist-stalinistă. Prima variantă ne arată un preot stropind cu aghiazmă o mașină care nu pornește. Apa sfințită declanșează un scurt-circuit, pocnete, scântei, fum, preotul, îngrozit, o ia la goană cu sutana fâlfâind. Mesajul reclamei: „Mai crezi în miracole? Crede în tehnologie!” Dacă dragul telespectator n-a priceput mesajul, are varianta a doua: un șofer (credincios, spre rușinea lui) ia într-un vas apă sfințită și stropește el însuși mașina. Rezultă același scurt-circuit. Și același mesaj, traductibil prin „dacă ești credincios în cele sfinte… ești de râsul curcilor!” Mă rog, „curcile” (poate și curcani, și claponi) – în acest caz – sunt o seamă de intelectuali serioși, progresiști, exemplari și adepții lor, care cred „cu tărie” numai în tehnologie! Urmașii comuniștilor au învățat ceva util scopului lor: bagatelizarea și ridiculizarea credinței în divinitate sunt mai eficiente în „implementarea” ateismului decât interdicția brutală.

Într-adaos, aici ar fi și reclamele care – cu sau fără intenția autorilor – slujesc desacralizării, ne educă să fim mai… pământeni. În preajma Crăciunului, am auzit de zeci de ori (dacă aș fi o privitoare tv înrăită, aș fi auzit de sute de ori) refrenul unui cunoscut colind („Domn, Domn, să-nălțăm!”), înlocuit cu „Hai, hai, să mâncăm!”, de parcă esența și scopul Sărbătorii Nașterii ar fi concurs de rapidă devorare a bucatelor. Mai recent (acum, când scriu, se apropie Sărbătoarea Învierii), altă reclamă dă și mai rău cu oiștea-n gard. „Iubești Paștele? Trăiește-l cu oferte pe gustul tău!” Ce oferte? Hârtie igienică, șervețele faciale și mâncare uscată pentru câini. Mai tradiționalistă de fel, sperasem ca ofertele lor de Paște să fie… comestibile: ouă proaspete, drob de miel, cozonaci, pască, un pic de vin!!!

Altele ne „educă” (îndoctrinează?) vizând independența femeii și egalitatea de gen. Care, la drept vorbind, numai egalitate nu e, ci „răsturnare revanșardă de rol”: bărbatul casnic, supus, „molatec”, hărnicuț, cumincior, femeia de carieră, mai „bărbată” decât Joițica lui Fănică și-a lui Zaharia, „stăpână” pe ea-însăși, și… neapărat călare pe situație. Pe dinafară divă zveltă, pe dinlăuntru macaragistă. „Educație” pe linie extremist-feministă? Cam așa ceva. Numai că, fie ea și întoarsă pe dos – cu bărbatul bleg la coada mopului și femeia dură la manșă de bombardier –, discriminarea tot discriminare rămâne. S-au schimbat doar personajele de la coada mopului.

Astfel, într-o reclamă pentru bomboane, o duduie „întinsă leneșă pe canapea” – cum ar spune Arghezi – zice răspicat: „aș mânca niște ciocolată!” Consortul, umil, cu un castronel în mână, se repede fără să crâcnească la dulăpiorul suspendat unde se află bomboanele și le ordonă „în castron cu voi!”. Supușenia lui iscă disprețul bomboanelor, care îi sar nefericitului în cap întorcându-i porunca „tu să treci în castron!”. Grea viața de cocoș, când găina stă pe gard și cântă „cucurigu”! Deznodământul e neclar.

Altă reclamă – la vopsea lavabilă, dacă nu mă înșel. Povestea e mai memorabilă decât obiectul reclamei. Stăpâna casei, un fel de Ana Pauker reîncarnată în carcasă de fotomodel, cu țâfnă de șefă de șantier sau de activistă de partid, tratează singură cu zugravii, calcă apăsat, le arată pe tatuajul brațului ce nuanță să aibă zugrăveala, în timp ce, într-un colț al încăperii, un tip insignifiant, tăcut, mestecă umil în cratiță. Întrebată de un zugrav dacă acela e „soțul”, tipa răspunde evaziv „nu încă!” Adică insul din colț are oarece șanse să-i devină „soț”, dacă tocana preparată de el va trece cu brio testul degustării. Dacă nu…

Alta – idilică de-a binelea, la un detergent de scos pete. Mămica, în rochie nouă, înainte de a pleca (pesemne la birou), își ia bebelușul în brațe. Bebe regurgitează și – offf! – îi pătează rochia. Mama schimbă ținuta, pleacă… Tatăl, aflat – pare-se – în ceea ce cândva se numea „concediu de maternitate”, rămâne acasă. Casnic. Spală rochia pătată, o calcă, o așază pe umeraș, are grijă de bebe, îi schimbă hăinuțele și, precis, scutecele, îl hrănește (cu lapte praf din biberon, că de dulceața laptelui matern și de căldura sânului mamei nu poate fi vorba când mami muncește departe de casă, iar soluția alăptării și îmbrățișării pe cale virtuală încă nu s-a ivit), îl culcă, apoi, răpus de-atâtea ocupații odinioară pur feminine, adoarme și el… ca un prunc. Revenind istovită de la serviciu, mami îi vede și surâde, înduioșată de atâta ajutor neprețuit și de suava armonie familială. I se citește fericirea pe față.

Independența femeii moderne merge însă mai departe. Când soțul (iubitul, partenerul sau ce-o fi el) are dureri nemiloase de șale – ca în altă reclamă –, ea pleacă. Îl lasă în compania crizei de sciatică (?) și a leacurilor. Întoarsă acasă (de la petrecere, după cum sugerează ținuta), vede că, în timp ce ea s-a distrat, el – cu șalele alinate de calmante – n-a lenevit defel în pat. Harnic-foc a trebăluit, ba i-a rămas energie și să o invite, zglobiu, la dans! Petrecerea continuă la domiciliu. Reclamă sexistă? Nuuuu!!!!

Nu știu cât îi bucură și „educă” pe bărbați astfel de scenarii, dar cred că pe multe femei ideea principală a poveștii le fascinează și le „educă”.

Simultan, numeroase reclame ne „educă” în privința utilizării noi a limbii române și cum s-o deposedăm nonșalant de bogatele ei resurse expresive.

Mă întrebam (retoric), într-un articol mai vechi, dacă va veni vremea să cunoaștem obligatoriu limba engleză ca să înțelegem limba română a viitorului. Publicitatea confirmă că acel viitor bate la ușă. Deja e musai să știi o brumă de engleză pentru a descifra… măcar bolboroseala hibridă din reclame: șervețele „colour catcher”, „Aer condiționat – tehnologie breezless”, „Pastă de dinți gum strenghter and protect”, „Pastă de dinți extrawhitening”, „Câștigi un country brake!”, „Masă de dining”, „Aspirator cu unlimited power aqua”, „Returnezi rapid la easy-box.”, „Concert redat în stream live”, „Doza ta de enterteinment continuă.”, „Este doar made to play”, „Am grijă de ficatul meu într-un mod smart.”, „Este ușor să dai start cu sticky.”, „Fii epic, fii wild! /…/Așa-i și la primul job! Relaxe!”, „Câștigi și dai play distracției!”, „discount la trimmer gazon”, „Mergi pe crunch!/ Dă crunch momentului!”, „ Deciphering Streets Through Art, o nouă carte despre street art”, „Nou e pe moment, smart e permanent.”, „Încearcă noile noudles!”, „Coffee shop la tine acasă!”, „Schimbăm moodul unui om”, „Epic sale!” (la îmbrăcăminte), „Chew good!”, „Save or Cancel anunță lansarea revistei…”. O reclamă dramatizată pare să profețească, în trei replici, evoluția limbii: tatăl întreabă românește „Unde ai vrea să mergem?”, fetița răspunde hibrid „În funland!”, povestitorul folosește doar o prepoziție: Let’s story cu Kinder chocolate!”.

Să adăugăm snobismul celor de pe „sticlă”, din al căror vocabular a cam fost expulzată limba română și care cârpesc golurile cu „am fost freeze”, „you name it”, „ fashion editor”, „personal shopper”, „go for it”, „spot-light”, „reality check”, „overworming”, „are un backround”, „și… what so ever”, „am avut eye contact”, „skijetul e un must-have”, „asta e beside the point” etc. Aaa, și „what the fuck!” ori „fuck you!”. Nu că n-ar avea limba română destule înjurături pitorești în ogradă, dar, deh, să înjuri pre limba lorzilor e „cool”, e „stylish”, parcă ai strivi în cerul gurii o boabă de caviar stând ciuciu lângă Turnul Londrei ori la poalele Statuii Liberății.

Tot via reclame și alte prestații tv suntem educați să ne debarasăm de topică și de logică atunci când, totuși, vorbim/scriem românește.

„Uneori ne accidentăm din greșeală”, zice o reclamă. „Uneori” din greșeală. De regulă, ne accidentăm… intenționat, planificat! Sau cum???

O altă reclamă ne lămurește: „Cum mânăncă papagalii stacojii? Ei mănâncă cu picioarele!”. Are natura ciudățeniile ei, inclusiv papagali cu picioare pe post de cioc. Ciocul la ce le-o fi folosind? Să stea agățați de crengi în timp ce mănâncă… cu picioarele? Iată un caz de interes pentru ornitologi!

Alta ne îndeamnă: „Descoperă spații în casa ta care nici măcar nu știai că există!” E clar: nici măcar nu știam că există casa mea! Dar dacă reclama ar fi spus „Descoperă în casa ta spații (despre) care nici măcar nu știai că există!”??? Greu cu topica și cu logica! Mai lesne fără!

În plus, aflăm (de data asta dintr-un incitant titlu de știre!) că „Mașina unui înalt oficial militar al Federației Ruse a fost aruncată în aer, fiindu-i smulse picioarele.” No bistoș (pe ardelenește!) că, dacă mașinii i-au fost smulse picioarele, din anatomia „oficialului” au pierit pneurile, planetarele, bujiile. Nici nu-i nevoie să citești știrea pe de-a-ntregul.

Un prieten (Ch. C.), iubitor și el de limbă română firească, mi-a semnalat că nici radioul nu se lasă mai prejos. Îi avertiza pe cei care doreau să fie prezenți la un festival muzical în Poiana Brașov că „Se vor face controale pe căile de acces, inclusiv corporale!”. Aoleu!!! Căi de acces corporale?!? Ce dulce se răzbună topica neglijată!

În fine, cu tenacitate de Bloodhound, de câteva decenii încoace, reclamele fac… reclamă distracției! Mână-n mână cu penibile emisiuni de divertisment ne „educă” să găsim sensul suprem al vieții în… distracție!

Ele oferă, după cum arată într-un amplu articol Adrian Dinu Rachieru, „o cultură epidermică, slujind ideologia divertismentului ”, ideologie care „dincolo de confortul clişeistic, este de pură ventilaţie mentală, „aşezându-ne” în stereotipie şi sărăcie ideatică.”

Ioana Pârvulescu atrage atenția că „la oamenii prezentului crește simțul distracției, în sensul cel mai barbar al cuvântului”. Christian Crăciun vorbește despre „idolatrizarea distracției (muzică zgomotoasă în mega-concerte, sporturi stupide în care oamenii își risipesc toată energia), consumerism”, iar Dan Anghelescu despre „o zodie a mizeriei spirituale, a puţinătăţii şi indigenţei”, despre sufocanta vogă a unei „modernităţi al cărei cuvânt de ordine (golit de orice urmă de sens) este distracţia”.

Am scris și eu cândva, demult, pe tema asta, remarcând atunci frecvența covârșitoare – în reclame la sucuri, bere, ceai, scutece, pastă de dinți, detergenți, filme, jocuri, rechizite, baterii, piscine, tabere, tricouri, cereale, cafea, festivaluri, pantofi, șampon, biscuiți, telefoane, cremvurști, înghețată, brânză, pufuleți, creme de plajă, medicamente, canale tv ș.a.m.d. – a cuvântului distracție, cu tot neamul lui lexical neaoș și cu toate rubedeniile importate  (fun, funny, entertainment ș.a.) din arealul lui semantic. Am avut răbdare (acum nu mai am!) să număr și să constat că în reclamele respective cuvântul „distracție” fie apare o dată, fie se repetă între două și șase ori, estompând produsul care devine garantul distracției, în timp ce distracția devine scop. Nu comercial, ci existențial. Cumperi produsul doar ca să ai – cum zicea reclama – „liber la distracție!”

Deși se spune mereu că, inevitabil, „lumea se schimbă”, statutul privilegiat al „distracției” în publicitate nu s-a schimbat. Cuvântul și-a păstrat frecvența și influența.

De pildă: „Oferă-le copiilor tăi un Paște plin de distracții!”, „Ziceam să schimbăm echipele, să ne distrăm”, „Distracția vine ronțăind”, „Câștigi și dai play distracției”, „Distrați-vă împreună cu Kinder surprise!”, „Distrează-te pe gustul tău!” (cu cipsuri), „Ce faci, Mihai? Pleci sau rămâi să te distrezi?”, „Cu Ciuc… distracția poate să apară în orice moment.”, „dăm drumul la distracție cu 10% cashback”, „Cine are chef de joacă deșteaptă /…/ și de muuuultă (sic!) distracție, are un loc” (invitație la un atelier de lectură pentru copii).

Desigur, nu e cazul să fim mereu gravi, ursuzi, panicați că ne paște al Treilea R.M., că ne amenință extratereștrii, încălzirea globală și tornadele, că ne pândesc pandemii, crize economice și asteroizi chitiți să intre în coliziune cu Terra…

Simțul umorului – opus distracției găunoase – e necesar, binevenit, binefăcător. Apar uneori și reclame inteligente, ironice, cu mesaje care stimulează gândirea. Sau artistice, de admirat ca un reușit tablou dinamic. Din păcate, sunt rare și dispar repede, ca și cum cineva (cine???) le șterge (le cenzurează?) pentru că se teme de inteligență și de frumusețe.

Să închei, totuși, în notă umoristică!

Un telespectator întreabă:

– E bine să ne uităm la televizor?

Radio Erevan răspunde:

– E bine! Cu condiția să fie… închis!

Mihaela Malea Stroe

Sursă imagine – pixabay

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov