Mihaela Malea Stroe: „Trei ani de tăcere…”

Sunt, astăzi, 26 februarie, trei ani de tăcere, trei ani de când Hans Bergel a plecat spre un tărâm poate mai puțin frământat de vâltori perisabile decât cel pământean al zilelor noastre.

A plecat și, probabil, s-a întâlnit, acolo, cu părinții și frații, cu prietenii lui de demult, să reia dialogul cu ei, să le povestească ce s-a mai întâmplat pe-aici până să ajungă și el acolo unde – spune Scriptura – „nu este durere, nici întristare, nici suspin”.

Mi-i pot imagina – pe unii dintre prietenii lui i-am cunoscut și eu – stând la taifas, reuniți într-o viață fără de sfârșit, în care peisajul se schimbă urmând – fără frontiere și fără orologii ori calendare lumești – firul poveștilor și al amintirilor.

Poate fi exoticul Honolulu, unde Hans Bergel s-a întâlnit cu Ștefan Baciu („îngerul fără aripi”, cum l-a descris Hans) și au evocat împreună Brașovul iubit, pot fi pârtiile înzăpezite din Alpi, dar și cele din Poiana Brașov, din Postăvarul sau din Bucegi, pe unde a schiat cu bunii lui prieteni Jean Sumedrea și Gicu Mândru sau pe unde a făcut, în anii de grea încercare de după război, curierat pentru luptătorii anticomuniști din munți… Pot fi Bărăganul deportării ori fortul 13 – Jilava, unde a pătimit împreună cu alți opozanți ai sovietizării, poate fi Delta Dunării și întâlnirea cu păstorul care i-a fost „primul dascăl” într-ale povestitului, poate fi casa părintească (din păcate degradată acum, deși s-ar cădea să fie renovată și înzestrată cu o placă memorială întru cinstirea fraților Hans și Erich Bergel) din Râșnovul natal. Poate fi Johannesburgul sud-african, unde avea un prieten profesor universitar, poate fi Deșertul Kalahari străbătut cândva alături de fratele dirijor Erich Bergel, poate fi Israelul revederii – după mulți ani – cu prietenul bucovinean Manfred Winkler, poate fi Bucureștiul, cu Romulus Rusan, cu Romul Munteanu și cu George Guțu. Sau Sighetul, cu cei cuprinși în „memorialul durerii”. Sau Brașovul, cu Alexandru Dincă, jurnalistul, cu Doru Munteanu (aflu cu tristețe, chiar acum, când scriu, că – tocmai azi! – a purces și Doru spre tăriile albastre ale cerului, fie-i calea către Domnul lină, străjuită de lumină!), pe care Hans îl îndrăgise mult și-l respecta pentru „franchețea lui ardelenească, de om care spune direct, onest, ce gândește”, dar și cu Daniel Drăgan – primul editor al romanului „Dans în lanțuri” – versiunea în limba română. Poate fi Germania reașezării după emigrarea din 1968, a reîntâlnirii cu Georg Scherg (năpăstuit și el de regimul comunist, în același celebru „proces al scriitorilor germani” în care a fost condamnat la închisoare și Hans) și a unicei revederi, la o nuntă în Leipzig, cu Jacques Săndulescu (Hermann Pfaff), vărul lui, emigrat în SUA după doi ani petrecuți în iadul sovietic, autorul romanului „Donbas”. Sau poate fi țărmul lacului Garda, în nordul însoritei Italii, unde se refugia din zarva urbană într-un bungalow, să citească și să scrie în liniște…

M-am trezit dimineață cu glasul lui Hans în memoria timpanelor și am tresărit. Aproape nu mi-a venit să cred că se împlinesc deja trei ani de când nu l-am mai auzit aievea.

Când îl sunam, Hans nu răspundea niciodată cu „alo!”. Spunea, simplu, „Bergel”, pe un ton deopotrivă ferm și cald. Dacă mă suna el – la fel. Nu spunea „alo!”, rostea, ușor interogativ, „Michaela?!”. De fiecare dată urma un dialog – mai în tihnă sau mai grăbit, după cum avea timp Hans – oricum interesant, indiferent de temă. Adesea, cum Hans prețuia și respecta limba română, era fascinat de resursele ei expresive, de nuanțe, de „vorba cu două înțelesuri”, discutam mult despre toate acestea. Mi-aduc aminte o întâmplare amuzantă, o „greșeală” care a generat un dialog intens despre semnificațiile proverbelor și zicătorilor românești. În vârtejul unei conversații, Hans combinase două expresii populare: „colac peste pupăză” și „claie peste grămadă”. A ieșit… „claie peste pupăză”. I-am atras atenția asupra „mixturii”, s-a amuzat și el, a râs, dar s-a și îngrijorat: „Vai de mine! Sunt așa bătrân?! Am început să uit din bogățiile limbii române?” Regretabil, prea puțini dintre contemporanii vorbitori nativi de limbă română mai știu, mai respectă și mai vor să „exploateze” cum se cuvine aceste bogății, ba le și reneagă.

Când Hans venea în vizită, de cum intra pe ușă, prima grijă a lui era să o sune pe Elke, soția grijulie și devotată. Îmi cerea voie să folosească telefonul fix (telefoane mobile încă nu aveam) și, când Elke răspundea, Hans îi spunea „mein Schatz!”, apoi o asigura că a ajuns cu bine. Știind doar câteva cuvinte în germană, eu mai mult deduceam ce-i spune soției, dar nici nu era nevoie de dicționar, tonul lui cald vorbea de la sine despre frumoasa și statornica lor poveste de iubire.

Dincolo de pământenele trecere și – apoi – tăcere, să-l cunosc pe omul și scriitorul Hans Bergel a fost privilegiu și bucurie.

Mulțumesc, dragă Hans!

Mihaela Malea Stroe

Fotografie din arhiva Mihaela Malea Stroe

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov