Mihaela Malea Stroe: „Zoltărenii din… satul Mihai Viteazu”
fiii satului
„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele…”, la casa bunicilor din satul Mihai Viteazu, comuna Saschiz, la copilăria și, mai apoi, la vacanțele petrecute adesea acolo, mă declar prietenă pe vecie cu Ion Creangă și, neîndoios, și mie „îmi saltă inima de bucurie”.
Împrejurările au fost de așa natură încât, de peste 30 de ani, m-am îndepărtat fără voie de locurile natale, de tovarășii de joacă și de vorbă de pe vremuri (Opi, Mariana, Lili, Gena, Olimpiu, Chimuțu, cei doi Nicuță – al Mocanului, al lui Tutan – alte fete și băieți) și le-am dus dorul, când limpede, când fără să-mi dau seama.
În urmă cu aproape doi ani, am poposit câteva ore în sat. L-am găsit modernizat (ulița asfaltată, monumentul eroilor refăcut, biserica și casa parohială în curs de renovare), dar – paradoxal! – amuțit, lipsit de seva vieții de odinioară. Case bine îngrijite – locuite numai câteva zile sau săptămâni pe an. Altele – cu totul pustii, aproape ruinate, cu ferestre goale ca niște ochi orbi. Ici-colo, pe la poartă ori pe uliță, câțiva săteni bătrâiori. Casa în care m-am născut, renovată de noul proprietar, mi s-a arătat mai făloasă decât era cândva, dar… singură și ferecată. Nimeni acasă. Toate casele astea îngrijite și nelocuite, sunt aidoma unui grai pierdut, pe care, după ce a încetat să fie vorbit, îl poți studia de departe, la rece, dar nu-l mai poți înțelege pe deplin. Case singure, nici vii, nici moarte. Netrăitoare. Netrăite. Fantasme ale lui „a fost odată ca niciodată”.
O discuție cu părintele Andrei Măgherușan mi-a confirmat că au rămas puțini enoriași la propriu locuitori în sat. Am plecat atunci cu un gust amar, că și satul meu se stinge, încet-încet, așa cum s-au stins multe alte sate. Nu-i vorbă, s-au stins ele și mari imperii de-a lungul istoriei, dar sătucul Mihai Viteazu a fost… „împărăția” venirii pe lume și a devenirii mele, a celor din generația mea crescuți aici, „măcar să zică cine ce-a zice”. Că poate zice-vor unii dintre cei cu strepezită țâfnă neo-post-trans(etc.)modernistă: „dulcegării neosămănătoriste!”. N-au decât să zică! I don’t care! Je m’en fiche! Că nu-i ăsta loc de împărțeală cu ștaif de teorie literară. E viață. E o mică istorie-poveste nescrisă.
În anul abia început s-a făcut – după mult timp – strigare (m-a vestit Olimpiu): fosnich, pe 24 ianuarie, de Ziua Unirii! Întâlnire cu fiii satului!
Ne-am adunat, cu copii, cu nepoți, care de pe unde, în fața bisericii purtătoare-a hramului „Sfântul Ierarh Nicolae”. Mai puțini dintre cei ajunși la senectute (unii au trecut deja vămile spre veșnica odihnă), dar neașteptat, emoționant de mulți tineri! Să fie chemare tainică a pământului unde ne sunt adânc înfipte rădăcinile? Pe tineri nu-i cunoșteam, nici ei pe mine, totuși ne-am dat „zâua bună!”, după vechiul bun obicei al locului. M-a încântat revederea cu tușa Anuță a Sonului (octogenară acum, dar cu chip luminat de același zâmbet cald, blând, ca în tinerețe), cu Olimpiu și Chimu, cu Nică al lui Tutan, cu Mircea și Cornelia… Pentru o clipă, șuvoiul amintirilor a făcut cale-ntoarsă către izvor.
Grupuri de zoltăreni, în de mult păstrate straie populare sau în haine de oraș, trăind bucuria revenirii la obârșii, la vechea vatră. Atât de mulți încât n-am încăput toți în sfântul lăcaș, la slujbă! Iar apoi – nici în sala de mese! Măcar pentru o zi, sătucul – ce de-o vreme învăța smerit să tacă –, a înviat, a glăsuit. Pe ulița principală și pe cea de „după garduri” – drapele tricolore, veșminte de sărbătoare, mic alai de adolescenți și tineri călări pe cai ageri, muzicanți cântând din mers repezi „ficiorești” și „învârtite”, apoi alaiul pedestru… Un fel de-a transmite străvechii așezări că ființa ei n-a fost uitată. Din păcate, n-am avut costum tradițional nici pentru mine, nici pentru copiii mei. Numai o năframă de-a maichii Ioana, mama mamei. Năframă veche, din lână fină, înflorată, cu ciucuri negri, ușor tociți, o țârucă ciupită de molii la un colț. Mi-am prins-o la gât, discret însemn al apartenenței mele la obștea zoltărenilor.
Frumoasă adunare – fără nicio miză comercial-turistică. Probabil cu oarece miză politică, la care am refuzat să reflectez, ca să nu tulbur cu gânduri prea pământești ziua altminteri hieratică, senină și luminoasă ca o binecuvântare, de parcă și cerurile, și zoltărenii plecați din astă lume se veseleau împreună cu noi.
Dar de ce tot spun eu „zoltăreni”? Ei, bine, satul are povestea lui.
Atestat documentar la 1341 ca „Possesiunea Zoltan”, până în 1923 s-a numit Zoltan (pronunțat Zoltan, cu accent pe a), locuitorii lui – zoltăreni.
Sat românesc, cu nume maghiar, insulă între sate cândva predominant săsești (Criț, Cloașterf, Saschiz ș.a.). Cum așa?!? O însemnare din „Condica parohială” începută în 1906 (cu voia părintelui Măgherușan am citit-o) lămurește: „Zoltanul a fost comună săsească, Zultendorf”. Se spune că în timpul molimei din secolul al XVI-lea, „locuitorii sași ar fi murit de ciumă, afară de doi, dintre cari unul s-a așezat în comuna vecină Roadăș, celălalt în Meșendorf”. Din același document reiese că satul a fost treptat repopulat cu români iobagi, ultimele șase familii (printre care și Oțetea/Oțătea, strămoșii bunicului meu Aurel) fiind aduse aici în prima parte a secolului al XIX-lea. Numele satului a rămas Zoltan. Istorie cu multe și încâlcite meandre… Românii s-au statornicit aici, iar stăpânul moșiei, contele Haller, „om foarte evlavios”, a strămutat patru familii de iobagi din centrul localității, permițând preotului Ioan Drăghici – care păstorea obștea slujind într-o bisericuță de lemn – ca pe terenul eliberat să construiască, în 1836, o biserică „de peatră”, „o zidire foarte solidă, nici mică, nici mare”. Contele însuși, spune „Condica”, a vegheat înălțarea bisericii și „într-un rând, când vede pe un iobag săpând la groapa de var cu pipa în gură, îl cheamă la sine, îl mustră cum cutează a lucra cu pipa în gură la biserică și, ca să nu uite sfatul bun, ii-se (sic!) aplică bietului român numaidecât 25 de bețe”.
Este, tocmai aceasta, biserica „de peatră” în fața căreia, după 190 de ani, ne-am reunit, pe 24 ghenar 2026, fii ai satului din trei-patru generații.
De ce, dacă încă din 1923 numele satului a fost schimbat, zoltărenii tot zoltăreni și-au spus? Poate pur și simplu pentru că, scăpați de iobăgie pe la jumătatea secolului al XIX-lea, oameni muncitori, demni în suferințele și necazurile lor, firi puternice, ei și-au înjghebat, cu timpul, propriile mici gospodării, transformând numele generic în bun renume. Un portret sumar, de prin 1921, se află tot în „Condica parohială”: „Locuitorii Zoltanului sunt foarte harnici, plugari buni, buni cosași, și cu toate acestea puțin spor pot dovedi în cele materiale, asta pentru că au foarte puțin pământ”. Fără să fi fost vreodată răsfățați de soartă, au prosperat de-a lungul vremii numai prin hărnicie, chibzuință și tenacitate. Deși loviți de asuprire, de războaie, de „cooperativizare socialistă”, în anii copilăriei mele ei încă aveau gospodării – modeste, dar „ghine rânduite” – atât cât să le asigure un trai… îmbelșugat – nu, îndestulător – da.
Acum… câteva rânduri pentru o cuvenită îndreptare. În „Monografia comunei Saschiz” (vol. coord. de Florentina Călugăr, ed. Nico, 2012, p. 185), se spune că „Fiind mare patriot, părintele (Eugen Bologa, n.n.) a optat în 1932 pentru schimbarea numelui satului din Zoltan în Mihai Viteazu’”. Numai că un alt document din arhiva bisericii (Tom II, „Protocolul bunei învoiri”, Zoltan 1922), atestă clar că anul schimbării denumirii nu este 1932, ci 1923, când preot paroh era Aurel Stoicoviciu. Documentul înregistrează, sub semnătura părintelui Stoicoviciu, căsătoria lui Andrei Bordanea cu Anghelina Solomon la „5/18 Februarie 1923”, în „comuna Zoltan”(s.n.). Următoarea căsătorie (Ilie Dămean cu Domnica Mihai), este înregistrată la „23 Iulie 1923”, în „comuna Mihai Viteazul”(s.n.). Schimbarea s-a produs, deci, între februarie și iulie 1923. Părintele Bologa, cinstită fie-i amintirea!, a preluat parohia abia în 1928, păstorind-o apoi cu har, cu dragoste, dăruire și însuflețire, timp de o jumătate de veac, vrednic sfetnic și model pentru… zoltărenii din satul Mihai Viteazu. Pe mulți ne-a botezat și binecuvântat.
Înainte de a pleca de la petrecerea din sat, am privit încă o dată, printre zăbrelele unei porți laterale, curtea casei bunicilor, alintată de soare. Zăpada așternută de câteva zile sclipea – curată, neatinsă. Nicio urmă de pași! N-a umblat, n-a trecut nimeni pe-aici. Dar cine știe? Poate în memoria curții s-au întipărit odinioară niște urme mici-mici, de pași șovăitori. E curtea în care, într-o vară de demult, am învățat să merg.
Mihaela Malea Stroe
Credit foto: Ioana Stroe (Foto 1: casa „natală” ; foto 2: fiii satului)
