Rodica Matilda Miulescu: „CUM AM FOST VINDECATĂ într-o zi de Izvorul Tămăduirii DE O SUFERINŢĂ FIZICĂ NEGLIJATĂ”

Ca oricine, și noi am fost obligaţi din când în când a apela la medici. Nu știu cum s-a făcut că mai întotdeauna Dumnezeu ne-a trimis la oameni bine pregătiţi profesional, de o calitate morală de excepţie, cu dragoste de meserie și pacienţi, care au reușit să ne scoată din necaz. Unii m-au onorat nu numai cu atenţia, ci și cu prietenia domniilor lor. De aceea știu că se roagă pentru fiecare bolnav, iar acum sunt convinsă că rugăciunea pentru cineva înseamnă trimitere de lumină și iubire asupra lui și încredinţare în mâna doctorului suprem, Dumnezeu.
De ce vorbesc despre domniile lor aici?
Nu numai pentru că sunt niște persoane luminoase, ci și pentru că de la una dintre ele, am aflat că în satul Cuciulata în fiecare an, de Izvorul Tămăduirii, apare apă într-o fântâniţă. Cu acest prilej se face o procesiune religioasă urmată de sfântul maslu cu mai mulţi preoţi, după care oamenii iau apa, o ţin și o folosesc ca și agheasma, pentru toate necazurile.
Auzind-o povestind acestea și multe alte întâmplări din copilăria ei fericită alături de un tată înţelept, o mamă iubitoare, fraţi și colegi puși pe șotii, mi-am dorit să merg și eu acolo de vreun Izvor al Tămăduirii. I-am rugat deci pe Dragi să mă ajute să-mi îndeplinesc dorinţa.
De la o vreme, uitasem de această rugăminte. Întâmplarea a făcut să aflu că am o colegă de liceu care locuiește acolo și mi-am amintit. Deși nu ne văzuserăm de foarte mulţi ani, am contactat-o pentru a-i cere informaţii suplimentare.
Elena, așa o cheamă pe ea, o adevărată doamnă și mamă a satului cum aveam să constat mai târziu, mi-a dat toate relaţiile despre drum. M-a prevenit că, în ciuda obiceiului sătenilor, nu s-a auzit să se facă vreodată vreo tămăduire cu apa izvorului și că în ultimii doi ani, din cauza secetei, apa nu a apărut. Prin urmare e posibil să nu apară nici în anul în curs, tot atât de secetos. Aflând că nu am mașină, a promis să se intereseze cum pot ajunge acolo cu alt mijloc de transport. Nu numai că s-a interesat, dar chiar mi-a pus la dispoziţie o mașină cu șofer. Așa se face că au putut beneficia de eveniment încă două persoane: nașa mea și o prietenă.
Ziua era superbă: soarele strălucea, vegetaţia era proaspătă în ciuda secetei. Biserica, veche, cu cimitirul îngrijit, arătau mână de gospodari. Ne-am bucurat sufletele admirând interiorul bisericii, unde se vedea clar vrednicia părintelui, un om mărunţel, tânăr și iute ca argintul viu. Am trecut și printre morminte, unde colega mea aprindea lumânări nu numai la morţii ei, ci și la alţii, pe care îi consideră tot ai ei.
Nu după multă vreme de la sosirea noastră, clopotele au început să bată și, cu prapurii și icoanele în frunte, am pornit toţi în urma veșmintelor fluturânde ale preoţilor. Mergeau repede, cu spor. Mă ţineam mai anevoie de ei, poate și pentru că voiam să absorb toată frumuseţea din jur. Ca să nu mă plictisesc pe drum, Elena mă dăduse în grija unei lele și ea îmi povestea necazurile ei de femeie simplă. O ascultam cu o ureche compătimitoare, că doar și eu le aveam pe ale mele și știam ce înseamnă să te înţeleagă cineva.
După ce am trecut de drumul cu praf gros făcut de fabrica de ciment de la Hoghiz, am simţit imperios nevoia de a merge desculţă, voind a mă pătrunde de energia locului. Eram și cu lelea și în alt timp, în altă lume. Iarba era ca mătasea, pietrele prietenoase. Îmi venea să mă aplec și să sărut acest pământ înnobilat de atâţia pași de credincioși.
Am ajuns la fântâniţă printre ultimii. Nu izvorâse. Așa cum mă sfătuise Elena, mi-am pus apa pe care o adusesem de acasă alături de alte sticle pline. Maslul curgea liniștit, lumea asculta cu pioșenie; până și copiii mici erau copleșiţi de importanţa momentului și se mișcau cu băgare de seamă, fără a scoate niciun cuvinţel. Era atâta bună cuviinţă acolo, cum nu mai întâlnisem în altă parte! Preoţii au spus rugăciunile de sfinţire a apei. M-a impresionat faptul că formula folosită de ei era diferită de cea pe care o știam din oraș. Ei cereau ca „această apă, care se sfinţește cu Puterea și Lucrarea Sfântului Duh” să fi e bună pentru „vindecarea sufletului, minţii și trupului”. Aminteau deci, toate componentele
fiinţei umane, așa cum le știm fiecare!
M-am așezat pe haina pusă pe pământ, la umbra unui copac, mai sus de Fântâniţă. În faţa mea se deschidea priveliștea, cu fabrica de ciment într-o parte, cu câmpurile înverzite în cealaltă, cu oamenii întârziaţi care continuau să vină înșiraţi ca mărgele mișcătoare pe haturi. Mi-i imaginam desculţi, așa cum mersesem eu cu puţin timp înainte și îmbrăcaţi în fote și iţari.
Am închis ochii. În citirea domoală a pomelnicelor, i-am văzut pe cei care, de veacuri, veneau în această Zi Binecuvântată să ia vindecare de la Sfântul Duh, de la mila Maicii Domnului și de la toate Fiinţele de Lumină și Iubire chemate de rugăciunea smerită a tuturor. Parcă nu mai erau numai preoţii și enoriașii din faţa mea, ci și toţi cei care slujiseră sau fuseseră vreodată prezenţi în acel loc.
Și m-am gândit și la părintele Arsenie și la slujbele pe care le oficia la paraclisul din pădure, slujbe la care nu fusesem niciodată, dar care, acum, prin rugăciunea acestor modești preoţi de ţară, veneau și la mine și la ceilalţi ca să ne lumineze, să ne vindece, să ne îndrepteze.
La sfârșit, preoţii au rămas ultimii ca să ne miruiască fiecare pe fiecare. Am primit astfel de șapte ori binecuvântare. După ce ultimul credincios a trecut prin faţa lor, au plecat și ei, cu pas grăbit, prinzându-ne din urmă și salutându-ne conform bunei cuviinţe strămoșești păstrată încă în sat.
Am mers încet, din nou desculţă atât cât s-a putut, dorind, instinctiv, a prelungi senzaţiile și clipele acelea magice, pline de lumină, pioșenie și iubire. Eram singura care făcuse acest lucru, dar oamenii aceia simpli, cu bun simţ, păreau a nu observa nimic anormal.
Înainte de a pleca spre Brașov, Elena ne-a omenit, așa cum ar fi făcut bunica mea de la ţară dacă aș fi cunoscut-o, căci, nu-i așa, nu se cuvine să plece creștin neomenit de la casa ta.
Ajunsă acasă, am constatat cu uimire că umărul drept, cel care era de multă, multă vreme înţepenit și pe care nu îl mai puteam mișca decât anevoie, despre care nu spusesem nimănui pentru că, „las‘ că trece el când i-o veni timpul!, ce să mă mai plâng pentru un așa fleac, când avem atâtea altele de rezolvat“, nu mă mai durea deloc și puteam din nou să-mi mișc braţul drept, de parcă nu ar fi avut niciodată nimic!
Iată că se făcuse o vindecare miraculoasă la Fântâniţa din Cuciulata, acolo unde nu se auzise vreodată că s-ar fi făcut vreuna!
Mi-a părut rău pentru neglijenţa mea. Dacă aș fi fost inspirată să merg înainte la doctori ca să-mi ateste cu acte neputinţa, ar fi existat o dovadă oficială a unei minuni făcute într-un loc modest, neștiut de nimeni, de undeva din România, unde niște preoţi săraci, smeriţi, conștiincioși, se roagă de sute de ani, fără cine știe ce plată, așa cum au învăţat de la strămoși, pentru sătenii „lor”. Se roagă cu credinţă și cu o perseverenţă de Sisif, fără a avea confirmări materiale, palpabile, că rugăciunea le e ascultată.
Eu sunt convinsă acum că atunci au fost în rugăciune nu numai cei în carne și oase, ci și toţi cei care, măcar o singură dată, au slujit acolo și chiar și Părintele Arsenie chemat de amintirea Nașei mele care îl cunoscuse și de trăirea mea, care îl știu doar din poze și din mângâierea aceea noptatică, dăruită atunci când i-am cerut, când sufletul meu i-a cerut, iertare. Mai știu că au fost în spirit toţi cei care au asistat vreodată la sfinţirea apei de Izvorul Tămăduirii și că ei toţi au făcut posibilă această minune asupra unei femei venite fără intenţia de a se vindeca pe sine, ci pentru a se ruga pentru ai ei și ai altora și pentru toţi românii, așa cum îi promisese cândva Maicii Domnului. Lor și Celor de Sus li se cuvine toată cinstea și lauda și mulţumirea.
A trecut deja un an de atunci. Umărul tot nu mă doare și pare a fi mai sănătos decât oricând. Anul acesta a plouat. Cu siguranţă Fântâniţa a izvorât. Nu am reușit să mai merg la ea, așa cum îmi promisesem cu un an înainte. Parcă nu mă mai trăgea inima să fac în ziua respectivă atâta drum. De Izvorul Tămăduirii am fost la sfinţirea apei în oraș.
Când am sunat-o pe Elena să o felicit de ziua onomastică, am aflat că Sfântul Maslu s-a ţinut mai târziu pentru că se construia un paraclis la Fântâniţă și nu fusese gata la timpul potrivit. De asta nu trebuia să merg acolo! „Dragii“avuseseră și acum grijă de mine: știind că am destulă treabă aici cu scrierea cărţii și nu numai, mă scutiseră de un drum inutil. Dar vindecarea umărului meu este certă și le mulţumesc cu smerenie, atâta câtă pot avea eu, tuturor celor care au contribuit la această minune.
Se poate pune întrebarea:
Cum de eu m-am vindecat și alţii nu? Vă amintiţi? Elena mă prevenise că „nu se știe” să se fi făcut vreo vindecare la Fântâniţă.
În primul rând, ar trebui să facem o observaţie:
Poate că alţii, deși s-au vindecat, nu au mărturisit. De ce oare? Din prea mare smerenie, din teama de a nu fi socotiţi făloși, de frică de gura lumii sau, așa ca mine, pentru că nu aveau documente care să ateste că au fost bolnavi și acum nu mai sunt?
În al doilea rând, de ce mi s-a întâmplat mie, un om ca toţi oamenii?
Poate pentru că mă aflam în momentele acelea într-o stare de recunoștinţă nemărginită pentru modul perfect în care EI aranjaseră totul, fără ca eu să fac altceva decât să mă rog. Eram recunoscătoare pentru drumul minunat și transportul atât de confortabil, pentru prezenţa unor fiinţe dragi, pentru biserica pe care o descoperisem cu uimire și admiraţie, pentru procesiunea venită parcă din alt timp, pentru ziua minunată și pentru tot ce îmi imaginasem în timpul slujbei religioase.
De ce se împliniseră toate atât de firesc, de lin, de frumos?
Pentru că în momentul în care apelasem la „Dragi“, fusesem absolut sigură că dorinţa îmi va fi îndeplinită.
Cum?
Așa cum cerusem, adică „așa cum este cel mai bine din toate punctele de vedere pentru mine, pentru familia mea și pentru lucrarea divină“. (Pentru mine și familia mea e bine să fiu sănătoasă, iar pentru lucrarea divină să mărturisesc vindecarea pentru ca și alţii să o poată dobândi în aceleași condiţii).
Și adăugasem, atenţie! ceea ce Mitruţ scrisese la sfârșitul rugăciunii de alchimizare și spunea neîncetat la fiecare terapie pe care o făcea: „iar mie să îmi daţi credinţa că se împlinesc ca și cum s-au împlinit deja. Amin!“
Pentru că, la capitolul credinţă nu prea stau grozav, de fiecare dată completez pentru mintea mea cam năbădăioasă: „iar mie să îmi daţi credinţa fermă, de nezdruncinat, de mie la sută, că toate, toate se împlinesc ca și cum s-au împlinit deja. Amin, amin, amin!“
Aceste cuvinte, repetate adesea și întărite de un exemplu viu, m-au învăţat ce înseamnă
CREDINTA FERMA IN DUMNEZEU si in ajutorul Lui neconditionat.
Exemplul mi-a fost oferit de o băbuţă.
Rodica Matilda Miulescu
Fragment din cartea ,, IN DRUM -INTALNIREA CU MiNE”- vol I , Editura Transilvania Expres/ Brasov 2015
1 Comment
Traiesc o revelatie:o Rodica M.M.f.f..bogata si RODI/toare, cu o credinta doveditoare si o carte !?!!!!!! revelatoare ! SINCERE FELICITARI ! Materialul e bun pt Ritmuri 19 ! ./Mai vrem !!!!!!!!!!/ V.P-Bv