12 iulie 2024

Contact us

Rodica Matilda Miulescu: ,,Tatăl nostru”  în spital

 Rodica Matilda Miulescu: ,,Tatăl nostru”  în spital

Nu știu nici când, nici cum am învățat rugăciunea ,,Tatăl nostru”, de parcă m-aș fi născut cu ea. Am spus-o de milioane de ori până acum, dar așa ca atunci, în urmă cu vreo opt ani, nu am spus-o niciodată.

Pe vremea aceea mergeam la bisericuța de la Spitalul Militar. Îmi vorbise de ea A. T., colegă de catedră. Mă îndemnase:

-Du-te o dată acolo! O să-ți placă: e puțină lume. Când am fost eu, eram 13 cu părintele cu tot.

-Ca Iisus cu Apostolii, am zis gândindu-mă că Dumnezeu le face cu socoteală pe toate. 

În duminica următoare m-am dus. M-am dus și …am rămas enoriașă statornică. Părintele Viorel Dumbravă, Dumnezeu să îl odihnească și răsplătească, împreună cu vrednica lui soție mă primiseră așa cum primeau pe oricine trecea pragul bisericii: ca pe cel mai drag membru al comunității.

Deși biserica este mică și pe atunci nu avea pictura terminată, în ea se vedea mână de gospodar cu grijă pentru fiecare amănunt și pentru cei prezenți. Dascălul nu avea o voce cultivată însă sinceritatea trăirii suplinea cu prisosință măiestria artistică. Toți obișnuiții bisericii ne simțeam o familie. La Sfântul Maslu ni se alăturau bolnavi internați sau aparținători ai lor, iar duminica, la Sfânta Liturghie, cadre medicale. Fiecare duceam cu drag pentru sfințire din alimentele avute în casă. La sfârșit, nimeni nu pleca fără a primi ceva din prinoase, însă cantitatea cea mai mare era dusă în spital pentru cei mai necăjiți decât noi.

De 1 Decembrie 2013, Părintele a ținut o predică deosebită, plină de avânt patriotic, urmată de cuvintele de suflet ale celor prezenți. Cu mare emoție am citit și eu poezia scrisă cu o seară înainte, târziu în noapte, pe care o aveam în ciornă la mine. Versurile îmi apăruseră în minte după ce mă rugasem Măicuței Domnului pentru ai mei și pentru țară. O intitulasem  ,,MESAJ DE 1 DECEMBRIE 2013”* Iat-o:

 Treziți-vă în inimi, dragii mei

 Și ascultați doar vocea conștiinței!

 Nu îi mai tot urâți pe cei mișei!

Rugați-vă și îi încredințați Voinței

Celui ce-n Ceruri v-a și i-a creat.

Și cerul și planeta El tuturor le-a dat!

 Știți: lumea toată este-n voi

 De-ați fost mișei, de-ați fost eroi

 Îndepărtați-vă de ură și păcat

 Și curățați în voi ce în afară vreți să fie curățat!

 Soluția nu este la alții, nu-i de împrumut

 Gândiți-vă, simțiți ce mai aveți voi de făcut!

 Comunicați unii cu alții, niciunul nu vă credeți mai deștept,

 Rugați-vă în inimi împreună și veți vedea minuni făcute de rugăciunea celui drept!

 Mulți v-ar dori pieirea căci țara e bogată

 Vă strigă moștenirea: ,,Hai, mamă! Haide, tată!

 Treziți-vă odată!”

 Vă strigă și strămoșii, cei care curg în voi:

 Trezește-te, copile, n-ai fost nicicând noroi!

 Dar nu coase, nici bâte să ridicați voi azi

 Căci ele sunt făcute din ai pădurii brazi

 Și plânge-n ele lemnul și plânge toată glia

 C-ați părăsit acum țărâna, ROMÂNIA!

 Nu vă mai vindeți țara bucată cu bucată

 Păstrați-o-n fapt și inimi așa cum v-a fost dată!

 Uniți fiți în iubire pentru ce-i mort, ce-i viu

 Ea e încă a voastră, încă nu e târziu!

 Vă rog de aici, din Ceruri,

 Vă rog să Ne rugați,

 Vă rog să vă rugați pe voi,

 Să v-ajutați unul pe altul,

 Să vă aveți ca frați!

 Iubiți-vă vrăjmașii și curățați la voi

 Răul văzut în dânșii, căci răul e în voi.

 Începeți chiar de acuma, 

 Fiți iarăși cum vă știu

 Căci niciodată-n viața

 Nu este prea târziu !

 În acel 1 Decembrie, datorită Sfintei Liturghii, predicii atât de inspirate a Părintelui Viorel și intervenției tuturor, sufletele noastre au vibrat și mai mult la unison, pline de dragoste pentru semeni și pentru România.

 Acum înțelegeți de ce adesea mă abăteam pe acolo chiar dacă nu era slujbă. Intram, mă închinam, spuneam un ,,Tatăl nostru”, mai lăsam câte un pomelnic, mă odihneam într-o strană chiar dacă nu eram obosită. Pesemne că sufletul meu dorea să regăsească trăirile acelea și clipa binecuvântată de ,,acasă.” Liniștea, icoanele, lumina blândă care pătrundea prin geamuri, mă ocroteau și mă revigorau de fiecare dată. 

 Atunci când s-a petrecut ce vreau să vă povestesc nu mă aflam la bisericuța din spital, ci chiar într-un spital: la cel Județean.Mă simțisem rău. Nu chemasemsalvarea, ca să nu-mi sperii familia. Ajunsesem cu autobuzul la Urgență după ce luasem remediile homeopatice pe care mi le prescrisese doamna doctor Rodica Brebenaru. Cunoscându-mi felul, îmi spusese ferm:

-Dacă se întâmplă să te doară, nu mai stai pe gânduri ca de obicei! Iei astea așa cum îți spun eu și te duci imediat la Urgență! După ce le iei ai un mic răgaz, atât cât să ajungi acolo.

Cei de la Urgență mă stabilizaseră și doamna dr. Gherghina Alexandra îmi spusese că trebuie să mă internez.

– Și dacă nu mă internez, ce se poate întâmpla? întrebasem.

Se poate repeta oricând și veți reveni aici. Făcuse gânditoare o mică pauză în care văzuse parcă ce m-ar putea aștepta și adăugase: …,,Dacă mai aveți timp!”…

Ezitasem, cerusem un sfert de oră de gândire. Cu toate că își terminase programul, doamna doctor așteptase cu răbdare și îngăduință hotărârea mea. Vorbisem în acel răstimp la telefon cu unul dintre copii și rămăsesem în spital. Mă preluase șefa secției, doamna dr Alina Bisoc. Mai e nevoie să spun că le mulțumesc tuturor celor de atunci de la urgență și din spital?

În salonul acela de la Cardiologie 2 de la ale cărui ferestre vedeam între altele și curtea cu o parte din biserica în construcție, ne aflam opt femei de vârste diferite de la 89 la vreo 19-20 de ani. Venite din localități diferite, românce și de alte etnii, fiecare cu familia, credința, visurile, ofurile, nazurile, povestea personală de viață și boală, nu ne cunoșteam și nu aveam nimic în comun în afară de suferință. Uneori o auzeam pe câte una vorbind singură în șoaptă sau fredonând  ușor pentru a-și mai alina neliniștea șI dorul, ori încercând să lege cu vecina de pat un firicel de conversație. Aflasem câte ceva despre ele din răspunsurile date medicilor sau studenților care îi însoțeau, ori din convorbirile cu aparținătorii.  Mă mirasem că cea mai bolnavă dintre noi nu eram vreuna mai în vârstă, ci cea mai tânără, deja mămică a doi copilași. Ea nu se dădea niciodată jos din pat, acest lux fiindu-i interzis cu desăvârșire.

Era într-o duminică dimineața după teminarea programului administrativ și medical. Liniștea domnea în salon. Mai era destul timp până la ora mesei și a celei de vizită a rudelor când, după o ușoară ciocănitură, ușa s-a deschis și a apărut o femeie.

 -Sunt o fostă pacientă. Mă cheamă… Am avut cancer și m-am vindecat. O să vă vindecați și dumneavoastră. Fiți sigure! a zis plimbându-și privirea insistent asupra  fiecăreia dintre noi ca și cum ar fi vrut să ne transmită convingerea ei de nestrămutat. A continuat:

-Când am aflat că m-am vindecat, am promis să strâng pomelnice de la bolnavi, să le duc la biserică și să mă rog pentru ei. Sunteți ultimul salon în care intru că acuși acuși începe Sfânta Liturghie și am cam întârziat. Dacă vreți, vă duc eu pomelnicele.

,,Pomelnice?!!?” Când mă internasem numai la ele nu-mi stătuse gândul! Și apoi, când, cum să le scrii acum? Iar femeia se mai și grăbea! Doar vecina mea de pat avea unul pregătit. L-a scos din sertarul noptierei și i l-a dat, în timp ce noi, celelalte, ne scotoceam după niște bănuți. Văzându-ne, tinerica s-a scuzat:  

-Eu nu pot, că n-am…

Vizitatoarea a zis:

– Nu-i nimic! Spune-mi numele! Și dumneavoastră, celelalte, vă rog, că le țin minte și le scriu în biserică.

 -Nu e nevoie, că Dumnezeu ne știe pe toate, mergeți liniștită! a zis cineva.

 Femeia a ieșit. Vai! Nici nu a apucat să închidă bine ușa, că duhurile cârcotelii și al îndoielii și-au și făcut apariția trecând ca fulgerul de la una la alta și ascuțind limbile:

– O fi vreun nou mod de a cerși…

-O fi… că cerșetorii ăștia…

-Da, da, au o imaginațieee… de speriat!

– Da,da!!

  Desigur, uitaserăm atunci, că, așa cum a spus cândva părintele Constantin Necula, brașovean de al nostru, ,,în fața lui Dumnezeu, noi toți suntem cerșetori”

 Din fericire, nici Îngerașii păzitori nu dormeau. În felul lor subtil ne-au potolit: am auzit-o pe una:

 -Totuși…parcă… nu părea a fi escroacă…

 -Ei, și dacă e… Oricum nu i-am dat o avere!

 -Da, măcar am făcut și noi o mică faptă bună în Sfânta zi de duminică. Nu sărăcim noi din atâta!

 Abia atunci a intrevenit, punând lucrurile la punct, cea cu pomelnicul pregătit. De obicei vorbea numai dacă era întrebată și atunci concis. Mai fusese internată de câteva ori în acest spital și știa mai multe.

-Să știți că femeia nu minte! Chiar face ce spune, iar banii nu sunt pentru ea. Sunt pentru pomelnice și construirea bisericii. La fel ca dumneavoastră au crezut și alții. Au urmărit-o și s-au convins că spune adevărul. Uitați-vă pe fereastră și o s-o vedeți!

Ne-am bulucit la fereastră toate, mai puțin cea care vorbise și tânăra obligată să stea numai în pat.

Într-adevăr vizitatoarea alerga spre ușa bisericii, pe care a și intrat.

În timp ce mă îndepărtam de fereastră, am simțit un dor cumplit de bisericuța ,,mea” de la Spitalul Militar, de Sfânta Liturghie. M-am pomenit zicând:

 -Ce ar fi să mergem și noi la biserică?

 Toate capetele s-au întors spre mine.

 – Noi?!!

– Da! Noi!

– Acum?!?

 -Da! Acum !

 Le-am citit pe chipuri nedumerirea și compasiunea: ,,Asta o fi luat-o razna, biata de ea!”

 Fie că ideea îi surâdea, fie că dorea să mă aducă cu picioarele pe pământ, cineva  m-a întrebat:

– Și cu asistentele, infirmierele, portarul, ce facem?

– N-avem treabă cu nimeni!

Am simțit lasându-se între ele și mine o cortină apăsătoare. Instinctiv am coborât vocea vorbind rar și clar, lăsând spații între propoziții, cum făceam la școală când doream să atrag atenția elevilor mai jucăuși. Întotdeauna trucul dădea roade. Copiii se opreau din ce făceau și îi auzeam șușotind curioși în dreapta și în stânga: ,,Ce a zis? Ce a zis?”

Am continuat:

-Mergem…

Au ciulit și ele urechile, la fel ca elevii?  Daaaa! Una a dat glas curiozității :

-Cum să mergem?

-… Mergem cu gândul și sufletul. Spunem în același timp fiecare o rugăciune. Una pe care o știm toate. De exemplu ,, Bucură-Te, Marie!”… sau, mai bine …,,Tatăl nostru.”

-Eu nu le știu, a mărturisit plecându-și ochii rușinată ca un elev prins cu lecția neînvățată cea mai tânără. 

 – Nu-i nimic .Spunem noi și pentru tine, a liniștit-o cineva. O spunem în gând.

 -Nu, nu e bine în gând, că ea nu le știe, a intervenit alta.

– Atunci s-o spunem cu voce tare. Haideți, cine începe?

Ne codeam care mai de care. Știți cum e: eu nu, eu nu, eu nu… A patra a scăpat adresându-mi-se:

– Spuneți-o Dumneavoastră, că Dumneavoastră ați avut ideea!

-Eu?!?

-Da, Dumneavoastră! au întărit celelalte.

– Bineee! Fie! Vă rog să o spuneți împreună cu mine, ca și cum ne-am afla în biserică. Iar tu, dacă vrei, repeți după noi! m-am adresat eu copiliței-mămică.

În loc de ,,Tatăl nostru”, m-am auzit zicând: ,,Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…

 În clipa aceea închizând ochii trupului i-am văzut cu ochii amintirii pe părinții mei plecați demult la Domnul, pe bunicii pe care îi știam numai din fotografii și apoi pe alții mulți, cu chipuri muncite, apărând de niciunde și rugându-se, rugându-se pentru noi, împreună cu noi. Și vocea mea a devenit voce de taină, blândă, joasă, calmă și caldă, și parcă nu era vocea mea, ci a lor, a celor care se rugaseră pentru noi. Și pentru a lor multă rugăciune, Dumnezeu îi răsplătise, făcându-i Sfinți. Se rugaseră fiind în trupuri de carne Tatălui din Ceruri și acum, în trupurile Lor de Lumină, se mai roagă încă. Inima mea a început a spune singură rugăciunile. Cuvintele curgeau în ritmul bătăilor ei care își potoliseră fuga bolovănoasă. Erau frumoase, rotunde, calme. 

 Nimeni nu m-a întrerupt. Când am ajuns la ,,Tatăl nostru” am simțit că inima îmi tresăltă în piept. Timpul meu se oprise. Doar lacrimile zăvorâte până atunci în adânc de ființă își făcuseră loc printre gene și curgeau, așa cum îmi curg la coborârea Sfântului Duh la chemarea preoților. Veniseră Îngerii să ne ajute sau Însăși patroana bisericii aflate în construcție, Sfânta Muceniță Sofia, Doctorița,  de care atunci nu aveam încă habar? Veniseră să se roage împreună cu noi, cu noi cele absente cu trupul, dar prezente cu mințile și sufletele la Sfânta Liturghie? Le auzeam pe celelalte ca prin vis. Aveam în continuare ochii închiși, însă vedeam! Oare intrase soarele pe geam? Încăperea strălucea de Lumină! De atâta Lumină, câtă nu-mi fusese încă dat să văd! Și aerul se făcuse mai proaspăt, ca de munte și vocile din ce în ce mai clare, mai limpezi, mai emoționate, mai puternice, mai avântate și vorbele curgeau.… curgeau în ritmul bătăilor inimilor noastre la unison care parcă se vindecaseră deja. Și mi se părea că plutesc și mă simțeam din nou ,,acasă”. Eram cu trupul în spital. dar asta nu mai conta. Sufletul ajunsese deja ,,acasă.”

Oare când și cum am terminat?

Nu știu.

M-am pomenit în liniștea deplină rămasă multă, multă vreme stăpână peste noi, cele opt femei în lacrimi, dintre care una, cea mai tânără și cea mai bolnavă, cea care nu știa cuvintele și care nu avea voie să părăsescă deloc patul, și le ștregea cu dosul palmelor.

 Era liniște tot ca la începutul acela de duminică, dar deosebită de aceea, fragmentată de gândurile noastre diferite. Liniștea de acum ne unea.

Ne unea nu în suferință, ci în credință, nădejde și încredere în Cel Care toate le știe, toate le poate, chiar și să vindece cancerul cum făcuse cu vizitatoarea noastră și, de ce nu? inimile bolnave. Căci, nu-i așa, Dumnezeu le face cu socoteală pe toate.

 Rodica Matilda Miulescu

*Poezia a fost publicată ulterior în ,,ÎN DRUM” și în ,,La pas prin Brașov”

Sursa foto: Pixabay

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.