Rodica Miulescu: „O vizită inopinată la UPU Brașov, joi, 17 sept 2021”

Era o zi minunată. Îmi făcusem cu bucurie cele câteva cumpărături și mă îndreptam agale spre casă. În Piața Sfatului, tarabe ale micilor producători. ,,Poate îmi găsesc niște papuci de blană!”. Mergeam căutând cu privirea. În loc de papuci, am văzut cu coada ochiului niște sâni enormi îmbrăcați într-o bluză roșie cu imprimeu albastru, mai-mai să dea peste mine. Reușesc să îi evit, dar… mă trezesc cu capul pe pietrele de caldarâm. Simt durerea ascuțită de la nas și frunte, însoțită de scrâșnet ca de oase sfărâmate. Dau să mă ridic. Nu reușesc. Mă ajută trei bărbați. Întreb:

– Curge mult sânge?

– Nu.

– Îți mulțumesc, Doamne! și îmi fac Sfânta Cruce, pornind mai departe în viteză. Nu am decât un singur gând: să ajung acasă. Zarva din piață a dispărut. Nu mai aud niciun zgomot. Merg cât pot de repede. Parcă aș fi și în corp și lângă mine. Observ, în treacăt, atmosfera patriarhală: oameni fericiți la mesele din fața restaurantelor. Nimeni între spatele tarabelor și mese sau clădiri, până la Mureșenilor. Mă opresc la o țâșnitoare. Mă spăl. Într-adevăr, nu curge mult sânge. Fruntea nu mi se pare zdrelită. Doar baza nasului are rană. Îmi ud niște șervețele și mă tamponez din când în când, pentru a atenua durerea. Ajung pe Mureșenilor. Strada, de obicei extrem de aglomerată la ora asta, e pustie. Nici pe carosabil nu văd și nici nu aud vreo mașină. (1) În sfârșit, aproape de trecerea de pietoni, văd staționând o mașină a salvării. ,,Să apelez la ei? Nu! Cu siguranță așteaptă pe cineva, iar eu sunt grăbită. Iau mai bine un taxi!”. Aud piuitul accelerat de la trecerea de pietoni deja goală. Traversez în fugă. Nu știu cum parcurg restul drumului. La Livadă, niciun taxi. ,,Chiar niciunul?” Mă mai uit o dată. ,,Da, niciunul!!!! Fie, atunci un autobuz! Oricare! Mă descurc eu! Și… dacă mi se face rău? Or să creadă că sunt beată. Oricum, e mai bine decât pe stradă, măcar e un scaun!”. Nu e niciun autobuz. Stau locului o clipă. Apare un 31. Oprește nu unde trebuie, ci chiar în fața mea. (2) Ezit: am impresia că e un autobuz fantomă, că pasagerii sunt doar umbre. ,,Fie ce o fi!”. Urc. Pe lângă Prefectură, încep să mă dezmeticesc. Îmi amintesc de M. Iau telefonul și o sun:

– Vino! Am căzut și m-am lovit la cap.

– Unde ești?

– În 31. Am trecut pe lângă voi. Mă opresc la Patria. Ne întâlnim acolo.

Cobor. Aștept. Mașini mici, motociclete, autobuze se scurg, se scurg… Apare și M. Se uită la ceas și scotocește în geantă. Scoate pungulița cu medicamente. Caută TRAUMEEL, indispensabil acum. Nu e! Îmi amintesc de punguța mea. Nici eu nu-l am! Am în schimb RESCUE. Îmi pun imediat 7 picături sub limbă. Mă simt mai bine. Nu degeaba inventatorul lui, dr. Bach, spunea că el poate salva o persoană aflată în criză sau stare de șoc.

– Azi e joi, doctorița ta de familie e încă la cabinet. Ai numărul?

– Da.

Încerc să caut în telefon. Nu sunt capabilă de mișcări de finețe. Îi dau mobilul:

– Caută și sună tu: dr. Negrea!

Doctorița îmi răspunde imediat. E în plină consultație. Mă roagă să aștept: mă va suna ea.

– Nu pot. Îi spun pe nerăsuflate ce mi s-a întâmplat.

– E urgență! Mergeți imediat la Județean la Urgențe! Nu mai stați!

Parcă ne luminăm și M. și eu.

Din nou niciun taxi. Ba da, uite că vine, ca prin minune, unul gol. Îi fac semn, oprește la câțiva metri de noi.

Ajungem

la U P U

Afară, puhoi. Îmi fac cu hotărâre drum printre oameni. Îi spun portarului ce am pățit.

– Dumneata intră și ia loc pe un scaun. (Mi le și arată.) După ce se termină cu Salvările, te ia și pe dumneata. Dumneata, rămâi afară! se adresează el însoțitoarei mele.

În hol, plin de uniforme roșii de la Salvare, de bolnavi pe tărgi, în fotolii cu rotile, sau mai mult ori mai puțin prăbușiți pe scaunele de pe margini. Unii gem. Vreo doi somnolează. Un bătrân în scaun rulant înjură fără motiv de mama focului. Cu calm, i se atrage în mod repetat atenția să nu mai înjure. Nu reacționează. Își face neabătut numărul. Timpul trece. Profit de el pentru a-mi derula în minte filmul accidentului și ceea ce a urmat până am ajuns aici. Îmi țin în continuare servețelele umede pe frunte și nas, căci a început să mă doară mai tare. Mă gândesc: ,,Mă apucă precis ora 12 noaptea aici! Și M. e nemâncată! Oare pe mine mă bagă cineva în seamă?”

Nu-mi termin bine gândul când persoana îmbrăcată în verde, care făcea legătura între cei de la birou și pacienți, vine și mă întreabă ce mi s-a întâmplat. Îi spun. Vede că sunt conștientă, că vorbesc logic. Pleacă.

Am nevoie la toaletă. Portarul îmi explică unde e. Mă gândesc cu groază la ce o fi acolo. Dar nu! Surpriză!! E extrem de curat totul. Lucește! E și hârtie igienică! În două locuri, ca omul să o vadă, și săpun lichid, și dezinfectant în două recipiente, și prosop de hârtie! Chiuveta și robinetul de asemenea strălucesc.

Mă întorc. Între timp, scaunul meu s-a ocupat. Nu-i nimic: mai e unul liber lângă un tânăr extrem de slab, cam tuciuriu. Mă așez, vreau să mă rezem, dar speteaza e deplasată; s-a rupt pesemne sub greutatea unui bolnav mai corpolent. Tânărul se ridică și îmi oferă locul lui. Văd că de abia se ține pe picioare și refuz. Atenția îmi e atrasă de o voce de femeie:

– Omule, sunt operată, nu pot să te ridic, hai, fă un efort!

Se străduiește, împreună cu colega ei, să ridice un bărbat care era cât pe ce sau chiar se prăbușise pe jos. Adormise sau i se făcuse rău? Nu știu.

Mă gândesc la Cerasela. Oare și la ei o fi la fel? Oare o deranjez? Simt nevoia să o aud. Am nevoie de încurajări, de confirmarea că am făcut bine venind aici. O sun.

Îmi spune că mă aflu chiar în locul în care trebuie, să aștept că se vor ocupa și de mine, că o să vadă cine e de gardă, să am încredere că toți sunt foarte buni. Vocea și siguranța ei mă liniștesc. Văd și eu că sunt alții mult, mult mai grav și îmi dau seama că îngrijirile se acordă în funcție de starea bolnavului, iar eu, slavă Domnului, sunt încă destul de bine: sunt parcă amorțită, doar capul mă doare din ce în ce mai tare, dar încă suportabil.

Iată: persoana care m-a întrebat ce am pățit vine și mă conduce spre cei de la birou. Îmi pune un guler înalt de plastic, îmi spune să nu îl scot, îmi face un EKG, îmi cere buletinul. Vreau să îi dau cardul de sănătate pe care, de când am mai îmbătrânit, îl port la mine. ,,Nu, nu e nevoie”. Înțeleg: aici nu contează birocratismele. Contează doar omul și suferința lui!

Din când în când se aude în megafon câte un ,,brancardier!” sau câte un nume de pacient și apare cineva în întâmpinarea lui.

O sun pe Ana. Îmi spune și ea că totul va fi bine. Adaugă:

– Fii atentă! Nu te gândi la prostii! Alege viața! Vindecarea, sănătatea și viața!

Mă conformez și spun o rugăciune de mulțumire pentru tot și toate. Îi spun lui Dumnezeu că eu vreau și aleg vindecarea, sănătatea și viața.(3)

Locul s-a mai eliberat. Agit, pentru a le răci, șervețelele reîmprospătate la chiuveta de la grupul sanitar. Sunt întreruptă de vecinul ce ședea cu două scaune mai încolo. E foarte înalt, numai piele și os. Când am dat prima dată cu ochii de el, m-am întrebat: ,,Oare o fi mâncat ceva astăzi?” Am regretat că nu am nimic la mine ca să îi ofer. Poartă salopeta de la spațiile verzi. Pesemne că i s-o fi făcut rău la muncă și colegii l-au adus direct aici. Îmi arată un pet cu apă Borsec neîncepută. Mă întreabă dacă mi-e sete și îmi întinde sticla. Nu se gândește la el, se gândește la mine! Îl refuz gândindu-mă că, dacă îl internează, va avea nevoie de apa aceea. Mi se încălzește inima. ,,Doamne, ce oameni minunați avem!  Binecuvântează-i Tu pe toți cei de aici!”.

Îmi aud numele. Vin în întâmpinarea mea două persoane. Reușesc să citesc pe ecusonul uneia ,,dr. CHIȚEA. Ambele sunt vădit obosite, dar calme. Mă privesc cu bunăvoință. Relatez cât pot de concis accidentul. Doamna doctor mă ascultă și în tot acest timp mă privește cu mare atenție. Nu spun nimic de rănile superficiale de la genunchi și cot, pe care le consider a fi fără însemnătate. În prezența celor două femei mă simt deja mai bine.

Acum, când povestesc, îmi amintesc ce îmi spusese odată, tare demult, regretata doctoriță Rodica Brebenaru, la sfârșitul unei consultații. Uimită, remarcasem cu voce tare:

– Fantastic! Deja mă simt mai bine!

– Așa și trebuie! a zis dumneaei. Medicul trebuie și poate să înceapă să vindece chiar și numai prin prezență, de când îi pășește bolnavul în cabinet!

Doamna doctor Chițea îi dă cu voce scăzută câteva indicații scurte asistentei care mă ajută să mă întind pe un pat cu monitor. Asistenta îmi spune că îmi face un EKG. Vreau să mă deschei la bluză și să-mi ridic maieul.

– Nu, nu, lăsați-mă pe mine! zice.

Cu mișcări rapide, sigure, dar delicate, face acest lucru mai repede decât l-aș fi făcut eu însămi. Dispare pentru câteva momente. Revine cu vată și cu o seringă. Își cere scuze că trebuie să mă facă să sufăr: îmi va lua sânge pentru analize. Mă întreabă un pic mai târziu când am făcut ultimul vaccin antitetanos și dacă mă știu a fi alergică la el.

– Ohohooo! zice râzând când aude că a fost făcut fără urmări neplăcute, când am născut. Va trebui să vă facem unul. Ați căzut și aveți răni!

Le-a observat, cu siguranță și pe celelalte, când mi-a făcut EKG-ul, căci nu pomenisem nimic de ele. Înainte de a mă înțepa, îmi arată ce scrie pe fiolă. Nici măcar nu simt înțepătura! Îmi spune că mi se va face un CT, ca să vedem ce e la capul meu. Va trebui să îmi pună o branulă. Își cere din nou iertare că mă face să sufăr din nou. Toate astea cu voce liniștitoare și privire blândă pe care i-o văd deasupra măștii. Mă întreb cum de nu se sufocă de atâta purtat. Îmi e deja tare dragă ființa asta. Puțin mai târziu mă ajută să mă ridic de pe pat și mă conduce spre un fotoliu rulant. Protestez:

– Nu e nevoie! Pot merge și singură!

– E mai bine așa! îmi spune.

În scurta așteptare a celui care mă va duce la CT, observ liniștea ce domnește, concentrarea asupra fiecărui gest făcut de toate persoanele de îngrijire, calmul care îți impune și ție, bolnav, o anumită ținută. E ca și cum toate s-ar petrece într-o orchestră cu un dirijor talentat. Simt că, deși nu îi cunosc, deja îi prețuiesc și îndrăgesc pe fiecare, dar nu îndrăznesc să spun ceva, ca să nu tulbur armonia. Trăirile îmi sunt întrerupte de deplasarea lină, neauzită, a fotoliului. Cel care mă poartă, parcă ar conduce un automobil de lux foarte prețios și nu un biet fotoliu de spital. Îl ajută oare și podeaua fără nicio denivelare?

După procedură, sunt ajutată să mă ridic. Toți se poartă cu mine de parcă aș fi un bibelou. Înainte să ies din cameră văd de dincolo de geam un tânăr care mă privește, ridicându-se în picioare. Instinctiv îi fac cu mâna. Îmi răspunde, schițând un zâmbet. Doamne, cât de reconfortant e și acest zâmbet!

Sunt adusă tot lin, tot elegant, de unde am plecat. Omul din spatele meu întreabă șoptit:

– Unde o pun pe bunica?

I se spune. Aștept și mă străduiesc să înregistrez ce e în jur. Oameni, aceeași oameni, îmbrăcați în bluze și pantaloni de diverse culori, aceleași fețe cu măști. Pe unele le văzusem și când așteptasem pe hol. Gura și nasul nu li se vede, dar ochii sunt mai adânciți în orbite, obrajii cu mult, cu mult mai supți și mai fără culoare. Picioarele li se mișcă mai anevoie. Sunt aceleași voci în surdină, temându-se parcă să nu deranjeze pe cineva, aceleași gesturi măsurate, făcute cu grijă și socoteală, explicații date clar pacientului pentru fiecare procedură medicală aplicată:

– Acum vă fac un EKG… Nu, nu, lăsați, vă dezbrac eu!

– Da, vi s-a făcut rău. Ați fost adusă cu Salvarea. Va fi bine!

– Acum vă înțep puțin, o să vă doară, îmi pare rău.

Și îmi amintesc că atunci când asistenta Teodora (al cărei nume nu l-am aflat decât aproape de plecare, când am vrut să știu pentru cine să mă rog de binecuvântare la Dumnezeu) mi-a spus același lucru, nici măcar nu am simțit înțepătura! Auzind pentru ce vreau să-i știu numele, a zâmbit cu ochii, poate și cu gura acoperită de aceeași mască.

Am dorit să îi mulțumesc și doamnei doctor CHIȚEA al cărei prenume, IOANA, l-am aflat tot de la asistenta ,,mea”. Dumneaei se afla într-o parte a sălii, la o masă, împreună cu alte persoane, probabil tot medici, care scriau.

Am așteptat câteva momente, în care am avut răgaz să o privesc din nou cu atenție: avea chipul obosit, mult mai obosit decât atunci când o văzusem pentru prima oară, părul în neorânduială. Gândindu-mă: ,,Oare câtă energie a consumat, câți neuroni i s-or fi prăjit, câte sinapse se vor fi reactivat, cât suflet o fi pus de la venirea mea până acum? Dar de când a intrat în gardă și cât va mai pune până la plecare?” Și am simțit-o apropiată sufletului meu. A observat că așteptam. Ne-a privit, îndreptându-și umerii prăbușiți. Am putut doar să îngaim un ,,mulțumesc” abia șoptit, însoțit de o înclinare a capului. Mi-a răspuns tot cu o înclinare, spunând:

– Sunteți bine. Vă doresc sănătate. Va trebui să mai așteptați puțin ca să primiți cd-ul.

Apoi, cu grijă de mamă:

– Aveți cu cine merge acasă?

– Da! Cu fiica mea.

A răsuflat ușurată.

Aceeași întrebare mi-au mai pus-o o dată și asistenta ,,mea”, care m-a condus până la ieșire și cea care mi-a înmânat cd-ul câteva minute mai târziu. Aceasta, probabil pentru a se asigura că nu plec singură, a așteptat ca M. să vină din mulțime și să mă ia în primire.

Ajunsă acasă, am sunat-o din nou pe Cerasela, căreia nu o dată mă plânsesem de atitudinea arogantă, parcă lipsită de înțelegere și compasiune a unor medici:

-Acum mi-am schimbat părerea, i-am spus. Acești oameni minunați, începând cu portarul, brancardierul și infirmierele și continuând cu asistentele și medicii sunt niște adevărați eroi!

Eroi, fără altă glorie decât sămânța de omenie sădită în sufletul semenului suferind, indiferent de haina pe care o poartă acesta. Este o glorie de care ei înșiși nu sunt conștienți și, din păcate, manipulați a vedea numai și numai răul, nici cei mai mulți dintre noi, pacienții, nu o băgăm în seamă. Este o glorie care, cred cu toată tăria, se înregistrează undeva.

În fața acestor EROI de la UPU, adesea fără identitate pentru cei mai mulți dintre pacienți, MĂ ÎNCLIN CU SMERENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ ACUM.

Rodica Miulescu,            

 un simplu cetățean, fost pacient la UPU Brașov, într-o zi ca oricare alta.

 Note:

(1) În cartea ,,Revelații despre creier”, apărută în 2011 la editura Curtea Veche, specialista în neuroanatomie Jill Bolte Taylor, fostă victimă o unui AVC, scrie și despre nevoia stringentă de liniște și lipsă de agitație a creierului lezat. Oare Divinitatea m-a ocrotit în acele momente, punându-mi la dispoziție scurtul răgaz de liniște, de lipsă de stimuli externi inutili de care aveam nevoie pentru a-mi reveni din șocul fizic?

(2) Faptul e de necontestat. Păcat că nu am reținut numărul de înmatriculare al autobuzului, pentru a-i putea mulțumi ulterior conducătorului lui. Cert este că, în starea în care mă aflam, nu aș fi fost capabilă să traversez pentru a merge în stație. Consider și aceasta o minune dumnezeiască: oare doar o clipă de neatenție l-a făcut pe șoferul experimentat să ignore locul de oprire obligatoriu fără niciun om la momentul acela și să o ia pe strada alăturată pentru a-mi fi de ajutor?

(3) Se știe că avem liber arbitru, că putem face alegeri. De cele mai multe ori, în situații stresante alegem în defavoarea noastră. Tocmai de aceea prietena a simțit nevoia de a-mi aminti să aleg vindecarea și sănătatea.

Cum facem acest lucru?

Fiecare în felul lui. Eu am ales în gând, prin exprimarea clară a dorinței. Cred că și sentimentele mele din timpul acestei întregi aventuri, și nu numai, au contribuit ca alegerea să fie ascultată.

7 comentarii la „Rodica Miulescu: „O vizită inopinată la UPU Brașov, joi, 17 sept 2021”

  1. Confirm cele povestite de doamna Miulescu în legătură cu atitudinea personalului medical de la Spitalul Județean Brașov – Urgențe. Am ajuns la UPU în noiembrie 2017, și pentru că atunci nu am avut cum să exprim public mulțumirile mele pentru comportamentul exemplar (omenie, atenție, răbdare, calm, vorbă bună, în pofida numărului copleșitor de pacienți) al celor care m-au luat în grija lor, o fac în acest moment, cu întârziere, dar cu întreaga recunoștință. Pot reconstitui de pe fișa UPU pe care am păstrat-o, doar câteva nume: dr. Alina Bratu, dr. Mihaela Mirescu, dr. Edu (?) Răzvan… Nu apare pe fișă, așadar, din păcate, nu-i pot consemna numele, un tânăr asistent care m-a însoțit din triaj la radiologie și înapoi, și care, de asemenea, a dat dovadă de empatie și înțelegere. Pentru că, în general, impresiile negative (justificate în anumite împrejurări) circulă repede și extins, cred că este echitabil, este de dorit SĂ SE AFLE și când lucrurile merg bine, când, prin profesionalism, prin dăruire, echipa medicală este așa cum se cuvine să fie, deși lucrează în condițiile dificile ale unui sistem sanitar „bolnav” el-însuși de prea multă vreme.

    1. Si eu am fost in luna Iulie cu un blocaj urinar la urgente la SpitalulJudeteanBrasov.Am fost primit si tratat-sonda-f.f.bine.Dra. doctor cred ca era o rezidenta tanara sau ,acum cu masti,toti aratam altfel,f. amabila si era duminica seara la ora 23!

  2. Adaug încă un nume, întâlnit ulterior, într-o altă împrejurare: dl. Peter Gall (secția ortopedie) – un profesionist desăvârșit!!!

    1. Am gasit ,intre timp numele Dnei/Drei care m-a tratat in 18.04.2021 ptr. blocaj urinar:Dr.Soare Camelia.Ii multumesc inca odata.

    2. Citind cele sscrise de doamna Mihaela Malea Stroe despre domnul Peter Gall, mi-am amintit o întâmplare de prin anii 80-90.
      Mă chemase mama în ajutor spunându-mi că tata a căzut, s-a lovit rău la umărul drept și nu vrea să meargă la doctor. L-am găsit cu dureri atroce. Am ajuns la Urgență la ortopedie în miez de noapte. Era de gardă doctorul Șamotă, aflat, pare-mi–se, într-o operație. L-a luat în primire un bărbat. Toți îi spuneau PIȘTA. L-a pipăit cu grilă pe toate părțile, apoi i-a spus:
      – N-am ce vă face. O să vă doară! și în clipa următoare a făcut o manevră rapidă la care tata a urlat.
      – Asta a fost tot!. a adăugat Pișta. Apoi, către mine, parcă știind că n-am habar de termenii medicali:
      – Imi pare rău: are fractură cu deplasare de umăr. I l-am pus la loc, dar brațul nu cred să-l mai folosescă vreodată. Va trebui să-l îngrijiți până la sfârșitul zilelor.
      L-a bandajat, nu-mi amintesc dacă l-a pus și in gips. Mergeam din când în când la control. La ultima vizită i-a spus ce exerciții să facă.
      Tata era un om disciplinat, ascultător și rezistent. A executat intocmai indicațiile primite. Atât de măiestrit l-a tratat domnul Pișta, încât și-a folosit brațul în mod normal până la sfârșitul zilelor, spunând mereu:
      -Bun doctor, Șamotă Pișta ăsta! Ia uite ce bine mă descurc!
      Mă intreb acum:
      Oare Pișta de atunci, nu e cumva domnul Peter Gall de care a scris doamna Mihaela Malea Stroe?
      ***
      Și tot despre tata, tot la urgență, tot in extremis.
      L-a operat de hernie inghinală încastrată regretatul chirurg Georgescu Radu. După operație, doctorul mi-a spus:
      – L-am salvat. Mulțumește-I lui Dumnezeu!
      Apoi, cu reproș în glas:
      -De ce l-ai adus așa târziu?
      – Pentru că n-a vrut să vină.
      – Trebuia să-l bați și să-l aduci! Nu i-am făcut anestezie totală, ca să nu-l adorm de tot. (Tata avea 85 de ani) Să stai la noapte în spital, să nu-și miște capul, ca să nu rămână cu dureri de cap!
      Tata a mai trăit fără complicații șI fără dureri încă 4 ani.
      Cred că acolo unde se află le mulțumește și acum celor doi: lui Pișta și doctorului Georgescu.

  3. ,,Parcă ne luminăm și M. și eu”
    spune autoarea articolului, după scurta convorbire cu doctorița Negrea, medicul ei de familie. (Păcat că nu îi consemnează și prenumele!)
    Ce mult contează pentru o viață omul potrivit la locul potrivit, la timpul potrivit! Îi poate schimba cursul, o poate salva!
    De ce spun asta?
    Pentru că observăm că autoarea, probabil obișnuind asemenea multora dintre noi, să apeleze la doctor numai in extremis, hotărăște imediat după accident să se ducă acasă. Cuvintele doctoriței o fac să își schimbe opțiunea. Fiind la UPU, are totuși la un moment dat ezitări. Simte că are nevoie de confirmări și o sună pe Cerasela. Din nou Divinitatea, care lucrează prin oameni, are grijă de ea, căci Cerasela o readuce pe cale. La fel și Ana, puțin mai târziu.
    Putem vedea acum că, dacă doctorița Negrea și Cerasela îi dau și mențin direcția fizică, medicală, Ana o direcționează din punct de vedere spiritual, ceeace nu e puțin lucru.
    Rezultatul?
    Satisfacția deplină și nu numai, căci pe lângă gratitudine, la sfârșit apare și schimbarea opticii asupra comportamentului deplorabil al unor medici. Acum îi înțelege.
    Este o adevărată lecție de viață pe care o primește autoarea: o lecție dată de toti cei implicați în acțiune, de la cel mai mic, până la cel mai mare, o lecție a dăruirii de sine. Ea și-o însușește și, implicit, ne transmite și nouă un îndemn la recunoaștere a muncii lor și la recunoștință față de ei și față de Divinitate.
    Astfel, cercul recunoștintei dătătoare de viață, (a se vedea prima reacție după ce a fost ajutată să se ridice: semnul Sfintei Cruci și ,,Îți mulțumesc, Doamne!) nu numai că nu se închide, ci se deschide spre un nivel uman superior, indispensabil mai ales acum.

    1. Cer iertare pentru omisiune. Doctorița mea de familie, cea care m-a ajutat prin răspunsul neîntârziat, blând, dar extrem de hotărât, orientându-ne în momentul de debusolare pe însoțitoarea mea și pe mine, se numește NEGREA RODICA DANIELA.
      Inspirându-mă din nou din comentariul doamnei Mihaela Malea Stroe, am consultat fișa mea de la UPU. Am văzut astfel că doamna doctor Chițea mai are un prenume. Prin urmare numele întreg al domniei sale este CHIȚEA IOANA-RUXANDRA. Tot pe fișă mai apar două nume: as. IANCU (asistenta ,,mea”?) iar pe cea de trimitere la ct, COMAN ELENA.
      Știu sigur că, dacă citesc cele scrise aici, fiecare dintre domniile lor spun:
      -Ce atâta tevatură? Mi-am făcut numai și numai datoria!
      -Da. E adevărat, însă pentru mine și, poate pentru mulți alții, contează enorm că în această datorie ați pus blândețe, înțelegere și suflet. Pentru acestea toate vă mulțumesc încă o dată acum.
      Mulțumesc de asemenea redacției, cititorilor și celor care au avut bunăvoința de a întări spusele mele prin adăugiri și comentarii.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.