Arhive etichetă: Maria Boboia

Spălatul şi înălbitul rufelor la râu în Satul Veneţia de Sus. Premiera filmului va avea loc în data de 9 octombrie, ora 11.00

La începutul toamnei, câteva gospodine din satul Veneţia de Sus s-au adunat pentru a ne face o demonstraţie despre cum se spălau pe vremuri, rufele la râu.

Iniţiatoarea acestei acţiuni este Maria Boboia, cea care în luna iunie a acestui an a fost gazda obiceiului clacă la cositul fânului şi datorită căreia o serie de alte obiceiuri şi practici tradiţionale au fost readuse la viaţă în „satul cu comori”, cum mai este cunoscut satul Veneția de Sus.

Despre modul în care se spălau înainte rufele, aflăm de la Maria Butum sau a lu Olimpia, localnică, în vârstă de 74 ani.

Seara, rufele erau puse în ciubărul confecționat din lemn, prevăzut cu un cep „de-i dădeai drumul la leșie” și sprijinit pe „chicioarele de lemn” (nn. scaun cu trei picioare): „punea o vrediță, le lua, le-nmuia într-o troacă de lemn, le freca ghine, ghine cu săpun de casă și le așeza în ciubăr (…) Întăi se punea un lepedeu, cârpele de vase, apoi cămășile și iile, iar la final, un alt lepedeu mai slab, că cenușa taie”.

Ciubărele erau procurate de la meşterii din Maramureș ce veneau primăvara și toamna în satele din zonă pentru a le vinde, fiecare femeie având câte unul în gospodărie.

După ce rufele erau aşezate în ciubăr, se punea cenuşa, „că o căldare, că jumătate, depinde cât de mare era. Dacă familia era mare trebuia să hie (…) dar erau mari, că erau tot câte cinci-șase copii, doi bătrâni și doi părinți și iacă-te, se făceau zece”.

Se făcea focul, se fierbea apa într-o căldare mare din fontă, „băgată-n zid” şi se turna peste rufe. Leşia se scurgea prin cepul ciubărului, operaţiunea repetându-se de câteva ori.

A doua zi, dimineața devreme, erau duse cu „vredița” la vale, se „băteau” cu maiul de lemn și apoi întinse să se usuce la soare.

Anul acesta, rând pe rând, sulurile de pânză țesută în război, au fost spălate de Maria Boboia, gazda noastră, și de alte câteva femei, vecine ori rude, la râul din sat.

Spălatul rufelor s-a făcut sute de ani, la râu, singura sursă continuă de apă curată, folosind doar forţa fizică şi câteva instrumente din lemn, cenușa și săpunul făcut în gospodărie din untura animalelor, fiind nelipsite şi dovedindu-şi întotdeauna utilitatea.

După ce rufele au fost puse la uscat, femeile s-au ospătat din lipchiul cu prune pregătit dimineaţa devreme.

Video: YouTube

Sursa si imagine (credit foto neprecizat): comunicat remis La pas prin Brasov

Să redescoperim valorile românești: clacă la Veneția de Sus, județul Brașov

Claca, un obicei străvechi pentru lumea satului românesc mai dăinuie în localitatea Veneția de Sus, județul Brașov.

Încă din perioada feudală țăranii erau obligați să muncească la boieri, ulterior în secolul al XVIII-lea românii eliberați de șerbie (transformată în clăcășie) au fost obligați să muncească în clacă și dijmă, acest sistem dăinuind până în 1944. Vremurile și nevoile i-a determinat pe oameni să fie uniți, să folosească acest mod de muncă benevolă, colectivă pentru a se ajuta. În timp, latura economică a condus la păstrarea și diversificarea acesti activități de către oamenii din fiecare sat (unde era nevoie de forță de muncă numeroasă cu un timp scurt de realizare)  la arat, semănat, la cosit sau secerat sau la construirea unei case.

Valorile morale, culturale și spirituale au fost păstrate de satul românesc de-a lungul timpului. Viața tradițională în mediul rural a suferit transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic, iar în zilele noastre se practică o agricultură de subzistență, de supraviețuire, aspecte care influențează viața socială sau culturală.

La Veneția de Sus sufletul oamenilor și relațiile dintre ei mai păstrează obiceiurile, datinile, credințele, portul popular, strigăturile, cântecul și dansul și le transmit din generație în generație. Dacă din privirile celor trecuți de tinerețe se revarsă nostalgia, determinarea, puterea și încrederea, din privirile celor tineri răzbate curiozitatea, bucuria, împlinirea și dorința a contribui la bunul mers al comunității.

„Aluatul se frământă până pică apa din grindă iar la cosit se merge cand cântă prima dată rândunica,” – Maria Boboia.

Mulțumesc Maria Boboia pentru șansa de a redescoperii lumea și sufletul satului românesc. Mulțumesc cetățenilor din Veneția de Sus pentru ospitalitate, gândurile bune, înțelegere și atmosfera aparte!

Sufletul satului, de Lucian Blaga

Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

și inima-ți zvâcnește mai rar,

ca și cum nu ți-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

și dacă ți-ai sângerat picioarele

te așezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streșini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Vă invit să redescoperim valorile românești, să urmărim cum se frământă aluatul pentru pită, cum se coace pâinea și colacul în cuptor, chemarea și participarea oamenilor la clacă care se încheie cu servitul mesei oferite de gazdă.

Video: YouTube

Fotografii din cadrul proiectului #Acasălaorigini, inițiat de La blouse roumaine împreuna cu Fundația Comunitară Țara Făgărașului. Foto: Dan Străuți

Maria Boboia: Oameni, locuri, datini și povești! -„Îngropatul Paștilor”

Oameni, locuri, datini și povești! Lasă-i libertatea omului, lasă-i credința, lasă-i sufletu în pace să fie aproape de Dumnezeu!

Dintotdeauna că o fost pace, că o fost război oamenii au găsit o cale către Dumnezeu, au sădit în suflet un grăunte de credință! Dintotdeauna omu când a simțit nevoia și sufletul îi râvnea după o rugăciune l-a căutat pe Dumnezeu de pretutindeni!

Azi, aici la noi în satul cu comori, am bătut cale lungă. Am plecat de la răsărit și am bătut cărările hotarelor și am ajuns până la asfințit. Am ajuns în granița de hotar.

Plimbarea de azi pe hotare a avut o misiune grea. Doar cu credința te poți încumeta la o așa drumeție spirituală. A fost una cu „,toată grija ce-a lumească de la noi s-o lepădăm”.

Am trăit multe, am văzut parcă destule ale vieții, dar parcă ce-a de azi a fost ceva divin! Nu am simțit nici vântu, nici ploaia și nici frica. Am mers înainte cu Dumnezeu. Misiunea mea a fost una mai simpla și în tăcere, am fost fotograful aceste zile, pentru ca acum pe seară să pot aduna din sufletul meu câteva cuvinte despre trăirea, rostu și rânduiala de azi!

Mai presus de orice cred cu tărie că prima îi credința si după aceia un obicei sau un ritual Dumnezăiesc! În puținele sate, sau poate chiar deloc am auzit de, „ÎNGROPATUL PAȘTILOR”. Din toate obiceiurile și din toată tradiția și cultura noastră nu mi se pare nimic strain. Așa m-am născut, așa am crescut cu aceste rânduieli Dumnezeiești și omenești!

Am bătut drum lung să îndeplinim această misiune cu credință să nu ne bată pustiu hotaru, să nu ne bată grindina și ploi grele pământurile, să nu ne uște seceta hotarele. Am spus rugăciuni din suflet și cu glas tare l-am rugat pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh să ne apere de orice rău!

Tot prin rugaciuni am făcut o învoială. Că și la anu care vine și an de an să ne ducem ritualul mai departe.

Am întrebat de când acest obicei și tăcerea mi-a fost un răspuns corect. Adică de demult… Oare cât de demult o fi?!  Și atunci m-am dus cu gândul atât de departe încât am găsit răspunsul: de când îi lumea, pământul și omu care a purtat ca armă de biruință credința ca Dumnezeu!

Cu drag din satul cu comori,

Maria Boboia!

26 aprilie 2020

Foto: Maria Boboia