Tiberiu Roth, cetățean de onoare al Municipiului Brașov

In cadrul ședinței de Consiliu Local (31 ianuarie a.c.), primarul George Scripcaru a înmânat titlul de cetățean de onoare fostului președinte al Comunității Evreiești, Tiberiu Roth, după ce, anterior, consilierii locali au aprobat acordarea acestui titlu.

,,Am ținut foarte mult ca propunerea mea ca d-nul Tiberiu Roth să devină cetățean de onoare al Brașovului să fie supusă aprobării în ședința de consiliu de astăzi deoarece suntem la câteva zile de una dintre momentele importante din istoria omenirii, când se marchează Ziua Comemorării Holocaustului (27 ianuarie), și cu câteva zile înainte de aniversarea domnului Roth, când împlinește o frumoasă vârstă.

Cred că am ales cel mai potrivit moment pentru a cinsti una dintre personalitățile orașului nostru, care a contribuit semnificativ atât la viața economică a orașului, dar și la dezvoltarea relațiilor internaționale ale Brașovului cu Israelul, inclusiv la înfrățirea noastră cu orașul Rishon Le Zion. Îi mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut pentru Brașov și îi înmânez acest titlu în semn de respect şi apreciere  pentru dăruirea şi profesionalismul cu care s-a implicat în viața comunității”, a declarat primarul George Scripcaru, în momentul în care a înmânat acest titlu.

,,Vă mărturisesc că și pentru mine a fost o surpriză această onoare pe care mi-ați făcut-o dumneavoastră (n.n. domnilor consilieri), la inițiativa domnului primar. Din cei 85 de ani pe care îi voi împlini luna viitoare, 65 i-am petrecut, i-am trăit la Brașov. Așa că pot să mă socotesc brașovean, chiar dacă nu m-am născut aici. Pentru mine Brașovul, și nu numai pentru mine, este inima țării. Oricum Brașovul este în mijlocul ei. Și mai mult decât atât, așa cum rezultă și din frumoasa lui stemă, este și coroana acestei țări. Vă mulțumesc și în anii pe care îi mai am de trăit am să fiu, cât pot și cum pot, alături de dumneavoastră, să susțin acest minunat oraș, care este și al meu”, a declarat domnul Tiberiu Roth, citat de La pas prin Brasov.

Un CV scurt despre o viațã lungã – creat în 29 iulie 2014

de Tiberiu Roth

Cei mai importanți ani din viața mea îi consider primii zece, care s-au încheiat odatã cu cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Tot ce mai știu și astãzi am învãțat atunci. Adicã, sã vorbesc când știu și sã tac când trebuie, sã scriu puțin și sã citesc mult, sã iubesc și sã respect fãrã calcule de eficiențã, sã gândesc și sã încerc sã înteleg, sã fiu ascultãtor sau rebel dupã cum mã îndeamnã inima și mintea. Tot atunci am învãțat sã mã mir și sã admir …

În primii zece ani de viațã am trãit cele mai importante evenimente. Aveam 3 ani când am plecat (împreunã cu Mama) pentru prima oarã din comuna mea natalã Lupeni, spre comuna ei natalã Amasi, lângã Satu-Mare. Atunci mi-am vãzut Bunicii (din partea mamei) o datã și pentru totdeauna, cãci ei au fost deportați. La 5 ani am învãțat primele litere, într-o limbã pe care nu știam s-o vorbesc. Nici atunci, nici acum. Evident era limba ebraicã. La 6 ani am întâlnit primul legionar din „garda de fier” care a venit sã-l „ia” pe Bunicul la Casa Verde, de unde l-au adus a doua zi, bãtut la sânge. Pe tata l-au luat cu câteva zile mai înainte și nu l-am mai revãzut decât peste doi ani. Am avut 7 ani când a murit Bunicul. A fost prima întâlnire cu moartea, în direct. Peste un an aveam sã înțeleg, prin experiențã proprie, ce înseamnã frica de moarte. Eram în garã la Deva – acolo ne jucam de obicei, cãci locuiam foarte aproape, pe strada Regele Ferdinand – când un avion în picaj a deschis focul asupra cãlãtorilor aflați pe peron. Unul a cãzut foarte aproape de mine, plin de sânge, urlând.

La vârsta de 8 ani am trãit prima dragoste și prima dezamãgire. M-am îndrãgostit de o fetițã foarte frumoasã (7 ani) pe care am vãzut-o într-o fotografie (alb-negru), dansând. Dupã ce am cunoscut-o (în realitate mi s-a pãrut și mai frumoasã), am aflat cã am un rival. Un coleg de clasã. Un prieten … Toți trei, fata și noi cei doi admiratori, eram colegi la Școala Primarã Evreiascã din Deva. Deci, nu se punea problema vreunei dispute etnice:)

Am decis noi bãietii sã aleagã fata, printr-un „pupic” între noi doi. El a fost preferatul, eu am suferit. Cu Armata Roșie, ne-am întâlnit în casa noastrã unde au fost încartiruiți pentru câteva nopți doi ofițeri sovietici. Cu mine s-au purtat foarte frumos, m-au învãțat sã ochesc și sã trag cu o armã cu lunetã. Mama era supãratã tot timpul cã fãceau dezordine și-i dispãreau parfumurile. Dar nu aveai ce face, erau eliberatorii noștri! S-a fãcut apoi pace, și dupã împlinirea vârstei de 10 ani am putut deveni elev al Liceului Decebal, intrând într-o altã lume (cel puțin așa mi se pãrea) la care râvneam, deși mi-era ușor teamã de ea.

În al doilea deceniu al vieții mele (1945- 1955) am devenit din „pui de jidan” fiu de moșier, tatãl meu a fost arestat și deținut la domiciliu forțat. Eu m-am „strecurat” prin liceu și apoi facultate, fãcându-mã inginer, ca mai toți prietenii și colegii mei, deși nu simțeam nicio vocație pentru aceastã profesiune.

În al treilea deceniu am „construit” „socialismul” alãturi de alte milioane de români (cã nu erai chiar „pur sânge” nu mai conta … dacã stãteai în „banca ta”) și se vede ce a ieșit.

În al patrulea deceniu (1965-1975) m-am cãsãtorit. Pe Vera, soția mea, am vãzut-o prima oarã în oglindã, dar chiar și așa era frumoasã (și nu doar atât!!). Nu a fost doar o dragoste la prima vedere, ci și o cãsãtorie la prima vedere! Iubirea noastrã și fructul ei, Roby, au fost cele mai mari daruri, de fapt singurele esențiale, din prezentul și viitorul meu CV …

În al cincilea deceniu am ajuns prin concurs … (de împrejurãri) director tehnic la cea mai mare întreprindere din România de atunci (cu 26.500 de angajați). Dupã un timp (prea lung) am fost „mazilit”, dar am apucat totuși sã vãd lumea pe bani publici.

În al șaselea deceniu am „cercetat” și am predat la Universitate conform principiului „Cine știe face, cine nu știe, învațã pe altii sã facã”. Tot în aceastã perioadã am ajuns (în lipsã de alții mai buni) președintele Comunitãții Evreilor din Brașov și sunt pe cale de a deveni cel mai longeviv președinte (încã) în funcție. Dacã îmi închei mandatul, pe care nu voi accepta sã-l prelungeascã nici mãcar Adunarea Generalã, voi fi petrecut trei decenii în slujba Comunitãții, din care 27 ca voluntar.

În al șaptelea deceniu am apucat sã transform numeroasele experiențe de întreprinzãtor privat, pe care le-am încercat, începând cu anul 1990, într-o reușitã (nu ieșitã din comun!), confirmând cã eșecuri fãrã succes existã (chiar numeroase), dar succes fãrã eșecuri, nu!

În al optulea deceniu (pe care intenționez sã-l închei cu succes, curând) am reluat cãlãtoriile prin lume care timp îndelungat mi-au fost interzise, de capriciile regimului totalitar. De data asta le fac pe bani privați. La vârsta de 77 de ani am ieșit la pensie (a doua oarã) și mi-am propus ca mãcar 12 ani sã beneficiez de banii care în 60 de ani de activitate neîntreruptã i-am cotizat la bugetul Statului.

Foto: Primaria Municipiului Brasov

Sursa: comunicat remis La pas prin Brasov

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.