Cristina Onose: „Amintiri din viitor”

      Din seara  duminicii primului tur de alegeri, îmi trec prin minte zeci de amintiri din primii mei 40 de ani de viață trăiți într-un regim totalitar. Știu că pentru tinerele generații aceste amintiri ale mele pot părea neverosimile;  aceste lucruri,însă, s-au întâmplat cu adevărat și m-au marcat profund, așa cum cred că au marcat și generația din care fac parte.

      Iată primele mele amintiri, cele până în anii ’70. 

– Aveam 4 ani și nu am putut uita, sus pe dulap, valiza tatălui meu pregătită   pentru că se aștepta să fie ridicat de organele Securității, și asta pentru simplul fapt că tatăl lui fusese prefectul liberal al județului; din fericire, bunicul meu a murit în decembrie 1947, cu o lună înainte de a fi ridicat și dus la închisoare.                                                                                                      

– Eram într-o situație mai bună decât a multor altora pentru că, plătind chirie, am fost lăsați să locuim în casa noastră, care fusese naționalizată; casa fusese construită pentru o familie, dar, în urma războiului și a tuturor schimbărilor survenite în societate, locuiam 4 familii care, vă dați seama cât de greu se descurcau cu o singură baie și o singură bucătărie; noroc că mai exista un wc de serviciu.                                                                                                                                           

– Ai mei ascultau cu teamă Radio Europa Liberă sau Radio Londra, pentru că acest lucru era interzis în acele timpuri; și, dacă  vreun vecin binevoitor te „turna” la Securitate, puteai să ajungi chiar la închisoare; aveam vreo 6 ani când într-una dintre călătoriile mele cu bunica mea, în tren, o „tovarășă”o tot trăgea de limbă pe bunica mea și, văzând că nu scoatea nimic de la ea, a început să mă descoasă pe mine, întrebându-mă ce radio ascultam acasă; simțind apăsarea mâinii bunicii pe mâna mea, am răspuns, cu dezinvoltură, Radio București și Radio Moscova.         

– Ieri, când o prietenă m-a rugat ca nu cumva la ziua ei să vorbesc despre opțiunile mele politice pentru că nu poți să știi de ce parte este fiecare invitat,  mi-am amintit de o cumplită  realitate a acelor vremi : dacă 3 prieteni se întâlneau  la un pahar de vorbă, aproape sigur unul sau 2 dispăreau de pe firmament în zilele următoare; explicația? delațiunea era în floare:unul sau 2 dintre comeseni erau   turnători.            

  – Fratele pianistului Alexandru Demetriade, pentru că era proprietar de pământuri, a primit „domiciliu obligatoriu” la Râmnicu Sărat, unde, el și soția lui, au fost nevoiți să-și  construiască singuri un bordei din chirpici; o dată pe lună,

 veneau la noi să facă baie și, pentru că nu aveau dreptul să părăsească domiciliul atribuit, ai mei tremurau până când nu îi vedeau plecați; dacă s-ar fi aflat, părinții mei și-ar fi pierdut slujbele. 

  – Bunica mea avea o căsuță și o vie, unde se retrăsese după moartea soțului ei; fiind declarată chiaburoaică, dacă nu ar fi donat statului aceste proprietăți, tatăl și mama mea ar fi fost dați afară din serviciu; bunica, nevoită să se mute la noi, a împărțit cu mine patul din sufragerie.                                                                                                              

– În clasa a IV-a, la Școala de muzică, am fost ridicată în picioare de un „tovarăș”care mi-a spus că o fiică de „exploatatori” nu are ce căuta în acea școală. – Pentru că până la începutul anilor ’60 la intrarea în liceu se ținea cont de „originea socială” tatăl meu mi-a inoculat că singura mea șansă la admitere este să fiu printre primii; deși la intrarea mea în liceu lucrurile se mai schimbaseră, mie, ideea îmi intrase în sânge, așa că am continuat să cred în atuul performanțelor. Ele, însă, pe mine nu m-au ajutat prea mult. În 1966 trebuia să intre la facultate Zoe Ceaușescu. Atunci s-a dat un decret: cine obține media 10 la bacalaureat intră la facultate fără examen. Am învățat de mi-au sărit capacele (de fapt,dioptriile de la ochelari) pentru că voiam să intru la Istoria Artelor(unde nu erau decât 4 locuri); am fost singura pe județ cu media 10, dar, ce să vezi, în anul următor, decretul nu a mai fost valabil și eu am dat examen de intrare la facultate ca toți ceilalți.

       De numele lui Iosif Vissarionovici Stalin sunt legate vreo 3 momente din copilăria mea: 

– primul este legat de bunica mea grecoaică; văzând că se vând bine tablourile cu Lenin, Stalin și Gheorghiu-Dej, a început să-i picteze și să  vândă tablourile lor propagandiștilor de partid; când a murit „tovarășul” Stalin, ea tocmai îi terminase un portret; nemaifiind de actualitate, „tovarășii” n-au mai onorat comanda și, ani de zile, „tătucul” a rămas pe post de geam la fereastra de la pivnița noastră; 

– al doilea este legat de moartea „tovarășului”; aveam vreo 4 ani șI la radio, în ziua respectivă, a fost numai muzică funebră; toți comentatorii se dădeau de ceasul morții, așa că am plâns și eu fără să știu prea bine de ce; când tatăl meu a aflat motivul mi-a spus că moartea „tovarășului” era poate singurul lucru bun care ni se putea întâmpla în acele vremuri;

  – ultima satisfacție pe care mi-a oferit-o „tovarășul” a fost când am constatat că orașul de la poalele Tâmpei, numit în acea perioadă Orașul Stalin, își recăpătase numele, Brașov.

        A urmat deceniul ’70-’80, timp în care România a avut o ușoară deschidere spre Vest; până atunci nu puteai să ieși peste granițele țării decât în țările socialiste și nu aveai voie să corespondezi sau să ai legături cu cetățeni din Occident. În acei ani, dacă prezentai garanții solide, în sensul că nu ai fi încercat să rămâi peste hotare, aveai o minimă șansă să primești un pașaport. Am făcut și eu parte din această categorie și, în 1987, am putut călători în Franța. De ce n-am rămas acolo? Pentru că tatăl meu mă implorase să mă întorc și eram conștientă de câte necazuri ar fi putut să aibă familia mea din această cauză și pentru că, fascinată de gândirea lui Camus, am simțit că nu puteam să fiu numai eu liberă, în timp ce poporul meu se zbătea în întunericul la care era supus. Așa că, m-am întors pentru a fi părtașă la viața de mizerie pe care am dus-o aproape toți (mai puțin nomenclatura de partid) până în ’89. Mă voi opri numai la câteva realități care, în acei ani, au marcat viața noastră de zi cu zi.  

–  Aveam program la Televiziunea Română numai 2 ore pe zi, timp în care puteam să-i vedem în acțiune pe minunații noștri conducători și, dacă aveam noroc, poate un film românesc sau sovietic. Curent electric  aveam tot în acele 2 ore, în rest stăteam în beznă sau cu o lampă cu gaz.

– Caloriferele erau reci aproape toată ziua, numai noaptea aveai puțină presiune la gaz. Iarna, frigul era cumplit așa că dormeam cu căciuli în cap și îmbrăcați ca pentru afară, plus vreo 2-3 plăpumi pe noi. Și la școală, atât profesorii cât și elevii scriau, la tablă sau în caiete, cu mănușile în mâini.

– Mâncarea era pe rație: carne primeam numai câteva kilograme pe an, cu ocazia sărbătorilor.În măcelării nu vedeai decât cârligele goale. Magazinele alimentare erau aproape goale; când se aducea câte ceva lumea se așeza la coadă, de multe ori fără să știe pentru ce. O dată m-am așezat la rând pentru  o cutie de Ness, dar n-am mai prins și am fost foarte bucuroasă că am reușit, totuși, să iau 2 suluri de hârtie igienică. Era epoca în care, nemaiexistând cafea adevărată, toată lumea bea „nechezol”( un fel de cafea de orz). A fost perioada în care limba română s-a îmbogățit cu expresii, cum ar fi „ce se bagă”sau „ce se dă”.

– Benzina era raționalizată și nu aveai dreptul decât la 20 de litri pe lună. Duminica, mașinile circulau alternativ, într-una cele cu soț și, în celaltă, cele fără soț.

– În toată această perioadă religia a fost marginalizată. Sărbătorile pascale nu existau iar Moș Crăciun era Moș Gerilă.

Dacă participai la Înviere puteai fi fotografiat de oamenii Securității și, în cel mai bun caz, puteai fi mustrat de către Organizația de Partid a instituției în care lucrai sau, dacă aveai ghinion, puteai să te trezești cu desfacerea contractului de muncă.

        În perioada dictaturii au circulat foarte multe bancuri. În ultimii ani, recunosc că ele au fost din ce în ce mai puține și mai puțin inspirate. În aceste zile am auzit un banc care mi s-a părut genial. Care ar putea fi cel mai mare ghinion în viață? Răspunsul: să fi obligat să trăiești de 2 ori în comunism.

       Abia în aceste zile am realizat cât de greu le-a putut fi părinților mei să treacă de la o viață trăită în libertate la un regim totalitar. Au apucat, totuși, și primii ani după ’89, dar tatăl meu, care era un vizionar, mi-a mărturisit că nu credea că la noi lucrurile se vor așeza pe un făgaș normal. Să fi avut oare dreptate?

 5 decembrie 2024

CRISTINA ONOSE

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov.

Sursa foto: Inquam- Octav Ganea